Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM SE DOBÂNDESC CUNOŞTINŢE
DESPRE LUMILE SUPERIOARE?

GA 10


TREPTELE INIŢIERII


Comunicările care urmează sunt părţi ale unei instrucţii şi educaţii spirituale ale căror nume şi esenţă vor fi înţelese de către oricine o aplică corect. Aceste comunicări se referă la cele trei trepte prin care şcoala vieţii spirituale duce până la un anumit grad de iniţiere. Aici însă, putem găsi din aceste explicaţii numai atât cât se poate spune în public. Ele sunt indicaţii scoase dintr-o învăţătură cu mult mai adâncă, cu mult mai intimă. În instrucţia ocultă se urmează o cale de învăţare bine determinată. Anumite practici servesc pentru a duce sufletul omenesc în comunicare conştientă cu lumea spirituală. Aceste practici se raportează la cele ce vor fi comunicate în continuare cam aşa cum se raportează învăţământul dintr-o şcoală superioară, cu un program riguros, la instrucţia primită ocazional, într-o şcoală pregătitoare. Totuşi, perseverarea stăruitoare şi serioasă a ceea ce găsim indicat aici poate duce la adevărata disciplină spirituală. Fireşte, încercările nerăbdătoare, lipsite de seriozitate şi perseverenţă, nu pot duce la absolut nimic. – În studiul spiritual poate fi vorba despre succes numai atunci când, mai întâi, se respectă cele descrise până aici şi se continuă apoi pe această bază.

Treptele pe care le indică tradiţia amintită sunt următoarele trei: 1. Pregătirea; 2. Iluminarea; 3. Iniţierea. Nu este deloc necesar ca aceste trei trepte să se succeadă în aşa fel încât să fie parcursă prima treaptă în întregime, înainte de a o începe pe a doua şi, pe aceasta, înainte de a o începe pe a treia. Cu privire la anumite lucruri putem fi deja părtaşi ai iluminării şi chiar ai iniţierii, în timp ce, privitor la altele, ne aflăm încă la pregătire. Cu toate acestea va trebui să stăruim un anumit timp în pregătire, înainte de a putea începe, într-adevăr, o iluminare. Şi, cel puţin în unele privinţe, trebuie să fim părtaşi iluminării, pentru a putea ajunge la pragul iniţierii. În expunerea de faţă, cele trei trepte trebuie să urmeze una după alta, pentru simplificare.


1. Pregătirea

Pregătirea constă într-o cultivare bine determinată a vieţii de simţire şi de gândire. Prin această cultivare, corpul sufletesc şi corpul spiritual sunt înzestrate cu organe de simţ superioare şi organe de acţiune superioare, la fel cum forţele naturii, pornind de la materia vie primară nediferenţiată, au înzestrat corpul fizic cu organe.

Începutul trebuie făcut îndreptându-ne atenţia sufletului spre anumite fenomene din lumea care ne înconjoară. Astfel de fenomene sunt, pe de o parte, viaţa de încolţire, creştere şi dezvoltare, iar pe de altă parte toate fenomenele ce ţin de ofilire, veştejire şi pieire. Oriunde îşi îndreaptă omul privirea, astfel de fenomene există concomitent şi pretutindeni ele trezesc în om, în mod natural, sentimente şi gânduri. Dar, în condiţii obişnuite, omul nu se dăruieşte îndeajuns acestor sentimente şi gânduri. Căci el aleargă mult prea repede de la o impresie la alta. Discipolului i se cere să-şi îndrepte intens şi cu totul conştient atenţia spre aceste realităţi. Acolo unde percepe înflorire, dezvoltare de un anumit tip, el trebuie să elimine toate celelalte din sufletul său şi, pentru un timp scurt, să se dăruiască numai acestei singure impresii. El se va convinge în curând că un sentiment care mai înainte, într-un asemenea caz, doar se furişa în sufletul său, acum se intensifică, ia o formă puternică şi energică. Va trebui apoi să lase această formă de simţire să stăruie liniştit în el. În acest timp, el trebuie să devină absolut liniştit în interiorul său. Trebuie să se izoleze de restul lumii exterioare şi să asculte numai ceea ce spune sufletul său despre faptul înfloririi şi al dezvoltării.

Să nu se creadă însă că ajungem departe dacă ne tocim cumva simţurile faţă de lume. Mai întâi să privim lucrurile cât mai viu, cât mai exact cu putinţă. Abia apoi să ne dăruim sentimentelor trezite la viaţă în suflet şi gândurilor care se ivesc. Important este să ne îndreptăm atenţia, în deplin echilibru lăuntric, asupra ambelor. Dacă găsim liniştea necesară şi ne dăruim celor ce se ivesc în suflet, atunci, după un timp corespunzător, vom trăi următoarele: vom vedea urcând în interiorul nostru sentimente şi gânduri noi, pe care înainte nu le-am cunoscut. Cu cât ne vom îndrepta mai des atenţia în acest fel spre ceva ce creşte, ce înfloreşte şi se dezvoltă şi apoi, alternativ, spre ceva ce se veştejeşte şi piere, cu atât mai vii vor deveni aceste sentimente. Şi din sentimentele şi gândurile care se nasc astfel se plăsmuiesc organele clarvederii, la fel cum se plăsmuiesc, prin forţele naturii, din substanţă vie, ochii şi urechile corpului fizic. O formă de sentiment foarte precisă se leagă de creştere şi devenire; o alta, de veştejire şi pieire. Însă numai atunci când cultivarea acestor sentimente se face în modul descris. Este posibil să descriem cu oarecare aproximaţie cum sunt aceste sentimente. O imagine deplină a lor şi-o poate crea singur oricine, parcurgând aceste trăiri interioare. Cine şi-a îndreptat adeseori atenţia spre fenomenul devenirii, al prosperării, al înfloririi, acela va simţi ceva pe departe asemănător cu sentimentul pe care îl avem în faţa unui răsărit de soare. Iar din fenomenul veştejirii, al pieirii, va rezulta o trăire care se poate compara, în acelaşi fel, cu urcarea înceată a lunii deasupra orizontului. Aceste sentimente sunt două forţe care, cultivate corespunzător şi dezvoltate din ce în ce mai viu, duc la cele mai importante efecte spirituale. Celui ce se dăruieşte mereu, intenţionat şi metodic acestor sentimente, i se deschide o lume nouă. Lumea sufletească, aşa numitul plan astral, începe să-şi arate zorile. Creşterea şi pieirea nu mai rămân pentru el fenomene care îi dau impresii nedefinite, ca mai înainte. Dimpotrivă, ele se ordonează acum în linii şi figuri spirituale, despre care mai înainte nu bănuise nimic. Aceste linii şi figuri au forme diferite pentru fenomene diferite. O floare care înfloreşte evocă în faţa sufletului său o linie cu totul precisă; tot aşa, un animal în creştere sau un pom pe cale de a pieri. Lumea sufletească (planul astral) se lărgeşte încet în faţa lui. Aceste linii şi figuri nu au în ele nimic arbitrar. Doi discipoli oculţi care se găsesc pe treapta de dezvoltare corespunzătoare vor vedea întotdeauna, la acelaşi fenomen, aceleaşi linii şi figuri. După cum doi oameni care văd corect vor vedea că o masă rotundă este rotundă, iar nu unul o va vedea rotundă şi celălalt pătrată, tot astfel, în faţa a două suflete, la privirea unei flori care înfloreşte, va apărea aceeaşi figură spirituală. După cum formele vegetale şi animale sunt descrise în ştiinţa naturală obişnuită, tot astfel şi cunoscătorul ştiinţei secrete descrie sau desenează formele spirituale ale fenomenelor creşterii şi pieirii după specii şi familii.

