Rudolf Steiner

DIN CRONICA AKASHA

GA 11

SEPARAREA SEXELOR

Oricât ar fi fost de diferite aspectul şi conformaţia omului faţă de prezent, în timpurile îndepărtate la care ne referim în descrierile pe care le extragem din Cronica Akasha, dacă pătrundem şi mai adânc în trecut, în istoria omenirii, ajungem la stadii încă mult mai deosebite. Aceasta se datorează faptului că formele specifice ale bărbatului şi ale femeii, în decursul timpului, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa umană nu era nici una, nici alta, ci ambele în acelaşi timp. Cine vrea să-şi facă o idee despre acel trecut foarte îndepărtat, trebuie să se elibereze de reprezentările obişnuite, bazate pe ceea ce omul vede acum în jurul său. – Perioada spre care ne îndreptăm acum privirea se situează în prima jumătate a acelei epoci pe care am numit-o, în capitolul precedent, lemuriană. Corpul uman era, pe atunci, încă format din materii moi şi maleabile. Aceleaşi caracteristici se găseau şi la celelalte formaţiuni terestre. Comparat cu forma sa ulterioară, solidificată, Pământul avea o stare mai fluidă, în sensul că era îmbibat cu apă. Prin încarnarea în lurnea materială, sufletul se putea adapta mult mai bine la aceste materiale decât o va putea face mai târziu. Faptul că un suflet adoptă un corp masculin sau feminin decurge din aceea că dezvoltarea naturii telurice exterioare îi impune o formă sau alta. Cât timp materia nu se solidificase complet, sufletul putea să-i impună propriile sale legi. Când, mai târziu, materia a devenit mai dură, sufletul a trebuit să se supună el legilor pe care natura terestră exterioară o imprima materiei. Câtă vreme sufletul era încă în măsură să domine materia, el îşi modela corpul fără să-l diferenţieze în masculin şi feminin, dar îi putea imprima caracteristici care erau deopotrivă masculine şi feminine. Aceasta era posibil pentru că, în esenţa sa, sufletul este atât masculin cât şi feminin. El poartă în sine ambele naturi. Elementul masculin îl leagă de ceea ce numim voinţă, iar elementul feminin îl apropie de ceea ce numim reprezentare, imaginaţie. – Formarea exterioară a Pământului este cea care a dus la crearea unui corp cu structură unilaterală. Corpul masculin a luat o formă detetminată de elementul de voinţă, în timp ce acela al femeii poartă mai curând pecetea imaginaţiei, a puterii de reprezentare. Aceasta explică faptul că sufletul hermafrodit, fiind deopotrivă şi masculin şi feminin, este obligat să aleagă un corp unisexuat. Pe parcursul evoluţiei sale, corpul luase o formă determinată de forţele terestre exterioare, astfel că sufletul nu mai avea posibilitatea să reverse, în acest corp, întreaga sa forţă interioară şi a fost constrâns să reţină în interiorul său ceva din propria sa forţă, fără a mai putea transmite corpului decât o parte din ea.

Dacă urmărim Cronica Akasha, mai putem reţine următorul fapt. Într-un timp foarte îndepărtat, găsim forme umane moi şi maleabile foarte diferite de cele care vor apărea mai târziu. Această fiinţă umană purta în sine atât natura masculină, cât şi pe cea feminină. Cu trecerea timpului, materia din care era alcătuit corpul fizic devine tot mai densă, iar corpul începe să prezinte două aspecte diferite: unul începe să semene cu viitoarea formă masculină, celălalt cu viitoarea formă feminină. Cât timp această diferenţiere nu apăruse, fiecare om putea să producă din sine o altă fiinţă umană. Fecundaţia nu era un proces exterior, ci se desfăşura chiar în interiorul corpului uman. Dar mai târziu, o dată cu separarea în sexe, masculin şi feminin, corpul a pierdut capacitatea de autofecundare. Pentru a da naştere unei noi fiinţe umane, trebuia să se acţioneze împreună cu un alt corp.

