Cunoașterea științei spiritului despre care este vorba în această carte poate fi obținută de orice om, prin eforturi proprii. Expuneri de felul celor din această scriere furnizează o imagine de gânduri a lumilor superioare. Și într-o anumită privință ele sunt primul pas spre o contemplare proprie. Căci omul este o ființă care gândește. El își poate găsi calea cunoașterii, dacă pleacă de la gândire. Dacă rațiunii sale îi este dată o imagine a lumilor superioare, acest lucru nu este steril pentru el, chiar dacă aceasta este numai o povestire despre fapte la care el nu poate să ajungă printr-o contemplare proprie. Căci gândurile care îi sunt date reprezintă ele însele o forță care acționează mai departe în lumea sa de gânduri. Această forță devine activă; ea va trezi predispoziții care dormitează în el. Cine crede că o astfel de imagine de gânduri ar fi de prisos greșește. Căci el vede în gânduri numai ceea ce este lipsit de esență, ceea ce este abstract. Dar la baza gândului se află o forță vie. Comunicarea cunoașterii, ca expresie nemijlocită a ceea ce este văzut în spirit, acționează în cel căruia i se comunică ca un germene care produce rodul cunoașterii din sine. Cine vrea să se adreseze altor forțe din om, cu desconsiderarea lucrării gândirii, acela nu ține seama că gândirea este capacitatea supremă pe care o posedă omul în lumea sensibilă. Așadar, celui care întreabă: Cum obțin eu cunoștințele superioare ale științei spiritului? trebuie să i se spună: Informează-te mai întâi despre comunicările altora asupra unor astfel de cunoștințe. Iar dacă el ripostează: Vreau să văd eu însumi, nu vreau să știu nimic despre cele văzute de alții, atunci trebuie să i se răspundă: Chiar în însușirea comunicărilor altora se află prima treaptă spre cunoașterea proprie. La aceasta se poate spune: Deci, mai întâi sunt constrâns la credință oarbă. Totuși, nu este vorba, în cazul unei comunicări, de credință sau necredință, ci de o receptare a ceea ce percepi. Adevăratul cercetător al spiritului nu vorbește niciodată așteptând să i se ofere credință oarbă. El înțelege și gândește: Aceasta am trăit-o în domeniile spirituale ale existenței și povestesc despre trăirile mele. Dar el știe și că acceptarea acestor trăiri și pătrunderea gândurilor celuilalt cu povestirea sa sunt pentru acesta forțe vii pentru dezvoltarea sa în plan spiritual.
Ceea ce avem aici în vedere va înțelege corect numai acela care se gândește la felul în care orice știință despre lumile sufletești și spirituale odihnește în străfundurile sufletului uman. Prin „calea cunoașterii” ele pot fi ridicate la suprafață. Ai acces nu numai la ceea ce ai adus tu însuți la suprafață, ci și la ceea ce un altul a scos la lumină din străfundurile sufletesti. Chiar și atunci când personal încă n-ai făcut nici un fel de pregătiri în vederea pășirii pe calea cunoașterii. O pătrundere spirituală corectă trezește, în mentalul netulburat de prejudecăți, forța înțelegerii. Știința inconștientă vine în întâmpinarea faptelor spirituale găsite de alții. Iar această venire în întâmpinare nu este credință oarbă, ci acțiune sănătoasă a rațiunii umane sănătoase. În această înțelegere sănătoasă ar trebui văzut un punct de plecare cu mult mai bun și pentru cunoașterea personală a lumii spirituale decât „cufundările” mistice sau alte lucruri asemănătoare, în care adeseori omul crede că găsește mai mult decât în ceea ce poate recunoaște rațiunea umană sănătoasă, dacă i se oferă de către cercetarea spirituală adevărată.