Când discipolul a progresat atât de mult încât poate vedea formele spirituale ale fenomenelor ce se înfăţişează şi fizic ochilor săi exteriori, atunci el nu este prea departe de treapta pe care ajunge să vadă lucruri care nu au o existenţă fizică, deci care trebuie să rămână absolut ascunse (oculte) pentru cel ce nu a primit nici o îndrumare în ştiinţa secretă.

Trebuie să accentuăm că nu este bine ca cercetătorul ocult să se piardă în speculaţii căutând semnificaţia lucrurilor. Printr-o astfel de muncă raţională el se abate de la drumul cel drept. El trebuie să privească lumea sensibilă vioi, cu o înţelegere sănătoasă, cu o putere de observaţie ascuţită şi apoi să se dăruiască sentimentelor sale. Să nu încerce să determine cu raţiunea lui speculativă semnificaţia lucrurilor, ci să le lase pe ele să-i reveleze aceasta 2.

  1. Să remarcăm că simţul artistic, dublat de o fire tăcută, adâncită în sine, constituie cea mai bună condiţie preliminară pentru dezvoltarea facultăţilor spirituale. Acest simţ străbate suprafaţa lucrurilor şi ajunge astfel până la tainele acestora.

Un alt aspect important este acela care, în ştiinţa ocultă, se numeşte orientarea în lumile superioare. La ea ajungem dacă ne pătrundem cu totul de conştienţa că sentimentele şi gândurile sunt fapte adevărate, ca şi mesele şi scaunele în lumea fizic-sensibilă. În lumea sufletească şi în lumea gândurilor, sentimentele şi gândurile acţionează unele asupra altora, tot aşa cum o fac lucrurile sensibile în lumea fizică. Câtă vreme cineva nu este puternic pătruns de această conştienţă, nu va crede că un gând anapoda pe care îl nutreşte poate acţiona tot atât de pustiitor asupra altor gânduri care animă spaţiul gândurilor, pe cât de pustiitor acţionează un proiectil tras la întâmplare asupra obiectelor fizice pe care le întâlneşte. Un asemenea om nu-şi va îngădui niciodată să întreprindă o acţiune fizic vizibilă pe care o consideră fără sens. Dar nu se va da în lături să nutrească gânduri sau sentimente greşite. Căci acestea i se par inofensive pentru restul lumii. În ştiinţa ocultă însă putem progresa numai dacă dăm gândurilor şi sentimentelor aceeaşi atenţie pe care o dăm paşilor noştri în lumea fizică. Atunci când cineva vede un perete nu încearcă să treacă de-a dreptul prin el, ci îşi îndreaptă paşii spre uşă. El se conduce, deci, după legile lumii fizice. – Asemenea legi există şi în lumea sentimentelor şi a gândurilor. Aici însă ele nu se pot impune din afară omului. Ele trebuie să izvorască din însăşi viaţa sufletului său. La aceasta ajungem dacă ne interzicem întotdeauna să nutrim sentimente şi gânduri greşite. Toate gândurile incoerente şi arbitrare, orice joc al fanteziei, toate sentimentele care trec întâmplător prin suflet trebuie să ni le interzicem în acest timp. Făcând aceasta nu devenim săraci în sentimente. Dimpotrivă, în curând vom afla că abia atunci devenim bogaţi în sentimente, creatori în adevărata fantezie, când ne orânduim interiorul în acest fel. În locul măruntelor desfătări sentimentale şi al asociaţiilor întâmplătoare de gânduri, apar sentimente importante şi gânduri fecunde. Aceste sentimente şi gânduri îl conduc pe om la orientare în lumea spirituală. El ajunge în raporturi juste cu lucrurile lumii spirituale. Ajunge la un rezultat foarte precis. După cum, ca om fizic, îşi găseşte drumul printre lucrurile fizice, tot aşa calea sa îl duce acum printre fenomenele de creştere şi pieire, pe care a învăţat să le cunoască pe drumul indicat mai sus. El urmăreşte, pe de o parte, tot ce este creştere şi dezvoltare, iar pe de altă parte, tot ce este veştejire şi pieire, aşa cum este necesar acest lucru pentru propăşirea lui şi a lumii.

O altă cultivare căreia trebuie să i se dedice discipolul ocult este aceea a lumii sunetelor. Să facem deosebirea între sunetul provocat de obiectele aşa-zise fără viaţă (un corp care cade, un clopot sau un instrument muzical) şi acela care provine de la fiinţe vii (un animal sau un om). Cel ce aude un clopot, percepe sunetul şi leagă de el un sentiment plăcut; cine aude strigătul unui animal, în afară de acest sentiment, simte în sunet şi manifestarea unei trăiri lăuntrice a animalului, plăcere sau durere. Discipolul ocult va trebui să se oprească la această ultimă categorie de sunete. El trebuie să-şi îndrepte întreaga sa atenţie spre faptul că sunetul îi vesteşte ceva ce se găseşte în afara sufletului său. Şi el trebuie să se adâncească în acest element străin. Trebuie să-şi unească intens sentimentul cu durerea sau plăcerea ce i se împărtăşesc prin sunet. Trebuie să treacă cu vederea ceea ce este sunetul pentru el, faptul că îi este plăcut sau neplăcut, agreabil sau dezagreabil; sufletul său trebuie să se umple numai cu ceea ce se petrece în fiinţa de la care vine sunetul. Cine face asemenea exerciţii în mod sistematic şi susţinut va dobândi facultatea de a se contopi, aşa-zicând, cu fiinţa de la care vine sunetul. Unui om cu sensibilitate muzicală, îi va fi mai uşoară o astfel de cultivare a vieţii sale sufleteşti faţă de un altul căruia îi lipseşte această sensibilitate. Cu toate acestea, nimeni să nu creadă că simţul muzical înlocuieşte această cultivare. Ca discipol ocult, omul trebuie să înveţe să simtă în acest fel întreaga natură. – Şi prin aceasta se sădeşte în lumea simţirii şi gândirii sale o predispoziţie nouă. Prin sunetele ei, întreaga natură începe să şoptească taine omului. Ceea ce mai înainte era doar sunet neînţeles pentru sufletul său, devine acum graiul plin de înţeles al naturii. Şi acolo unde, mai înainte, în aşa-numita lume lipsită de viaţă, nu auzea decât sunete, acum desluşeşte un nou grai al sufletului. Continuând această cultivare a sentimentelor sale, el îşi va da seama curând că poate auzi lucruri despre care mai înainte nu bănuise nimic. Începe să audă cu sufletul.