Separarea sexelor are loc în momentul când Pământul atinge un anumit grad de solidificare. Densificarea mai mare a substanţei materiale stăvileşte o parte din forţa de reproducere, iar partea din această forţă care rămâne activă are nevoie să fie completată de o forţă opusă, venind din afară, de la o altă fiinţă umană. Sufletul, atât la bărbat, cât şi la femeie, trebuie să păstreze în sine o parte din vechea forţă, pe care nu o mai poate utiliza în lumea corporală exterioară. – Această parte din forţă se dirijează acum către interiorul fiinţei umane. Ea nu se poate manifesta în afară, şi de aceea este liberă să acţioneze asupra organelor interne. – Atingem aici un punct capital al procesului de dezvoltare a omenirii. Înainte, ceea ce se numeşte spirit, facultatea de a gândi, nu îşi găsea locul în om. Căci această facultate nu ar fi găsit un organ adecvat care să-i permită să se manifeste. Sufletul îşi dirija întreaga sa forţă către exterior, pentru a-şi construi corpul fizic. Acum, însă, forţa sufletească care nu mai este folosită în exterior poate intra în legătură cu forţa spiritului; această uniune dă naştere, în interiorul corpului, organelor care vor face din om o fiinţă care gândeşte. În felul acesta, omul a putut să utilizeze o parte a forţei pe care o folosea anterior pentru procreaţie, pentru propria sa perfecţionare. Forta de care omenirea se servea pentru formarea creierului, ca instrument al activităţii de gândire, este aceeaşi care, în trecut, servea autofecundării. Gândirea a fost obţinută cu preţul unisexualităţii - cu separarerea sexelor. – Trecând de la autofecundare la fecundarea altuia, fiinţele umane au putut să-şi canalizeze o parte din forţa de procreaţie spre interior şi, drept urmare, să devină fiinţe capabile să gândească. Astfel, corpul masculin şi cel feminin reprezintă fiecare, la exterior, o formă imperfectă a sufletului, dar prin acest fapt omul devine o fiinţă mai perfectă în interiorul său.

Această modificare în structura omului s-a produs foarte lent, şi în mod progresiv. Încetul cu încetul, alături de formele umane hermafrodite apar acum şi noile forme unisexuate.

De fapt, ceea ce se întâmplă în momentul când omul devine o fiinţă spirituală este tot un fel de fecundare în interiorul său. Organele interne, care pot fi concepute prin forţa excedentară a sufletului, sunt fecundate de spirit. Sufletul are el însuşi o natură dublă, este masculin şi feminin. Pe acest temei el şi-a edificat, cu mult înainte, şi corpul fizic. Mai târziu, sufletul nu îşi mai poate modela corpul decât în aşa fel încât acesta, pentru aspectul exterior, trebuie să colaboreze cu un alt corp; el însuşi are astfel posibilitatea de a colabora cu spiritul. În ceea ce priveşte aspectul exterior, fiinţa umană va practica de acum înainte o fecundare venită din exterior; cât despre viaţa lăuntrică, ea este fecundată din interior, prin spirit. Se poate spune că un corp masculin are un suflet feminin, iar un corp feminin are un suflet masculin. Acest aspect unilateral al vieţii interioare la fiinţa umană îşi găseşte echilibrul graţie fecundării cu spiritul. Caracterul unilateral este astfel neutralizat. Sufletul masculin în corp feminin şi sufletul feminin în corp masculin redevin ambele bisexuate prin fecundarea cu spiritul. În aspectul lor exterior, bărbatul şi femeia sunt diferiţi; în structura interioară, aspectul unilateral al vieţii sufleteşti, la unul sau la altul, formează din nou o prefectă armonie. În interior, spiritul şi sufletul se contopesc într-un tot, devin o unitate. Asupra sufletului masculin al femeii, spiritul acţionează ca element feminin şi îi dă un caracter ambiguu, masculin-feminin; asupra sufletului feminin al bărbatului, spiritul acţionează ca element masculin şi îi dă, de asemenea, caracterul ambiguu, masculin-feminin. Bisexualitatea care exista în perioadele prelemuriene s-a restrâns din exterior şi s-a localizat în interiorul fiinţei umane.

