Unora le poate părea complicat ceea ce trebuie spus atunci când vine vorba despre entitatea umană și legătura ei cu Universul. S-ar putea spune: De ce trebuie găsite atâta lucruri la om? Faptul că omul a fost format într-un mod complicat din Univers este un aspect cu care trebuie să ne obișnuim. În special în vremurile actuale, pentru că altfel – acest lucru trebuie deja spus – s-ar putea să fie prea târziu. Oamenii trăiesc acum în încarnări în care încă mai este posibil să nu știi multe lucruri despre natura complicată a omului; dar vor veni timpuri – și sufletele omenești vor fi încarnate în acele timpuri – când acest lucru nu va mai fi posibil. Sufletele vor trebui să înceapă să știe, în sfârșit, cum este legat omul de Univers. Se poate spune că în prezent noi mai traversăm acea perioadă în care omului nu-i este lăsată lui însuși grija de a menține reunite diferitele componente ale naturii sale, pe care le-am menționat ieri, că trăim într-o epocă în care aceste diferite componente sunt menținute laolaltă fără contribuția noastră, când omul comod poate veni și spune: Vai, cât este de complicată această „înțelepciune” antroposofică! Adevărul însă este simplu și ceea ce nu este simplu, nu este adevărul adevărat! – În zilele noastre mai poți auzi frecvent această sintagmă. Cei care adoptă acest mod de exprimare dintr-o ispitire luciferică nu știu cum se înconjoară singuri cu ceață tocmai prin astfel de vorbiri despre simplitatea adevărului. Căci vor veni timpuri în care omul se va găsi prin experiență ca fiind cu adevărat complicat, și în care el nu se va mai putea menține decât prin cunoaștere. Dar orice viitor trebuie pregătit, iar a pregăti evoluția culturii Pământului pentru acea epocă în care omul va trebui să știe cum trebuie să se mențină prin diferitele părți ale sale, aceasta este sarcina curentului de concepție spiritual științifică despre lume.
Să ne amintim de adevărul fundamental pe care l-am expus în zilele acestea ceva mai detaliat și anume că putem spune că omul are în esență o natură dublă, și că deja exteriorul său arată că el constituie o natură dublă, prin aceea că partea cefalică, deci capul omului este construit dintr-un punct de vedere cu totul diferit decât restul organismului. Când observăm capul unui om, așa cum este el în prezent, avem de a face cu rezultatul a ceea ce a devenit trupul încarnării anterioare. Iar trupul nostru actual, excluzând capul, va deveni, după ce vom fi trecut prin răstimpul dintre moarte și o nouă viață, capul încarnării noastre viitoare. Astfel încât putem desena continuarea drumului omului prin încarnări astfel: Omul își are capul, și restul trupului. El pierde esențialmente ceea ce acum este capul său; ceea ce este restul trupului său va apărea transformat ca noul său cap, iar trupul său îl va primi din nou de la Pământ. Capul se pierde de fiecare dată. Desigur, în acest proces este vorba de forțe. Este de la sine înțeles că materia restului trupului, se pierde și ea. Dar nu este vorba de această materie exterioară – aceasta este în cel mai adevărat sens o maya, o iluzie –, ci despre celelalte forțe care, cu excluderea capului, sălășluiesc în trup; acestea se transformă în timpul trecerii noastre prin timpul dintre moarte și o nouă naștere, în forțele capului. Și acum avem cu adevărat în capul nostru acele forțe care erau legate în încarnarea anterioară de trupul nostru. Aceasta a fost reprezentarea de bază pe care am prelucrat-o în amănunt.
Acum vom apela la alte reprezentări pe care le-am obținut pentru a înțelege din ce în ce mai bine aceste lucruri. Vom întreba mai întâi, cum sunt, de fapt, transformate forțele trupului nostru de acum, în așa fel încât ele să poată deveni cap în încarnarea următoare? Oricum, acesta este un lucru care pentru început este greu de gândit, faptul ca trupul nostru să fie transformat într-un cap. Ce face posibilă această transformare? – așa trebuie să punem întrebarea.