Pentru a ajunge la culmea ce poate fi atinsă pe acest tărâm, trebuie să se mai adauge apoi încă ceva. – Deosebit de important pentru dezvoltarea discipolului spiritual este felul cum îi ascultă pe ceilalţi oameni când vorbesc. El trebuie să se obişnuiască să facă acest lucru în aşa fel încât în timpul ascultării interiorul său să tacă cu desăvârşire. Când cineva exprimă o părere şi altul ascultă, în lăuntrul acestuia din urmă, în general, se naşte aprobare sau dezaprobare. Mulţi oameni se vor şi simţi îndemnaţi să-şi manifeste numaidecât părerea lor aprobatoare şi mai ales cea dezaprobatoare. Discipolul ocult trebuie să reducă la tăcere orice aprobare şi dezaprobare de acest fel. Important aici nu este ca el să-şi schimbe brusc în aşa fel modul de viaţă, încât să caute tot timpul să ajungă la o asemenea tăcere lăuntrică absolută. Începutul va trebui să-l facă în anumite cazuri pe care şi le va alege premeditat. Apoi încet, încet şi treptat, acest fel cu totul nou de a asculta se va strecura ca de la sine în obişnuinţele sale. – În cercetarea spirituală asemenea exerciţii se practică metodic. Exersând, discipolii se simt obligaţi să asculte în anumite momente părerile cele mai contradictorii şi să reducă la tăcere totală orice aprobare şi, mai ales, orice judecată dezaprobatoare. Este vorba aici ca, în acest timp, să se reducă la tăcere nu numai judecăţile îndreptăţite din punct de vedere raţional, ci şi toate sentimentele de dezaprobare, de repulsie sau chiar de aprobare. În mod deosebit discipolul trebuie să se examineze mereu, cu grijă, ca asemenea sentimente, chiar dacă nu se găsesc la suprafaţă, să nu existe nici în forul cel mai intim al sufletului său. Trebuie să asculte, de pildă, spusele oamenilor care îi sunt mult inferiori într-o oarecare privinţă şi trebuie să înăbuşe în acest timp orice sentiment de „a-toate-ştiutor“ sau orice sentiment de superioritate. – Este folositor pentru oricine să asculte în acest fel copiii. Chiar şi omul cel mai înţelept poate învăţa nespus de mult de la copii. – Astfel, omul ajunge să asculte cuvintele altora cu totul dezinteresat, excluzând total propria sa persoană, părerea şi felul său de a simţi. Dacă el se exersează să asculte fără să critice chiar şi atunci când se expun păreri cu totul contradictorii, când în faţa lui se desfăşoară lucrurile cele mai „absurde“, atunci, treptat-treptat, învaţă să se contopească pe deplin cu fiinţa altuia, să pătrundă cu totul în aceasta. Prin cuvintele pe care le ascultă el aude în sufletul celuilalt. Numai prin continuă exersare de acest fel devine sunetul mijlocul just pentru perceperea sufletului şi a spiritului. Negreşit, aici este necesară cea mai severă autodisciplină. Ea duce însă la un ţel înalt. Dacă facem aceste exerciţii împreună cu cele indicate privitor la sunetele din natură, în suflet se dezvoltă un nou simţ al auzului. El va putea percepe manifestări din lumea spirituală care nu-şi găsesc expresia în sunetele exterioare, perceptibile cu urechea fizică. Se trezeşte perceperea „cuvântului interior“.

Discipolului ocult i se revelează treptat adevăruri din lumea spirituală. El aude cum i se vorbeşte în mod spiritual 3. – Toate adevărurile superioare se dobândesc printr-o asemenea „ascultare lăuntrică“. Iar ceea ce putem auzi din gura unui adevărat cercetător ocult, el a aflat pe această cale. – Cu acestea nu vrem să spunem că ar fi inutil să ne ocupăm cu scrierile de ştiinţă ocultă înainte de a putea percepe noi înşine, în acest fel, „graiul lăuntric“. Dimpotrivă, citirea unor asemenea scrieri, ascultarea învăţăturilor cercetătorului spiritual sunt, chiar ele, mijloace pentru a ajunge la propria cunoaştere. Fiecare propoziţie din ştiinţa secretă, pe care omul o aude, este în stare să-l îndrepte într-acolo unde trebuie să ajungă pentru ca sufletul să facă progrese reale. Tuturor exerciţiilor descrise trebuie să li se alăture un studiu temeinic al adevărurilor pe care cercetătorii oculţi le împărtăşesc lumii. În orice disciplină ocultă studiul acesta face parte din pregătire. Şi cel ce ar vrea să aplice toate celelalte mijloace nu ar ajunge la nici un rezultat dacă nu ar asimila învăţăturile cercetătorilor oculţi. Căci aceste învăţături, fiind luate din „cuvântul interior“, viu, din „ascultarea vie“, ele însele au viaţă spirituală. Ele nu sunt simple cuvinte. Ele sunt forţe vii. Şi în timp ce urmăreşti cuvintele unui cunoscător în cele oculte, în timp ce citeşti o carte care îşi are originea într-o adevărată experienţă lăuntrică, în sufletul tău acţionează forţe care te fac clarvăzător, tot aşa cum forţele naturii ţi-au plăsmuit ochii şi urechile din substanţe vii.

  1. Numai celui care, prin ascultare impersonală, ajunge să poată recepta cu adevărat din lăuntru, liniştit, fără manifestarea vreunei păreri personale sau a vreunui sentiment personal, numai aceluia îi pot vorbi fiinţele superioare despre care se vorbeşte în ştiinţa secretă. Câtă vreme celor auzite le opune încă vreo părere, vreun sentiment, fiinţele lumii spirituale tac.

