Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA AKASHA

GA 11


RASA LEMURIANǍ


În acest capitol, este relatată o parte din Cronica Akasha care se referă la o perioadă extrem de îndepărtată din evoluţia umană. Această perioadă este anterioară aceleia descrise în capitolul precedent. Este vorba de a treia rasă-rădăcmă a omenirii, despre care lucrările teosofice se spune că ocupa continentul lemurian. Acest continent – aşa cum rezultă din aceste scrieri – se afla situat în sudul Asiei, şi se întindea aproximativ de la actuala insulă Ceylon până la Madagascar; din acest continent mai făcea parte şi zona meridională a Asiei, precum şi câteva zone din Africa. – Chiar dacă descifrarea Cronicii Akashe s-a făcut cu cea mai mare atenţie, în acelaşi timp ţinem să subliniem că acestor comunicări nu trebuie să li se atribuie nici cel mai mic caractcr dogmatic. În afara faptului că lectura, sau mai curând descifrarea unor evenimente petrecute într-o epocă atât de îndepărtată în raport cu a noastră nu este deloc uşoară, transpunerea însăşi în limhajul actual a acestor revelaţii primite printr-o viziune directă a lor prezintă dificultăţi aproape insurmontabile. – Situarea în timp o vom face ulterior, căci ea va fi mult mai bine înţeleasă după ce vom prezenta intreaga perioadă lemuriană, precum şi actuala perioadă, adică a cincea rasă-rădăcină, până în zileie noastre. – Faptele comunicate aici sunt surprinzătoare chiar şi pentru un ocultist care le citeşte prima dată, deşi cuvântul „surprinzător“ nu este chiar cel mai potrivit. Din această cauză nu îi este îngăduit să le comunice decât după verificarea cea mai îngrijită.

A patra rasă-rădăcină (atlanteană) a fost precedată de rasa-rădăcină lemuriană. În cursul evoluţiei sale, au avut loc evenimente de cea mai mare importanţă pentru Pământ şi om. Ne vom ocupa, însă, mai întâi de caracteristicile acestei rase timpurii, aşa cum se prezenta ea prin acele evenimente pe care le vom studia mai târziu. În linii mari, putem spune că această rasă nu avea încă dezvoltată memoria. Fireşte, omul putea să-şi facă o reprezentare a lucrurilor şi a întâmplărilor, dar această reprezentare nu rămânea imprimată în memorie. Din această cauză, nu exista un limbaj propriu-zis. Tot ceea ce oamenii puteau să reproducă erau mai curând nişte sunete naturale, care exprimau sentmente şi senzaţii de plăcere, bucurie, durere etc., dar nu denumeau obiecte înconjurătoare. – În schimb, reprezentările lor aveau o forţă cu totul aparte, pe care oamenii care s-au succedat nu au mai avut-o. Această forţă permitea lemurienilor să acţioneze direct asupra mediului înconjurător. Influenţa pe care aceste reprezentări o exercita era resimţită atât de ceilalţi oameni, cât şi de animale, plante şi chiar de obiectele neînsufleţite, şi acestea puteau să fie influenţate prin simplă reprezentare. În felul acesta, lemurianul putea să comunice cu cei din jurul său fără a avea nevoie de un limbaj articulat. Acest gen de comunicare pare mai curând un fel de „citire a gândurilor“. Forţa reprezentărilor sale, lemurianul o primea direct de la fiinţele şi lucrurile înconjurătoare. Ea emana din forța de creştere a vegetalelor şi din forţa vitală a animalelor. Omul întelegea pur şi simplu ceea ce se petrecea şi vieţuia în intimitatea structurală a plantelor şi a animalelor. El înţelegea chiar şi forţele fizice şi chimice ale obiectelor nevii. Pentru a construi ceva, nu avea nevoie să calculeze mai întâi dimensiunea grinzilor, greutatea blocurilor de piatră, ci el vedea, privind trunchiul unui copac, ce rezistenţă avea la apăsare, unde este potrivită piatra de construcţie sau nu datorită greutăţii ei. Lemurianul construia astfel, fără să fie inginer, graţie forţei sale de reprezentare, care acţiona cu siguranţa unui fel de instinct. El mai avea şi o mare putere de stăpânire asupra propriului său corp. Când era nevoie, prin efortul propriei voinţe, el putea să-şi amplifice forţa braţelor. Prin intensificarea voinţei, era, printre altele, capabil să ridice greutăţi enorme. Dacă mai târziu omul atlantean se slujea de puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, lemurianul se servea de stăpânirea pe care o avea asupra voinţei sale. În toate domeniile de activităţi inferioare, el poate fi considerat ca un fel de magician înnăscut (în sensul bun, nepeiorativ, al cuvântului).

