Rudolf Steiner
I. FAUST, OMUL CĂUTĂTOR

GA 272

XV

GOETHE ÎN CĂUTAREA STRĂFUNDURILOR DEVENIRII ŞI ALE MISTERELOR LUMII ÎN FAUST AL SĂU
ISPITIREA LUCIFERICĂ ŞI AHRIMANICĂ

Dornach, 11 septembrie 1916, după reprezentarea
euritmică a scenelor „Miezul nopţii”şi „Punerea în mormânt”

Ar fi multe de spus, bineînţeles, dacă am vrea să epuizăm ceea ce există tocmai în aceste scene finale din Faust-ul goethean, dacă am vrea să atragem atenţia, în acest context, asupra tuturor perspectivelor ce rezultă în mod firesc pentru ştiinţa spirituală din gândurile care se revarsă din scenele finale. Azi vreau să scot la iveală numai câteva lucruri din numărul extrem de mare al celor care ar putea fi spuse. Nu aş vrea să dau, totuşi, impresia că ar putea fi vorba de epuizarea acestor lucruri.

Dacă vrem să înţelegem aceste scene finale, trebuie să avem în vedere în mod deosebit două dintre cele mai importante fapte ale evoluţiei de pe Pământ. Am atras deja atenţia asupra lor. Primul a avut loc în era lemuriană, al doilea în era atlanteană. Astăzi ne propunem să le caracterizăm numai în măsura în care este necesar pentru expunerea noastră. Caracterizat dintr-un anumit punct de vedere, faptul petrecut în era lemuriană constă în aceea că, prin toate evenimentele despre care puteţi citi în Ştiinţa ocultă sau în ciclurile noastre de conferinţe [Nota 84], oamenii au coborât mai adânc în materie decât fusese hotărât dinainte. Aceasta s-a petrecut din cauza influenţei luciferice. Prin impulsul luciferic şi-a atins scopul una dintre intenţiile la care se referă Mefistofel când spune că, în ceasuri profund nelegiuite, a plănuit, împreună cu alţii, nimicirea neamului omenesc. Pentru că omenirea a coborât, s-a organizat, în materie mai adânc decât îi fusese de fapt destinat, conştienţa umană s-a unit în alt fel decât ar fi trebuit să se unească cu tot ceea ce înseamnă existenţa omului în evoluţia pământească. Noi am arătat adesea că, sub influenţa impulsului luciferic, omul leagă de procreare, de reproducerea sexuală o cu totul altă conştienţă. S-ar putea spune că pe atunci reproducerea sexuală a intrat în conştienţă şi că, prin aceasta, ea a fost transformată, putem spune, dintr-un fapt suprasensibil într-un fapt senzorial. Acesta e primul aspect.

În era atlanteană, omul, fiind mai profund organizat în senzorialitate decât îi fusese destinat, şi-a dezvoltat întregul organism în aşa fel încât ahrimanizarea a putut avea loc în felul descris de mine adeseori, în sensul că omul şi-a unit forţele sale spirituale cu forţele fizic-senzoriale şi realităţile naturale. Dumneavoastră ştiţi că în Biblie primul lucru este exprimat prin imaginea despre ispitirea luciferică, redată, în esenţă, prin cuvintele pe care Lucifer le rosteşte cu privire la neamul omenesc: Ochii voştri se vor deschide şi voi veţi deosebi Binele şi Răul. – În această preluare a senzorialului în conştienţă, în faptul că ochii se vor deschide constă căderea omului în materie. Aşadar, acum omenirea căzuse în materie mai adânc decât îi fusese destinat. Omenirii îi fusese destinat să vadă lumea materială din exteriorul lumii materiale. Ispitirea luciferică a făcut ca omenirea să cadă în lumea materială, iar prin cea ahrimanică, survenită în era atlanteană, a avut loc în sânul lumii materiale o înrudire a omului cu cele materiale, care ar fi trebuit să aibă loc numai întru câtva în reversul ei spiritual, acolo sus. Ceea ce ar fi trebuit să se petreacă sus, planând oarecum pe deasupra lumii materiale, a avut loc în lumea materială.

Primul lucru este exprimat, aşadar, în faptul că despre om au fost rostite cuvintele: Ochii voştri se vor deschide şi voi veţi deosebi – din punct de vedere exterior –, în percepţie senzorială, Binele şi Răul. – Al doilea lucru este exprimat în Biblie, după cum ştiţi, prin cuvintele: Şi fiii zeilor găsiră că fiicele oamenilor sunt frumoase şi se uniră cu ele în materie. – Acesta este cuvântul biblic care exprimă, cu referire la om şi la ceea ce locuieşte în om, o realitate vastă. În aceas realitate vastă e cuprinsă, totodată, întreaga lucrare ahrimanică din sânul neamului omenesc. Prin aceeaşi forţă cu care iubirea cerească s-a scufundat, a intrat în materie şi a devenit iubire pământească, prin forţa care stă la baza transformării iubirii cereşti în iubire pământească, prin acest impuls, prin acest fapt, a fost provocat şi altceva: intelectul uman se uneşte într-un mod pământesc cu materia şi creează forma materialistă a ştiinţei. Dacă nu s-ar fi înrădăcinat în om impulsurile ahrimanice care se exprimă prin faptul lor întru câtva cel mai uman: – Şi fiii zeilor găsiră că fiicele oamenilor sunt frumoase şi se uniră cu ele în carne –, dacă aceste impulsuri n-ar fi pătruns în neamul omenesc, atunci n-ar fi intrat nici impulsurile care folosesc intelectul uman pentru a produce tot felul de instrumente care reprezintă doar îmbinarea unor forţe materiale şi constau în faptul că sunt create tot felul de lucruri pentru a servi oricărui scop, chiar dacă acest scop este nimicirea neamului omenesc. Dacă această ispitire ahrimanică n-ar fi avut loc, pe Pământ n-ar fi apărut posibilitatea de a fi născocite instrumente ucigaşe şi altele de acest fel, deoarece, dacă oamenii ar fi păstrat înrudirea dintre intelect şi activitatea creatoare, acolo, sus, nu aici, jos, în materie, ei n-ar revărsa intelectul în materie pentru a crea nişte plăsmuiri de felul mecanismelor noastre pur demonice, care joacă un rol din ce în ce mai important la împletirea culturii şi civilizaţiei umane în materie. Așa cum tot ceea ce constituie rătăcirile şi greşelile vieţii umane afective, ale pasiunilor umane, ale vieţii emoţionale umane este exprimat prin faptul: Şi ochii voştri se vor deschide şi voi veţi deosebi – din punct de vedere exterior, senzorial – Binele şi Răul, tot așa, toate faptele care într-o oarecare măsură sunt privite cu admiraţie, din trufia oamenilor şi din natura ahrimanică a oamenilor, drept mari progrese ale omenirii, cultura şi civilizaţia pur mecanică, sunt pe acelaşi principiu, din ceea ce se indică în Biblie: Şi fiii zeilor găsiră că fiicele oamenilor sunt frumoase şi se uniră cu ele în carne. – Documentele vechi exprimă aceste lucruri în felul lor. Pe un anumit tărâm, ele îşi proiectează lumina în direcţia în care se află aceste impulsuri, dar aceste impulsuri sunt valabile pe o arie întinsă. În epoca actuală, când omenirea trebuie să învingă elementele luciferic şi ahrimanic – şi acest lucru trebuie cunoscut pe deplin – trebuie să se încetăţenească din ce în ce mai mult o înţelegere clară a ceea ce s-a întâmplat prin deschiderea ochilor, prin faptul că fiii zeilor s-au unit cu fiicele oamenilor, adică prin coborârea iubirii cereşti la nivelul de iubire pământească. Trebuie să se răspândească o înţelegere clară a acestor lucruri.