Se vede, prin urmare, că în interioritatea superioară a omului nu are nimic de-a face cu calităţile bărbat si femeie. Această egalitate interioară este rezultatul sufletului masculin al femeii şi al celui feminin al bărbatului. Unirea cu spiritul conduce, în cele din urmă, la un echilibru. Totodată, existenţa unei diversificări mai înainte de a se fi realizat acest echilibru constituie un mister al naturii umane. Cunoasterea acestui mister este de o deosebită importanţă pentru ştiinţa ocultă, deoarece ascunde cheia unor importante enigme ale vieţii. Pentru moment nu ne este îngăduit să ridicăm voalul care acoperă acest mister...

Aşadar, fiinţa umană a evoluat de la stadiul de hermafroditism la cel de unisexualitate, ajungându-se la diferenţierea dintre femeie şi bărbat. Aceasta a făcut ca omul să devină fiinţa spirituală care este astăzi. Nu trebuie, însă, să credem că înainte de acest eveniment nu au existat unele fiinţe cu posibilităţi de cunoaştere legate de Pământ. În orice caz, dacă urmărim Cronica Akasha, constatăm că, în primele timpuri ale perioadei lemuriene omul fizic de mai târziu era, prin natura sa hermafrodită, o fiinţă foarte diferită de ceea ce înţelegem astăzi sub denumirea de fiinţă umană. În primul rând, el nu putea lega percepţiile sale sensibile cu unele gânduri: el nu gândea. Viaţa sa era o viaţă legată de pofte, de porniri instinctive. Sufletul său nu se manifesta decât prin instincte, prin dorinţe nestăpânite, pofte animalice ete. Conştienia avea un caracter de vis; el trăia într-o stare pe care o putem numi crepusculară. – Dar în mijlocul acestei umanităţi existau şi alte fiinţe. Bineînţeles, acestea erau tot bisexuate, căci, ţinând seama de stadiul de evoluţie pe care îl atinsese atunci Pământul, nu era posibil să se nască oameni diferiţi, bărbat şi femeie. Condiţiile naturale exterioare nu îngăduiau încă acest lucru. Dar existau alte fiinţe, care, deşi bisexuate, puteau să ajungă la cunoaştere şi chiar la o înţelepciune. Explicaţia o găsim în faptul că aceste fiinţe urmaseră, într-un trecut încă şi mai îndepărtat, o evoluţie de un alt gen. Fără a aştepta să se dezvolte organele interne ale corpului fizic în omenire, sufletele lor deveniseră apte pentru a fi fecundate prin spirit. Sufletul omului de astăzi are nevoie de un creier fizic pentru a gândi asupra impresiilor primite prin simţurile fizice din exterior. Acesta este rezultatul dezvoltării normale a sufletului omenesc, care a trebuit să aştepte să se formeze mai întâi un creier, spre a-i servi de mediator între el şi spirit. Fără această cale ocolită în evoluţia sa, sufletul ar fi rămas lipsit de influenţa spiritului. Ar fi rămas la stadiul conştienţei de vis. În ceea ce priveşte acele fiinţe supraomeneşti de care am vorbit, situaţia se prezenta altfel. În condiţii cu totul diferite şi cu mult timp în urmă, sufletul lor dezvoltase organe sufleteşti care nu aveau nevoie de un suport fizic pentru a fi în contact cu elementul spiritual. Capacitatea de cunoaştere şi înţelepciunea pe care o dobândiseră acele fiinţe era de natură suprasensibilă. O asemenea cunoaştere se numeşte intuitivă. Omul actual ajunge la o astfel de intuiţie abia într-un stadiu mai târziu al evoluţiei sale şi această intuiţie îi face posibil contactul cu spiritul fără mijlocirea simţurilor. El trebuie să parcurgă ocolul prin materia sensibilă, ocol care se numeşte „coborârea sufletului uman în materie“ sau, în termeni mai obişnuiţi, „păcatul originar“. – Cunoscând în trecut o evoluţie de un cu totul alt gen, fiinţele supraomeneşti nu au trebuit să participe la această coborâre. Şi, prin faptul că sufletul lor se afla deja la un nivel superior, conştienţa lor nu era crepusculară, ci avea caracterul unei conştiente luminoase interior. Aceste entităţi ajung la cunoaşterea şi înţelepciunea prin clarvedere, care nu are nevoie nici de organe de simţ, nici de organe de gândire. Înţelepciunea, care crease lumea, strălucea direct în sufletul lor, fapt ce le îngăduia să devină conducători ai acestei tinere umanităţi aflate încă în stadiul conştienţei crepusculare. Ei erau purtători ai unei „înţelepciuni străvechi“, la înţelegerea căreia umanitatea tinde să ajungă tocmai prin acel ocol amintit mai sus. Singura diferenţă între aceste fiinţe în raport cu cele pe care, în mod obişnuit, le numim „oameni“ consta în faptul că înţelepciunea îi iradia, aşa cum pe noi ne iradiază lumina solară, ca un dar liber „de sus“. „Omul“ avea o situaţie diferită. El trebuia să dobândească înţelepciunea prin activitatea simţurilor şi a organului său gânditor. Într-o primă perioadă, această înţelepciune nu îi parvenea ca un dar liber. Trebuia mai întâi să o dorească. Numai când în om prindea viaţă dorinţa pentru înţelepiune, atunci el o elabora prin activitatea simţurilor şi a organului gândirii. A fost necesar să se dezvolte în sufletul omului un impuls nou, dorinţa, năzuinţa pentru înţelepciune. În cursul etapelor precedente ale evoluţiei sale, omul nu putea să aibă această aspiraţie. La început, impulsurile sale nu tindeau decât să dea naştere la forme exterioare care să exprime starea crepusculară a vieţii interioare; dorinţa de a cunoaşte lumea exterioară şi de a o înţelege nu exista încă. O dată cu separarea sexelor, se manifestă în om pentru prima oară nevoia de cunoaştere.