Scopul lemurienilor îl constituia dezvoltarea voinţei, a forţei de reprezentare. Educaţia care se făcea copiilor era consacrată exclusiv acestui scop. Băieţii erau supuşi unui antrenament dur, pentru a-i fortifica. Trebuia să înveţe să înfrunte primejdiile, să suporte dureri fizice, să săvârşească fapte de mare îndrăzneală. Cei care nu erau capabili să suporte supliciile sau să înfrunte primejdiile erau desconsideraţi, ca nişte membrii nefolositori pentru comunitate. Erau sacrificaţi în cele mai teribile chinuri. Ceea ce ne revelează imaginile pe care le preluăm din Cronica Akasha cu privire la creşterea copiilor depăşeşte tot ce îşi poate imagina un om modern. A suporta temperaturi care mergeau până la incandescenţă sau a străpunge corpul cu abiecte ascuţite erau procedee curente. – Creşterea fetelor era diferită. Şi ele, încă de mici, erau supuse la probe de călire, dar se urmărca în special să le dezvolte fantezia. De exemplu, erau expuse la intemperii, la furtuni, pentru a învăţa să resimtă în linişte frumuseţea sălbatică a acestor manifestări; trebuia, apoi, să asiste la luptele între bărbaţi, fără a manifesta milă sau frică, ci doar pentru a preţui forţa si puterea care se desfăşura în faţa lor. Era o cale pentru a dezvolta la fete o tendinţă spre vis şi fantezie, calitate foarte apreciată. Dar cum nu aveau memorie, aceste dispoziţii nici nu riscau să degenereze. Imaginile de vis şi fantezie nu durau decât atâta timp cât exista motivaţia exterioară respectivă. Aceste imagini îşi aveau temeiul numai în lucrurile exterioare, ele nu se pierdeau în stări lipsite de suport. De fapt, se proiecta în sufletul femeii, ca să spunem aşa, însăşi fantezia şi visătoria inerente naturii.

Lemurienii nu au avut propriu-zis locuinţe, aşa cum le înţelegem noi, decât mai târziu, către sfârşitul perioadei. Se aşezau acolo unde natura le oferea condiţii. De exemplu, se adăposteau în peşteri, dar nu le îngrijeau şi nu le utilau decât temporar, pentru nevoile stricte de moment. Mai târziu, au început să construiască adăposturi din argilă şi atunci au dat dovadă de o deosebită îndemânare. Să nu ne închipuim că nu construiau şi clădiri, dar acestea nu serveau ca locuinie, ci răspundeau, în acele timpuri, unei nevoi lăuntrice de a da lucrurilor din natură o formă voită de om. Unele coline erau transformate de aşa manieră ca omul să se bucure de noua formă obţinută. Pentru aceleaşi motive, dar şi pentru un scop utilitar, se adunau laolaltă pietre. Locurile unde copiii erau antrenaţi să suporte probele de călire se înconjurau de ziduri construite în acest fel. – Către sfârşitul perioadei lemuriene, edificiile destinate să cultive „înţelepciunea divină şi arta divină“ au devenit mai măreţe, dar şi mai artistice. Aceste instituţii erau, sub toate aspectele, cu totul diferite de ceea ce au fost mult mai târziu templele, căci ele serveau atât ca instituţii de instruire, cât şi ca lăcaşuri de cunoaştere ştiinţifică. Cine era considerat capabil, putea fi iniţiat acolo în cunoaşterea legilor universale, dar şi în aplicarea acestor legi. Dacă lemurianul era un magician înnăscut, aici avea posibilitatea să transforme acest dar în artă şi cercetare. Puteau fi admisi numai cei care, datorită probelor dure prin care trecuseră, dobândiseră capacitatea de depăşire. Pentru restul oamenilor, ceea ce se petrecea în aceste instituţii era o taină absolută. Aici se deprindea metoda de a cunoaşte forţele naturii, printr-o cercetare directă, şi de a le stăpâni. Dar învăţământul era în aşa fel condus, încât forţele naturale se transformau în om în forţe de voinţă. Se ajungea astfel la situaţia că omul putea să facă el însuşi ceea ce făcea natura. Ceea ce umanitatea va obţine mai târziu cu ajutorul gândirii şi al calculelor, avea pe atunci caracterul unei activităţi instinctive. Dar nu trebuie să dăm aici, cuvântului „instinct“ aceeaşi semnificaţie pe care o dăm azi în mod curent, când ne referim la regnul animal. Căci activităţile pe care umanitatea lemuriană le desfăşura erau mult superioare faţă de tot ceea ce sunt animalele în stare să facă prin instinct. Ele întreceau cu mult chiar şi tot ceea ce omenirea a realizat de atunci cu ajutorul memoriei, inteligenţei şi imaginatiei în domeniul artelor şi al ştiinţelor. Dacă am vrea să folosim o expresie care să uşureze înţelegerea, am putea numi acele instituţii ale lor: „universităţi ale forţelor de voinţă şi ale puterii de reprezentare clarvăzătoare“. – Din aceste „universităţi“, ieşeau oameni pregătiţi să guverneze pe ceilalţi sub toate aspectele. O imagine corectă a tuturor acestor relaţii este dificil de formulat astăzi în limbajul nostru, căci, între timp, totul s-a schimbat pe Pământ. Însăşi natura, precum şi modul de viaţă al oamenilor, erau altele; în consecinţă, munca sau relaţiile între oameni nu se pot compara cu ceea ce există în prezent.