Nu putem sublinia cu suficientă forță cât este de necesar ca cel care vrea să dezvolte capacități de cunoaștere superioară să ia asupra sa munca de gândire serioasă. Această subliniere trebuie să fie cu atât mai insistentă cu cât mulți oameni care vor să devină clarvăzători prețuiesc prea puțin munca de gândire serioasă, plină de abnegație. Ei spun: Gândirea nu-mi poate ajuta la nimic; este vorba de a ajunge la „senzație”, la „sentiment” sau la ceva asemănător. Împotriva acestui lucru trebuie spus că nimeni nu poate deveni clarvăzător în sens superior (adică cu adevărat), dacă mai înainte nu și-a însușit prin lucrare proprie viața de gândire. La multe persoane, în această privință joacă un rol nefast o anumită comoditate interioară. Ei nu devin conștienți de această comoditate, pentru că ea îmbracă forma unui dispreț al „gândirii abstracte”, al „speculației inutile” etc. Dar se nesocotește gândirea, dacă ea se confundă cu sporovăiala inutilă, depănând succesiuni abstracte de gânduri. „Gândirea abstractă” poate ucide ușor cunoașterea suprasensibilă, gândirea plină de viață îi poate deveni însă o bază reală. Ar fi, în orice caz, mult mai comod dacă s-ar putea ajunge la darul clarvederii superioare ocolind acțiunea gândirii. Pentru aceasta este necesară o coeziune interioară, o siguranță sufletească la care nu poate conduce decât gândirea. Altfel se ajunge numai la imagini care pâlpâie necoordonat, la apariția unui joc sufletesc năucitor, care unora le face plăcere dar care nu are nici o legătură cu adevărata pătrundere în lumile superioare. Dacă reflectăm la trăirile pur spirituale ce au loc într-un om care pășește cu adevărat în lumea superioară, vom înțelege că problema mai are și un alt aspect. Clarvăzătorul are o sănătate absolută a vieții sufletești. Nu există o mai bună îngrijire a acestei sănătăți decât gândirea adevărată. Da, această sănătate poate suferi atingeri grave dacă exercițiile pentru o evoluție superioară nu sunt construite pe gândire. Pe cât este de adevărat că pe un om care gândește sănătos și corect darul clarviiziunii îl face și mai sănătos, și mai puternic decât ar fi fără această capacitate, tot la fel de adevărat este că orice voință de a se dezvolta concomitent cu o teamă față de concentrarea gândirii, orice visătorie în acest domeniu deschid drum fanteziei și adoptării unei poziții greșite față de viață. Nimeni nu trebuie să se teamă, vrând să ajungă la o cunoaștere superioară, dacă respectă cele spuse aici; totuși nu ar trebui să se întâmple decât pornind de la această premisă. Această premisă nu are de-a face decât cu sufletul și spiritul omului; este absurd să se vorbească de o influență dăunătoare asupra sănătății trupești dacă se respectă premisa amintită.
Oricum, necredința nefundamentată este dăunătoare. Căci ea acționează în cel ce receptează ca o forță de respingere. Ea-l împiedică să preia gândurile fertilizatoare. Așadar, nici un fel de credință oarbă, dar preluarea lumii de gânduri a științei spiritului este ceea ce se preconizează pentru deschiderea simțurilor superioare. Cercetătorul spiritului își întâmpină elevul cu exigența: Nu trebuie să crezi ce îți spun eu, ci trebuie să-l gândești, să-l faci conținut al propriei tale lumi de gânduri; atunci gândurile mele vor acționa în tine pentru ca tu să le recunoști adevărul. Aceasta este mentalitatea cercetătorului spiritului. Forța de a recunoaște adevărul țâșnește din interiorul propriu al celui care primește. În acest sens trebuie abordate datele științei spiritului. Cel care face efortul de a-și cufunda gândirea sa în acestea poate fi sigur că într-un timp mai lung sau mai scurt ea îl va conduce la contemplarea proprie.