De necesitatea acestei înţelegeri s-a apropiat simţirea lui Goethe. Chiar în perioada în care a creat ultimele scene din Faust, cunoaşterea sa instinctiv-afectivă s-a apropiat de această necesitate. Acest lucru este foarte important. Despre ce poate fi vorba, aşadar? Dumneavoastră ştiţi că nu realizăm nimic dacă spunem: O, eu fug de ceea ce este luciferic, fug de ceea ce este ahrimanic. – Aceasta e vorbărie prostească, deoarece aşa ceva nu putem face, putem doar stabili echilibrul între amândouă. Trebuie, aşadar, să anihilăm treptat elementul luciferic prin cel ahrimanic, în cursul înaintării viitoare a evoluţiei omenirii, şi invers, elementul ahrimanic prin cel luciferic. Iată ce a simţit Goethe, şi el a întreţesut acest lucru în mod tainic în ultimele scene din Faust.

Să ne aducem aminte încă o dată scena emoţionantă, zguduitoare cu Grija. Aduceţi-vă aminte cum am explicat, într-un ciclu anterior [Nota 85], că împărăţia care îi aparţine de drept lui Ahriman-Mefistofel este împărăţia morţii. Aşadar, într-un anumit sens, de împărăţia lui Ahriman ţine nimicirea, moartea; numai că el nu are voie să-şi aplice impulsurile în mod deplasat. Dacă le aplică în locuri unde ele nu au ce căuta, ia naştere ceva rău. Goethe arată cum Sărăcia, Nevoia, Vinovăţia pleacă în momentul în care trupul începe să-şi slăbească legătura cu spiritual-sufletescul. Prin aceasta, vedem că el cunoaşte legăturile care există, pentru viaţa pământească fizică petrecută în trup, între om, pe de o parte, Sărăcie, Nevoie şi Vinovăţie, pe de altă parte. Dar când sufletul s-a desprins deja, când cele trei au spus că se apropie moartea, încă mai rămâne Grija, care este, la rândul ei, soră cu celelalte. Ea rămâne, am putea spune, în perioada în care moartea acţionează deja. Ea, Grija, a fost trimisă din împărăţia legitimă a lui Ahriman. Ahriman nu i-ar putea face un rău mai mare lui Faust decât împiedicând Grija să rămână cu Faust în momentele în care începe moartea, pentru că aici e vorba de intervenţia unor forţe absolut misterioase. Aici atingem un mister adânc. Ce face Grija? Grija, care a fost adusă aici tot de Mefistofel-Ahriman, ca toate femeile cenuşii, fiindcă până acolo durează încă magia lui Mefistofel, ce face Grija? Ea distruge la Faust ceea ce a făcut Lucifer să se întâmple, ea îi închide iarăşi ochii lui Faust. Gândiţi-vă ce adâncime a concepţiei despre lume zace aici! Ceea ce s-a apropiat de om prin impulsul lui Lucifer e paralizat acum printr-un impuls al lui Ahriman, prin intermediul Grijii. Omul a ajuns să vadă în planul fizic datorită lui Lucifer. Acum el este orbit din nou, prin puterea adusă înăuntru, trimisă în interiorul său din împărăţia ahrimanică, adică el e făcut să vadă lăuntric.

În aceasta zace o profunzime extraordinară. Şi astfel, Goethe caută cu adevărat, prin Faust muribund, să facă în aşa fel încât să nu anuleze, într-un om, elementul luciferic, ci să-l modeleze, în aşa fel încât să intre în viaţă fiind în echilibru cu cel ahrimanic. Şi acum Grija rosteşte, am zice, un cuvânt profund, pentru a interpreta ceea ce face ea. Lucifer a spus odinioară: Voi, oamenii, veţi ajunge să vedeţi prin faptul că vi se vor deschide ochii. – Ce spune Grija? Grija opune elementului luciferic elementul ahrimanic. Oamenii au ajuns, ce-i drept, să vadă din punct de vedere exterior-fizic, dar din punct de vedere spiritual sunt orbi, şi aşa sunt de-a lungul întregii vieţi. Cum poate fi depăşită această stare de orbire? Prin faptul că omul se cufundă în mod conştient în ea, prin faptul că o sesizează, o recunoaşte, prin aceasta apare din nou văzul spiritual, vederea spirituală. Acum Grija rosteşte un cuvânt despre care s-ar putea spune, cu o anumită îndreptăţire, că sună la fel de misterios în urechile celor inteligenţi, ca şi în urechile proştilor:

Aşa vrea să vorbească Grija:

În primă instanţă, nu se poate înţelege nimic din aceste două propoziţii. Ne întrebăm: Ce vor să însemne ele, de fapt? – Aşadar, din punct de vedere fizic, oamenii sunt înzestraţi cu vedere pe parcursul întregii vieţi, dar Grija numeşte aceasta orbire:

Acum, el orbeşte cu adevărat. Ea foloseşte cuvântul într-un cu totul alt mod, dar ea vrea să spună, de fapt, că el devine văzător în plan lăuntric. Esenţial este să învăţăm să citim aceste propoziţii în mod just. Şi aceasta constă în următoarele: Oamenii, toată viaţa lor sunt orbi. Tu, Faust, devino acum la sfârșit!

În devenire zace trăirea. Pentru oameni, acesta este un fapt dat: ei sunt orbi. Faust nu trebuie să fie orb, ci să trăiască intrarea în starea de orbie. Devino orb, trăieşte, devenind, această legătură dintre a-fi-văzător şi a-fi-orb. Luaţi acest cuvânt şi legaţi-l de un alt cuvânt:

– asupra devenirii ni se atrage atenţia! –

Ceea ce este în devenire, ceea ce acţionează şi trăieşte veşnic, e înţeles în „Prolog în Cer” drept spiritualul, drept reflexul spiritualului, acest ceva în devenire e făcut acum de către Grijă să se reverse asupra lui Faust:

E ceva să trăieşti, devenind, legătura dintre omul care vede şi cel orb, şi altceva să n-o trăieşti, ci doar să fii în starea unui orb care vede.