2. Iluminarea

Iluminarea porneşte de la procese foarte simple. Şi aici este vorba de dezvoltarea anumitor sentimente şi gânduri care dormitează în fiecare om şi care trebuie trezite. Numai pe cel care reia cu răbdare deplină, riguros şi stăruitor procesele simple, îl vor putea conduce acestea la perceperea fenomenelor interioare de lumină. Începutul se face prin observarea, într-un anumit fel, a diferitelor lucruri din natură, ca de pildă o piatră transparentă şi frumos modelată (un cristal), o plantă şi un animal. Să încercăm mai întâi să ne îndreptăm întreaga atenţie asupra unei comparaţii dintre piatră şi animal, în modul următor. Gândurile pe care le indicăm aici trebuie să treacă prin suflet însoţite de sentimente puternice. Şi nici un alt gând, nici un alt sentiment nu e îngăduit să se amestece şi să tulbure observarea foarte atentă. Ne vom spune: „Piatra are o formă; şi animalul are o formă. Piatra stă nemişcată pe locul ei. Animalul îşi schimbă locul. Instinctul (pofta) este ceea ce-l determină pe animal să-şi schimbe locul. Acestor instincte le slujeşte şi forma animalului. Organele sale, mădularele sale, sunt adecvate acestor instincte. Forma pietrei nu este plăsmuită după pofte, ci prin forţă lipsită de poftă“ 4. Dacă ne adâncim intens în aceste gânduri şi în acelaşi timp observăm cu atenţie încordată piatra şi animalul, atunci se ivesc în sufletul nostru două moduri de a simţi total diferite. Din piatră se revarsă în sufletul nostru unul din aceste două genuri de sentimente, iar din animal, celălalt. Probabil că aceasta nu ne va reuşi de la început, dar, încetul cu încetul, prin exersare cu adevărat răbdătoare, cele două sentimente se vor ivi. Trebuie numai să exersăm mereu, mereu. La început, sentimentele vor fi prezente doar atât timp cât durează contemplarea; mai târziu, ele vor continua să acţioneze şi după aceea. Şi, în cele din urmă, vor deveni ceva ce se păstrează viu în suflet. Ajunge atunci ca omul să-şi amintească doar de ele şi cele două sentimente se vor ivi întotdeauna, chiar fără contemplarea vreunui obiect exterior. – Din aceste sentimente şi din gândurile care se leagă de ele se plăsmuiesc organele clarvederii. – Dacă în contemplare cuprindem şi planta, vom observa că sentimentul care porneşte de la ea, în ce priveşte natura şi intensitatea lui, stă la mijloc, între sentimentul care se revarsă din piatră şi acela care se revarsă din animal. Organele care se formează pe această cale sunt ochii spirituali. Învăţăm treptat să vedem cu ei culori sufleteşti şi spirituale. Cât timp ne-am însuşit numai cele descrise în capitolul „Pregătirea“, lumea spirituală, cu liniile şi figurile ei, rămâne întunecată; prin iluminare, ea se luminează. – Şi aici trebuie să remarcăm că expresiile „întunecoasă“ şi „luminoasă“, ca şi celelalte expresii folosite, nu exprimă decât aproximativ lucrurile la care ne referim. Folosind însă limbajul obişnuit nu putem face altfel. Acest limbaj este creat pentru a exprima numai realităţi fizice. – Ştiinţa ocultă numeşte „albastru“ sau „albastru-roşu“ ceea ce, pentru organul clarvăzător, emană dinspre piatră; ceea ce este perceput dinspre animal, este resimţit ca „roşu“ sau „roşu-galben“. De fapt, culorile care se văd aici sunt de „natură spirituală“. Culoarea ce emană din plantă este „verde“ care, încet-încet, trece într-un roşu-roz deschis, eterat. Planta este acea fiinţă din natură care, în lumile superioare, se aseamănă într-o anumită privinţă cu constituţia ei din lumea fizică. Nu la fel stau lucrurile cu piatra şi cu animalul. – Acum, trebuie să ne dăm seama că prin culorile amintite mai sus nu am indicat decât nuanţele principale ale regnului mineral, vegetal şi animal. În realitate, sunt prezente toate nuanţele intermediare posibile. Fiecare piatră, fiecare plantă, fiecare animal îşi are nuanţa sa cu totul precisă. La acestea se adaugă fiinţele lumilor superioare, care nu se întrupează niciodată fizic, cu culorile lor adeseori splendide, alteori îngrozitoare. De fapt, în aceste lumi superioare bogăţia de culori este nemăsurat mai mare decât în lumea fizică.

  1. Faptul pe care-l avem în vedere aici, întrucât se referă la observarea cristalelor, a fost denaturat în diferite feluri de către aceia care au auzit despre ele numai în chip exterior (exoteric) şi, din această greşită interpretare, s-au născut practici, ca de pildă „văzutul în cristal“ etc. Astfel de practici se întemeiază pe interpretări greşite. Ele au fost descrise în numeroase cărţi. Însă ele nu constituie niciodată obiectul adevăratei discipline oculte (esoterice).

După ce omul şi-a însuşit facultatea de a vedea cu „ochii spirituali“, mai curând sau mai târziu va întâlni fiinţe superioare, în parte mai profunde decât omul, care nu păşesc niciodată în realitatea fizică.

Dacă omul a ajuns până la cele arătate aici, îi stau deschise drumurile spre multe lucruri. Dar nu sfătuim pe nimeni să meargă mai departe, fără a lua în consideraţie cu multă băgare de seamă comunicările cercetătorului spiritual. Şi cu privire la cele spuse până acum, este cel mai bine să urmăm îndrumările unei călăuze competente. De altfel, dacă omul are puterea şi perseverenţa să ajungă la ceea ce corespunde treptelor elementare ale iluminării, de care am vorbit, va căuta şi va afla negreşit şi călăuza cea adevărată.

O anumită precauţie este neapărat necesară, şi cel ce nu vrea să ţină seama de ea mai bine să renunţe la orice pas în ştiinţa ocultă. Este necesar ca omul care devine discipol ocult să nu piardă nimic din calităţile lui de om nobil, bun şi receptiv faţă de toate realităţile fizice. Dimpotrivă, de la intrarea în disciplina spirituală, forţa sa morală, puritatea sa lăuntrică şi facultatea sa de observare trebuie să crească continuu. Amintim un singur amănunt: în decursul exerciţiilor elementare de iluminare, discipolul spiritual trebuie să aibă grijă ca simpatia sa pentru lumea oamenilor şi a animalelor, simţul său pentru frumuseţea naturii, să crească necontenit. Dacă nu are această grijă, prin asemenea exerciţii, acest sentiment şi acest simţ se tocesc din ce în ce mai mult. Inima i s-ar împietri, simţirea i s-ar toci. Şi aceasta l-ar duce la rezultate periculoase.

Felul cum se dezvoltă iluminarea când, în sensul exerciţiilor de mai sus, ne ridicăm de la piatră, plantă şi animal până la om, şi felul în care, după iluminare, va avea loc cândva, neapărat, unirea sufletului cu lumea spirituală, ducând la iniţiere, despre acestea vom vorbi, în limitele posibile, în capitolele următoare.