Aerul era mult mai dens, iar apa cu mult mai fluidă decât mai târziu, în perioada atlanteană. Şi ceea ce astăzi formează scoarţa terestră nu era, în acea vreme, tot atât de durificat cum a devenit mai târziu. Regnul animal şi cel vegetal nu atinseseră decât stadiul de dezvoltare, în primul caz, al amfibiilor, al păsărilor şi al mamiferelor inferioare, iar în al doilea caz, stadiul unor plante asemănătoare cu palmierii şi arbori asemănători cu aceştia. Cu alte cuvinte, totul era diferit faţă de prezent. Ceea ce astăzi apare ca fiind de dimensiuni mici, avea atunci proporţii gigantice. Micile noastre ferigi erau arbori care formau păduri măreţe. Mamiferele superioare actuale nu existau încă. Ceva mai mult, o mare parte a omenirii se afla la un nivel atât de elementar de evoluţie, încât poate fi considerată ca fiind într-un stadiu de animalitate. În orice caz, descrierile făcute mai înainte nu se referă decât la o minoritate a omenirii lemuriene. Restul ducea o viaţă pur animală. Chiar şi în aspectul exterior, ca să nu mai vorbim de comportamentul lor, aceşti oameni-animale erau foarte diferiti de ceilalti, mai puţini. Ei nu se deosebeau cu nimic de mamiferele inferioare, aveau până şi forma acestora.

Mai trebuie să spunem ceva şi despre importanţa lăcaşurilor templelor, menţionate mai sus. Ce se practica în ele nu era propriu-zis un cult religios; era „înţelepciune şi artă divină“, Omul resimţea în mod direct ceea ce i se dădea aici ca pe un dar al puterilor spirituale din univers. Şi când omul primea acest dar, el se vedea ca un „slujitor“ al acestor puteri cosmice; se simiea „sfinţit“ şi rupt de tot ce era profan. Dacă la acest stadiu de evoluţie al omenirii am dori să vorbim de religie, se poate spune că era o „religie a voinţei“. Dispoziţia sufletească şi înclinaţia religioasă constau mai ales în faptul că omul păzea cu sfinţenie forţele care îi fuseseră insuflate, ca pe un siranşnic şi dumnezeiesc „secret“, şi că îşi călăuzea viaţa în aşa fel, încât să îşi sanctifice puterea. Persoanele care deţineau asemenea puteri făceau obiectul unui deosebit respect şi veneratie. Şi nu datorită unor legi sau prescripţii, ci depinzând de puterea directă care emana din aceste persoane. Cei neiniţiaţi se aflau în mod natural sub influenţa magică a initiaţilor. Era, de asemenea, ceva natural şi deloc surprinzător ca aceştia din urmă să se considere persoane sacre. Faptul era real deoarece, în templele unde slujeau, ei atinseseră stadiul de a contempla direct forţele active ale naturii, putând observa sursele creatoare ale acesteia. Experienţele şi trăirile lor îi puneau în legătură cu entităţile care construiesc propriu-zis lumea. Această legătură se poate considera ca un fel de acces la zei. Ceea ce mai târziu a evoluat şi a devenit „iniţiere“ sau „mister“ provine din aceste raporturi primordiale care se stabiliseră atunci între oameni şi zei. Cu timpul, acest gen de relaţie a trebuit să se modifice, deoarece atât capacitatea de reprezentare, cât şi spiritul uman au îmbrăcat alte forme.