În cele spuse până aici am aflat despre o calitate pe care trebuie să și-o formeze în sine cel care vrea să ajungă la o privire proprie în faptele superioare. Este dăruirea fără rezerve, fără prejudecăți către ceea ce revelează viața umană sau chiar și lumea extraumană. Cel ce aduce de la început cu sine din viața sa de până acum o judecată privind un fapt al lumii, acela se închide printr-o astfel de judecată față de acțiunea omnilaterală, liniștită pe care acel fapt îl poate exercita asupra lui. Cel ce învață trebuie să se poată transforma în orice clipă într-un recipient gol, în care să pătrundă lumea străină. Numai acele clipe aparțin cunoașterii în care orice judecată, orice critică tac. Nu intră, de exemplu, în nici un fel în discuție dacă suntem mai înțelepți decât un om pe care îl întâlnim. Chiar și copilul cel mai neștiutor are ceva de oferit celui mai mare înțelept. Iar când acesta se apropie de copil cu judecata sa oricât de înțeleaptă, înțelepciunea sa se interpune ca o sticlă tulbure în fața a ceea ce copilul vrea să-i ofere*. Acestei dăruiri către revelațiile lumii străine trebuie să-i fie asociată cea mai deplină lipsă interioară de egoism. Iar când omul se testează cu privire la gradul de dăruire pe care-l posedă, va face descoperiri uimitoare cu privire la el însuși. Dacă cineva dorește să pășească pe calea spre cunoașterea superioară, trebuie să facă exerciții pentru a putea în orice clipă să se stingă, cu toate prejudecățile sale. Tot timpul cât este stins, în el se scurg celelalte. Numai gradele înalte ale unor astfel de dăruiri conferă aptitudinea de a prelua faptele spirituale superioare care-l înconjoară pe om pretutindeni. Această facultate poate fi dezvoltată țintind conștient spre acest scop. Se poate încerca, de exemplu, abținerea de la orice judecare a oamenilor din ambianța sa. Trebuie stinse în sine criteriile atrăgătorului și ale respingătorului, ale prostiei și ale deșteptăciunii folosite în mod obișnuit; și trebuie să se încerce înțelegerea oamenilor din sine însuși, fără criterii. Cele mai bune exerciții se pot face cu oameni față de care simți o aversiune. Această aversiune trebuie reprimată cu toată forța și să se lase să acționeze asupra sa, fără nici o constrângere, ceea ce fac ei. Dacă vă aflați într-o ambianță care provoacă o judecată oarecare, reprimați judecata și expuneți-vă fără prejudecăți impresiilor**. Lăsați lucrurile și evenimentele să vă vorbească mai mult decât să vorbiti dumneavoastră despre ele. Acest exercițiu extindeți-l și asupra lumii gândurilor proprii. Reprimați în dumneavoastră ceea ce contribuie la formarea unui anumit gând și lăsați să acționeze asupra gândurilor numai ceea ce este afară. Numai dacă se practică astfel de exerciții cu seriozitatea cea mai sfântă și cu perseverență ele conduc la scopurile superioare ale cunoașterii. Cine subapreciază asemenea exerciții nu știe nimic despre valoarea lor. Cel ce are experiență proprie în astfel de lucruri știe că dăruirea și libertatea de gândire sunt promotori de forță reali. Așa cum se transformă căldura în cazanul cu aburi în forță de înaintare a locomotivei, tot astfel se transformă în om exercițiile dăruirii spirituale neegoiste în forța clarvederii în lumile spirituale. Prin acest exercițiu omul devine apt să preia tot ce-l înconjoară. Dar capacității de preluare trebuie să i se asocieze și aprecierea corectă. Atât timp cât omul este încă înclinat să se supraaprecieze pe spezele lumii înconjurătoare, el își amână accesul la cunoaștere superioară. Cel ce se dăruiește plăcerii sau suferinței pe care i-o produce fiecare lucru sau eveniment al lumii este prizonier al unei astfel de supraevaluări. Căci prin plăcerea sa și prin suferința sa el nu află nimic despre lucruri, ci numai despre sine însuși. Dacă simt simpatie pentru un om eu simt mai întâi raportarea mea față de el. Dacă în judecata mea, în comportamentul meu mă fac dependent numai de acest sentiment al plăcerii, al simpatiei, atunci așez în prim-plan specificul meu; pe acesta îl impun lumii. Vreau să mă integrez în lume așa cum sunt, dar nu să accept lumea fără prejudecăți și s-o las să se viețuiască în sensul forțelor care acționează în ea. Cu alte cuvinte, sunt tolerant numai cu ceea ce corespunde specificului meu. Față de toate celelalte eu exercit o forță de reprimare. Atât timp cât omul este prins în lumea simțurilor, el acționează în sensul respingerii tuturor influențelor nesenzoriale. Cel care învață trebuie să dezvolte în sine facultatea de a se comporta față de lucruri și oameni ținând seamă de specificul acestora, de a lăsa pe fiecare să se pună în valoare conform cu semnificația sa. Simpatia și antipatia, plăcerea și neplăcerea trebuie să capete roluri complet noi. Nu se poate pune problema ca omul să le desființeze, să devină opac față de simpatie și antipatie. Dimpotrivă, cu cât își formează capacitatea de a nu lăsa ca după simpatie sau antipatie să urmeze o judecată sau o acțiune el va desăvârși în sine o capacitate de simțire cu atât mai fină. Va afla că simpatiile și antipatiile pot căpăta un rol superior. Calități ascunse există chiar și în lucrul care pare cel mai antipatic; el le manifestă, dacă omul nu-și urmează în comportarea sa simțurile egoiste. Cine s-a format în acest sens acela simte cu mai multă finețe decât alții, pentru că nu se lasă ispitit de nereceptivitate. Orice înclinare urmată orbește tocește capacitatea de a vedea lucrurile din ambianță în lumina adevărată. Este ca și cum, urmând înclinația noastră, ne-am impune ambianței, în loc să ne expunem ei, pentru a-i simți valoarea.
