Rudolf Steiner
I. FAUST, OMUL CĂUTĂTOR

GA 272

XIV

PERSPECTIVE ASUPRA ADEVĂRATELOR REALITĂŢI CĂUTATE DE GOETHE

Dornach, 10 septembrie 1916

Voi încerca azi şi mâine, pornind de la drama Faust, să spun câte ceva în legătură cu anumite raporturi ale omului faţă de lumile spirituale. Cel care se adânceşte în mod real, înarmat cu ceea ce ne oferă ştiinţa spirituală, în drama Faust, poate să presupună că Goethe a vrut să spună, tocmai în aceste ultime scene, unul dintre lucrurile cele mai adânci pe care şi le cucerise prin trăire interioară, de-a lungul întregii sale vieţi, drept concepţia sa despre lume. Concepţia despre lume, înţeleasă aici şi în sensul că Goethe a făcut aceste scene oarecum în mod instinctiv, ca un adaos de la sine înţeles, în aşa fel încât din ele să putem simţi cu adevărat poziţia sa faţă de evoluţia omenirii, faţă de impulsurile din evoluţia omenirii, în măsura în care ele erau accesibile cunoaşterii sale. Dacă apropiem nişte idei spiritual-ştiinţifice de personajele create de Goethe în poemul său Faust, acest lucru trebuie conceput, bineînţeles, într-un anumit mod. Ar fi absolut greşit să credeţi că Goethe a pus mai întâi la baza operei sale ideile prezente în ea şi că apoi a agăţat de ele replicile şi caracterele lor, aşa cum agăţăm hainele pe un cuier. Nu aşa stau lucrurile. Când vorbim, deci, aşa cum vrem să vorbim noi acum despre personajele dramei Faust, trebuie s-o luăm în sensul că Goethe cunoştea aceste personaje, aş zice, ca de la om la om, şi că el le-a caracterizat aşa cum le-a putut caracteriza, dar că ştiinţa spirituală este în măsură să pătrundă, cu deplină îndreptăţire, şi mai adânc în problemă. Nu-i aşa, când întâlniţi un om, pe care îl vedeţi, poate, pentru întâia oară, nu vă veţi da seama imediat de tot ceea ce există în sufletul lui. Dar acestea se află, totuşi în sufletul lui. Dacă, după prima întâlnire cu acest om, îl descrieţi, se poate întâmpla să prezentaţi numai câteva laturi ale fiinţei sale, poate ceva absolut exterior. Este, totuşi, acel om, pe care dumneavoastră înşivă, după ce l-aţi văzut mai des, sau altcineva, care e în măsură să vadă mai în adâncul lucrurilor, va trebui să-l caracterizaţi apelând la nişte idei mult mai profunde. Dacă eu, pentru a putea exprima azi şi mâine lucrurile importante care pot fi spuse în legătură cu Faust, pun mai întâi întrebarea: Ce este Mefistofel pentru Goethe? – nu ne putem imagina că Goethe a avut în conştienţa lui şi ideile pe care trebuie să le dezvolt în faţa dumneavoastră când vorbesc despre Mefistofel. Goethe l-a caracterizat pe Mefistofel, pur şi simplu, aşa cum îl cunoştea, dar totuşi, Mefistofel, aşa cum este el în realitate, rămâne un anumit personaj care poate fi caracterizat şi cu ajutorul unor idei spiritua-ştiinţifice; şi important e tocmai faptul că prin aceste idei spiritual-ştiinţifice noi putem privi mai adânc în individualitatea lui Mefistofel sau a altor personaje din drama Faust.

În orice caz, în sensul ştiinţei spirituale, trebuie să ne reprezentăm un personaj cum e Mefistofel ca fiind rămas, într-un anumit sens, pe treapta vechii evoluţii lunare. Aceasta este premisa, aş zice, premisa spiritual-ştiinţifică a faptului că Mefistofel este o fiinţă care nu a trecut prin forma corespunzătoare a evoluţiei, prin care ar fi trebuit să treacă, de pe Lună sau poate chiar de pe Soare, mergând spre Pământ, chiar dacă el, acest Mefistofel, ne vine în întâmpinare – în orice caz, în mod spiritual-vizionar – sub formă umană pământească. Noi am greşi, totuşi, dacă l-am concepe în aşa fel încât am spune: În raport cu evoluţia umană, el a rămas în urmă pe Lună. El, Mefistofel, se situează pe Pământ în mod clar mai sus decât se situează omul, în privinţa evoluţiei sale, fireşte, nu a talentului său de a face rău. Dacă vreţi, puteţi spune şi că e situat mai jos, prin faptul că Mefistofel are acest geniu al răului. Dar el este, într-un anumit sens, o fiinţă dintr-o ordine ierarhică mai înaltă decât omul, acest lucru, la urma urmei, se înţelege de la sine. Dacă ne-am întoarce, aşadar, la vechea evoluţie lunară, am constata că acolo omul se situează, bineînţeles, sub nivelul evoluţiei lui Mefistofel, acea fiinţă din care a provenit Mefistofel de pe Pământ. Aşadar, trebuie să căutăm în Mefistofel o fiinţă superioară, o fiinţă care a rămas, pur şi simplu, în urmă, pe treapta de evoluţie lunară, având nişte facultăţi superioare celor pe care le-a avut omul vreodată. Cum ne-am putea face o impresie, printr-o analogie, despre felul cum e construită, de fapt, o asemenea fiinţă?

Să presupunem că ne îndreptăm privirile spre actuala noastră evoluţie pământească. Constatăm că şi în cursul evoluţiei noastre pământeşti actuale unii oameni sunt mai departe în evoluţia lor decât alţi oameni, ba noi vorbim, în cursul evoluţiei pământeşti, despre anumiţi oameni care au parcurs calea iniţierii, care, aşadar, privesc deja – ceea ce nu este cazul, în ciclul actual al evoluţiei pământeşti, pentru omenire, în general – în lumea situată dincolo de prag. Există, bineînţeles, şi o evoluţie ce avansează în mod corespunzător pentru asemenea oameni avansaţi. Dar se poate şi ca aceşti oameni să rămână în urmă, într-un anumit fel, pe treptele evoluţiei lor pământeşti şi să treacă spre stadiul Jupiter în aşa fel încât, când evoluţia jupiteriană devine acută, ei să spună: Dacă totul ar merge pe drumul parcurs de evoluţia cosmică normală, atunci noi am trece acum, pe Jupiter, prin experienţele cutare sau cutare, dar nu vrem aşa ceva, noi rămânem la punctul de vedere pe care ni l-am cucerit în cursul evoluţiei pământeşti. – Poate că acel punct de vedere este superior celui care a putut fi cucerit de către om în cursul evoluţiei pe Pământ; e un punct de vedere prin care, poate, în cursul evoluţiei pământeşti e anticipată deja evoluţia jupiteriană. Dar aceste fiinţe – oameni, în cazul de faţă – rămân, totuşi, la punctul de vedere pe care îl avem pe Pământ şi se situează în această evoluţie jupiteriană cu acea evoluţie jupiteriană prin care au trecut deja în cursul stadiului pământesc. Aşadar, ei au rămas în urmă, în raport cu propriile lor etaloane, dar nu au rămas în urmă în raport cu evoluţia generală. Atâta doar că ei nu parcurg evoluţia aşa cum o vor parcurge pe urmă oamenii pe Jupiter, ei rămân fiinţe pământeşti, oameni pământeşti, dar poartă deja de pe Pământ în ei evoluţia jupiteriană.