Faptul că femeile aveau un alt mod de viaţă, aşa cum s-a arătat, a fost de o importanţă covârşitoare pentru progresul evoluţiei lemuriene. Femeile au dezvoltat forţe umane deosebite. Puterea lor de imaginaţie, legată de natură, a constituit baza unei dezvoltări superioare a vieţii de rezprezentare. Femeile preluau în sinea lor, cu înţelepciune, forţele naturii şi le lăsau să acţioneze asupra sufletului. S-au format, în felul acesta, germenii memoriei. Şi, o dată cu memoria, îşi face apariţia în lume, pentru prima dată, facultatea de a formula cele mai simple noţiuni morale. – Înainte, elementul masculin, prin educarea voinţei, era străin de toate acestea. Bărbatul urma instinctiv fie impulsurile naturale, fie influenţele care emanau de la iniţiaţi. – Natura feminină a dat naştere primelor reprezentări despre „bine şi rău“. Lucruri care făcuseră o impresie deosebită asupra vieiţi de reprezentare au început atunci să fie iubite, iar altele să fie respinse. În timp ce dominaţia exercitată de elementul masculin era îndreptată mai mult spre acţiunea exterioară a forţelor voinţei, spre manipularea forţelor naturii, în elementul feminin încep să ia naştere acţiuni pornite din sentimente, din forţele personale interioare ale omului. Numai acela poate aprecia în mod corect mersul evolutiv al omenirii, care ia în considerare faptul că femeia a fost aceea care a făcut primele progrese în viaţa de reprezentare. Dezvoltarea de obiceiuri legate de o viaţă de reprezentări judicioasă, de formarea memoriei, obiceiuri care constituie germenul unei vieţi juridice, a unei tradiţii, au fost consecinţa celor menţionate. Dacă bărbatul privise doar forţele naturii şi se folosise de ele, femeia, în schimb, este prima care interpretează aceste forţe. Apare, în felul acesta, un mod nou de vieţuire, bazat pe gândire, şi care avea un caracter personaI mult mai accentuat decât la bărbaţi. Trebuie precizat, însă, că această predispoziţie a femeii era şi un fel de clarvedere deosebită de magia voinţei cultivată la bărbaţi. Sufletul femeii era accesibil unui contact cu puteri spirituale de o altă natură, acele puteri care vorbeau mai ales laturii sentimentale a sufletului şi mai puţin celei spirituale, căreia i se supunea bărbatul. S-a creat, astfel, o diferenţiere: bărbaţii se consacrau unor acţiuni mai mult natural-divine iar femeile se dedicau unor acţiuni de tip mai mult sufletesc-divin.

Evoluţia parcursă de femeie în timpul perioadei lemuriene a avut drept consecinţă faptul că, mai târziu, la apariţia, pe Pământ, a următoarei rase-rădăcină – a celei atlanteene – ei i-a revenit un rol important. Apariţia noii rase a avut loc sub influenţa unor entităţi foarte evoluate, cunoscând legile formării unei rase şi care erau capabile să dirijeze forţele latente ale naturii umane în aşa fel, încât să ducă la formarea unei noi rase. Despre aceste entităţi superioare va trebui să vorbim în mod special. Deocamdată este suficient să spunem că aveau o întelepciune şi o putere supraomenească. Aceste entităţi au selectat, din umanitatea lemuriană, un mic grup cu scopul de a servi ca punct de plecare pentru următoarea rasă, cea atlanteană. Locul ales pentru aceasta era situat într-o zonă caldă. Sub îndrumarea acestor entităţi, oamenii din această mică ceată selectată erau antrenaţi să domine forţele naturii. Erau puternici şi aveau abilitatea să extragă din pământ variatele sale comori. Ştiau să lucreze pământul şi să-i culeagă roadele pentru traiul lor. Datorită antrenamentului sever la care erau supuşi, oamenii dobândiseră o natură voluntară foarte puternică. Sentimentele şi manifestările sufleteşti erau dezvoltate într-o măsură mult mai mică; în schimb, latura sufletească se dezvoltase la femei – ele aveau memorie, forţă imaginativă şi tot ce decurge din aceasta.