În fiinţele supraomeneşti, înţelepciunea le venea prin clarvedere tocmai datorită faptului că ele nu aveau această dorinţă de cunoaştere. Aceste fiinţe aşteptau ca înţelepciunea să radieze în ele, după cum noi aşteptăm lumina soarelui, pe care nu o putem determina să apară în timpul nopţii, ci vine de la sine asupra noastră, în fiecare dimineaţă. – Nevoia de cunoaştere vine din faptul că sufletul elaborează organe interne (creierul ete.) care îi permit să obţină cunoaşterea. Aceasta este consecinţa faptului că o parte a forţei sufletului nu mai lucrează în afară, ci în interior. Fiinţele supraomeneşti însă, care nu cunosc această despărţire a fortelor sufleteşti, îşi dirijează întreaga energie a sufletului spre afară. Ele dispun, orientate spre afară, pentru fecundarea prin spirit, şi de acea forţă pe care „omul“ o dirijează spre interior, spre a crea organele cunoaşterii. – Forţa datorită căreia omul se înclină spre în afară pentru a colabora cu un altul este iubirea. Fiinţele supraomeneşti îşi dirijează întreaga lor iubire spre exterior, pentru a lăsa ca înţelepciunea universală să se reverse în sufletul lor. Omul, insă, nu-şi poate dirija spre exterior decât o parte din forţele sale. „Omul“ a devenit o fiinţă senzorială şi totodată chiar iubirea a devenit senzorială. O parte din propria sa fiinţă el o sustrage lumii exterioare şi o consacră creării unei lumi interioare proprii. Acest proces corespunde cu ceea ce numim, în mod curent, egoism. Când „omul“ deveni, în corpul său fizic, fie, bărbat, fie femeie, el nu poate dărui celuilalt decât o parte din fiinţa sa; cu partea cealaltă, el s-a izolat de lumea înconjurătoare, a devenit egoist. Egoiste au devenit acţiunile sale îndreptate spre exterior, egoistă a devenit şi strădania sa pentru o dezvoltare interioară. EI iubea pentru că revendica ceva şi gândea, de asemenea, pentru că revendica ceva, şi anume cunoaştere. – Natura lipstită de egoism, dezinteresată şi plină de iubire a conducătorilor, fiinţe supraomeneşti, se confrunta cu fiinţa umană puerilă şi egoistă. – Sufletul, care la ei nu lua un corp feminin sau masculin, era el însuşi ambivalent, masculin si feminin. Acesta iubea fără a avea dorinte. Înainte de separarea sexelor, sufletul inocent al fiinţei umane iubea la fel, dar cum se afla pe o treaptă inferioară a evoluţiei sale – având doar o conştienţă de vis – nu putea totodată să şi cunoască. Tot astfel iubeşte şi sufletul fiinţelor supraomeneşti, dar el poate să şi cunoască, deoarece se află pe o treaptă avansată a evoluţiei sale. Omul trebuie să parcurgă o etapă de egoism pentru ca, abia după aceea, să-şi regăsească, la un nivel superior, o atitudine dezinteresată, lipsită de egoism, şi aceasta cu o deplină conştienţă lucidă.