Trebuie să vă fie absolut clar că diferitele procese ale evoluţiei sunt cu adevărat foarte complicate, şi că există în mod real procese ale evoluţiei de felul celor caracterizate. Dacă transferaţi acum cele spuse în legătură cu raportul Pământ-Jupiter asupra raportului Pământ-Lună, veţi obţine aproximativ reprezentarea a ceea ce este Mefistofel din Faust al lui Goethe. El trebuie trecut în rândul ierarhiilor ahrimanice din cauză că a parcurs deja, anticipând, pe vechea Lună, evoluţia pământească a omului, dar acum se situează în aşa fel încât nu aduce în evoluţia de pe Pământ raţiune pământească, intelect pământesc, individualitate pământească, aşa cum sunt date acestea de către Pământ, ci aşa cum le-a luat, cum le-a primit, în mod anticipat, pe vechea Lună. De aceea se simte el în „Prolog în Cer” atât de superior omului Faust. Şi el chiar îi este superior omului Faust, fiindcă omul Faust trebuie să fie, în sens goethean, un adevărat om pământesc, care n-a rămas, însă în regiunea celor obtuzi, ci clădeşte în întregime pe baza unor forţe pământeşti, pe baza unor impulsuri pământeşti, ceea ce trebuie să dezvolte în sufletul său. Faust este un om pământesc, un luptător pământesc. Mefistofel îi vine în întâmpinare drept omul lunar care se simte mult superior în raport cu el, pentru că şi-a însuşit deja în regiunea spirituală a Lunii raţiunea şi ştiinţa pe care, de obicei, o au oamenii pământeşti pe Pământ. De aceea, Mefistofel poate fi, bineînţeles, numai o fiinţă spirituală. Dacă ar lua formă umană, ca orice alt om, atunci ar trebui să se adapteze şi evoluţiei pământeşti. Dar el nu face aceasta. Vedem, aşadar, în Mefistofel o fiinţă care se poate simţi situat extraordinar de sus în raport cu omul pământesc. Dar, pentru că abia în cursul evoluţiei pământeşti apare posibilitatea de a avea impulsuri morale – aduceţi-vă aminte de conferinţele pe care le-am ţinut chiar în aceste săptămâni [Nota 79] –, pentru că impulsurile uman-morale apar abia în cursul stadiului Pământ, şi anume, tot ceea ce izvorăşte din impulsul iubirii, Mefistofel, care a rămas la evoluţia sa lunară, nu poate avea, pur şi simplu, aceste impulsuri ale iubirii. El este, aşadar, o fiinţă spirituală, aparţinând unei ierarhii care, din cauză că a rămas în urmă şi a urcat foarte sus deja în alte epoci mai vechi ale evoluţiei, are o anumită superioritate, provenită din întreaga sa entitate.

Să-i opunem acestui Mefistofel pe îngerii superiori. Să presupunem că un asemenea înger ar sta alături de Mefistofel, aşadar, o fiinţă care este acum înger. Ce fel de fiinţă este aceasta, care acum e înger? Este o fiinţă care trebuie să coboare în timpul evoluţiei jupiteriene, pentru a-şi aduce serviciile în folosul omenirii jupiteriene, servicii pe care le aduc omenirii actuale de pe Pământ alte fiinţe – să zicem, de exemplu, arhanghelii. Acesta este, aşadar, o fiinţă, o fiinţă-înger, care, pentru că e spirituală, când stă, pur şi simplu, lângă Mefistofel, se află în mod firesc mai puţin departe în evoluţie decât Mefistofel însuşi, respectiv decât ierarhia căreia el îi aparţine. Fiinţele îngereşti vor putea atinge, în ceea ce priveşte viaţa intelectuală, abia în cursul evoluţiei jupiteriene ceea ce Mefistofel, datorită ierarhiei sale – chiar dacă nu datorită lui însuşi, în cazul în care îl privim ca pe un om lunar, ca pe un iniţiat lunar –, a dobândit deja pe Lună. S-ar putea spune: Fiinţa direct superioară lui Mefistofel este chiar o fiinţă situată pe o treaptă foarte înaltă, astfel încât o fiinţă de rangul arhanghelului Mihael, de exemplu, se simte sub rangul celei direct superioare lui Mefistofel. Aceste procese ale evoluţiei complică ordinele ierarhice ale fiinţelor spirituale. O fiinţă de felul lui Mefistofel a evoluat foarte mult în cursul evoluţiei lunare. Şi, datorită acestui lucru, el se află înaintea evoluţiei obişnuite a îngerilor, înaintea evoluţiei normale a îngerilor. Dar o fiinţă de felul lui Mefistofel a rămas un spirit. Prin faptul că e spirit, el are ceva înrudit cu evoluţia obişnuită a îngerilor. Aşa că noi putem spune: Din punctul vedere mefistofelic, e absolut corect să se spună ceea ce spune Mefistofel: „minoră gintă” – când li se adresează îngerilor. În raport cu el, aceştia sunt, într-adevăr, gintă minoră, un neam care nu a ajuns, în cadrul evoluţiei pe care Mefistofel pune mare preţ, atât de departe ca el însuşi.