*Se vede bine chiar din această indicație că, în cazul cerinței de „dăruire fără rezerve”, nu este vorba de elimnarea judecății proprii sau de o dăruire către o credință oarbă. Asemenea lucruri nu ar avea nici un sens când e vorba de un copil.
**Această dăruire neatinsă de prejudecăți nu are nici cea mai mică contingență cu „credința oarbă”. Nu se pune problema de a crede orbește în ceva, ci de a nu pune „judecata oarbă” în locul impresiei vii.
Când omul nu mai are răspunsul său egoist la orice plăcere și la orice durere, la orice simpatie și antipatie, el devine independent față de impresiile schimbătoare produse de lumea exterioară. Plăcerea resimțită în legătură cu un anumit lucru îl face pe om imediat dependent de acesta. Omul se pierde pe sine în relația cu acel lucru. Un om care se pierde în plăcere și suferință în funcție de impresiile schimbătoare nu poate păși pe calea cunoașterii spirituale. El trebuie să preia plăcerea și suferința cu relaxare. Atunci el încetează de a se mai pierde în acestea; în schimb, începe să le înțeleagă. O plăcere căreia mă dăruiesc îmi consumă existența în clipa dăruirii. Eu trebuie să folosesc plăcerea numai pentru a ajunge la cunoașterea lucrului care îmi face plăcere. Nu trebuie să mă preocupe faptul ca lucrul să-mi facă plăcere: eu trebuie să aflu plăcerea și, prin plăcere, esența lucrului. Plăcerea trebuie să fie pentru mine numai vestirea faptului că în lucrul respectiv există o proprietate potrivită pentru a face plăcere. Această proprietate trebuie să învăț s-o cunosc. Dacă mă opresc la plăcere, dacă mă las complet absorbit de aceasta, atunci numai eu sunt cel care se viețuiește pe sine; dacă plăcerea constituie numai un prilej pentru a trăi o însușire a lucrului, atunci eu îmi îmbogățesc interiorul prin această trăire. Cercetătorului, plăcerea și neplăcerea, bucuria și suferința trebuie să-i fie numai prilejul prin care el învață despre lucruri; el se ridică deasupra lor, pentru ca ele să-i poată revela natura lucrurilor. Cine se dezvoltă în această direcție va învăța să recunoască ce maeștri învățători sunt plăcerea și durerea. El va simți împreună cu fiecare ființă și va recepta prin aceasta revelarea despre interiorul lor. Cercetătorul nu spune niciodată: O, cât sufăr, cât mă bucur, ci întotdeauna: Cum vorbește suferința; cum vorbește bucuria. El se dăruiește pentru a lăsa ca plăcerea și bucuria lumii exterioare să acționeze asupra lui. În felul acesta în el se dezvoltă un mod cu totul nou de a se raporta la lucruri. Înainte omul acționa ca urmare a unei impresii, pentru că impresiile îl bucurau sau îi erau neplăcute. Acum însă face ca plăcerea și neplăcerea să fie organe prin care lucrurile îi spun cum sunt ele însele potrivit cu esența lor. Plăcerea și neplăcerea devin în el din simple sentimente organe de simț prin care este percepută lumea exterioară. Așa cum ochiul nu acționează el însuși atunci când vede ceva, ci lasă să acționeze mâna, tot așa și plăcerea și durerea nu determină nimic în cercetătorul spiritual, în măsura în care el le folosește ca mijloace de cunoaștere; dar ele receptează impresii, iar ceea ce se află prin plăcere și neplăcere determină acțiunea. Când omul exersează plăcerea și neplăcerea în așa fel încât ele devin organe de trecere, atunci ele îi construiesc în suflet organele propriu-zise prin care i se deschide lumea sufletească. Ochiul poate sluji trupului numai prin aceea că este un organ de tranzit pentru impresii senzoriale; plăcerea și durerea se vor dezvolta ca ochi sufletești atunci când încetează să mai valoreze ceva în sine și încep să reveleze sufletului propriu sufletul străin.