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne îndreptăm ochii sufletului asupra a ceea ce am spus despre ce poate fi reprezentat, despre ceea ce poate fi cunoscut despre adevăr, despre înțelepciune. De obicei, omul actual crede că ceea ce dobândim în cunoaștere ar exista numai pentru a ne putea face imagini despre lumea exterioară, pentru a putea ști ceva despre lumea exterioară. Există teoreticieni filozofi ai cunoașterii, care teoretizează permanent felul cum se leagă de fapt noțiunile de reprezentări, ce relații tainice există între natura noțiunii și lucrul care este oglindit în noțiune. Astfel de teorii suferă toate de aceeași greșeală. Vă pot clarifica această greșeală numai dacă mă exprim în imagini. Gândiți-vă la un botanist, la un grădinar care ar vrea să cerceteze natura bobului de grâu și ar face-o spunând: Eu apelez la ajutorul chimiei și cercetez bobul de grâu pentru a stabili în ce măsură conține el componentele de care are nevoie omul pentru a se hrăni cu boabe de grâu, făină de grâu etc. Și în această relație pe care o are bobul de grâu cu nutriția omului, botanistul ar căuta ființa grâului, adică motivele pentru care el este alcătuit din anumite componente. Un astfel de om, care ar crede că ar putea afla ceva despre esența bobului de grâu pe care-l cercetează pentru a afla în ce măsură este el un aliment bun pentru om s-ar afla într-o mare eroare. Bobul de grâu ia naștere în cadrul întregii plante de grâu, ca rod al plantei de grâu și numai acela poate afla de ce bobul de grâu este așa cum este, potrivit cu entitatea sa, care-l cercetează pentru a stabili în ce măsură din bobul de grâu se dezvoltă o nouă plantă de grâu. Faptul că bobul conține componentele necesare nutriției omenești este un curent total lateral care se adaugă esenței bobului de grâu; aceasta nu are nici o legătură cu natura interioară a bobului de grâu. Cel care privește toate lucrurile numai potrivit utilității sale și ar vrea să facă din cunoașterea utilității știință propriu-zisă, va cerceta bobul de grâu din punct de vedere chimic și va găsi: aici ia naștere în natură ceva care poate sluji nutriției umane. – Dar nu are absolut nici o legătură cu ființa interioară a bobului de grâu faptul că omul se hrănește cu acesta. Cu ființa sa interioară are de a face, așa cum am spus, faptul că din bobul de grâu poate lua naștere o nouă plantă de grâu.
Pentru cel care străvede lucrurile cu ajutorul cunoașterii, cu ceea ce poate fi reprezentat, diferiții teoreticieni filozofici ai cunoașterii se comportă la fel ca oamenii care cercetează bobul de grâu din punctul de vedere al capacității lui de a hrăni omul. Căci dacă bobul de grâu ar fi analizat pentru a se răspunde la întrebarea de ce există el, atunci nu s-ar da ca răspuns: pentru a-l hrăni pe om, ci pentru a da naștere unei noi plante de grâu. Cei care pătrund în ceea ce poate fi cunoscut și reprezentat, aceia văd o astfel de greșeală așa cum am caracterizat-o acum la teoreticienii filozofici ai cunoașterii. Căci ceea ce numim noi bază a cunoașterii, ceea ce trăiește în noi ca reprezentare, ca adevăr, ca înțelepciune, nu există inițial pentru a oglindi lucrurile exterioare. Această oglindire a lucrurilor exterioare este un curent colateral, așa cum este curent colateral pentru bobul de grâu, faptul de a fi hrănitor pentru om. Cunoașterea nu există numai pentru a furniza imagini ale lucrurilor exterioare, ci există în alt scop. Ea există pentru a acționa, a țese și a trăi într-un anumit fel în om. În timp ce trăim aici în existența dintre naștere și o nouă moarte, noi