Drumul spre ştiinţa ocultă este căutat în vremea noastră de mulţi oameni. Acest drum se caută în multe feluri; se încearcă multe procedee periculoase, chiar condamnabile. De aceea, oamenii care cred că ştiu ceva adevărat despre aceste lucruri, trebuie să dea posibilitate altora să facă cunoştinţă cu anumite parţi ale disciplinei oculte. Aici redăm numai atât cât corespunde acestei posibilităţi. Este necesar să se cunoască ceva din adevăr pentru ca eroarea să nu provoace mari pagube. Cine nu forţează lucrurile nu va suferi nici un prejudiciu urmând căile descrise aici. Trebuie să avem în vedere un singur lucru: nu îi este îngăduit nimănui să întrebuinţeze pentru aceste exerciţii mai mult timp şi mai multă energie decât îi stau la dispoziţie, în funcţie de profesiunea sa şi de îndatoririle sale obişnuite. Nimeni nu trebuie să modifice dintr-o dată ceva în condiţiile exterioare ale vieţii sale, ca urmare a păşirii pe calea cunoaşterii oculte. Dacă vrem rezultate reale, trebuie să avem răbdare; după câteva minute de exerciţii trebuie să te poţi opri şi, în linişte, să-ţi vezi de munca ta de toate zilele. Şi nimic din gândurile privitoare la exerciţii nu trebuie să se amestece în munca de toate zilele. Cine nu a învăţat să aştepte în cel mai înalt şi mai bun înţeles al cuvântului, nu este apt să fie discipol ocult şi niciodată nu va ajunge la rezultate însemnate.


3. Controlul gândurilor şi al sentimentelor

Dacă cineva urmează căile spre ştiinţa ocultă în modul descris în capitolul precedent, nu trebuie să neglijeze ca, în tot timpul muncii, să se fortifice printr-un gând mereu activ. El trebuie să aibă continuu în vedere că, după un timp, va fi făcut progrese foarte importante, fără ca acestea să i se arate sub forma în care, probabil, se aştepta. Cine nu se gândeşte la aceasta va pierde uşor perseverenţa şi, în scurtă vreme, va renunţa la orice încercare. Forţele şi facultăţile care trebuie dezvoltate sunt foarte gingaşe la început. Şi natura lor este cu totul alta decât aceea a lucrurilor despre care omul îşi formase mai înainte reprezentări. El era obişnuit să se ocupe numai de lumea fizică. Lumea spirituală şi sufletească se sustrăgeau privirilor sale şi chiar noţiunilor sale. De aceea să nu ne mirăm că acum, când se dezvoltă în el energii spirituale şi sufleteşti, nu le sesizează numaidecât. – Acest fapt ascunde în sine posibilitatea unei rătăciri pentru acela care urmează calea ocultă fără să ţină seamă de experienţele adunate de cercetători încercaţi. Cercetătorul ocult cunoaşte progresele pe care le face discipolul cu mult înainte ca acesta să devină conştient de ele. El ştie cum se formează delicaţii ochi spirituali, înainte ca discipolul să poată lua cunoştinţă de ei. Şi o mare parte din îndrumările acestui cercetător ocult constă tocmai din exprimarea acelor lucruri care fac ca discipolul să nu-şi piardă încrederea, răbdarea şi perseverenţa, înainte de a ajunge el însuşi să-şi cunoască progresele realizate. Învăţătorul spiritual nu poate da discipolului său nimic ce nu există deja – în mod ascuns – în discipol. El poate doar să-l îndrume întru dezvoltarea capacităţilor latente. Însă ceea ce el comunică din experienţa sa va fi un sprijin pentru acela care vrea să răzbească din întuneric la lumină.

Mulţi părăsesc calea disciplinei oculte la scurt timp după ce au păşit pe ea fiindcă nu observă îndată progresele făcute. Dar chiar când apar primele trăiri superioare, perceptibile pentru discipol, el le consideră adesea iluzii, fiindcă îşi formase cu totul alte reprezentări despre ceea ce ar trebui să trăiască. El îşi pierde curajul fie pentru că va considera primele experienţe ca lipsite de valoare, fie că îi vor părea atât de neînsemnate încât nu crede că îl vor putea duce într-un timp previzibil la rezultate deosebite. Curajul şi încrederea în sine sunt două făclii care nu trebuie să se stingă niciodată pe drumul către ştiinţa secretă. Cine nu este în stare şi nu are răbdare să reia mereu un exerciţiu, care în aparenţă n-a reuşit de nenumărate ori, acela nu poate ajunge departe.

Cu mult înainte de a ne da seama clar de progresele realizate apare un sentiment vag că ne aflăm pe calea cea bună. Să îngrijim şi să cultivăm acest sentiment. Căci el poate deveni o călăuză sigură. Înainte de toate trebuie eliminată cu desăvârşire credinţa că procedeele prin care se ajunge la cunoştinţe superioare ar trebui să fie stranii, misterioase. Trebuie să ne dăm seama că se porneşte de la sentimentele şi gândurile cu care omul trăieşte continuu, numai că acestor sentimente şi gânduri trebuie să li se dea o altă direcţie decât cea obişnuită. De la început, fiecare să-şi spună: în propria mea lume de sentimente şi gânduri sunt ascunse cele mai înalte taine; numai că până acum nu le-am observat. În fond, totul se întemeiază pe faptul că omul poartă cu sine continuu trupul, sufletul şi spiritul, dar că, în adevăratul înţeles al cuvântului, nu este conştient decât de trupul său, nu şi de sufletul şi de spiritul său. Discipolul ocult devine conştient de sufletul şi de spiritul său aşa cum omul obişnuit este conştient de trupul său.

De aceea este esenţial să ne îndrumăm sentimentele şi gândurile în direcţia justă. Atunci dezvoltăm perceperea pentru ceea ce este invizibil în viaţa obişnuită. Aici vom da una din căile prin care se arată cum se face aceasta. Şi acesta este un lucru simplu, ca aproape toate câte le-am spus până aici. El duce însă la efectele cele mai mari dacă este practicat cu perseverenţă şi dacă omul izbuteşte să i se dăruiască în dispoziţia intimă necesară.

Să aşezăm în faţa noastră sămânţa unei plante. Esenţialul este ca în faţa acestui obiect neînsemnat să dezvoltăm intens în noi gânduri juste şi, prin aceste gânduri, să trezim anumite sentimente. Să ne devină clar mai întâi ceea ce vedem de fapt cu ochii. Să ne descriem nouă înşine forma, culoarea şi toate celelalte însuşiri ale seminţei. Apoi să reflectăm după cum urmează. Din această sămânţă, pusă în pământ, va lua fiinţă o plantă complexă. Să ne imaginăm această plantă. Să o construim în fantezie. Şi apoi să ne gândim: planta pe care mi-o imaginez acum în fantezia mea va fi scoasă mai târziu într-adevăr din sămânţă de către forţele pământului şi ale luminii. Dacă aş avea în faţa mea un obiect artificial care să imite perfect sămânţa, şi pe care ochiul meu să nu-l poată cu nimic deosebi de o sămânţă adevărată, nici o forţă a pământului sau a luminii nu ar fi în stare să scoată din el o plantă. Cine îşi limpezeşte bine acest gând, cine îl trăieşte intim, va putea dezvolta şi următorul gând, împreună cu sentimentul corespunzător. El îşi va zice: în sămânţă zace în mod ascuns – ca forţă a întregii plante – ceea ce va creşte mai târziu din ea. În imitaţia artificială nu zace această forţă. Cu toate acestea, pentru ochii mei ambele sunt la fel. Aşadar, sămânţa reală cuprinde ceva invizibil, care în imitaţie nu există. Asupra acestui invizibil să ne îndreptăm acum sentimentul şi gândurile 5. Să ne reprezentăm că acest invizibil se va transforma mai târziu în planta vizibilă pe care o voi avea în faţa mea în formă şi culoare. Să stăruim în gândul: invizibilul va deveni vizibil. Dacă nu aş putea gândi, nu mi s-ar putea prevesti încă de pe acum ceea ce abia mai târziu va fi vizibil.