Prin calitățile amintite, cunoscătorul se află în poziția în care lasă să acționeze asupra sa ceea ce este esențial în lumea sa ambientală, fără influențe stânjenitoare din partea particularităților sale. El trebuie însă să se integreze și pe sine în mod corect în ambianța spirituală. Doar el este, ca ființă gânditoare, cetățean al lumii spirituale. El poate fi astfel numai dacă în cursul cunoașterii spirituale dă gândurilor sale un curs care corespunde legilor veșnice ale adevărului, legilor țării spiritului. Căci numai astfel poate acționa asupra lui această țară și îi poate revela faptele sale. Omul nu ajunge la adevăr, dacă se lasă continuu pradă gândurilor care îi traversează eul. Căci atunci aceste gânduri iau un curs care li se impune prin aceea că ajung la existență în interiorul naturii corporale. Lumea gândurilor unui om care se lasă mai întâi în voia spiritualității condiționate de creierul său fizic se prezintă ca fiind lipsită de reguli și confuză. Acum apare un gând, el se frânge, este scos din câmpul conștienței sale de un alt gând. Cine ascultă cu scopul de a observa discuția dintre doi oameni, cine se observă pe sine fără prejudecăți obține o reprezentare a acestei mase de gânduri schimbătoare, fără nici o regulă. Atât timp cât un om se dedică numai sarcinilor vieții sale senzoriale cursul confuz al gândurilor sale va fi mereu întreținut prin faptele realității. Oricât aș gândi de confuz, cotidianul îmi impune în acțiunile mele legile care corespund adevărului. Imaginea mea de gânduri în ceea ce privește un oraș poate lua forma cea mai lipsită de reguli: dacă vreau să fac un drum în oraș, trebuie să mă conformez situațiilor existente. Mecanicul poate să intre în atelierul său cu reprezentările cele mai pestrițe și încâlcite; el va fi condus la măsurile corecte prin legile utilajelor sale. În cadrul lumii senzoriale, faptele își exercită rolul de a corecta continuu gândirea. Dacă am o părere greșită despre un fenomen fizic sau despre forma unei plante, mă întâmpină adevărul și-mi ghidează gândirea în mod corect. Cu totul altfel stau lucrurile când îmi contemplu relația cu domeniile spirituale ale existenței. Ele mi se dezvăluie numai când pășesc în lumea lor cu o gândire foarte strict disciplinată. Aici, gândirea mea trebuie să-mi dea impulsul sigur, altfel nu găsesc căile corespunzătoare. Căci legile spirituale, care se viețuiesc în aceste lumi, nu sunt densificate până la modul fizic-senzorial și nu exercită, așadar, asupra mea constrângerea amintită. Eu pot urma aceste legi numai dacă ele sunt înrudite cu ale mele proprii, ca fiind acelea ale unei ființe gânditoare. Aici, eu însumi trebuie să-mi fiu un indicator de drum sigur. Așadar, cunoscătorul trebuie să-și conducă gândirea astfel încât ea să fie riguros reglată în sine. La el, gândurile trebuie să se dezobișnuiască treptat, în întregime, de a lua mersul cotidian. Ele trebuie să preia în tot cursul lor caracterul intern al lumii spirituale. El trebuie să se poată observa în această privință și să fie stăpân pe sine. La el nu trebuie ca un gând să se lege de altul în mod întâmplător, ci numai așa cum corespunde conținutului strict al lumii spirituale. Trecerea de la o reprezentare la alta trebuie să corespundă în mod strict legilor gândirii. Ca gânditor, omul trebuie să reprezinte întotdeauna, într-o anumită măsură, o copie a acestor legi ale gândirii. Tot ceea ce nu decurge din aceste legi trebuie să interzică înșiruirii reprezentărilor sale. Dacă în cale îi răsare un gând favorit, el trebuie să-l respingă, dacă cursul reglat în sine este deranjat prin aceasta. Dacă un sentiment personal vrea să impună gândurilor sale o anumită direcție care nu se află în ele, el trebue să-l reprime. Platon cerea celor care doreau să aparțină școlii sale să urmeze mai întâi un curs de matematică. Iar matematica, cu legile ei severe, care nu se orientează după mersul cotidian al fenomenelor senzoriale, este realmente o pregătire bună pentru cel ce caută cunoaștere. Dacă cel ce caută adevărul vrea să progreseze în studiul său, el trebuie să se sustragă de la orice voință personală, de la orice deranjamente. Cel ce caută cunoașterea se pregătește pentru sarcina sa prin aceea că prin voia sa învinge orice capriciu propriu gândirii. El învață să asculte numai de cerințele gândirii. Și așa trebuie să învețe să procedeze în orice act de gândire care trebuie să slujească cunoașterea spirituală. Această viață de gândire trebuie să fie o imagine a judecății și deducției matematice imperturbabile. El trebuie să se străduiască să poată gândi astfel, oriunde s-ar duce sau s-ar afla. Atunci în el năvălesc legitățile lumii spirituale, care, în cazul că gândirea sa poartă caracteristica cotidianului, a confuziei, trec pe lângă el și prin el fără a lăsa vreo urmă. Având puncte de plecare sigure, o gândire ordonată îl aduce la adevărurile ascunse. Asemenea indicații nu trebuie însă să fie concepute în mod unilateral. Chiar dacă matematica are o influență de disciplinare bună a gândirii, se poate ajunge totuși la o gândire curată, sănătoasă și plină de viață și fără a te ocupa de matematică.