Dar, ei bine, şi în ierarhia îngerilor există toate treptele de evoluţie posibile. Şi aici putem presupune existenţa unei trepte normale de evoluţie – dacă ne exprimăm, aş zice, într-un mod pedant-filistin – a îngerilor. Dar noi trebuie să presupunem – acesta e un fapt – că şi anumiţi îngeri au rămas în urmă, că ei se luciferizează, dacă îmi este îngăduit să creez acest cuvânt. Anumiţi îngeri rămân în urmă faţă de evoluţia normală şi se luciferizează. Sunt îngeri care nu merg împreună cu ceilalţi, ci rămân pe nişte trepte anterioare ale evoluţiei. Îngerii care s-au luciferizat astfel, care s-au luciferizat deja înainte de era lemuriană a Pământului, ocupă şi ei un loc deosebit. Căci, în virtutea cărui fapt au obţinut ei posibilitatea de a se luciferiza odinioară? Pe atunci – dacă e să mă exprim acum în mod popular, chiar dacă, poate, voi formula ceea ce vreau să spun numai în mod aproximativ, fiindcă altfel nu e posibil –, se aştepta ca acea grupă de fiinţe care erau oameni să-şi parcurgă evoluţia pe Lună. Şi acum a venit ceea ce numim ispitirea luciferică, prin intermediul unor entităţi spirituale care se luciferizaseră. Această luciferizare a determinat anumite fiinţe să declanşeze pentru om, în timpul evoluţiei lemuriene, lucrurile pe care le cunoaşteţi din Ştiinţa ocultă. Apoi evoluţia ahrimanică a făcut ca în timpul perioadei atlanteene să fie declanşate lucrurile pe care le cunoaşteţi din Ştiinţa ocultă şi din conferinţele prezentate acum aici. Astfel, noi trebuie să spunem: Din direcţia luciferică a pornit, în cursul vechii ere lemuriene, un anumit impuls, la care au participat, pentru omenire, toate fiinţele luciferizate mai înainte. Acest impuls constă în faptul că omul a coborât şi mai mult în materie, în cursul evoluţiei sale pe Pământ, decât ar fi trebuit s-o facă în cursul evoluţiei normale, în faptul că poftele, instinctele şi pasiunile sale au fost împletite, am putea spune, în evoluţia materială. Trebuia creată o contrapondere. Această contrapondere a fost dată prin evoluţia ahrimanică, astfel încât omul oscilează, căutându-şi echilibrul între evoluţia luciferică şi cea ahrimanică. Dar faptul că omul oscilează astfel căutându-şi echilibrul între evoluţia luciferică şi cea ahrimanică este, totuşi, într-un anumit mod, într-un anumit sens mai înalt, planul evoluţiei progresive, el zace în planul evoluţiei progresive.

După ce v-am recapitulat toate acestea, dumneavoastră vă puteţi spune: Lui Faust, omul pământesc propriu-zis, îi vor sta împotrivă nişte puteri luciferice şi ahrimanice. Puterile ahrimanice care îi stau împotrivă sunt prezentate de Goethe mai ales prin Mefistofel, pe care îl pune alături de Faust, ca reprezentant al puterii ahrimanice. Am spus deja din ce cauză Goethe a renunţat să arate în mod clar cum se apropie de Faust impulsurile luciferice. Dar pretutindeni – am sugerat acest lucru – se întrezăreşte faptul că Goethe l-a situat pe Faust, propriu-zis, la mijloc, între puterile luciferice şi cele ahrimanice. Eu am subliniat în repetate rânduri, în mod expres, că Goethe, în vremea lui, n-a putut să înţeleagă foarte clar, deoarece ştiinţa spirituală încă nu exista, ca astăzi, raportul omului Faust faţă de Ahriman-Mefistofel şi faţă de Lucifer. Dar el poseda o anumită cunoaştere instinctivă a faptului că Faust se află faţă în faţă cu aceste două feluri de impulsuri.

Să ne întrebăm acum: Înce constă, de fapt, ceea ce voiau cu oamenii, fie Mefistofel însuşi, fie cei înrudiţi cu el? – Ceea ce voia Mefistofel nu este, nici mai mult, nici mai puţin, decât ceva care ar fi făcut imposibilă, de-a dreptul imposibilă, existenţa oamenilor pe Pământ. Fiindcă ceea ce a apărut de-abia pe Pământ este reproducerea prin sexele umane, prin elementul masculin-feminin. Mefistofel este cu adevărat un iniţiat lunar, numai că unul rămas în urmă, nu poate accepta câtuşi de puţin acest lucru, şi el consideră că misiunea sa constă în a elimina din lume posibilitatea ca pe Pământ să existe o omenire care să se perpetueze pe calea reproducerii sexuale. Aşa ceva nu trebuie să existe pe Pământ. Să înţelegem, aşadar, exact: Evoluţia normală a omului pe Pământ constă în faptul că aici neamul omenesc se perpetuează cu ajutorul sexelor. Dar Mefistofel a vrut să rămână la evoluţia lunară. De aceea, el e duşmanul iubirii între sexe pe Pământ. El se simte, de aceea – şi Goethe caracterizează situaţia foarte corect chemat să ducă ad absurdum tot ceea ce conduce, într-un fel sau altul, la iubirea dintre sexe. Citiţi cu atenţie scenele cu Gretchen, şi veţi simţi că, în relaţia lui Faust cu Gretchen, el vrea să provoace tot felul de lucruri care ţin de funcţia lui Ahriman- Mefistofel. Dar nu vrea să lase să apară iubirea între Faust şi Gretchen, adevărata iubire umană pământească, el nu vrea s-o tolereze nici la Faust, nici la Gretchen. Dar el este cu adevărat în rolul său atunci când e creat, în laborator, homunculus. Şi dumneavoastră ştiţi, din nişte explicaţii anterioare pe care le-am dat în legătură cu Faust, că homunculus e creat pentru a deveni de la natură, fără iubirea dintre sexe, producătorul a ceva uman – Elena. Aceasta e sarcina pe care şi-o trasează Mefistofel, să nu producă o omenire în sensul evoluţiei progresive, ci să producă pe o altă cale, prin forţele care i-au fost repartizate lui Ahriman, o specie de fiinţe care să nu fie în sensul neamului omenesc destinat Pământului. Căci, gândiţi-vă la altceva, în afară de homunculus, gândiţi-vă la Euforion, gândiţi-vă la întregul fel în care apare din nou Elena; peste tot acţionează Mefistofel. Dar nicăieri nu trebuie să intre în discuţie absolut nimic din iubirea normală dintre sexe. Aşadar, rolul care i-a fost repartizat lui Mefistofel este deja foarte de bine realizat şi el poate fi justificat întru totul de către ştiinţa spirituală. În el zace o profunzime extraordinară.

Luaţi acum cuvântul demn de luare aminte rostit în momentul în care ceata cerească începe să fie prezentă:

De acest lucru îi mai consideră capabili pe îngeri, de a şti că ei au privit odinioară, când Mefistofel împreună cu ortacii lui au gândit la nimicirea neamului omenesc. Acum el spune în continuare ceva, adoptând, într-un anumit sens, limbajul oamenilor pământeni:

Lucrul cel mai ruşinos, (Das Schändlichste, was wir erfunden – lucrul cel mai ruşinos pe care l-am inventat), este tocmai această distrugere a neamului omenesc. Ea e numită lucrul cel mai ruşinos.