Sarcina acelor naturi supraomeneşti, a marilor conducători, consta în a imprima tinerei fiinţe umane elementul care îi caracteriza, adică iubirea. Ei nu o puteau face decât pentru acea parte a forţei sufleteşti care era orientată spre în afară, ceea ce a dat naştere iubirii fizice; aceasta este caracteristică activităţii sufletului într-un corp masculin sau într-unul feminin. Iubirea fizică a devenit o forţă a evoluţiei umane pe Pământ. Ea uneşte pe bărbat cu femeia în măsura în care sunt fiinţe fizice. Progresul umanităţil fizice depinde de acest gen de iubire. - Entităţile supraomeneşti menţionate nu aveau influenţă decât asupra acestui fel de iubire. Cealaltă parte a activităţii sufletului uman, cea care era orientată spre interior şi care, prin intermediul lumii senzoriale, îl duce spre cunoaştere, se sustrage puterii acelor fiinţe supraumane. Ele nu coborâseră niciodată până la dezvoltarea de organe interne corespunzătoare. Impulsul lor dirijat spre exterior îl puteau îmbrăca în iubire, întrucât iubirea care acţiona spre exterior făcea parte din propria lor entitate. Această situaţie constituie o prăpastie între fiinţele supraomeneşti şi noua umanitate. Ele puteau să insufle omului iubire mai întâi sub aspectul ei fizic, dar erau incapabile să-i dea şi cunoaştere, deoarece propria lor cunoaştere nu fusese niciodată dependentă de organe interne, pe care şi le elabora acum omul. De asemenea, nu se putea servi de nici un limbaj pe care să-l fi putut înţelege o fiinţă dotată cu creier.