Ceea ce năzuiește pentru gândirea sa căutătorul cunoașterii, el trebuie să năzuiască și pentru acțiunile sale. Acestea trebuie să poată urma legilor frumosului nobil și adevărului veșnic, fără
influențe dăunătoare din partea personalității sale. Aceste legi trebuie să-i fixeze direcția. Dacă el face ceva ce a considerat a fi corect și dacă sentimentul său personal nu este satisfăcut
de acțiunea sa, el nu trebuie totuși să părăsească,
Dacă cel care caută cunoașterea respectă aceste legi, atunci acele trăiri sufletești care se raportează la lumea spirituală vor primi o formă cu totul nouă. El nu va mai trăi pur și simplu în ele. Ele nu vor mai avea numai o importanță pentru viața sa proprie. Se vor forma în percepții sufletești ale lumii superioare. În sufletul său cresc sentimente, plăcere și neplăcere, bucurie și suferință, devenind organe sufletești, așa cum în corpul său ochii și urechile nu duc o viață pentru ele însele, ci lasă să treacă prin ele fără egoism impresiile exterioare. Și prin aceasta căutătorul cunoașterii obține liniște și siguranță în structura sa sufletească, necesare pentru cercetarea în lumea spiritului. O mare plăcere nu-l va face numai să chiuie, ci îi va putea fi mesager al calităților lumii, care anterior îi scăpaseră. Ea îl va face calm; și se vor revela caracterele entităților aducătoare de plăcere. O suferință nu-l va mai umple în întregime doar de tulburare, ci îi va putea spune ce calități are ființa care-i provoacă suferința. Așa cum ochiul nu dorește nimic pentru sine ci îi dă omului direcția drumului de parcurs, tot astfel și plăcerea și durerea vor conduce sufletul pe cărarea sa. Cu cât plăcerea și suferința se vor consuma mai puțin în valurile pe care le creează în viața interioară a celui care cunoaște, cu atât mai mult ele vor constitui ochi pentru lumea suprasensibilă. Cât timp omul trăiește în plăcere și în suferință, acestea nu-l învață nimic. Când învață să trăiască prin ele, când el îndepărtează din ele sentimentul de sine, ele devin organe de percepție; atunci el vede, percepe prin ele. Este greșit să se creadă că cel ce este cunoscător ar deveni un om uscat, lucid, lipsit de plăcere și suferință. Plăcerea și suferința sunt prezente pentru el, dar atunci când cercetează în lumea spiritului ele au o formă modificată; au devenit „ochi și urechi”.