Ca să înaintăm cu înţelegerea – este, desigur, extraordinar de greu să abordezi aceste lucruri, fiindcă Goethe a vrut să exprime în ele simţirea şi cunoaşterea sa uman-spirituală cea mai profundă – avem nevoie de următoarele consideraţii. Dumneavoastră ştiţi că există – cel puţin pentru noi – o ştiinţă spirituală, chiar dacă azi ea se află abia la începutul evoluţiei sale. Ştiţi, de asemenea, că a existat întotdeauna aşa ceva, chiar dacă în vremurile vechi a fost dobândit în alt fel, drept cunoaştere adevărată a lumii, care merge dincolo de aparenţă, care ajunge la realitate. Şi dumneavoastră mai ştiţi că, într-un anumit mod, se veghea cu grijă, mai ales în vremurile vechi, asupra tezaurului spiritual care era păstrat în Misterii şi care se ridica la cunoaşterea reală a lumii. Acest tezaur spiritual le era comunicat – o ştiţi – numai celor care se dovedeau maturi pentru aceasta. Dacă ne întrebăm acum de ce natură era, propriu-zis, acest mod special de a cunoaşte, acest tezaur spiritual deosebit care era comunicat în Misterii, o scoatem cel mai bine la capăt dacă încercăm să facem comparaţie între epoca noastră, epoca a cincea postatlanteană, şi alte epoci mai vechi, cea greco-latină, cea egipteano-chaldeană etc. Şi dacă, ajutându-ne de această comparaţie, ne întrebăm cum s-a schimbat întregul mod de a înţelege lumea al omului, din epocile mai vechi, din epocile de cultură anterioare şi până în epoca noastră de cultură. E adevărat că în evoluţia omenirii au avut loc evenimente importante, pline de sens, şi că este о fable convenue să crezi că e necesar să ştim despre evoluţia omenirii numai ceea ce ne comunică istoria curentă, ceea ce se numeşte azi istorie. Epocile de cultură mai vechi erau cu totul altfel decât şi le-au reprezentat oamenii, luându-se după istoria obişnuită, care este o fable convenue. Amintiţi-vă numai profunzimea unei strofe [Nota 80] de felul celei de mai jos, pe care am citat-o deja:

O, Soare, eşti rege al lumii acesteia,
Luna îţi menţine populaţia;
Lui Mercur îi revine copulaţia.
Fără a lui Venus favoare nimic n-aţi cules
Care pe Marte ca soţ l-a ales,
A lui Jupiter milă vă este păstrată;
Cum Saturnus, în haină veche pătată,
În mii de culori se arată.

Într-o asemenea strofă e înghesuit condensată o profunzime nespusă, dar ea a existat cândva. Odinioară, chiar dacă prin rezultatele clarvederii atavice, oamenii vedeau aceste realităţi, asupra cărora se atrage atenţia, de exemplu, într-o asemenea strofă. Din această cunoaştere a temeiului existenţei a izvorât epoca a cincea postatlanteană. Această epocă a luat-o pe căi greşite în două direcţii. Una dintre ele v-am caracterizat-o, aş zice, când am vorbit despre iniţierea celei de-a cincea epoci postatlanteene, pe care am descris-o prin Baco de Verulam, prin lord Bacon [Nota 81]. Aici găsim dorinţa de a trata drept idoli tot ceea ce depăşeşte sfera realităţii perceptibile prin simţuri. Dumneavoastră ştiţi că Bacon presupunea că există patru feluri de idoli. Noi i-am înşirat: idola tribus, idola specus, idola fori, idola theatri. Prin aceasta,în spiritul lui Bacon se exprimă, la începutul epocii a cincea postatlanteene, una dintre tendinţe, aceea de a clădi totul exclusiv pe o cunoaştere dobândită cu ajutorul percepţiei senzoriale şi al noţiunilor ce rezultă, la rândul lor, din percepţia senzorială. Tot ceea ce depăşeşte percepţia senzorială este idol, al cărui conţinut se epuizează, de fapt, în cuvinte. Şi acest lucru l-am caracterizat deja, acesta este, am putea spune, unul dintre curente.

Luaţi acum, exprimat în mod schematic, curentul care se exprimă în felul următor: „O, Soare, eşti rege al lumii acesteia”, care pătrunde în nişte temeiuri adânci ale existenţei, luaţi acest curent în continuitatea sa. Dacă el ar vrea să evolueze numai prin sine însuşi, de la epoca a patra la a cincea postatlanteană, am putea spune că el s-ar prezenta ca în desenul următor. Drumul care duce la idoli coboară sub nivelul acestei evoluţii (linia albastră), ea nu recunoaşte că în realitate găsim în mod nemijlocit ceva spiritual, aşa cum găsim ceva senzorial; ea exclude spiritualul şi consideră că acesta e conţinut numai în idolii-cuvinte, această evoluţie a fost inaugurată, aşadar, prin Bacon.

Care ar fi contrarul? Contrarul ar fi o evoluţie care ar recunoaşte că există numai ceva spiritual, ceva spiritual-sufletesc, care nu recunoaşte elementul fizic-material. Aceasta ar fi exact contrarul. Noi am putea, aşadar, întreba: Există o asemenea evoluţie? Este adevărat oare, la fel cum spune Bacon, că numai realitatea senzorială e realitate, că restul sunt idoli-cuvinte, avem o expresie a părerii că există numai o realitate spirituală şi nimic de natură fizic- materială, care pătrunde în simţuri? Există, într-adevăr, aşa ceva. Ceva mai târziu decât Bacon a trăit Berkeley, George Berkeley, şi el reprezintă această linie a evoluţiei (linia roşie). Să ne lămurim în câteva cuvinte în ce constă esenţa concepţiei lui Berkeley.

Berkeley are o părere – care a rezultat, în esenţă, din concepţia sa teologică despre lume; până la urmă el a ajuns episcop – conform căreia tot ceea ce este în afara omului şi e perceput prin simţuri există numai atât timp cât e perceput prin simţuri. Aşadar, concepţia lui Berkeley o putem caracteriza cel mai bine gândindu-ne la opusul ei. Dumneavoastră presupuneţi, pe baza unei concepţii care în raport cu berkeleyismul este naivă, următorul lucru: când intraţi undeva îl vedeţi, să zicem, pe domnul Bauer [Nota 82], care stă aşezat aici, dar presupuneţi că el a intrat mai înainte şi dumneavoastră îl vedeţi mai târziu. – Nu există, după cum am spus, nici cea mai mică dovadă a faptului că ceea ce vedeţi stând pe scaun a fost aici şi înainte ca dumneavoastră să-l fi văzut. Iar când ieşiţi afară, credeţi că acel domn rămâne aşezat înăuntru şi că stă acolo, în timp ce dumneavoastră îi întoarceţi spatele şi plecaţi. Berkeley este de părere că nu există nicio dovadă a faptului că ceea ce dumneavoastră aţi văzut mai stă acolo. Stă acolo cât timp priviţi spre el, fiindcă e viu actul de plăsmuire din ochi, şi cum să existe actul de plăsmuire din ochi dacă nu priviţi într-acolo? Concepţia despre lume a lui Bacon poate fi dovedită în întregime pe cale logică. Şi poate fi dovedită astfel fiindcă nu există nicio contradicţie în berkeleyism care ar putea să rezulte pe cale logică, ea poate fi confirmată foarte bine pe cale logică, chiar dacă nu corespunde conştienţei naive. Căci Berkeley este de părere că, atunci când intraţi undeva dumneavoastră îl creaţi pe domnul Bauer, iar când ieşiţi afară îl faceţi să dispară, ca prin vrajă. El nu crede chiar aşa, dar consideră că ceea ce vedeţi apare odată cu perceperea dumneavoastră şi dispare iarăşi odată cu perceperea dumneavoastră Esse est percipi. A fi înseamnă a fi perceput. Şi o altă existenţă decât aceea de a fi perceput nu există în lumea înconjurătoare. De aceea, după cum vă puteţi imagina acum, pentru Berkeley tot ceea ce este lume senzorială este în devenire. Priviţi într-acolo, există; priviţi în altă parte, a dispărut, nu mai există. Toate acestea există, aşadar, numai în percepţiile dumneavoastră După cum am spus, Esse est percipi, nu există nimic în afară de actul percepţiei, în afară de procesul percepţiei. Dar în spatele acestui proces este existenţa divin – spirituală. În afară de actul dumneavoastră de a percepe, cu domnul Bauer mai are de-a face numai Dumnezeu, care îl aşază aşa cum vrea El. Şi Dumnezeu, când intraţi, produce în dumneavoastră din ceea ce este numai în El, imaginea domnului Bauer. Când plecaţi, El îl face să dispară. Aşadar, această lume senzorială nu există, există numai ceva spiritual-sufletesc. Dumneavoastră toţi, aşa cum staţi aici în faţa mea, sunteţi numai creaţiile ochilor mei. În afară de ceea ce este creaţia ochilor mei, mai există lumea divin-spirituală, sufletesc-spirituală, care vă menţine şi vă poartă cu totul altfel decât când existaţi drept creaţii ale ochilor mei.