  1. Cine ar obiecta că un examen microscopic minuţios deosebeşte imitaţia de sămânţa adevărată, acela nu dovedeşte decât că nu a înţeles despre ce este vorba aici. Căci nu e vorba de ceea ce propriu-zis avem înaintea noastră ca obiect fizic, ci ca, în legătură cu el, să dezvoltăm în noi forţe sufleteşti spirituale.

E de înţeles că unii oameni vor considera toate acestea drept iluzii. Mulţi vor zice: „La ce-mi folosesc asemenea vedenii, asemenea fantasme?“ Şi unii se vor poticni şi nu vor continua calea. Dar tocmai aceasta este important: să nu confundăm, în aceste momente grele ale evoluţiei omeneşti, fantezia cu realitatea spirituală. Şi, mai departe, să avem curajul de a răzbi înainte, să nu ne înfricoşăm, să nu ne descurajăm. Pe de altă parte însă, trebuie neapărat să accentuăm că este necesar să cultivăm neîncetat simţul sănătos care deosebeşte realitatea de iluzie. În tot timpul acestor exerciţii nu este îngăduit ca omul să-şi piardă stăpânirea de sine deplin conştientă. Cu siguranţa cu care gândeşte asupra lucrurilor şi fenomenelor din viaţa de toate zilele, trebuie să gândească şi aici. Ar fi rău dacă ar cădea în visare. El trebuie să fie în orice moment cu mintea clară, ca să nu zicem: lucidă. Şi s-ar face cea mai mare greşeală dacă, prin asemenea exerciţii, omul şi-ar pierde echilibrul şi dacă el ar fi împiedicat să judece asupra lucrurilor vieţii de toate zilele tot atât de sănătos şi clar ca mai înainte. Discipolul ocult trebuie să se examineze mereu dacă nu şi-a pierdut cumva echilibrul, dacă a rămas acelaşi în mijlocul condiţiilor de viaţă în care trăieşte. Linişte lăuntrică desăvârşită, simţ sigur pentru toate, iată însuşirile pe care trebuie să le păstreze. În orice caz, trebuie să fie atent să nu se abandoneze visării şi să nu se dedea la tot felul de exerciţii posibile. Direcţiile gândurilor expuse aici sunt practicate şi verificate din timpuri străvechi în şcolile oculte. Şi aici comunicăm numai astfel de exerciţii. Cine ar vrea să practice alte exerciţii, pe care le-ar forma el însuşi sau despre care a auzit ori a citit pe ici, pe colo, se expune rătăcirii şi, curând, se va pomeni în pragul fantasticului nemărginit.

Un alt exerciţiu, care se alătură celor descrise, este următorul: să ne aşezăm în faţa unei plante deplin dezvoltate. Apoi să ne umplem cu gândul că va veni timpul când planta va pieri. Nimic din ceea ce văd acum nu va mai exista. Această plantă însă va fi dezvoltat până atunci în sine, seminţe care vor deveni noi plante. Observ din nou că în ceea ce văd există ceva ascuns, ceva ce nu văd. Mă umplu cu totul de gândul: această plantă, cu culorile ei, nu va mai exista în viitor. Însă ideea că ea face seminţe, mă învaţă că planta nu va dispărea în neant. Ceea ce o fereşte de dispariţie, pot vedea acum cu ochii tot atât de puţin pe cât de puţin văzusem odinioară planta înlăuntrul seminţei. Aşadar există în ea ceva ce nu pot vedea cu ochii. Dacă las să trăiască acest gând în mine, şi dacă se leagă de el sentimentul corespunzător, atunci, după un anumit timp, în sufletul meu se dezvoltă din nou o putere, care devine o nouă vedere. Din plantă creşte iarăşi ceva ca un fel de formă-flacără spirituală. Aceasta, natural, este proporţional mai mare decât cea descrisă mai sus. Flacăra poate fi simţită albastru-verzui spre mijloc şi roşu-gălbui la margini.

Trebuie să accentuăm în mod categoric că ceea ce numim aici „culoare“ nu se vede în felul cum văd ochii fizici culorile, ci, prin percepţie spirituală simţim ceva asemănător ca atunci când avem impresia fizică a unei culori. A percepe spiritual „albastrul“ înseamnă a sesiza sau a simţi ceva asemănător cu ceea ce simţim când privirea ochiului fizic este îndreptată asupra culorii „albastre“. Acest lucru trebuie să-l aibă în vedere cel care vrea într-adevăr să se ridice treptat la percepţii spirituale. În caz contrar, el aşteaptă să găsească în cele spirituale numai o repetare a celor fizice. Aceasta l-ar duce la cea mai amară rătăcire.

Cine a ajuns până acolo încât să vadă spiritual astfel de lucruri, a câştigat mult. Căci lucrurile nu i se revelează numai în existenţa lor prezentă, ci şi în apariţia şi pieirea lor. El începe să vadă pretutindeni spiritul, despre care ochii fizici nu pot şti nimic. Şi prin aceasta a făcut primii paşi spre a ajunge treptat, prin propria contemplare, dincolo de misterul naşterii şi al morţii. Pentru simţurile exterioare, o fiinţă apare odată cu naşterea şi dispare la moarte. Lucrurile ni se înfăţişează astfel numai fiindcă aceste simţuri nu percep spiritul ascuns al fiinţelor. Pentru spirit, naşterea şi moartea sunt numai transformări, după cum ieşirea florii din boboc este o transformare care se desfăşoară în faţa ochilor fizici. Dacă însă vrem să cunoaştem acest mister prin proprie contemplare, atunci trebuie să trezim mai întâi în noi, în felul arătat, simţul spiritual corespunzător.

Pentru a înlătura numaidecât încă o obiecţie, pe care ar putea-o face unii oameni care au unele experienţe sufleteşti (psihice), vom spune următoarele: nu contestăm că există căi mai scurte şi mai simple, că unii oameni cunosc fenomenul naşterii şi al morţii din proprie contemplare, fără să fi trecut mai întâi prin toate câte le-am descris aici. Există într-adevăr oameni înzestraţi cu predispoziţii psihice deosebite care, pentru a se dezvolta, n-au nevoie decât de un mic imbold. Aceştia constituie însă excepţii. În schimb, drumul indicat aici este mai general şi mai sigur. Unele cunoştinţe de chimie pot fi dobândite şi pe o cale specială; dar dacă vrem să devenim chimişti, este necesar să parcurgem drumul general şi sigur.