Conducătorii lor, pe care i-am mentionat, au determinat ca această ceată selecţionată să se împartă în grupuri mai mici şi au dat femeilor autoritatea de a veghea la organizarea şi stabilirea ordinii în aceste grupuri. Graţie memoriei sale, femeia dobândeşte şi abilitatea ca evenimentele şi experienţele pe care le trăise să le facă utile şi pentru viitor. Ceea ce se dovedise util şi oportun ieri, femeia avea capacitatea să aplice azi şi sesiza că s-ar putea folosi şi mâine. Să reţinem că femeia este cea care a organizat viaţa acelor comunităţi şi sub influenia ei s-a născut ideea „de bine şi de rău“. Firea sa contemplativă a îndrumat-o să aibă înţelegere pentru natură. În observarea naturii se află şi originea reprezentărilor sale, cu ajutoruI cărora conducea activităţile oamenilor. Conducătorii au actionat astfel încât, prin intermediul sufletului feminin, să poată înnobila şi purifica viaţa voluntară şi forţa brutală a bărbaţilor. Trebuie să vedem toate acestea, bineînţeles, în aspectele lor de prime încercări. Cuvintele limbajului actual ne pot duce cu uşurinţă la formarea de reprezentări ale acelor fapte cu imagini luate din realitatea curentă.

În mod indirect, prin cultivarea vieţii sufleteşti feminine, conducătorii spirituali au putut provoca şi un început de trezire a unei vieţi sufleteşti la bărbaţi. Acest aspect explică şi influenţa mare a femeilor în acele comunităţi selectate. Când se simtea nevoia interpretării unor semne ale naturii, se făcea apel la femei, pentru a le cere sfatul. Întreaga lor viaţă sufletească era, însă, încă dominată de fortele sufleteşti „tainice“ ale omului. Fără a exprima perfect situaţia, ne apropiem însă de o caracterizare aproximativă, vorbind de o intuiţie somnambulică. Într-un anumit fel de visare superioară, li se revelau secrete ale naturii şi, prin aceasta, primeau impulsul către acţiune. Pentru femeie, totul în natură era însufleţit şi se arăta sub formă de forţe şi manifestări psihice. Ea se lăsa prinsă cu totul într-o ţesătură tainică a forţelor sale sufleteşti. Ceea ce o îndemna către acţiune era acea „voce interioară a sufletului“ sau ceea ce îi spuneau plantele, animalele, pietrele, vântul şi norii, freamătul arborilor etc.

Din asemenea trăiri sufleteşti a luat naştere ceea ce a devenit religie. Omul simte, încetul cu încetul, că sufletul care acţionează în natură şi în viaţa sa trebuie venerat şi adorat. Apoi, anumite femei au obţinut o situaţie privilegiată, predominantă, pentru că au ştiut să interpreteze, din profunzimile lor, tainele universului. S-a putut ajunge, astfel, la situaţia ca ceea ce aceste femei vieţuiau în sufletul lor să se exprime spre exterior ca un fel de limbaj natural. Începutul vorbirii apare mai întâi ca un fel de expresie cântată. Forţa gândirii începe să se transpună în sunete perceptibile. Ritmul intim al naturii răsună pe buzele acestor femei pline de „înţelepciune“. Oamenii se adunau în jurul lor şi, ascultându-le, resimţeau în cuvintele lor ritmate manifestarea puterilor superioare. Aşa a început cultul divinităţii. – Pentru acele timpuri îndepărtate, nu se poate spune că ar fi exisiat un „sens“ în vorbire. Oamenii resimţeau sunete, tonalităţi şi ritm, dar nu atribuiau o semnificaţie obiectivă celor auzite, ci doar absorbeau în sufletele lor forţa pe care acele sunete o emanau. Procesul de interiorizare sufletească se derula strict sub îndrumarea conducătorilor superiori. Aceştia inspirau acelor femei-preotese „înţelepte“ sunetele şi ritmul, dar într-un mod despre care acum nu se poate vorbi. Aceste preotese au putut astfel să aibă o asemenea influenţă, încât să acţioneze pentru o înnobilare a sufletului omenesc. Se poate spune, pe drept cuvânt, că în felul acesta s-a trezit viaţa sufletească propriu-zisă.