Organele interne amintite ale omului au devenit apte să comunice cu spiritul, la nivelul existeniei terestre, către mijlocul perioadei lemuriene, dar ele fuseseră deja formate ca structură imperfectă într-un stadiu de evoluţie mult mai vechi. Căci, în perioade foarte îndepărtate, sufletul trecuse deja prin încarnări fizice, dar nu pe Pământ, ci trăia în substanţe densificate pe alte corpuri cereşti. Precizări asupra acestui subiect nu ar putea fi date decât mai târziu. Pentru moment, putem totuşi să spunem că fiinţele terestre au trăit anterior pe o altă planetă, unde, potrivit cu condiţiile de acolo, s-au dezvoltat până la nivelul pe care l-au avut când au sosit pe Pământ. Ele s-au desprins apoi de substanţele acelei planete, aşa cum îţi scoţi o haină, şi, prin aceasta, au devenit, la nivelul de evoluţie atins prin aceasta, nuclee sufleteşti capabile de percepţie, sensibilitate etc., pe scurt, au devenit capabile să ducă acum acel gen de viaţă crepusculară care le-a caracterizat încă din primele stadii ale existenţei lor terestre. – Entităiile supraomeneşti pe care le-am mai menţionat, conducători în domeniul iubirii, atinseseră încă de pe planeta precedentă un astfel de stadiu de perfecţiune, încât nu mai aveau nevoie să coboare spre a-şi dezvolta acele aptitudini care să le conducă la formarea de organe interne. – Mai existau însă şi alte fiinţe, dar nu la fel de avansate ca aceşti conducători ai iubirii, ci fiinţe care, pe planeta precedentă, erau considerate a fi „oameni“, dar care în realitate au luat un avans faţă de oameni. La începutul formării Pământului, ele întrecuseră în mod cert fiinţa umană, rămânând totuşi la un stadiu în care actul de cunoaştere cerea crearea de organe interne adecvate. Aceste fiinţe se aflau într-o situaţie deosebită. Erau prea avansate pentru a mai avea nevoie să treacă printr-un corp fizic uman, masculin sau feminin, dar nu suficient pentru a putea să acţioneze printr-o clarvedere deplină, în mod asemănător cu conducătorii iubirii. Ele nu puteau încă să fie fiinţe ale iubirii, iar „oameni“ nu mai puteau să fie. Fiind oarecum un fel de semisupraoameni, nu le mai rămânea decât posibilitatea să urmeze o evoluţie proprie, dar cu ajutorul oamenilor. Ele puteau să se adreseze fiinţelor dotate cu creier, într-un limbaj pe care acestea îl puteau înţelege. S-a stimulat, în felul acesta, acea forţă sufletească umană dirijată spre interior, şi aceasta s-a putut apropia de cunoaştere şi înţelepciune. De fapt, numai prin aceasta pe Pământ a apărut o înţelepciune de tip uman. Aceşti semisupraoameni au reuşti să se înfrupte din înţelepciunea umană pentru ca, la rândul lor, să aibă acces la perfecţionarea care le lipsea. Ei au devenit astfel stimulatori ai inteligenţei umane. De aceea ei se numesc „aducători de lumină“ (Lucifer). Omenirea avea, aşadar, la începuturile sale, două categorii de îndrumători: fiinţe ale iubirii şi fiinţe ale înţelepciunii. Când natura umană a îmbrăcat pe Pământ forma sa actuală, ea se afla situată între iubire şi cunoaştere. Prin fiinţele iubirii, omenirea a fost stimulată în dezvoltarea fizică; prin fiinţele înţelepciunii, în perfecţionarea fiinţei sale intime. Ca urmare a dezvoltării fizice, umanitatea progresează din generaţie în generaţie, formează noi popoare şi noi rase; prin dezvoltarea sa interioară, fiecare om în parte merge către o viaţă interioară tot mai perfectă; oamenii devin savanţi, înţelepţi, artişti, ingineri etc. Omenirea fizică progresează din rasă în rasă, fiecare rasă transmiţând celorlalte, graţie dezvoltării fizice, capacitatea de percepţie prin intermediul simţurilor. În acest dorneniu, domină legea eredităţii. Copiii poartă în ei caracterele fizice ale părinţilor. Dar există şi o perfecţionare de natură spirituală şi sufletească; aceasta nu se poate realiza decât prin evoluţia sufletului însuşi. – Cu aceasta am ajuns la legea dezvoltării sufletului în sânul existenţei terestre. Această dezvoltare este legată de legea şi taina naşterii şi a morţii.