O eroare cu urmări grave ar rezulta dacă cineva ar vrea să creadă că poate, pentru a ajunge mai comod la ţel, doar să-şi reprezinte grăuntele de sămânţă sau planta în discuţie, să rămână doar în fantezie. Cine face aşa poate ajunge, probabil, la ţel, totuşi nu atât de sigur ca în modul arătat. Vederea la care se ajunge va fi, în cele mai multe cazuri, doar o iluzie a fanteziei. În cazul ei trebuie mai întâi să aşteptăm ca ea să se transforme în vedere spirituală. Fiindcă aici nu este vorba ca eu să-mi creez arbitrar viziuni, ci esenţial este ca realitatea să le creeze în mine. Adevărul trebuie să izvorască din adâncurile propriului meu suflet; dar nu eul meu obişnuit are dreptul să fie vrăjitorul care vrea să scoată, prin ademeniri, adevărul, ci acele fiinţe, a căror realitate spirituală vreau eu să o privesc, ele trebuie să-mi evoce adevărul.

Dacă prin astfel de exerciţii omul a găsit în sine primele începuturi ale contemplării spirituale, atunci poate să se ridice la observarea omului însuşi. Întâi vor trebui alese aspecte simple ale vieţii omeneşti. – Dar înainte de a începe aceasta este necesar să lucrăm în mod deosebit de serios la deplina purificare a caracterului nostru moral. Trebuie să îndepărtăm orice gând de a aplica în folos personal ceva din cunoaşterea dobândită astfel. Trebuie să fim hotărâţi să nu utilizăm niciodată asupra semenilor noştri în sens rău o putere pe care, poate, o vom dobândi. De aceea trebuie ca fiecare din cei ce caută să pătrundă, prin proprie contemplare, misterele fiinţei omeneşti, să urmeze regula de aur a adevăratei ştiinţe oculte. Iar adevărata regulă de aur este: când cauţi să faci un pas înainte în cunoaşterea adevărurilor oculte, să faci în acelaşi timp trei paşi înainte în desăvârşirea în bine a caracterului tău. – Cine urmează această regulă poate face exerciţii de genul celui care va fi descris acum.

Să ne reprezentăm un om pe care l-am observat odată cum poftea un anume lucru. Să ne îndreptăm atenţia asupra poftei. Cel mai bine este să evocăm în amintire momentul în care pofta era cea mai vie, şi în care era destul de nesigur dacă omul va primi sau nu lucrul dorit. Apoi să ne dăruim cu totul reprezentării pe care am evocat-o astfel în amintire. Să creăm în sufletul nostru liniştea interioară cea mai mare cu putinţă. Încercăm, atât de mult cât este posibil, să fim orbi şi surzi la toate cele ce se petrec în jur. Să avem îndeosebi grijă ca prin reprezentarea iscată să trezim în suflet un sentiment. Să lăsăm acest sentiment să se ridice în noi ca un nor care se înalţă la orizontul senin. Fireşte că, de obicei, observarea va fi întreruptă, deoarece pe omul spre care ne îndreptăm atenţia nu l-am observat un timp îndeajuns de lung în starea sufletească descrisă. Vom efectua probabil sute şi sute de încercări neizbutite. Dar nu ne este îngăduit să ne pierdem răbdarea. După multe încercări vom ajunge să trăim în sufletul nostru un sentiment care corespunde stării sufleteşti a omului pe care l-am observat. După un timp vom observa că prin acest sentiment se trezeşte în propriul suflet o forţă, care se transformă în contemplare spirituală a stării sufleteşti a celuilalt. În câmpul vizual va apărea o imagine pe care o simţim ca ceva luminos. Şi această imagine care luminează spiritual este aşa numita încorporare astrală a stării sufleteşti de poftă pe care am observat-o. Şi această imagine resimţită poate fi descrisă, la rândul său, ca fiind asemănătoare flăcării. În mijloc va fi roşie-gălbuie, iar pe margini va fi resimţită ca albastru-roşcată sau lila. – E foarte important să ne comportăm delicat cu astfel de contemplări spirituale. Facem cel mai bun lucru dacă la început nu vorbim nimănui despre acestea, ci numai, eventual, învăţătorului nostru, dacă avem unul. Căci dacă încercăm să descriem o astfel de apariţie prin cuvinte stângace, de cele mai multe ori ne vom lăsa în voia unor mari amăgiri. Utilizăm cuvinte obişnuite care însă nu sunt destinate pentru asemenea lucruri şi, de aceea, sunt prea dure şi greoaie pentru ele. Urmarea este că prin propriile încercări de a îmbrăca în cuvinte trăirile suntem ispitiţi să amestecăm în contemplările adevărate tot felul de năluciri ale fanteziei. Din nou o regulă importantă pentru discipolul ocult: înţelege să taci asupra viziunilor tale spirituale. Da, taci chiar şi în faţa ta însuţi. Nu încerca să îmbraci în cuvinte sau să desluşeşti cu raţiunea neîndemânatică ceea ce vezi în spirit. Dăruieşte-te fără prejudecăţi contemplării tale spirituale şi nu o tulbura prin prea multă reflecţie asupra ei. Căci trebuie să ai în vedere că, la început, reflecţia ta nu e câtuşi de puţin pe măsura contemplării tale. Această reflecţie ţi-ai câştigat-o în viaţa ta de până acum, limitată doar la lumea fizic-senzorială, iar ceea ce tu dobândeşti acum se ridică deasupra acesteia. Nu încerca deci să aplici criteriul celor vechi la cele noi, superioare. Numai cine are o anumită statornicie în observarea experienţelor lăuntrice, numai acela poate vorbi despre ele, aşa încât să-i stimuleze pe semenii săi prin astfel de discuţii.

Exerciţiului descris i s-ar putea alătura unul, în completare. Se va observa, în acelaşi fel, cum un om a avut parte de satisfacerea vreunei dorinţe, de împlinirea unei speranţe. Dacă se folosesc pentru aceasta aceleaşi reguli şi precauţii care au fost date pentru celălalt caz, vom ajunge şi aici la o contemplare spirituală. Vom remarca o formaţiune spirituală cu aspect de flacără, al cărei centru este simţit ca galben, şi care e percepută ca având o margine verzuie.

Printr-o astfel de observare a semenilor omul poate uşor cădea într-o greşeală morală. El poate deveni un om lipsit de iubire. Trebuie să ne străduim prin toate mijloacele posibile ca acest lucru să nu se întâmple. Dacă facem astfel de observaţii, atunci va trebui neapărat să ne situăm la nivelul la care avem certitudinea deplină că gândurile sunt lucruri reale. Nu trebuie să ne mai permitem să gândim despre semenii noştri astfel încât gândurile să nu fie compatibile cu cel mai înalt respect faţă de demnitatea şi libertatea umană. Gândul că un om ar putea fi pentru noi numai un obiect de observaţie nu trebuie să ne cuprindă nici o clipă. Mână în mână cu orice observare ocultă asupra naturii umane trebuie să meargă autoeducarea de a aprecia neîngrădit deplina valoare personală a fiecărui om şi de a privi ca pe ceva sfânt, inviolabil de către noi – chiar şi în gânduri şi sentimente – ceea ce trăieşte în om. În faţa a tot ce este omenesc trebuie să ne cuprindă un sentiment de sacră sfială, chiar şi atunci când îl gândim ca amintire.