În această privinţă, Cronica Akasha ne revelează imaginea unor scene pline de frumuseţe. Să descriem una din acestea. Ne aflăm într-o pădure, lângă un arbore maiestuos. Soarele tocmai se ridică spre răsărit. În jurul acestui arbore, asemănător unui palmier, toţi ceilalţi arbori fuseseră îndepărtaţi, iar el aruncă acum o umbră cuprinzătoare. Cu faţa întoarsă spre răsărit, preoteasa, în extaz, stă pe un fel de scaun format din obiecte naturale rare şi din plante. De pe buzele sale se aud încet, dar într-o înşiruire ritmată, sunete stranii, repetate fără încetare. În jurul ei, aşezaţi în cerc, câţiva bărbaţi şi femei, cu feţele ce par pierdute ca într-un vis, aspiră, putem spune, trăirea interioară a acestor accente. – Şi alte scene pot fi percepute. Într-un alt loc, amenajat ca şi celălalt, o altă preoteasă „cântă“ în acelaşi fel, dar accentele sale sunt mai puternice, mai pline de forţă. Oamenii din jurul ei se mişcă în mod ritmat, ca într-un fel de dans; acesta era cel de al doilea mod prin care „sufletul“ pătrundea în omenire. Aceste ritmuri misterioase, preluate din ritmurile naturii, erau imitate de mişcările braţelor şi ale picioarelor. Omul se simţea în felul acesta una cu natura şi cu toate fortele care acţionează în ea.

Locul de pe glob unde a fost format trunchiul viitoarei rase umane era deosebit de adecvat pentru acest scop. Pământul mai era, în acea vreme, încă zguduit de furtuni, dar aici era un loc relativ calm. Se poate spune că, în general, Lemuria era bântuită de uragane. Pământul nu atinsese încă pe atunci densitatea sa ulterioară. Pretutindeni, solul, încă subţire, era străpuns de forţe vulcanice, care ţâşneau în mici râuleţe, dar şi în torente, ca nişte fluvii. Vulcani puternici erau aproape în tot locul, permanent în erupţie, şi dezvoltau continuu forţa lor devastatoare. În toate acţiunile lor, oamenii se obişnuiseră să ţină seama de aceste fenomene de foc. De altfel, ei se foloseau de acest foc vulcanic pentru lucrările şi instalaţiile lor. Focul servea adesea aceloraşi scopuri ca mai târziu, dar în loc să se recurgă la focul artificial, omul a exploatat mai întâi focul natural, pentru nevoile sale.

Această activitate de foc a vulcanilor a dus, în cele din urmă, la distrugerea continentului lemurian. Partea din Lemuria, unde urma să se dezvolte rasa-rădăcină a atlanteenilor, avea cu siguranţă un climat foarte cald, dar în ansamblu era ferită de activitatea vulcanică. – Aici fiinţa umană s-a putut dezvolta într-un mod mai calm şi mai paşnic decât în celelalte zone ale Pământului. Omul începe să renunţe la viaţa nomadă de mai înainte şi aşezările stabile au devenit tot mai numeroase.

În acea îndepărtată perioadă, corpul omului era încă maleabil şi suplu. Sub efectul modificărilor care se produceau în viaţa sufletească, interioară, corpul suferea fără încetare transformări. Nu cu prea mult timp în urmă, oamenii aveau o formă exterioară foarte diferită, influenţa mediului exterior şi a climatului având încă un rol determinant. Abia atunci când s-a constituit acea colonie, corpul omenesc a devenit tot mai mult expresia vieţii interioare a sufletului. Colonia era populată de un tip uman mai evoluat, cu un aspect exterior mai nobil. Putem afirma că adevărata formă umană s-a structurat sub acţiunea directă a conducătorilor. Procesul s-a desfăşurat foarte lent şi progresiv. El s-a derulat în felul următor: mai întâi, în fiinţa umană se desfăşoară viaţa sufletească şi, în funcţie de aceasta, se adaptează şi corpul fizic, care este încă suplu şi maleabil, Este o lege a dezvoitării umane ca omul, o dată cu evoluţia, să aibă o influenţă tot mai mică în sensul transformării corpului său fizic. Corpul fizic al omului a obţinut o structură mai solidă, o formă nemaleabilă numai dată cu dezvoltarea inteligenţei, şi cu solidificarea pietrelor, mineralelor şi a metalelor, legate de această dezvoltare. Trebuie să reţinem că, în perioada lemuriană, ca, de altfel, şi în cea atlanteană, rocile şi metalele erau mult mai moi decât în prezent. – Aceasta nu contrazice, totuşi, faptul că există încă descendenţi ai ultimilor lemurieni şi atlanteeni care au astăzi structuri la fel de dure ca şi rasa umană actuală, apărută mai târziu. Aceşti supravieţuitori au fost nevoiţi să se adapteze noilor condiţii terestre şi să devină mai rigizi. Dar tocmai aceasta explică starea lor de degenerescenţă. Într-adevăr, ei nu s-au transformat datorită influenţelor venind din interioritatea sufletului, ci influenţe din exterior le-au impus o durificare a vieţii lor interioare mai puţin evoluate şi, datorită acestui fapt, au ajuns într-o stare de stagnare. Această stagnare corespunde unei adevărate înapoieri şi, de aceea, viaţa lor interioară nu s-a mai putut exprima în corporalitatea exterioară mai densă şi a degenerat.