Nu am făcut decât să caracterizez această concepţie. Ea poate fi dovedită, într-adevăr, într-un mod riguros filosofic. Dar ea este, aş zice, ceea ce oferă a doua jumătate a lumii, pe lângă baconism. Între aceste două direcţii (vezi linia roşie şi cea albastră), pendulează întreaga concepţie despre lume a epocii a cincea postatlanteene. Această concepţie ori se rătăceşte în simpla recunoaştere a realului senzorial şi se declară astfel ea însăşi incapabilă să vadă în realul senzorial o spiritualitate reală, ori se epuizează în simpla percepere a spiritual-sufletescului, vede peste tot numai pe Dumnezeu şi gânduri divine şi se declară incapabilă să coboare de aici spre o realitate senzorială. Aceste două rătăciri există în mod sigur în epoca a cincea postatlanteană. Iar cine studiază viaţa spirituală, aşa cum se dezvoltă ea în afara esoterismului, va găsi mereu derulându-se ori firul de pe o parte, ori firul de pe cealaltă parte, pe linia roşie sau pe linia albastră. Exoterismul nu se situează pe ceea ce eu am desenat ca linie albă.

Se poate spune că omul epocii a cincea postatlanteene ajunge la o anumită tensiune, între aceste două concepţii despre lume. Goethe a simţit cu intensitate această tensiune. Eu v-am prezentat aici impulsurile teoretice, mai mult filosofice, dar nu s-a rămas la ele. Întreaga viaţă rătăceşte exact la fel între elementul pur spiritual-sufletesc şi elementul pur senzorial-material. Goethe a simţit în modul cel mai profund această tensiune. Nu veţi găsi de mirare că el a simţit toate acestea, tot ceea ce trăieşte în lumea exterioară, stând sub influenţa curentului liniei albastre, fiindcă aşa merge, în general, evoluţia noastră din epoca a cincea postatlanteană, cât se poate mai mult în direcţia materiei şi spre simpla recunoaştere a ceea ce este material.

Dar Goethe a simţit, desigur, şi linia cealaltă. El a simţit-o în mod profund, numai că în vremea lui Goethe nu era tot atât de problematic, aş zice, să spui că materialismul e materialist, cum se întâmplă astăzi. Pe atunci încă nu era atât de problematic să se atragă atenţia asupra caracterului greşit al liniei albastre, cum este în zilele noastre. În zilele noastre, ştiinţa spirituală trebuie să atragă atenţia asupra rătăcirii în care se află linia albastră şi ea va trebui să suporte, de aceea, toate atacurile îngrozitoare care trebuie să vină, pentru că, la început, ceea ce vrea să intre în lume drept cunoaştere este întâmpinat întotdeauna cu prejudecăţi, ba chiar cu ură. Materialismul va fi tot mai mult declarat sacrosanct, într-un mod lumesc, în orice caz. Se poate spune, totuşi, că materialismul va fi declarat sacrosanct. Cât de aproape este astăzi medicina materialistă de a se declara sacrosanctă, câte alte tendinţe se pregătesc să se declare sacrosancte în sensul materialismului, în sensul rătăcirii pe care o indică linia albastră, rătăcirea de spiritual – sufletesc, care conţine însă, totodată, drept revelare a sa, realitatea senzorial-materială, care face parte din el, care este una cu el şi care trebuie repus în drepturile sale de către ceea ce noi numim ştiinţă spirituală. Acele persecuţii, care ar putea fi numite persecuţiile Inchiziţiei, şi care pe alte tărâmuri au avut loc deja, pe tărâmul materialismului vor veni abia de acum înainte, de fapt, ele abia acum încep cu adevărat să se facă simţite, chiar dacă formele se schimbă. Ridicarea împotriva nuanţei materialiste a cunoaşterii nu va cădea mai puţin victimă a Inchiziţiei, a Inchiziţiei viitorului, care va apărea în forme diferite decât a apărut Inchiziţia trecutului, diferite de formele în care au căzut victimă Inchiziţiilor tendinţele mai vechi. Să nu credeţi că tot ceea ce rătăceşte pe direcţia liniei albastre nu va deveni la fel de intolerant cum au devenit tendinţele de pe alte tărâmuri.

În trecut, linia roşie nu a ieşit la suprafaţă cu aceeaşi claritate. Ea s-a desprins, aş zice, abia în epoca a cincea postatlanteană şi chiar ceva mai târziu decât linia albastră, dar ea a fost conţinută în tendinţele mai vechi. Ea a ieşit pentru prima dată la suprafaţă şi a luat o formă de sine stătătoare în reprezentantul ei filosofic cel mai important, în Berkeley. Dar are destui alţi reprezentanţi. Ea a apărut în epoca a cincea postatlanteană, dar a păstrat anumite lucruri din formele pe care le avusese şi, de aceea, în vremea lui Goethe era problematic să vorbeşti despre linia roşie, pe când Goethe a putut vorbi în mod absolut neproblematic despre linia albastră. Despre linia roşie era problematic să vorbeşti. Fiindcă, ce caută să înainteze, de fapt, pe făgaşul acestei linii roşii? înaintează toate acele concepţii despre lume care evită să-şi extindă privirile asupra lumii, asupra întregii vastităţi a lumii, şi care ar dori să înoate fericite într-un spiritual-sufletesc general, într-un spiritual-sufletesc ce vrea să fie neputincios faţă de revelarea lumii senzoriale; o concepţie despre lume care, ce-i drept, vrea să vorbească despre suprasensibil, dar care, de fapt, nu vrea să cunoască nimic. Avem aici un domeniu vast spre care s-au orientat cu încetul aproape toate confesiunile religioase şi toate sectele, fiindcă, şi aici e partea ciudată, aceste concepţii despre lume vor să renunţe, de fapt, la încercarea de a înţelege lumea, şi vor numai să vorbească despre ceva suprasensibil, în general, şi să înoate fericite, auzindu-se vorbind. Ele nu vor să-şi asimileze forţa de cunoaştere pozitivă în mod concret, nu vor să se cufunde în mod real cu ceea ce dobândesc, cu lucrul despre care vorbesc, în lumea realităţii.