Deocamdată am arătat numai prin două exemple cum se poate ajunge la iluminare cu privire la natura omenească. Prin acesta a putut fi arătat cel puţin drumul care trebuie parcurs. Cine găseşte liniştea interioară şi calmul interior necesare pentru asemenea observaţii, va trece printr-o mare transformare sufletească. Această transformare va merge curând atât de departe încât îmbogăţirea lăuntrică a fiinţei sale îi va da siguranţă şi calm chiar şi în comportarea sa exterioară. Iar această comportare exterioară transformată se va răsfrânge, la rândul ei, asupra sufletului său. Aşa se va ajuta el pe sine mai departe. El va găsi mijloace şi căi pentru a descoperi tot mai multe din natura umană ascunsă simţurilor exterioare; şi va deveni astfel matur să arunce o privire în raporturile misterioase dintre natura umană şi toate cele ce se află în cosmos. – Iar pe acest drum, omul se apropie tot mai mult de momentul când poate efectua primii paşi în iniţiere. Înainte însă de a putea face aceşti paşi, mai este necesar încă ceva. Este vorba despre un lucru de a cărui necesitate discipolul spiritual va fi, poate, cel mai puţin convins deocamdată. Mai târziu se va convinge însă.

Ceea ce trebuie să aducă în mod special cu sine candidatul la iniţiere sunt curajul şi neînfricarea, dezvoltate într-un anume sens. Discipolul ocult trebuie să caute tocmai ocaziile în care se dezvoltă aceste virtuţi. În disciplina ocultă ele trebuie dezvoltate absolut sistematic. Dar viaţa însăşi este, în această privinţă, o bună disciplină spirituală; poate chiar cea mai bună. Discipolul ocult trebuie să privească în faţă cu calm un pericol, să vrea să biruiască greutăţile fără şovăire; astfel de fapte trebuie el să poată îndeplini. În cazul unui pericol, de pildă, el trebuie să trezească în sine sentimentul: teama nu-mi ajută în nici o privinţă; nici nu e îngăduit să o am; trebuie să mă gândesc numai la ceea ce este de făcut. El trebuie să ajungă atât de departe încât, în situaţii în care altădată era fricos, „teama“ şi „pierderea curajului“, cel puţin în simţirea sa cea mai intimă, să-i fie lucruri imposibile. Prin autoeducaţie în această direcţie, omul dezvoltă în sine forţe foarte precise, care îi vor fi necesare când va trebui să primească iniţierea în tainele superioare. Aşa cum omul fizic are nevoie de energie nervoasă pentru a se folosi de simţurile fizice, la fel şi omul sufletesc are nevoie de acea forţă care se dezvoltă numai în naturile curajoase şi lipsite de frică. – Cel ce pătrunde până la tainele superioare vede lucruri care rămân ascunse omului de rând datorită iluziilor simţurilor. Căci dacă simţurile fizice nu ne permit să vedem adevărurile superioare, tocmai prin aceasta ele sunt şi binefăcătoarele omului. Simţurile îi ascund lucruri care, câtă vreme este nepregătit, l-ar copleşi, el neputând suporta să le privească. Discipolul ocult trebuie să fie în stare să suporte această privire. El pierde anumite puncte de sprijin din lumea exterioară pe care le datora faptului că era pradă iluziei. Este ca şi cum am atrage cuiva atenţia asupra unui pericol, care îl pândea de multă vreme, dar despre care nu ştia nimic. Înainte nu avea nici o teamă; acum însă, după ce a aflat de pericol, îl cuprinde teama, deşi pericolul nu a devenit mai mare prin faptul că a aflat de existenţa lui.

Forţele lumii sunt distructive şi constructive: destinul fiinţelor exterioare este naşterea şi pieirea. Iniţiatul trebuie să privească în acţiunea acestor forţe, în mersul acestui destin. Vălul, care acoperea ochii spiritului în viaţa obişnuită, trebuie să fie îndepărtat. Dar omul însuşi este întreţesut cu aceste forţe, cu acest destin. În propria sa natură există forţe distructive şi constructive. Şi pe cât de dezvăluite se arată iniţiatului celelalte lucruri, tot atât de dezvăluit i se arată şi propriul său suflet. În faţa unei asemenea cunoaşteri de sine, discipolul ocult nu trebuie să-şi piardă forţa. Şi ea numai atunci nu-i va lipsi, când el aduce cu sine un surplus de forţe. În acest scop discipolul trebuie să înveţe să-şi păstreze liniştea şi siguranţa lăuntrică în situaţiile grele ale vieţii; el trebuie să cultive o mare încredere în puterile bune ale existenţei. Va trebui să se aştepte la faptul că anumite motive de acţiune, care l-au condus până acum, nu-l vor mai conduce. Va trebui să înţeleagă că până acum a făcut şi a gândit unele lucruri numai fiindcă era neştiutor. Astfel de motive, care îl determinaseră până acum, vor disărea. Multe lucruri le-a făcut din vanitate; îşi va da seama cât de nespus de lipsită de valoare este orice vanitate pentru iniţiat. Unele lucruri le-a făcut din lăcomie; îşi va da seama cât de distrugătoare este lăcomia. Va trebui să dezvolte cu totul alte motive de acţiune şi gândire. Şi tocmai în acest scop sunt necesare curajul şi neînfricarea.

Este vorba, mai cu seamă, să cultivăm acest curaj şi această neînfricare în forul cel mai intim al gândirii noastre. Discipolul ocult trebuie să înveţe să nu se descurajeze în faţa unei nereuşite. El trebuie să fie în stare să reflecteze: „vreau să uit că acest lucru iarăşi nu mi-a izbutit; voi încerca din nou, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic“. Luptând astfel, ajunge la convingerea că izvorul energiilor din lume, din care poate scoate putere, este nesecat. El tinde mereu spre cele spirituale, care îl vor înălţa şi îl vor susţine ori de câte ori firea sa pământească se va dovedi slabă şi lipsită de putere. Trebuie să fie capabil să trăiască cu faţa îndreptată spre viitor şi să nu se lase tulburat în această strădanie de nici o experienţă a trecutului. – Dacă omul a cucerit până la un anumit grad însuşirile descrise, el este matur să afle numele adevărate ale lucrurilor, nume care dau cheia ştiinţei superioare. Căci iniţierea constă în a învăţa să numim lucrurile lumii cu numele pe care îl au în spiritul Creatorilor lor divini. În aceste nume ale lor se află tainele lucrurilor. De aceea, iniţiaţii vorbesc o altă limbă decât neiniţiaţii, fiindcă primii folosesc denumirea fiinţelor prin care aceste lucruri au fost făcute. – Atât cât se poate vorbi despre iniţierea însăşi, o vom face în capitolul următor.