Dacă îl cunoaştem bine pe Goethe, putem avea şi noi sentimentele sale speciale faţă de existenţă şi devenire, şi atunci tocmai din înţelegerea acestor cuvinte ale lui Goethe putem avea aici ceva profund de la Goethe. Aşadar, să vedem în ce fel răzbate Goethe până la unele dintre cele mai adânci mistere ale omului. Această orbie datorată Grijii este cu adevărat reversul deschiderii ochilor omului, datorată lui Lucifer, în Paradis.

Şi acum să mergem mai departe. Să-l privim pe Mefisto, cum stă acolo, faţă în faţă cu fiii zeilor, care au primit trandafirii din mâinile penitentelor iubitor-sfinte, ca să poată avea cu adevărat comoara sufletească. Cum s-a întâmplat aceasta? Penitentele au fost cândva pe Pământ, au trăit iubirea pământească, au trăit ceea ce a apărut în era atlanteană sub influenţa ispitirii ahrimanice. Dar ce s-a realizat prin trăirile umane prin care au trebuit să treacă aceste penitente? Iubirea pământească a redevenit cerească! Gretchen însăşi, cum vedem în final, a dus sus, în regiunile spirituale, iubirea pământească trăită aici. Şi ceea ce s-a petrecut pe Pământ a fost transformat în ceva spiritual, ceresc. Gretchen este aici, sus, printre penitente, ea se află printre penitentele care presară trandafiri. Iubirea devenită pământească ne întâmpină aici din nou sub formă cerească. Prin procesul omenesc, prin ceea ce pot trăi oamenii, aceasta a fost readusă în sfera cerească. Şi, dacă Biblia, acolo unde vorbeşte despre ispitirea din Cer, spune că iubirea cerească a devenit pământească, Goethe indică spre procesul omenesc, în care iubirea pământească redevine cerească, iar Mefistofel stă jos, fiind şi el un fiu al zeilor, care se uneşte însă acum cu fiicele oamenilor redevenite spirituale, prin trandafirii pe care i-au presărat. E procesul invers aceluia la care se referă Biblia: Şi fiii zeilor se uniră cu fiicele oamenilor. – Mefistofel cel ajuns în rătăcire prin fiicele oamenilor se uneşte iarăşi cu fiicele oamenilor primite de zei. Aşadar, procesul inversat. Atât procesul din Paradis, al ispitirii luciferice, cât şi procesul care a avut loc mai târziu, sugerat prin cuvintele: Fiii zeilor se uniră cu fiicele oamenilor în carne, sunt folosite sub forma lor inversată. Fiul zeilor, Ahriman-Mefistofel, se uneşte cu fiicele oamenilor, primite din nou în natura zeiască, dar acum în iubire cerească, nu în iubire pământească, în spirit, în suflet, nu în carne. Procesul inversat. Iarăşi un mister minunat, prin care procesele din Faust au fost legate în mod nemijlocit de cele mai înalte tradiţii ale omenirii.

Şi abia acum înţelegem, dacă luăm lucrurile aşa cum vrea să le arate Goethe, procesul care are loc aici, fiindcă abia acum suntem în stare să-l percepem în mod real. E cum nu se poate mai interesant să urmărim cum Goethe a fost condus de necesitatea conţinutului, aş zice, pentru a crea finalul Faust-ului său exact aşa cum l-a scris. El s-a lăsat cu adevărat condus de substanţa conţinutului, nu de o simplă voinţă lăuntrică arbitrară, ci de conţinutul situaţiei. Reflectaţi puţin la faptul că el şi-a notat cândva [Nota 86], pe când lucrarea încă nu era terminată, dar era atât de maturizată încât o putea scrie, sub forma unei scheme, felul în care voia să o pună pe hârtie. El îşi notează:

„Patru femei cenuşii” – Ei bine, partea aceasta a realizat-o aşa.
„Faust şi Grija” – realizat.
„Mefistofel şi lemurii” – realizat.
„Satisfacţia lui Faust” – realizat.
„Întrecere. Cadavru. Lemuri îngropând. Îndepărtat. Satani şi gura Iadului” – bun.
„Aşteptând putrezirea” – acest lucru l-a plăsmuit.
„Pentru că sufletul zboară mai târziu ca de obicei” – şi această parte a fost realizată.
„Poziţii satanice, pentru a-l înhăţa” – ei bine, e ceea ce am încercat noi astăzi să descriem aici!
„Îngeri, glorie cerească, se apropie în zbor. Mefistofel. Opoziţie, îngeri presărând trandafiri. Ei se ofilesc la suflarea satanilor. Transformaţi în flăcări de iubire. Satanii fug. Chinul de iubire al lui Mefistofel. Îngerii se îndepărtează în zbor. Mefistofel făcând apel.”

De acest apel, prin care Mefistofel se adresează Cerului, ca să spunem aşa, cerând sufletul lui Faust, voia Goethe să lege, iniţial, restul dramei. El şi-a notat, aşadar: Mefistofel iese, pentru apel. – Şi adaugă: „Cer, Christos, Mamă” – adică Mater dolorosa – Evangheliştii şi toţi sfinţii. Judecarea lui Faust.” Aşadar, cu puţin timp înainte de a termina drama Faust, Goethe voia s-o încheie arătând cum Mefistofel face apel la Cer în privinţa sufletului lui Faust, şi credea că trebuie să înfăţişeze un fel de judecată, unde s-ar fi văzut un fel de scenă cerească, la care s-ar fi adunat Christos, Mama lui Dumnezeu, evangheliştii şi toţi sfinţii. Goethe se gândea, aşadar, să scrie această scenă aşa cum o vedem în partea de sus a cunoscutului tablou al lui Rafael [Nota 87], unde în centru se află sacramentul. Cunoaştem acest tablou. Ar fi trebuit să se ţină o judecată a lui Faust. Dar Goethe nu a scris finalul dramei sale în acest fel, pentru că în vremea în care îşi notase aceste lucruri el încă mai voia să dea curs voinţei sale lăuntrice arbitrare. El a fost determinat de conţinutul situaţiei însăşi să facă altfel. Prima variantă ar fi putut fi foarte frumoasă, dar, aş zice, ea ar fi putut fi scrisă aşa şi în nişte epoci mai vechi. În epoca lui Goethe nu se mai potriveşte. Doar cei care nu înţeleg deloc istoria evoluţiei omenirii cred că se poate scrie orice în orice epocă şi că în orice epocă se poate scrie despre toate lucrurile în acelaşi fel. Nu fac aşa cei care se situează în mod viu în procesul de evoluţie al omenirii. Aşadar, Goethe n-a mai scris toate acestea. În schimb, el a scris varianta pe care o cunoaştem acum şi care a fost reprezentată aici cu câtva timp în urmă, scena în care se merge în sus, trecându-se pe la sfinţii anahoreţi, apoi se merge spre regiunea unde vin îngerii, spre regiunea băieţilor preafericiţi, unde apar penitentele, unde apare Gretchen însăşi. Cu alte cuvinte, Goethe a umanizat ultima scenă, absolut în sensul cerinţei epocii, care îi fusese pusă în faţă, el a preluat în drama sa omenescul, în importanţa pe care o are el pentru realitatea spirituală. Goethe a spus cândva el însuşi că esenţialul pentru rezolvarea problemei sale faustice zace, într-un anumit sens, în cuvintele rostite în scena finală:

Asemenea cuvinte ale lui Goethe nu trebuie luate prea uşor. Comentatorii lui Faust le-au luat foarte uşor. Atrăgând atenţia asupra acestui lucru, Goethe a vrut să arate cât de adânc era în stare să conceapă misterul lucrării pline de har a principiului divin- spiritual, în ceea ce-l priveşte pe om. Şi el a creat conform cu acest principiu, într-un mod plin de sens. Dar el a luat acest principiu în mod viu. Prin faptul că, în cursul existenţei sale pe Pământ, Gretchen avusese alături de Faust anumite trăiri şi apoi fusese transpusă în lumile spirituale, a fost creată o legătură între ei, şi Goethe vrea să arate că pentru el este o realitate faptul că după ce moartea trece peste aceste lucruri ele rămân realităţi. Omul e situat în cadrul legăturilor care se formează în cursul existenţei sale fizice, numai că, după ce moartea a trecut peste ele, acestea iau o formă spirituală.

Adică, el şi-a creat o afinitate electivă cu spiritualul, care s-a dezvoltat din senzorial. Apoi, ceea ce a devenit sufletesc îi vine în întâmpinare cu inima deschisă, atunci el nu e doar omul liber, atunci el e omul întreţesut în acţiunile harului. Şi Goethe arată cât de plin de sensuri adânci devine pentru om ceea ce şi-a creat el drept afinități elective şi cât este de real ceea ce s-a înălţat din fizic în spiritual pentru omul care e întreţesut aici într-un mod oarecare. Şi că sunt realităţi lucrurile pe care oamenii le fac pe tărâm moral, spiritual, că aceasta nu este, aşa cum crede materialismul, doar ceva trecător, ci ceva care acţionează mai departe, având importanţă pentru omenirea în evoluţie. Acesta e lucrul pe care îl arată Goethe în scena finală. De aceea e atât de grandioasă această scenă.

Ce altceva poate să spună materialismul, decât: Ei bine, acolo este Pater ecstaticus, el îşi imaginează ceva, se iluzionează; dar când Pater ecstaticus va fi mort, atunci totul se va fi terminat. La fel este şi cu Pater profundus, la fel şi cu Pater Seraphicus etc. Pentru Goethe, trăirile acestor anahoreţi sunt procese la fel de reale cum sunt de reale răsăritul şi apusul Soarelui. Şi, exact la fel cum prin răsăritul şi apusul Soarelui se provoacă ceva aici, pentru omul din lumea fizică, tot aşa pentru Goethe în sufletul lui Faust e provocat un proces real prin ceea ce străbate lumea din extazele şi rugăciunile şi înălţările mistice ale anahoreţilor. Acum e prezentată realitatea lumii spirituale, în măsura în care aceasta îşi are rădăcinile în simţirea umană şi în trăirile interioare umane. Nu numai reprezentările suprapământeşti desprinse oarecum de om, ci reprezentările suprapământeşti legate profund lăuntric de om sunt înfăţişate de Goethe. Şi de aceea drama sa Faust a devenit cu adevărat opera despre sfârşitul epocii a patra, despre prima perioadă a epocii a cincea postatlanteene.

Un lucru trebuie să-i frapeze pe cei care urmăresc diverse notiţe făcute de Goethe, înainte de a fi scris fiecare scenă în parte. Am vorbit deja despre unele notiţe, într-un alt context. Astfel, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Goethe s-a apucat din nou să prelucreze materialul la Faust, el şi-a făcut, în câteva fraze, această schiţă, despre felul cum intenţiona să lucreze, despre felul cum voia să integreze cele prelucrate deja în ceea ce urma. Şi el îşi notează:

„Căutare ideală a activității exercitate asupra întregii naturi şi a transpunerii prin sentiment în natură. Apariţia spiritului drept geniu al lumii şi al faptelor.”

Aici se află totul.

„Lupta dintre formă şi ceea ce este lipsit de formă.
Prioritate a conţinutului lipsit de formă faţă de forma goală.
Conţinutul aduce cu sine forma.
Nu există niciodată formă fără conţinut.
Aceste contradicţii, în loc să fie unite, să fie evidenţiate, accentuate.
Căutarea elementului științific clar, rece. Wagner.
Căutarea elementului științific confuz, cald. Discipol.
Savurarea vieţii de către persoană, văzută din afară, Partea I.
În confuzie, pasiune.
Savurarea faptelor din afară, Partea a Il-a, şi savurare cu conştienţă.
Frumuseţe.
Savurarea creaţiei din interior.”

Aici el face deja aluzie la direcţia pe care vrea să meargă spre final. Şi apoi îşi notează părţile care încă n-au fost scrise: „Epilog în haos pe drumul spre Iad”.

Am spus deja cât a fost de rău înţeles faptul că acest epilog ar fi trebuit să aibă loc în haos, pe drumul spre Iad. Oamenii şi-au bătut capul întrebându-se cum s-ar fi putut ca Faust să se încheie printr-un epilog în haos, pe drumul spre Iad. Aşadar, au spus ei, într-un stadiu relativ avansat, Goethe nu intenţiona, totuşi, să facă în aşa fel încât Faust să fie mântuit, ci voia să-l arate coborând în Iad. Oamenii nu s-au gândit deloc că acest epilog trebuia rostit de Mefistofel şi nicidecum de Faust. El este acela care coboară în Iad, după ce a pierdut prinsoarea şi îşi rosteşte epilogul. Dar Goethe n-a putut să-l scrie, acest epilog, în realitate, nu există. De ce nu există? Pentru că în acea vreme el încă nu putea fi scris pe baza misterului profund şi, totodată, pe baza misterului epocii sale. Ce ar fi conţinut acest epilog din haos, pe drumul spre Iad? Să ne reprezentăm ce ar fi conţinut în el. Ce s-a petrecut? Noi am studiat diferitele interacţiuni care au avut loc între elementul ahrimanic şi cel luciferic, descrise la sfârşitul Faust-ului goethean. Prin aceasta, sufletul lui Faust nu a fost luat, în realitate, ca pradă de Ahriman-Mefisto, ci el intră în lumea spirituală, pentru a se uni cu forţele care vin de la ceata preafericiţilor, în felul descris. S-a reuşit prin aceasta ca, în primă instanţă, elementul luciferic să câştige mai mult în importanţă, şi pentru Faust să se producă un fel de spiritualizare, iar căderea în materie, care ar fi trebuit să aibă loc sub influenţa lui Ahriman, când sufletul lui Faust ar fi rămas unit cu materia, din cauza greutăţii pământeşti, şi Faust ar fi căzut într-un abis – stăpân peste materie este Ahriman-Mefistofel! –, această cădere să nu aibă loc. Acest lucru nu s-a întâmplat. Balanţa a înclinat, ca să zicem aşa, mai mult în direcţia luciferică. Şi astfel a devenit posibil ca sufletul lui Faust să ajungă în regiunea în care intră acum, unde se află, prin biruirea elementului ahrimanic, efectele umane ale penitentelor şi ale lui Gretchen însăşi, în sfera spirituală.