Unui proces de metamofozare şi mai amplu era supusă viaţa animalelor. Vom vorbi mai departe despre speciile de animale existente în momentul formării omului pe Pământ şi despre originea lor vom mai avea de vorbit, ca şi despre apariţia unor forme noi de animale care au apărut ulterior omului. Acum ne vom limita să menţionăm că speciile de animale s-au transformat fără încetare şi mereu au apărut noi specii. Bineînţeles, această transformare a fost progresivă. În parte, ea s-a datorat schimbării condiţiilor de viaţă sau a locului. Facultatea de adaptare rapidă la noile condiţii era foarte dezvoltată la animale. Corpul lor maleabil avea capacitatea să transforme foarte repede organele, în aşa fel încât, nu după mult timp, descendenţii unei specii nu mai semănau decât în mică măsură cu premergătorii lor. Fenomenul era valabil şi pentru plante, într-o măsură încă şi mai mare. Dar cea mai mare influenţă asupra transformării oamenilor şi a animalelor o avea omul însuşi, fie că, în mod instinctiv, el ducea aceste fiinţe spre o zonă unde ele îmbrăcau o anumită formă, fie că provoca anumite transformări, intervenind direct în creşterea lor. Influenţa transformatoare a omului asupra naturii era considerabilă pe atunci, în comparaţie cu posibilităţile actuale. Acesta era mai ales cazul în colonia descrisă. Căci aici conducătorul dirija aceste transformări într-un mod necunoscut de oameni. Acesta era în mare măsură cazul atunci când, un grup, emigrând, pentru a forma ulterior o nouă subrasă, în perioada atlanteană, putea lua cu sine acele cunoştinţe, superior dezvoltate, de creştere a animalelor şi a plantelor. Activitatea culturală în Atlantida era în mare măsură consecinţa acestor cunoştinţe obţinute în trecut. Trebuie subliniat faptul că şi aceste cunoştinţe aveau, în vremea aceea, un caracter instinctiv care s-a păstrat şi în primele subrase atlanteene.

Superioritatea sufletească a femeii, despre care am vorbit devine mult mai accentuată către sfârşitul perioadei lemuriene şi s-a prelungit şi în perioada următoare, atlanteană, până către epoca subrasei a patra. Am face o greşeală să considerăm că această superioritate era valabilă pentru întregul ansamblu al omenirii; ea era numai pentru partea restrânsă a populatiei globului selectată pentru a da naştere unei alte rase, mai evoluate. În mod esenţial, această influenţă se exercita asupra a tot ce este „inconştient“ în el sau în legătură cu el. Influenţa sufletească emanată de femeie s-a exercitat la început asupra anumitor gesturi, asupra unei anumite fineţi în percepţiile senzitive, asupra sensibilităţii pentru frumos şi asupra unei însemnate părţi a vieţii lăuntrice şi a sentimentelor comune tuturor oamenilor. Nu este deloc exagerat să considerăm relatările din Cronica Akasha în felul următor: „naţiunile civilizate au o formă şi o expresie corporală, precum şi anumite elemente esenţiale ale vieţii corporal-sufleteşti, care le-au fost imprimate prin influenţe feminine“.

În cele ce urmează, ne vom referi la alte epoci şi perioade încă şi mai vechi din evoluţia omenirii, când populaţia Pământului era hermafrodită. Vom arăta apoi cum a apărut tipul uman prezentând două sexe separate.