acumulăm treptat înțelepciune, și folosim în același timp înțelepciunea în așa fel încât ea să poată fi imagine a lumii exterioare, așa cum bobul de grâu este utilizat ca hrană. Dar noi lipsim bobul de grâu pe care-l folosim ca hrană, de determinarea sa intrinsecă de a forma o plantă nouă. Tot așa, sustragem sarcinii propriu-zise a înțelepciunii tot ceea ce folosim pentru a cuprinde lumea exterioară. Căci ceea ce este bază a reprezentării, bază a adevărului, nu este determinat în primul rând pentru aceasta. Dar cum este determinată această bază a adevărului? – înțeleg aceasta în sensul în care bobul de grâu este determinat să producă o nouă plantă de grâu. Activitatea noastră ca bază a cunoașterii, a lucrării noastre în baza adevărului, este determinată pentru a putea dezvolta în noi între naștere și moarte forțe care transformă organismul nostru după moarte, anume transformă configurația sa de forțe în configurația de forțe a capului! Aceasta este legătura uimitoare pe care o descoperim atunci când cuprindem cu privirea, pe de o parte, trecerea omului între naștere și moarte și, pe de altă parte, răstimpul dintre moarte și o nouă naștere. Cunoștințele pe care le dobândește omul servesc mai întâi la transformarea organismului – cu excepția capului – într-un cap care va fi ulterior capul din următoarea încarnare. Se poate spune: Există ațâți oameni care nu dobândesc nici un fel de cunoștințe, și rămân atât de teribil de proști; numai puțin devin deștepți – printre aceștia se numără întotdeauna și cel care face observația. Au totuși puțină dreptate și cei care au spus – și acest lucru l-au spus mai mulți oameni, independent unii de alții – că omul preia mai multă înțelepciune, învață mai mult în primii săi trei-patru ani decât – în orice caz – în cei trei ani academici. În primii trei ani de viață învățăm cu adevărat mult, lucrurile pe care le putem învăța pe Pământ numai prin capul nostru. Noi obținem acele cunoștințe care sunt necesare pentru a vorbi, pentru a înțelege cele vorbite și multe, multe altele. Cu adevărat, atunci învățăm foarte multe. Și aceste lucruri aparțin de ceea ce trebuie să numim conținut de înțelepciune.
Prin ceea ce obține omul ca înțelepciune proprie și care nu-i deosebește pe oameni prea mult între ei, acționează și se întrețese ca forță ceea ce transformă organismul nostru în cap la trecerea dintre moarte și o nouă naștere. În fond, ceea ce noi preluăm prin reprezentărilor noastre, prin cunoștințele noastre, este o formațiune foarte complicată. Și numai din când în când, omului i se arată în visări – ca aceea a unui poet polonez pe care v-am prezentat-o ieri – ceva din ceea ce există și se întrețese întru câtva între reprezentările de care devenim pe deplin conștienți. Dar ceea ce stăpânește și țese aici, acționează în noi pentru a trece în actualitate după moarte și a transforma organismul nostru. Tot ce se obține prin cunoaștere se adună pentru a transforma organismul nostru, în afară de ceea ce folosim pentru a cuprinde lumea exterioară. Ceea ce folosim pentru a cuprinde lumea exterioară în sensul obișnuit se pierde într-un anumit mod pentru evoluția noastră, pe aceasta o sustragem evoluției noastre. Așa cum sustragem boabele grâului de la procesul total de dezvoltare a grâului – acestea, pe care le folosim ca hrană, sunt mult mai numeroase decât cele pe care le împrăștiem din nou în pământ –, tot așa sustragem efectiv mult mai mult decât păstrăm, mai cu seamă în perioada de evoluție actuală, prin faptul că ne însușim lucruri exterioare. Să ne gândim la timpurile mai vechi, în