Acum, aici stă Mefisto. El a vrut să ia ca pradă acest suflet, dar n-a putut. El n-a reuşit să-l lege de greutatea pământească, fiindcă atunci el fie ar fi rămas lipsit de trup şi ar fi fost înhăţat în sfera lemurilor, fie l-ar fi înhăţat diavolii graşi şi cei slabi. Toate acestea au dat greş. A fost creată o stare de echilibru între elementul ahrimanic şi cel luciferic datorită căreia Faust a ajuns în Cer. Dar acum Mefistofel s-a oprit. Sufletul i-a scăpat. Dar el ar putea să-şi spună: Da, eu mă aflu aici; acest suflet mi-a scăpat, dar el se va întoarce în sfera mea, el va reveni pe Pământ. Şi atunci îl voi recunoaşte, voi putea veni din nou în apropierea lui, fiindcă atunci el va trebui să treacă prin noi încercări ahrimanice. – Expus în mod aproximativ, cam acesta ar fi „Epilogul în haos pe calea spre Iad”. Fiindcă în aceasta constă specificul lui Mefistofel, el crede că va învinge în fiecare încarnare. Şi în fiecare încarnare se poate întâmpla, dacă se creează starea de echilibru corespunzătoare în raport cu Lucifer, ca el să-şi piardă biruinţa. Acesta e lucrul specific. Dar pendularea omului între Ahriman şi Lucifer trebuie să aibă loc, fiindcă altfel personalitatea umană nu s-ar dezvolta. Personalitatea umană se dezvoltă numai înfruntând piedici. Chiar şi în privinţa trupului nostru, personalitatea se dezvoltă înfruntând piedici. Ia gândiţi-vă, dacă noi nu am avea doi ochi şi nu i-am îndrepta spre lucruri în aşa fel încât axa lor să se intersecteze, dacă nu am avea două mâini care se ating reciproc, una o spală pe cealaltă, conştienţa personalităţii nu s-ar putea dezvolta pe cale trupească. Stăpânul piedicilor, stăpânul opreliştilor e tot Ahriman-Mefistofel. De aceea a fost necesar ca Ahriman să dobândească o influenţă foarte mare în epoca a cincea postatlanteană, pentru că personalitatea trebuie să fie dezvoltată tocmai în această epocă a cincea. În epocile mai vechi, omul avea mult mai puţină personalitate, în epoca egipteano-chaldeană aproape deloc, pe atunci omul era cuibărit aproape cu totul într-o conştienţă colectivă. Am arătat acest lucru adesea. De fapt, personalitatea începe să devină conştientă abia în epoca greco-latină, şi atunci numai cu încetul, mai există încă mult din conştienţa colectivă. Apoi, în epoca noastră, în epoca a cincea postatlanteană, e vremea în care personalitatea trebuie să devină pe deplin conştientă de ea însăşi, în aşa fel încât să creeze pe deplin din ea însăşi ceea ce trebuie cucerit pentru această epocă a cincea postatlanteană. Cerinţele cele mai puternice adresate impulsurilor de viaţă şi de muncă ale personalităţii, aceasta este caracteristica epocii a cincea postatlanteene.

În această epocă, în evoluţia omenirii trebuie să pătrundă ştiinţa spirituală. Dar această ştiinţă spirituală, ca să poate fi înţeleasă, percepută, sesizată, cere o încordare puternică a tuturor forţelor intelectuale, de sentiment şi, de asemenea, ale voinţei, o încordare a tuturor forţelor personalităţii mai puternică decât a fost cazul în epocile anterioare. Faptul că Goethe l-a pus pe Ahriman-Mefistofel alături de Faust, care trebuie să dezvolte, prin încercările sale, conştienţa personalităţii, a izvorât dintr-o cunoaştere profundă, bazată pe simţire, a impulsurilor epocii sale. El, acest Faust, trebuie să se dezvolte în contact cu piedicile pe care i le pun în cale influenţele mefistofelice; el trebuie să recunoască ceea ce trăieşte în Ahriman-Mefistofel, dezvoltat în forma unilaterală a raţiunii şi ştiinţei, dar trebuie să se menţină pe sine în acestea. La o personalitate care a străbătut aşa întreaga ştiinţă: Habe nun, ach, Philosophie, Juristerei and Medizin, and leider auch Theologie! durchaus studiert, la o personalitate care s-a dedat şi magiei, tradiţiilor magiei, exista posibilitatea de a cădea în exaltare mistică faţă de Spiritul Pământului:

– să urzeşti şi tu acolo! (Wall' ich auf und ab, Webe hin und her! / Sui, cobor în vânt, Urzesc încoace și-ncolo) Dar aceasta este o dizolvare, este o pierdere de sine nebuloasă, o autodevenire nebuloasă în această urzire şi trăire în viscol de fapte, ....în aceasta pot dori să se cufunde misticii încețoșați care vor să-și piardă personalitatea! Epoca a cincea postatlanteană cere încordarea celor mai puternice forţe ale personalităţii, şi din ea urmează să izvorască în om, în epoca a cincea postatlanteană, cunoaşterea şi voinţa. De aceea, în această epocă a cincea, omenirii i-a fost dată sarcina de a pune plenar în activitate personalitatea. Şi acesta va deveni tot mai mult şi mai mult un imperativ a acestei epoci a cincea postatlanteene: fortificarea, consolidarea personalităţii, prin punerea în activitate plenară a tuturor forţelor personalităţii. Va deveni necesar, cu privire la modul moral de a concepe viaţa, pentru acei oameni care nu vor să rămână în urma evoluţiei, să pună tot mai mult în activitate personalitatea. Această fortificare a personalităţii va fi un imperativ al epocii. Fortificarea personalităţii se află pe linia evoluţiei normale, juste, îndreptăţite. Slăbirea, dizolvarea personalităţii nu zace în impulsurile perioadei care a mai rămas din epoca a cincea postatlanteană. Această dizolvare a personalităţii în ceva nebulos este o recădere, o recădere atavică în vremuri trecute. Dar, când sunt lăsate de capul lor, forţele luciferice şi ahrimanice vrăjmaşe omului lucrează împotriva omului, îi subminează sarcinile. Tocmai pentru că prin ştiinţa spirituală care va trebui să izvorască, pentru epoca a cincea postatlanteană, din forţele puternice ale personalităţii, omul va trebui să pună în acțiune în mod plenar personalitatea, contra-forțele ahrimanice acţionează împotriva personalităţii.