Atât timp cât trăim cu lumea, lucrurile își dezvăluie numai ceea ce le leagă de personalitatea noastră. Aceasta este însă partea lor efemeră. Dacă ne retragem din ceea ce este trecător în noi și dacă trăim cu sentimentul nostru de sine, cu „eul” nostru în ceea ce este permanent în noi, atunci părțile noastre trecătoare devin mijlocitori; iar ceea ce se dezvăluie prin ele este ceva nepieritor, ceva veșnic al lucrurilor. Această relație dintre propriul său veșnic și veșnicul din lucruri trebuie să poată fi stabilit la cunoscător. Încă înainte de a face alte exerciții de felul celor descrise, și chiar în timpul acestora, el trebuie să-și orienteze simțul său spre acest netrecător. Dacă observă o piatră, o plantă, un animal, un om, el trebuie să poată avea conștiența că în toate acestea se exprimă ceva etern. Trebuie ca eu să mă pot întreba: Ce trăiește ca element etern în piatra trecătoare, în omul trecător? Ce va supraviețui apariției sensibile trecătoare? – Nu trebuie să se creadă că o astfel de dirijare a spiritului spre etern ar desființa în noi contemplarea plină de dăruire și sensul calităților lucrurilor cotidiene și că ne-ar înstrăina de realitatea nemijlocită. Dimpotrivă. Fiecare frunză, orice gândăcel ne vor dezvălui nenumărate taine, când nu numai ochiul nostru, ci prin ochi s-ar îndrepta spre ele spiritul. Orice sclipire, orice nuanță a culorilor, orice modulație vor rămâne vii și perceptibile pentru simțuri, nimic nu se pierde; nu se va obține în plus decât o viață infinită. Iar cel care nu se pricepe să observe cu ochiul cel mai mic lucru, va ajunge numai la gânduri palide, fără viață, nu însă la clarvedere. Depinde de mentalitatea pe care o câștigăm în această direcție. Cât vom progresa în acest sens depinde numai de facultățile noastre. Să procedăm în mod corect și să lăsăm tot restul în seama evoluției ulterioare. Pentru început să ne orientăm mintea spre partea nepieritoare a lucrurilor. Făcând acest lucru, chiar prin aceasta, vom trezi cunoașterea nepieritorului. Ea va fi dată la timpul potrivit fiecărui om care așteaptă cu răbdare – și lucrează. În curând omul observă, ca efect al exercițiilor, ce transformare importantă are loc în el. El învață să considere important sau neimportant fiecare lucru în măsura în care a recunoscut că este ceva care rămâne, care este veșnic. El ajunge la altă evaluare și prețuire a lumii decât o avea anterior. Sentimentul său obține o altă relație cu întreaga lume înconjurătoare. Efemerul nu-l mai atrage ca înainte numai din motive personale; pentru el acesta devine încă un mădular și o parabolă a veșnicului. Și acest veșnic care trăiește în toate lucrurile el învață să-l iubească. Îi devine familiar, așa cum i-a fost familiar mai înainte efemerul. Prin aceasta el nu se înstrăinează de viață, ci învață numai să prețuiască fiecare lucru potrivit cu importanța sa adevărată. Și fleacurile deșarte ale vieții nu vor trece fără urme pe lângă el; dar omul nu se mai pierde în deșertăciune în timp ce caută spiritualul, ci îi recunoaște valoarea limitată. El o vede în adevărata sa lumină. Nu este un bun cunoscător cel care ar vrea să se miște numai în înălțimile norilor și ar pierde acolo viața. Un cunoscător adevărat va ști să pună fiecare lucru la locul său din înălțimea sa de vârf, prin supervizare clară și prin sentiment corect pentru toate lucrurile.
În felul acesta cunoscătorului nu i se mai deschide posibilitatea de a asculta numai de influențele incalculabile ale lumii senzoriale exterioare, care-i conduc voința când aici când acolo. El a privit prin cunoaștere în esența eternă a lucrurilor. Prin transformarea lumii sale interioare, el are în sine capacitatea de a percepe această esență veșnică. Pentru cunoscător, mai capătă o importanță deosebită și alte gânduri. Când acționează din sine, el este conștient că acționează din esența eternă a lucrurilor. Căci lucrurile își exprimă în el această esență eternă a lor. El acționează, așadar, în sensul ordinii veșnice a lumii, atunci când dă o direcție acționării sale din veșnicul care trăiește în el. Prin aceasta el știe că nu mai este mânat numai de lucruri; el știe că asupra lor acționează legile care le sunt implantate, care au devenit și legile propriei sale ființe. Această acționare din interior poate fi numai un ideal la care năzuiește. Atingerea acestui scop se află departe. Dar cunoscătorul trebuie să aibă voința de a vedea cu claritate acest drum. Aceasta este voința sa de libertate. Căci a acționa din sine este libertate. Iar din sine poate acționa numai cel ce extrage din veșnicie motivele mișcării. O ființă care nu face acest lucru acționează din alte motive de mișcare decât cele ce sunt inerente lucrurilor. Așa ceva este contrar ordinii lumii. Și aceasta trebuie atunci să triumfe împotriva sa. Înseamnă că în final nu se poate întâmpla ceea ce el trasează ca indicații voinței sale. El nu va putea deveni liber. Bunul plac al ființei individuale se autodistruge prin acțiunea faptelor sale.