Mă veţi înţelege mult mai bine dacă voi încerca să mă exprim în felul următor. Ia gândiţi-vă cum se poate desfăşura astăzi viaţa pentru un om obişnuit. El stă şase zile pe săptămână, să zicem, în fabrică sau la birou sau în altă parte. Aici, el este în mijlocul unei activităţi pur materiale, care se limitează la simpla observare prin simţuri, astăzi, aici nu se amestecă nimic spiritual, tot mai puţin se amestecă în această activitate spiritul. Dimpotrivă, cel care vrea să amestece aici ceva spiritual este considerat cu totul nebun. Dar pe acest tărâm funcţionează toate forţele pe care ştiinţa actuală vrea să le admită. Aici funcţionează toate corelaţiile umane de care vrea să se ocupe cunoaşterea, într-un cuvânt, aici e dezvoltat pe bază de gânduri şi noţiuni tot ceea ce se spune în legătură cu realitatea care se întinde în faţa noastră. Şi să mai presupunem, pentru cel mai mare bine al său, că acest om, care s-a ocupat întreaga săptămână, în birou sau în fabrică, de lucruri ce pot fi cunoscute pe cale pur materială sau care a predat altora ceea ce poate fi cunoscut pe cale pur materială – la urma urmelor, în şcolile obişnuite nu se învaţă nimic altceva decât lucruri accesibile cunoaşterii pe cale materială – duminica se duce la biserică şi ascultă ce se spune acolo. Încercaţi, dacă puteţi, vreau să spun, dacă aţi fost suficient de des la biserică şi aţi ascultat cu ureche deschisă nişte predici, dacă aţi văzut cu ochii deschişi ce se petrece acolo, întrebaţi-vă dacă ceea ce se spune acolo este în stare să-l lămurească pe om în privinţa lumii care se întinde de jur împrejurul nostru. Se admite, ce-i drept, că Dumnezeu, despre care se vorbeşte aici, stă la baza lumii, dar nu se vorbeşte, nu se spune nicăieri nimic despre felul în care El intervine în viaţa lumii, prin forţele Sale, prin impulsurile Sale. Oamenii au o concepţie despre lume proprie pentru zilele de lucru: linia albastră; o concepţie proprie pentru zilele de duminică: linia roşie. Nicăieri nu avem o legătură între acestea două, dacă pătrundem cu adevărat lucrurile. Întrebaţi o dată: Ce relaţie există între ceea ce se predică de la amvon şi chimie, fizică, biologie? – Nu se caută nicio relaţie, ba chiar e refuzată cu oroare.

Dacă luaţi, în schimb, ştiinţa spirituală, veţi vedea imediat care este această relaţie. Ştiinţa spirituală nu vorbeşte despre lumea senzorial-materială aşa cum o face fizica obişnuită, chimia obişnuită, ci vorbeşte despre lumea fizic-senzorială, în aşa fel încât în ceea ce spune ea despre lumea fizic-senzorială se poate revărsa în toate amănuntele ceea ce spune ea în legătură cu lumea spirituală. Ştiinţa spirituală nu are o concepţie pentru zilele de lucru şi alta pentru zilele de duminică, ci o concepţie care se adânceşte în lumea spirituală şi se revarsă în jos, în amănuntele lumii fizic-senzoriale. Ea nu se declară incapabilă, ca berkeleyismul, să înţeleagă din direcţia spiritualului lumea fizică, ea nu se declară incapabilă, ca baconismul, să găsească spiritul în lumea senzorială, şi să găsească numai idoli. De unde vine aceasta? Ei bine, noi am înţeles deja de unde. Este în natura epocii a cincea postatlanteene să fi luat naştere evoluţia indicată în mod schematic prin linia albastră. Pe Bacon l-am putea numi, într-un anumit sens, inauguratorul. A fost necesar ca omul să se scufunde o dată în materie, am explicat acest lucru de nenumărate ori, şi am arătat că ştiinţa spirituală nu e nicidecum adversara materialismului, că ea înţelege de ce evoluţia materială e admisă în epoca a cincea postatlanteană. Dar ea nu poate fi admisă fără ca omul să se lase inspirat de un spirit cum este Ahriman. Iar dacă lăsaţi mult timp acest materialism al perioadei a cincea postatlanteene să se dezvolte în sensul său ahrimanic, el va trebui, în ceea ce-l priveşte – puteţi fi siguri de asta, şi nu veţi fi siguri pentru că v-o spun eu, ci pentru că o veţi înţelege din întregul spirit al ştiinţei spirituale –, să rămână cu obstinaţie la ceea ce Ahriman-Mefistofel şi-a jurat, în ceasuri profund nelegiuite, şi să creadă că nu vrea să aibă nimic comun cu progresul normal al neamului omenesc pe Pământ. Din acest motiv, ştiinţa care a provenit din acest materialism nu va ajunge niciodată să înţeleagă misterul devenirii umane, enigma embriologiei etc.! Ea ar vrea să poată ajunge la o înţelegere a modului în care apar entităţile care se pot forma pe calea lui homunculus. Dar nu va ajunge niciodată la acest lucru. Dar multe, multe au legătură cu acest ahrimanism. Ştiinţa este numai o parte. Dar el, acest ahrimanism, străbate întreaga cultură.