Dacă ne întoarcem privirile spre epoci mai vechi, vom vedea cu adevărat, în ciuda tuturor elementelor personale care deja prevalează, mult mai multă luptă obiectivă, faptică. În epoca noastră, forţele ahrimanice acţionează în aşa fel încât vor să atragă treptat lupta obiectivă cu totul în sfera personalităţii, la individualităţile care se dovedesc potrivite pentru aceasta. Gândiţi-vă cum, puțin câte puțin, toate alunecă din sfera obiectivităţii, a faptelor în cea personală. Nu e un lucru întâmplător, el zace în caracterul epocii noastre. Un om lucrează în slujba evoluţiei progresive aşa cum trebuie. În loc de a se îndrepta atacul împotriva cauzei, va fi declanşată din ce în ce mai mult lupta împotriva personalităţii sale, calomnii personale, distorsionări ale personalităţii sale, acestea vor lua locul fapticului. Vedem deja astăzi cum în epoca noastră această tendinţă face progrese, cum oamenii nu mai ştiu să facă distincţie între ceea ce este suspiciune personală pură şi ceea ce e atacat faptic. Şi, tocmai acolo unde oamenii încearcă să practice ştiinţa spirituală într-un mod neadecvat, această tendinţă se manifestă în modul cel mai grotesc, cel mai puternic.

Aduceţi-vă aminte de propriile noastre lupte [Nota 88]. Aduceţi-vă aminte cât de obiectiv a fost necesar să fie spuse multe lucruri împotriva acelei mişcări care în epoca modernă e legată de numele doamnei Besant. Oare atunci când ni s-a replicat din acea direcţie a fost folosit măcar un singur argument obiectiv? Niciunul! Numai suspiciuni referitoare la personalitate! Aceasta nu este decât anticiparea caricaturală a ceea ce reprezintă o caracteristică a epocii noastre şi care va câştiga din ce în ce mai mult teren; va trebui să fie depistată în mod absolut conştient. Deoarece personalitatea trebuie să intre în acţiune – fiindcă numai prin personalitate va putea veni tot mai mult şi mai mult ceea ce în trecut era dat de spiritul colectiv –, de aceea se declanşează şi lupta împotriva personalităţii. Şi, deoarece se cere tăria personalităţii, în timp ce comoditatea nu vrea să caute tăria din direcţia scopului însuşi spre care se năzuieşte, personalitatea slabă, personalitatea incapabilă, e condusă astăzi, printr-o decizie arbitrară proprie, în direcţia tăriei. Fără a fi învăţat nimic, fără să se fi ocupat serios de ceva, fără să se fi adâncit mai profund în ceva, oamenii astăzi fac un lucru sau altul exclusiv din voinţa arbitrară a personalităţii,. Şi nu înțeleg deloc să ţină seama de aceste lucruri.

În domeniul nostru, dumneavoastră iarăşi puteţi face studii interesante. Cât de des a fost necesar să respingem nechibzuința care se umflă în pene, care a luat proporţii în mişcarea noastră, de-a lungul anilor, deșertăciunea care se umflă în pene. Dar deșertăciunea nu înţelege că trebuie să fie respinsă. Un exemplu: Odată, când mă aflam la Frankfurt, am fost sunat la telefon de un om care mi-a spus că trebuie să vorbească imediat cu mine. Pe urmă a venit, avea un păr lung, care se revărsa în valuri până mai jos de umeri, şi o barbă patriarhală pe măsură, a declarat că el călătoreşte de mai mult timp pe urmele mele şi că vrea să încheie un fel de compromis între ceea ce are de dat lumii el însuşi şi ceea ce e reprezentat de mine. – Ei bine, nu poţi decât să încalci acel principiu al fraternităţii care pune pe aceeaşi treaptă nerozia diletantă şi încercarea onestă de a realiza ceva. Trebuie să ai îndrăzneala de a face distincţie între una şi alta. Aşadar, asemenea oameni trebuie trimişi la plimbare, nu trebuie să ne sinchisim de ei. Nu e necesar să le spunem chiar grosolănii, dar trebuie să le arătăm că îi luăm drept ceea ce sunt şi că nu ne situăm pe poziţia unui principiu neclar al egalităţii, care spune că orice idioţenie ce se umflă în pene trebuie considerată la fel de valoroasă ca altceva. Ei bine, după o vreme, respectivul a apărut aici, în Elveţia, şi a anunţat chiar în diferite oraşe conferinţe îndreptate împotriva mea. El a mai făcut şi alte lucruri aberante, o ştiu unii dintre cei aflaţi astăzi aici. Aşa se creează duşmăniile, prin faptul că personalitatea, care astăzi trebuie să intre pretutindeni în acţiune, să răzbată, e nevoie să se impregneze cu ceva, dar dacă nu poate face aceasta, atunci ea vrea să fie puternică fără ca mai întâi se facă puternică prin forţele care o impregnează. Trebuie să ne dăm seama ce anume face să apară conflictele. Acest lucru e necesar. Noi trebuie să ne înţelegem cu adevărat epoca, nu să acţionăm pe baza unei voinţe arbitrare. Aşadar, cea mai intensă punere în acțiune a personalităţii, acesta este imperativul epocii noastre, şi de aici lupta ahrimanică împotriva personalităţii.

Al doilea lucru pe care îl cere epoca noastră, şi îl cere în mod energic, este să ne transpunem în simţul realităţilor. Omenirea va avea nevoie să înţeleagă lumea spirituală. În această lume spirituală nu putem urmări cum suntem corectaţi. Eu am arătat în capitolul final din cartea mea Teosofie că nu suntem corectaţi când facem ceva greşit. Recitiţi acest capitol. Împotriva acestui simţ al realităţilor se dă în epoca noastră cea mai aprigă luptă luciferică. În nicio altă epocă, în pofida a toţi şi a toate, realităţile nu au fost falsificate într-o măsură atât de mare ca în epoca noastră! Instinctele luciferice trezesc la viaţă forţe ahrimanice, care prezintă realităţile în mod mincinos, amăgitor. Această tendinţă de a prezenta realităţile în mod mincinos, amăgitor se află la începutul dezvoltării ei, şi ea va lua proporţii din ce în ce mai mari. Şi, iarăşi, este important să sesizăm acest lucru. Să ne obişnuim cu simţul realităţilor şi cu faptul că va fi necesar într-o măsură tot mai mare să intervenim, să sususținem în mod real cu personalitatea noastră ceea ce trebuie susținut și apărat în lume – aceasta ţine de epoca a cincea postatlanteană.