* * *
Cine poate acționa în felul acesta asupra vieții sale interioare pășește din treaptă în treaptă, înaintând în cunoașterea spirituală. Rezultatul exercițiilor sale va fi că percepțiilor lui spirituale li se deschid anumite pătrunderi în lumea suprasensibilă. El învață sensul pe care îl au adevărurile despre această lume și va primi confirmarea lor prin experiență proprie. O dată urcată această treaptă, spre el vine ceva care nu poate deveni trăire decât pe această cale. În acest mod, a cărui semnificație îi poate deveni clară abia acum, i se acordă de către „marile forțe conducătoare spirituale ale stirpei umane” așa-numita inițiere. El devine „discipol al înțelepciunii”. Cu cât mai puțin se va vedea într-o astfel de inițiere un ansamblu de condiții exterioare căruia i-ar fi supus omul cu atât mai corectă va fi reprezentarea formată asupra acestui proces. Aici nu poate fi prezentat decât în mod aluziv ce se întâmplă acum cu cel ce devine cunoscător. El primește o nouă patrie, devine prin aceasta un cetățean al lumii suprasensibile. Sursa înțelegerii, a cunoștințelor afluează de acum încolo dintr-un loc superior. Lumina cunoașterii nu-i mai luminează din afară, ci el însuși este transpus în punctul de izvorâre. În el, enigmele lumii obțin o nouă lumină. De acum înainte, nu mai vorbește cu obiectele care sunt formate prin spirit, ci cu însuși spiritul formator. Viața proprie a personalității nu mai există atunci în clipele cunoașterii spiritului, decât pentru a fi o parabolă conștientă a veșnicului. Îndoieli cu privire la spirit care mai puteau apărea înainte dispar; căci se poate îndoi numai acela pe care îl înșală obiectele privitor la spiritul care lucrează în ele. Și întrucât „discipolul înțelepciunii” poate avea un dialog cu însuși spiritul, lui îi dispare orice formă în care și-a imaginat mai înainte spiritul.
Forma falsă în care ne imaginăm spiritul este superstiție. Inițiatul a depășit superstiția, atunci când știe care este adevărata formă a spiritului. Libertatea față de prejudecățile personalităților, față de îndoială și față de superstiție, acestea sunt caracteristicile celui care a urcat pe calea cunoașterii până la calitatea de discipol. Nu trebuie confundată această unire a personalității cu viața spiritului atotcuprinzător, cu o dizolvare distrugătoare a personalității în „spiritul general”. O astfel de „dispariție” nu are loc în cazul adevăratei dezvoltări a personalității. Aceasta, dimpotrivă, subzistă în relația pe care o stabilește între ea și lumea spirituală. Are loc nu o depășire a personalității, ci o formare superioară a acesteia. Dacă vrem o parabolă pentru această contopire a spiritului individual cu spiritul general, atunci nu putem alege părți ale diferitor cercuri care se contopesc într-unul singur pentru a dispărea în acesta, ci trebuie alese imaginile multor cercuri care fiecare are o anumită nuantă coloristică. Aceste cercuri de culori diferite se suprapun, dar fiecare nuanță izolată rămâne constantă în întreaga sa entitate. Nici una nu pierde deplinătatea forțelor sale proprii.
Descrierea „căii” nu va fi făcută aici. În măsura în care este posibil, ea se găsește în lucrarea mea Știința ocultă, care reprezintă continuarea acestei cărți.
Ceea ce se spune aici despre calea cunoașterii spirituale poate foarte ușor să conducă, printr-o greșită înțelegere a concepției, la convingerea că în ea s-ar afla o recomandare pentru asemenea stări sufletești care ar aduce după sine o întoarcere de la trăirea cu bucurie și cu forță de acțiune a vieții. Împotriva acestui fapt trebuie subliniat că acea dispoziție a sufletului care-l predispune la trăirea nemijlocită a adevărului spiritului nu poate fi extinsă ca o cerință generală asupra întregii vieți. Cercetătorul existenței spirituale poate obține controlul de a aduce sufletul pentru această cercetare în starea de retragere necesară de la adevărul senzorial, fără ca această retragere să-l transforme în general într-un om înstrăinat de lume. Dar mai trebuie să recunoaștem că o cunoaștere a lumii spirituale nu constă numai în pășirea pe calea cunoașterii lumii spirituale, ci și una de conducere prin cuprinderea realităților științei spiritului, cu rațiunea umană sănătoasă lipsită de prejudecăți, la o stare morală superioară, la cunoaștere realistă a existenței senzoriale, la siguranța vieții și la sănătate sufletească interioară.