Şi celălalt curent, desenat schematic prin linia roşie, a fost simţit de Goethe în mod profund, numai că lui nu i-a fost posibil să prezinte la fel de clar, absolut clar, personajele pentru această linie roşie, aşa cum le-a prezentat pentru linia albastră. Pentru linia albastră, el i-a prezentat pe Mefistofel, cu diavolii săi cei graşi şi slabi şi cu lemurii. Ei stau în faţa noastră. Acest lucru a îndrăznit să-l facă. Fiindcă sunt calomniaţi cei care vorbesc de lemuri şi de diavoli graşi şi slabi numai începând cu epoca actuală; ei sunt calomniaţi şi mai mult când vorbesc sub semnul ştiinţei spirituale. În vremea lui Goethe, aşa ceva era mai puţin problematic. Dar era problematic un alt lucru, pe care Goethe îl ghicea, şi îl ghicea foarte bine; el ştia că dacă linia roşie se va impune în epoca noastră, dacă va exista cu adevărat o concepţie care se va declara incapabilă să ajungă de la recunoaşterea spiritual-sufletescului la pătrunderea lumii reale, aceasta se va întâmpla din cauză că anumite spirite luciferice frânează înaintarea curentelor care în trecut erau prezente. Luciferismul împedică anumite curente, religioase şi sectare, să înainteze. Şi aşa se face că ele nu pot să pătrundă lumea, ci rămân împotmolite la simpla recunoaştere a spiritual-sufletescului. Berkeleyismul e numai o expresie deosebită a acestui fapt. El are la bază o menţinere pe loc luciferică. În ce fel se exprimă aceasta pentru Goethe, de exemplu? Mefistofel îşi aduce aminte de sine însuşi şi de fraţii săi, de cei care odinioară, în nişte ceasuri profund nelegiuite – în limbajul lui Mefistofel, aceasta înseamnă altceva –, au jurat distrugerea filiației umane, aceasta însemnând că nu vor să ştie nimic despre feul în care omenirea populează Pământul. Mefistofel îşi aminteşte că ţine propriu-zis de esenţa lui faptul că el în perioada ahrimanică, vorbind la figurat, în importanta şedinţă a spiritelor sale, a fost cel care a hotărât ca niciun om să nu se nască pe Pământ în mod natural, ci ca forţele sexuale care există pe Pământ să fie folosite la cu totul altceva, într-un cu totul alt scop. Aceste entităţi ahrimanice au decis în acea vreme veche să nu lase să apară iubirea dintre sexe. Dar Goethe, fără a se indentifica, bineînţeles, cu Mefistofel, dar transpunându-se în gândirea acestuia, spune: Există fiinţe care nu sunt inspirate de Mefistofel, dar sunt şi ele inspirate, ei bine, acestea nu spun, ce-i drept, că neamul omenesc nu trebuie să se perpetueze pe Pământ în modul obişnuit, dar încep să se roage, găsesc că duc o viaţă cu adevărat sfântă numai aceia care nu fac nimic în sensul reproducerii obişnuite a omenirii, care se abțin de la ea, care nu vor să ştie nimic de ea: asceţii, sfinţii, care în faţa iubirii dintre sexe fac cunoscutele mutre lungi despre care am vorbit adesea. – Asemenea fiinţe presupune, vede, percepe, în mod spiritual, Ahriman, de cealaltă parte, în ceata îngerilor. Aici îi vede el pe inspiratorii acestor alții, care venerează, de fapt, ceea ce au hotărât Mefistofel şi fraţii săi:

Pe aceasta se bazează rugăciunile lor. Inspiratorii luciferici ai comunităţilor bisericeşti, monahale, ai orientărilor sectare, grupări rămase în urmă, se află în sânul celorlalte cete. Nu degeaba îi spune Mefistofel unui flăcău înalt, pe care îl place în mod deosebit:

Aici Goethe a întreţesut în mod tainic multe dintre lucrurile pe care le avea pe suflet împotriva acelei concepţii despre lume care merge mână în mână cu mutra popească, împotriva concepţiei despre lume făcută pentru zilele de duminică, pe care el o considera luciferică, spre deosebire de cea ahrimanică. Mefistofel se simte înrudit cu cei care au folosit în rugăciunile lor ceea ce el a preluat în viaţa sa.

Ce trebuie să gândim în legătură cu toate aceste lucruri din punct de vedere pur spiritual-ştiinţific, despre aceasta vom mai avea de vorbit. Dar acum ne propunem să vorbim despre ele în sens goethean. Şi un sentiment goethean prin excelenţă – dacă pot spune astfel – este cel pe care l-am exprimat adineaori. În primă instanţă, stau faţă în faţă lumea ahrimanică – lemuri, diavoli graşi, diavoli slabi – şi ceva atins de luciferism. Goethe exprimă acest lucru foarte clar. Ceva atins de luciferism stă faţă în faţă cu opusul său mefistofelic, după cum am spus, disimulat în aşa fel încât acea personalitate, desigur, căreia îi sunt permise multe, dracul, are voie să vorbească despre „mutra popească”, „aerul de popă”, despre „dulci băieţandri” etc. În cadrul realităţilor, acestea două îşi stau, aşadar, faţă în faţă. Pe de o parte, Mefistofel, care, într-un anumit sens, a luat drept gaj sufletul lui Faust. Cum l-a luat drept gaj? Prin faptul că l-a făcut pe Faust să alerge prin toate trăirile pământeşti care coboară sub nivelul sferei care a intrat în devenirea Pământului şi care merge în jos, sub nivelul devenirii omului pe calea iubirii sexuale. El are pretenţii asupra sufletului lui Faust prin faptul că l-a introdus în tot ceea ce ţine de elementul ahrimanic. Cu ceea ce, prin Faust, a mai intervenit în iubirea cu Gretchen, cu acesta Mefistofel nu are, într-adevăr, nimic de-a face, şi el a transformat destul acest lucru în opusul său. Apoi totul se petrece în mod cu adevărat ahrimanic. Acum sunt puse în joc numai iscusințe ahrimanice, pentru a provoca anumite manifestări exterioare ale lumii greceşti. Ceea ce poate fi obţinut prin măiestrii ahrimanice este obţinut mai întâi în contextul statal – să o spunem cu glas scăzut. Apoi se fac căutări în devenirea omului, în contextul evoluţiei, dar cu evoluția subumană și sub-animală, în legătură cu homunculus mecanizat, homunculus mecanizat istoric.în legătură cu homunculus cel mecanizat, cu homunculus mecanizat în mod istoric. Elena e făcută să urce pe o cale care nu există în existenţa pământească a omenirii. Apoi sunt provocate câteva acţiuni pământeşti; ei bine, la urma urmelor, nici cei care mijlocesc aceasta, care ajută ca Eilebeute (Zor-la-pradă) și Habebald (Ia-cu-japca), nu sunt nişte fiinţe pământeşti. Toate acestea sunt zălogite sub influenţa unor vicleşuguri ahrimanice, și ipotecate prin singurul lucru pe care omul îl poate avea de la binecuvântarea pământească propriu-zisă. Aşadar, prin faptul că el îl conduce prin insignifianţa de suprafață – pentru existenţa pământească e numai insignifianţă plată, dar nu este, de aceea, ceva pentru care nu e nevoie de o inteligenţă şi ştiinţă colosale, chiar dacă este insignifianţă plată –, prin care sufletul îi este zălogit. Zălogit apoi prin celălalt lucru, prin faptul că are ceva de la binecuvântarea pământească propriu-zisă – ei bine, ce oare? Omul şi-a primit eul pe Pământ, aşadar, sângele. Mefistofel poate avea oasele, tendoanele, ligamentele, ceea ce constituie seminatura cârpăcită la un loc, dar adevărata binecuvântare pământească, sângele, reprezentantul fizic-material al omului pământesc, pe acesta el ar vrea să-l aibă, ce-i drept, dar nu-l poate avea. El s-a oprit în evoluţia sa pe Lună. De acolo el nu poate avea decât titlul scris cu sânge, numai ceea ce poate fi introdus, aş zice, în pactul abstract, ceea ce nu are legătură cu impulsurile existente în realitate, ci rămâne în abstract, în cele conforme pactului. Numai aşa ceva poate Mefistofel să extragă din sânge, dar nu impulsul însuşi.