Încercaţi să înţelegeţi că tocmai pe tărâmul nostru lupta ahrimanică şi luciferică poate fi deja percepută astăzi, că până şi în evenimentele cele mai recente vom găsi îndreptată împotriva noastră absenţa simţului realităţilor. Astăzi se scriu şi se spun lucruri în care absolut nimic nu mai e adevărat.

Goethe a simţit toate acestea, le-a simţit în mod profund. Dacă parcurgeţi Faust-ul său, veţi vedea că el pune forţele luciferice şi pe cele ahrimanice în legătură cu natura lui Faust, aşa cum trebuie ea privită de către om, dacă vrea să se situeze în mod just, prin conştienţa sa, în impulsurile epocii a cincea postatlanteene. În mic şi în mare, forţele ahrimanice şi cele luciferice acţionează împotriva omului. Dacă omenirea nu-l va recunoaşte pe Ahriman, dacă omenirea nu-l va recunoaşte pe Lucifer, ea nu va putea trăi mai departe, în mod corespunzător. Şi toate acestea trebuie realizate prin ştiinţa spirituală. Aş zice că acest lucru nu poate fi discutat cu destulă fermitate, deoarece astăzi puţine sunt înţelese în funcţie de importanţa a ceea ce ne însuşim din ştiinţa spirituală. Lucrurile sunt luate prea uşor, sunt uitate prea uşor. Împotriva celor pe care le reclamă epoca noastră, împotriva efortului de a da profunzime, de a da forţă personalităţii, împotriva simţului realităţii, a simţului faptelor reale acţionează în mare, astăzi, am putea spune, de-a dreptul, evenimentele mondiale exterioare. Două elemente acţionează împotriva a ceea ce e necesar pentru progresul omenirii: un principiu absurd al naţionalismului, aşa cum a fost el introdus în lume, mai ales în secolul al XIX-lea, de către Napoleon, un principiu al naţionalităţilor, în numele căruia sunt mobilizate astăzi multe impulsuri împotriva adevăratului sens al evoluţiei umane. Un principiu naţional care înceţoşează totul, care înceţoşează şi haotizează noţiunile, care aşază noţiunile în nişte sfere false. Vreau să mă fac înţeles în felul următor.

Noi vorbim cu îndreptăţire, într-un anumit sens, despre o pajişte verde, dacă înţelegem lucrurile în mod corect. Dar înţelegem lucrurile în mod corect numai dacă vorbim despre pajiştea verde ştiind că plantele individuale sunt verzi şi că verdele pajiştii constă din verdele plantelor individuale; verdele concret îl au plantele individuale. Dacă aş vrea să am în mod concret verdele pajiştii, fără verdele concret al plantelor individuale, ar trebui să vopsesc pajiştea în verde, dar atunci ea nu ar fi cu adevărat o pajişte verde. Am voie să vorbesc despre verdele pajiştii numai dacă sunt conştient de faptul că în mod concret nu mă pot referi decât la verdele plantelor individuale. Eu trebuie să ştiu că în acest caz verdele poate fi destinat numai plantelor individuale, şi că nu am voie să gândesc, în mod confuz, că verdele pajiştii ar putea reveni întregului. Dacă folosesc în mod abstract expresia „verdele pajiştii”, trebuie să-mi fie clar că formulez numai o expresie abstractă, care sintetizează diferitele elemente concrete, plantele verzi. E necesar, în sensul cel mai ales al cuvântului, să domnească o asemenea claritate, atunci când formăm noţiuni, încât oamenii să înveţe, de exemplu, că „libertate” şi „drept” sunt cuvinte care pot fi aplicate în mod concret numai oamenilor individuali, aşa cum verdele poate fi aplicat concret numai plantelor individuale, şi că atunci când vorbesc despre dreptul şi libertatea popoarelor nu pot avea în vedere decât ceva abstract, cum e şi verdele pajiştii. Dar astăzi se răspândeşte peste aproape o jumătate din lume cea mai mincinoasă lozincă din câte pot exista, vorbindu-se despre ceva care trebuie cucerit în numele drepturilor şi libertăţii popoarelor, o absurditate, o prostie la fel de mare ca verdele pajiştii, dacă s-ar crede că se pot vopsi plantele pajiştii ca întreg, în loc să se ştie că pajiştea e verde datorită plantelor individuale. Şi totuşi, prin tulburarea popoarelor cu principiul fals al naţionalităţilor, practicată în zilele noastre, se vorbeşte despre această formulă prostească: Dreptul şi libertatea popoarelor. Şi, în mod absolut sigur, eşti considerat tu însuţi un prost, un nebun, dacă afirmi ceea ce a fost spus o dată, tocmai legat de Faust: „Ре-un liber plai cu un liber neam să stau!”, nu cu o naţiune liberă, despre care nici nu poate fi vorba. În mod absolut sigur, e considerat prost sau cu intenţii rele acela care se ridică împotriva unei lozinci atât de frumoase, de mari şi de idealiste, care e atât de bine intenţionată, dar gândită inexact, cu o gândire rău plănuită, pentru că introduce un element atavic, care nu are ce căuta în epoca noastră, pentru că îi transmite omului individual o conştienţă care izvorăşte din slăbiciune şi nu din tăria personalităţii.

Un alt element care acţionează în epoca noastră împotriva principiilor progresiste, în afară de principiul absurd al naţionalităţilor, este politizarea vieţii de gândire. E important să fie înţelese aceste două lucruri, să se înţeleagă şi politizarea vieţii de gândire. Am atras deja atenţia, într-un alt context, asupra sensului pe care îl are policy, acolo unde se vorbeşte fără încetare de policy, de punerea în scenă a anumitor idei, pentru a se atinge un scop sau altul. Dar cât e de răspândită această practică în lume! Din această politizare a vieţii de gândire izvorăşte cel mai mare rău în epoca noastră, epoca a cincea postatlanteană. O epocă ce mai putea crede, într-un anumit sens, când concepea idei, că este inspirată, putea să decidă în conciliile ei, să zicem, o dogmă sau alta, care era pusă apoi în aplicare, pentru a se atinge în lume un scop sau altul. Dar epoca noastră, care, în structura ei materialistă, e lipsită cu totul de inspiraţie, dacă nu va lega ideile manifestând simţ de răspundere faţă de adevărul impersonal, va concepe aceste idei numai pe baza aspiraţiilor arbitrare personale sau a aspiraţiilor arbitrare ale unei societăţi sau a altor aspiraţii arbitrare de grup. Şi atunci ideea va fi introdusă în lume nu pentru că se înţelege justeţea ei, ci pentru că se urmăreşte să se politizeze cu ajutorul ei. Această politizare a vieţii de gândire merge departe, tot mai departe. Şi oamenii nu sunt educaţi pentru a ajunge la ideea justă, la ideea adevărată, ci sunt educaţi pentru a ajunge la o idee care poate fi politizată, de exemplu, ideea de a interzice vivisecţia animalelor. Dar ideea nu e concepută în conţinutul ei de adevăr, ci prin forţa ei de propagandă politică. Se face propagandă, se practică politizarea ideii în asociaţiile de abstinenţi, în asociaţiile care luptă împotriva vivisecţiei. O idee nu e cuprinsă în realitatea ei – abstinenţă, vivisecţie sau altele asemenea –, ci este politizată. Peste tot se practică politizarea ideilor. Ele sunt vârâte în moara vieţii politice. Un principiu fals al naţionalităţilor, o falsă politizare a ideilor, aşa cum se practică în viaţa de asociaţie din epoca noastră, acestea sunt lucrurile care acţionează în sens contrar evoluţiilor progresiste actuale. Se întemeiază asociaţii nu pentru a se susţine adevărul, ci pentru a se atinge un scop sau altul. În felul acesta, chiar şi adevărata idee poate fi fanatizată, unilateralizată, în timp ce caracterul epocii a cincea postatlanteene constă în necesitatea de a acţiona pe baza adevărului.