care oamenii știau ceea ce știau mai mult prin știința clarvăzătoare lăuntrică. Aceștia nu se dăruiau atât de mult lumii exterioare. O populație ca aceea veche egipteană, cea veche caldeeană, știa ceea ce știa prin clarvedere atavică și prea puțin prin dezvoltarea exterioară. În prezent, trăim într-un timp care este întru câtva opus în această privință. Grecii mențineau acel echilibru splendid al unei evoluții culturale care nu era condiționată numai de faptul că ei erau predispuși în mod deosebit în felul acesta. Desigur, ei aveau aceste predispoziții, dar numai cu acestea nu se face nimic. Ei datorează coeziunea întregii lor culturi și împrejurării că suprafața de uscat ocupată de poporul grec era relativ mică, și cunoștințele lor privind restul Pământului erau și ele reduse. Grecii nu știau mai mult despre Asia decât Asia mică, despre Africa știau prea puțin, iar despre America nu știau chiar nimic. Faptul că Platon mai putea avea o știință despre moralitate, despre Sophrosyne, despre Dikaiosyne, se datorează în mare parte împrejurării că scena pe care o acoperea exterior cunoașterea greacă era mică. Din această cauză era încă posibil să păstreze multe dintre forțele spirituale ale înțelepciunii pentru evoluția interioară. Dar ei foloseau deja mai puțin pentru dezvoltarea interioară decât vechii egipteni sau caldeenii și mai cu seamă mai puțin decât vechii perși sau vechii indieni. În vremea noastră, când întregul Pământ a fost cercetat și a devenit accesibil, oamenii caută să obțină cât se poate de multe cunoștințe exterioare. Cât de mult s-a amplificat acest lucru! Și dacă această cunoaștere a lumii exterioare ar fi intensivă pe cât este de extensivă, oamenii ar lua cu ei infinit mai puțin, și tocmai cei instruiți ar lua cu ei mai puțin decât un țăran oarecare, pentru a transforma trupul fizic în capul fizic al încarnării următoare. Dar, slavă Domnului, cei mai mulți au călătorit în așa fel încât nu vedeau prea mult, ci călătoreau bine după Baedeker sau alte ghiduri de călătorie, și în ciuda marilor lor călătorii nu au aflat prea multe; în felul acesta ei nu și-au sustras chiar totul. Altfel, tocmai la cei care caută pretutindeni senzații, care nu vor să știe tot ce știu decât din exterior, ar exista pericolul ca ei să se nască în încarnarea următoare cu un cap care ar fi foarte puțin rest al trupului transformat, adică ar avea un aspect foarte animalic; căci acesta ar fi destinul dacă ar fi acumulate prea puține forțe modelatoare.
Acum însă putem să și extindem comparațiile luate din imaginațiuni. Ne putem întreba: Dacă lucrurile stau așa încât ceea ce folosim spre exterior pentru cunoaștere, pentru obținerea științei exterioare, este sustras entității sale interioare – ca și bobul de grâu care este destinat alimentației fiind astfel sustras entității sale interioare – ce asemănare există atunci cu privire la faptul că există o știință exterioară, și faptul că boabele de grâu sunt folosite și ca aliment? Între acestea există o asemănare interioară, dar ea trebuie evidențiată.
Să ne mai îndreptăm odată atenția spre acest fapt particular, anume că un număr mare de boabe de grâu nu este folosit pentru a obține alte plante de grâu, ci devin aliment al omului! Putem spune atunci că bobul de grâu este sustras în acest caz dezvoltării sale directe. Nu-i așa, avem un bob de grâu care produce o cereală din care rezultă din nou un bob, ș.a.m.d. Dar numeroase boabe de grâu se separă; acestea trec de fapt în alt domeniu, în domeniul alimentelor umane, care nu are nici o legătură cu linia sa de dezvoltare.