Sufletul îi este zălogit, amanetat. Ei bine, în limbajul său, aceasta arată ca şi cum cealaltă ceată i l-ar fi sustras, pur şi simplu, ca şi cum i l-ar fi luat în mod viclean. Dar lucrurile nu stau chiar aşa simplu. Până la moarte, pe care am descris-o ieri, Mefisto îl mai ţine destul de bine pe Faust în ghearele sale. Dar dacă dumneavoastră înţelegeţi, aşa cum am arătat noi ieri, moartea survine treptat, nu abia atunci când Faust cade jos; atunci ceea ce trăieşte Faust, mai ales sub forma unui sentiment de beatitudine, cum am descris ieri, după ce sufletul s-a desprins de trup, este deja o trăire în lumea spirituală. Acum sufletul lui Faust, sau, cum a scris Goethe, entelehia lui – vom vorbi mâine despre entelehie –, alunecă spre sfera luciferică şi s-ar dizolva în sfera luciferică. În acest caz, Faust ar avea la fel de puţin din el, ca şi în cazul în care ar cădea pradă lui Mefistofel. Gândiţi-vă numai ce îl ameninţă aici!

Dar această fericire şi beatitudine ar duce la dizolvarea în Universala trecerea în sfera a opta! [Nota 83] Faust ar avea de aici dizolvarea în Univers, care ar fi echivalentă cu nimicirea. Deschideţi acum cartea la scena finală, despre care eu am spus că e unită cu scena precedentă, că face parte din ea, că trebuie să fie acolo. Şi atunci vedem cum acţiunea continuă pe un cu totul alt tărâm. Vin iarăşi îngerii şi aduc entelehia lui Faust, partea nemuritoare a fiinţei sale. Dar ei spun şi datorită cărui fapt pot să aducă această entelehie. Îngerii mai tineri, așa o spun în scena finală:

Aşadar, îngerii nu înalţă entelehia, sufletul lui Faust, prin propria lor natură, ci datorită faptului că au trandafirii penitentelor care iubesc, din sfera umană, respectiv de acolo unde au evoluat oamenii, care au trecut prin viaţa pământească, care s-au dezvoltat cu adevărat din sânul vieţii pământeşti. Goethe face ca întreaga evoluţie să o ia în jos, de la Mefisto, de la îngeri, spre evoluţia umană, prin faptul că îngerii nu salvează sufletul prin propria lor putere, ci prin faptul că au primit trandafiri din mâinile penitentelor iubitor-sfinte. Acesta e un gând infinit de profund. Aici Goethe introduce convingerea sa despre importanţa evoluţiei umane progresive, despre importanţa evoluţiei de pe Pământ. Şi de aceea el trebuie să găsească în fiinţa umană ceva care învinge elementul pur ahrimanic-mefistofelic. Mefistofel e aici, el le dă porunci lemurilor – semicreaturi cârpite la un loc din oase, tendoane şi ligamente –, le dă porunci diavolilor graşi, diavolilor slabi. Eu am arătat ce înseamnă acest lucru: în toate zace natura subumană, care n-ar putea niciodată să-l producă pe om, o natură pe a cărei bază omul nu poate să se dezvolte. Aici avem tot ceea ce poate înţelege acea concepţie despre lume care merge pe linia albastră, dar nu trebuie ca lumea din jurul nostru să fie concepută în felul acesta. Din perioada lunară, lui Mefistofel îi stau la dispoziţie numai forţele care îi pot comanda pe lemuri, pe diavolii graşi şi pe cei slabi, dar ceea ce extrag aceştia din natură, din natura Pământului, e numai partea mefistofelică, însă de aici mai pot fi extrase şi alte lucruri, pe care Mefistofel nu le poate şti, pentru că el n-a parcurs evoluţia Pământului. Aceste lucruri sunt extrase prin faptul că acum este căutată, pe baza sfinţirii reale a naturii fizice, pe baza înnobilării naturii fizice, înrudirea cu forțele şi elementele pământeşti.

Aveţi aici vâjâitul ce străbate natura care ţine de om, care e unită cu elementul luciferic, cu elementul diavolesc, dar care se înalţă pe trepte superioare. Aveţi aici această natură. Şi îngerii au pe Pământ, sau pentru Pământ, sarcina de a se ocupa de neamul omenesc. Îngerii care nu rămân în urmă, ci înaintează pe drumul drept, până la sarcina de a avea grijă de neamul omenesc, aşa cum trebuie să fie el pe Pământ, sunt consideraţi de Goethe salvatorii propriu-zişi. Aduceţi-vă aminte ce sarcină le dă Domnul îngerilor:

Adică, îngerii trebuie să dea ajutor, să intervină, şi ei fac aceasta, înaintează cu adevărat, în ceata îngerească, acei îngeri care se ocupă de penitentele iubitor-sfinte şi iau de la ele trandafirii. La fel cum omul ia ceea ce îi este repartizat în cadrul evoluţiei de pe Pământ, şi aceşti îngeri, care nu rămân, la evoluţia lor lunară, ci merg în pas cu evoluţia pământească, iau forţele care vin de la asemenea naturi cum sunt cele descrise în actul final, sub forma penitentelor iubitor-sfinte. Aceasta îi face să înainteze. Convingerea lui Goethe este că îngerii evoluează dincolo de treapta luciferică. Aşa cum am spus, prin toate acestea eu am vrut să sugerez care este gândul lui Goethe, faptul că Goethe era unit, în felul său, cu întreaga idee măreaţă a evoluţiei.

Vom continua mâine. Sper că din expunerea de astăzi veţi fi văzut cum Goethe caută nişte adâncuri ale devenirii şi ale tainelor lumii, pentru a-l crea pe Faust al său, şi că el a vrut să-şi spună părerea despre curentele concepţiei despre lume care fac să progreseze evoluţia. Da, cu adevărat, mult zace în acest Faust, foarte, foarte mult zace în acest Faust! Şi trebuie, desigur, să spunem: Omenirea ar putea câştiga infinit de mult dacă ar încerca să se orienteze după tot ceea ce a fost întreţesut, în mod tainic, ca să folosim expresia lui Goethe, în acest Faust goethean. Dar despre toate acestea vom mai vorbi mâine, ca şi despre câteva legături ale acestor idei din Faust cu ştiinţa spirituală.

AcasăLucrări OnlineIndex GA272PrecedentaUrmătoarea