A avut dreptate Herman Grimm [Nota 89], care s-a transpus cu sufletul în viaţa lui Goethe, când a spus: Faust constituie o creaţie literară care a fost gândită în întregime din organizarea personalităţii umane. Un profesor universitar de rang mediu ajunge la confuzie în munca sa ştiinţifică, face tot felul de experienţe. Dar experienţele prin care trece el sunt reprezentative în cel mai înalt sens al cuvântului pentru întreaga căutare umană şi conţin cu adevărat, dacă ne cufundăm suficient de adânc, toate întrebările filosofice care pot să apară astăzi în om şi, de asemenea, toate întrebările inimii, toate forţele politice care se pot ivi. – Şi, din adâncurile ştiinţei spirituale, s-ar putea adăuga: În acest Faust e cuprins tocmai ceea ce este pur uman, ceea ce este conţinutul omenescului. Cărei naţiuni îi aparţine? Niciuneia, fireşte. Şi el este protestul cel mai viu împotriva principiului greşit al naţionalităţilor din zilele noastre, care a fost caracterizat foarte just, printr-un cuvânt care sună dur, dar care este, totuşi, profund adevărat, al lui Grillparzer. Grillparzer a spus: De la umanitate la naţionalitate până la bestialitate, – Acesta este drumul, fără îndoială! Naţionalitatea, când se face caz de ea, când aspiraţiile sunt preluate din ea, abate de la omenesc şi conduce în curând la bestialitate. Bineînţeles, politica e necesară în lume, dar nu şi politizarea ideilor, încercaţi să vedeţi cum Goethe depolitizează ideile! încercaţi să înţelegeţi din acest punct de vedere partea a doua din Faust; ea a fost scrisă din profunzimi colosale. Este unul dintre cele mai mari documente nu numai ale epocii noastre, ci ale tuturor epocilor din istoria omenirii, fiindcă atinge probleme care, după cum am văzut, se situează în mod nemijlocit alături de marile probleme din Biblie. Scena cu Grija stă lângă scena izgonirii din Paradis; scena în care Mefistofel stă faţă în faţă cu spiritele Cerului se situează lângă imaginea pe care o dă Biblia, că fiii zeilor au găsit că le sunt plăcute fiicele oamenilor şi s-au unit cu ele în carne.

Am dori să avem cuvinte mult mai potrivite pentru a atrage atenţia asupra lucrurilor care ar trebui să fie înscrise foarte adânc în spiritul uman şi în inimile umane şi care n-ar trebui, dar care, din păcate, sunt uitate întotdeauna mult prea repede, după ce au fost auzite o dată. Vindecarea de marile rele ale epocii nu poate veni decât prin înţelegerea lucrurilor care sunt atinse aici.

Am încercat să expun azi, în legătură cu Faust-ul lui Goethe, câteva lucruri privitoare la impulsurile epocii a cincea postatlanteene, aşa cum sunt ele conform cu spiritul, şi aş dori, înainte de toate, să apară o înţelegere pentru faptul că peste tot în lume se vede cum se păcătuieşte împotriva acestor impulsuri ale epocii a cincea postatlanteene, că peste tot în lume se manifestă neînţelegere tocmai faţă de ceea ce ar trebui să fie înţeles. – O, aş vrea să am cuvintele cu care mi-ar plăcea să vorbesc despre aceste lucruri! Dar poate că, în epocile care vor veni, alţi oameni vor găsi cuvinte mai potrivite pentru a discuta lucrurile care azi sunt înţelese atât de puţin, deoarece atâţia preferă să lase ca personalitatea lor să se cufunde într-o imitare comodă a unui lucru sau altul, să caute aici sau dincolo, printr-o mişcare sau alta, să devină una sau alta, şi apoi să nu mai iasă din cadrul comodului principiu greşit al colectivităţii sau al naţionalităţilor, să nu mai iasă din sfera politizării ideilor. Şi totuşi va cădea pradă lui Lucifer şi Ahriman tot ceea ce merge pe acest făgaş greşit. Va prospera numai ceea ce va şti că pe acest făgaş nu se poate realiza nimic! Chiar dacă unii s-au cuibărit comod în sânul diverselor propagande agitatorice şi comunitare din zilele noastre, calea ce trebuie găsită va fi aflată numai în serviciul acelei activităţi desfăşurate pentru omenire care caută în adevăr înţelepciunea şi care e convinsă că ţelul omului din epoca noastră poate fi atins numai prin încorporarea adevărului în omenire şi care ştie că trebuie să înceteze întreaga politizare a ideilor, întreaga propagandă agitatorică făcută cu ideile, cum se face cu dogmele, care ştie că ele trebuie percepute cu un simţ deplin al responsabilităţii faţă de adevăr, nu faţă de valoarea lor agitatorică, nu pentru plăcerea pe care i-o aducem în întâmpinare. Ideile nu trebuie să intre în sfera noastră pentru că ne plac, ci pentru că noi avem cu adevărat simţul deplin al responsabilităţii faţă de adevăr şi faţă de valoarea adevărului.

Aş dori să fi spus mult mai mult decât poate fi cuprins în cuvinte, prin ceea ce a fost arătat aici în legătură cu Faust de Goethe. Aş dori ca cele spuse să lucreze mai departe în inimi şi în suflete, fiindcă eu ştiu cât de mult există în ele din ceea ce trebuie să fie nişte remedii sufletesc-spirituale pentru epoca noastră şi pentru omenirea care merge, în epoca noastră, pe asemenea căi greşite. Dacă omenirea nu va fi în stare să-şi mărturisească aceste căi greşite, dacă va voi să meargă în continuare pe ele, atunci nu va putea înainta în mod just nici cu ţelul corect pe care ea trebuie să-l urmărească.

AcasăLucrări OnlineIndex GA272PrecedentaUrmătoarea