Aveți aici posibilitatea de a vă forma din natură o noțiune care trebuie luată foarte atent în considerare dacă se urmărește obținerea unei adevărate concepții despre lume. Știința noastră exterioară a adus lucrurile treptat în situația îngrozitoare în care se dorește explicarea oricărui lucru astfel încât ceea ce urmează să fie considerat rezultatul a ceva anterior, întotdeauna ca efect al unei cauze. Nu există ceva mai aberant decât această uniformizare a lumii în privința modului de reprezentare, ca și cum ar trebui mers întotdeauna de la acțiune la cauză și de la cauză la acțiune. Căci există efecte ulterioare, care nu au o legătură cauzală directă cu o cauză anterioară; căci în ce fel ar putea să se afle în bobul de grâu cauza faptului că el va deveni aliment uman? Cel mult, potrivit teleologiei ieftine, care era, în parte, încă uzuală în secolul al XVIII-lea, potrivit căreia prezența unor materiale de tipul plutei în natură era explicată prin aceea că spirite tainice au creat aceste lucruri pentru ca omul să poată face dopuri pentru sticlele de șampanie. Nu, într-adevăr, rodul grâului trece aici în altă sferă.
La fel stau lucrurile atunci când obținem cunoștințe despre natura exterioară, despre lucrurile exterioare. Lucrurile trec aici într-o altă sferă. Și vă rog să luați acest adevăr într-un mod foarte profund. Noi, oamenii ne putem sustrage de la un număr foarte mare de aspecte care există potrivit adevărului în noi, pe care trebuie să le folosim pentru a lăsa să treacă trupul încarnării noastre actuale în capul viitoarei încarnări. Ne putem sustrage mult de la a obține cunoștințe actuale, dar trebuie să ținem seama că aceste cunoștințe trebuie să aibă un alt rost al existenței lor. După cum boabele de grâu sunt întru câtva înnobilate prin aceea că sunt folosite ca aliment uman – li se dă ceva potrivit în schimbul faptului că sunt sustrase entității lor originare –, tot așa trebuie să fie și cu cunoașterea exterioară umană care este dezvoltată total împotriva naturii reprezentării, a ceea ce este conform adevărului. Omul trebuie să predea în simțirea sa sufletească zeilor tot ce obține ca adevăr care constă în imagini ale lumii exterioare. El trebuie să aibă permanent în sine conștiența: dacă obții cunoștințe pe care le sustragi curentului, atunci trebuie să-ți fie clar că obținerea de cunoștințe trebuie să fie un serviciu divin. Tot ceea ce obține omul ca adevăr sub forma de imagini ale lumii exterioare, trebuie predat în simțirea sufletului său, zeilor. Cunoștințele care se obțin fără ca noi să fim conștienți că acesta este un serviciu sfânt în evoluția omenirii, fără ca noi să predăm spiritelor superioare, – care cu aceasta se hrănesc, care preiau acestea în sine – cele pe care le obținem drept cunoștințe, pe care nu le asociem cu acest sentiment, acestea sunt ca boabele de grâu care cad în sol și putrezesc, adică acelea care nu ating nici un scop, nici pe al lor și nici pe al celorlalte care servesc hrănirii omului.
Vedeți aici un punct în care trebuie să simțiți cât este de necesar să apară un rezultat practic foarte precis din strădaniile noastre pentru știința spiritului; să nu preluăm ceva numai învățând, să nu facem știință din ceva, ci prin preluarea a ceea ce ține de știința spiritului să depunem în sufletul nostru un sentiment general. Noi legăm de noțiunea științei sentimentul că știința trebuie să fie un serviciu divin și că, în fond, este un păcat împotriva sensului divin al evoluției, dacă profanăm știința, dacă o sustragem din determinarea ei divină.
Eu am spus că propriu zis abia în ultimul timp a apărut posibilitatea de a obține multă știință exterioară. La egipteni, aproape totul era încă știință interioară, prea puțin aparținea științei exterioare; numai lucrurile cele mai apropiate alcătuiau știința exterioară. În timpul epocii culturale greco-romane a luat naștere pentru om posibilitatea de a obține tot mai multă știință exterioară. Asta nu s-a petrecut cu prea mult timp în urmă. Atunci însă a luat naștere și posibilitatea de a găsi calea de a transforma știința într-un serviciu divin, întrucât Christos a venit pe Pământ cu vestirea Sa.
Aici aveți din nou o legătură care ne limpezește istoria. În acel moment al evoluției omenirii în care știința devine cu precădere o știință exterioară despre lumea, apare Christos, venind din lumea spirituală, pentru a aduce posibilitatea ca omul, prin sentimentul său legat de conducerea divină a lui Christos, să facă din știința pe care o organizează în legătură cu Christos, un serviciu divin. Chiar dacă, în prezent, omenirea nu a ajuns încă prea departe cu dezvoltarea acestui sentiment de a face din știință un serviciu divin, pe măsură ce omenirea va înțelege din ce în ce mai mult cum îndumnezeiește Christos viața pământească, ea va învăța să facă din știință un serviciu divin.
Noi trăim astfel prin toate lucrurile pentru care capul este semnul exterior și folosim astfel într-o anumită măsură o mică bază pentru a ne transforma trupul în cap. Iar cealaltă parte, dacă o asociem cu sentimentul corect așa cum l-am caracterizat adineauri, o folosim pentru ca entități superioare să primească o anumită hrană prin noțiunile pe care le concepem. Noi căutăm să obținem o știință pentru zei, așa cum grâul crește și pentru hrănirea omului. Lucrurile stau așa, dar această determinare trebuie să fie mai întâi adaptată. În felul acesta științei noastre trebuie să-i fie adaptată determinarea de care chiar am vorbit, prin simțirea noastră. Foarte multe vor depinde, dacă e ca evoluția omenirii să se însănătoșească, de faptul ca astfel de simțiri să se poată desfășura.
În vechile misterii și în școlile de misterii mai era ca un fel de evidență faptul că acela căruia îi era îngăduit să ajungă la știință considera această știință ca fiind sfântă. Căci acesta era unul din motivele principale pentru care nu oricine era admis în misterii. Cei care urmau să aibă acces la misterii trebuiau să ofere garanție pentru faptul că vor respecta cu adevărat știința ca sfântă, că o concepeau ca pe un serviciu divin. Acest lucru mai exista încă printr-o clarvedere atavică. Acum, omenirea trebuie să îl obțină din nou. Omenirea a parcurs un timp – știm că acest lucru este fundamentat – în care s-a dezvoltat sub o orientare materialistă. Ea trebuie să se însănătoșească din nou, ieșind din acest materialism, și se va însănătoși numai dacă de știință va fi legat acest sentiment al unui serviciu divin, așa cum a existat el cândva. Dar acest lucru trebuie să se întâmple în viitor din interiorul conștienței. Iar aceasta se va putea întâmpla numai dacă știința spiritului se va răspândi tot mai mult în omenire. Știința nu ar trebui să se asemene bobului de grâu care putrezește în sol. Tot ce este pus în slujba utilității exterioare, a aranjamentelor mecanice exterioare, se aseamănă bobului de grâu care putrezește. Ceea ce nu se pune în serviciul divinității, se pierde. Nu se folosește nici pentru a ne ajuta în încarnarea următoare, și nici pentru hrana entităților spirituale superioare. Putrezirea bobului este un proces real. Risipirea științei fără a face din ea un proces divin, un serviciu divin, este deja și ea un proces real. Am ajunge prea departe dacă v-aș expune azi ce înseamnă o putrezire a bobului de grâu – însă acea putrezire lipsită de valoare, când bobul nu poate încolți, pentru că trebuie să se distrugă.
Știința care nu este pusă în slujba divinității este preluată de Ahriman, trece în slujba lui Ahriman și devine puterea acestuia, care o instilă procesului cosmic prin slujitorii săi spirituali și prin aceasta integrează Universului mai multe piedici – căci Ahriman este în același timp și zeul piedicilor –, decât ar fi îngăduit în mod corect să existe.
Obțineți în felul acesta o înțelegere a întregii importanțe a ceea ce trăiește în noi în domeniul reprezentării, al adevărului. În următoarele două conferințe voi face expuneri despre frumos și moralitate, pentru a reuni apoi cele trei lucruri în vederea retrezirii posibilității înțelegerii mai profunde a entității umane.
