Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


TEZE ANTROPOSOFICE


În cele ce urmează ar trebui să găsiţi un fel de directive antroposofice. Ele sunt concepute sub forma unor sfaturi referitoare la direcţia pe care o pot lua conferinţele şi discuţiile din diferitele grupuri ale Societăţii prin membrii conducători. Se are în vedere doar o sugestie, ce ar putea fi adresată din partea Goetheanumului întregii Societăţi. Prin aceasta nu este lezată libertatea de acţiune a membrilor conducători. Este bine dacă Societatea se dezvoltă în aşa fel, încât în diferitele ei grupuri să ajungă să se impună, în mod absolut liber, ceea ce au de spus membrii conducători. Prin aceasta viaţa Societăţii se îmbogăţeşte, devenind mai diversă.

În Societate ar trebui însă să ia naştere o conştienţă unitară. Acest lucru se poate întâmpla dacă peste tot se cunosc impulsurile date în diferite locuri. De aceea, aici vor fi rezumate nişte expuneri făcute de mine pentru Societate la Goetheanum, în conferinţe. Mă gândesc astfel ca cele date să fie preluate apoi, sub formă de linii orientative, de către personalitălile ce ţin conferinţe în grupuri (ramuri) sau conduc discuţiile şi să fie integrate în mod liber acolo. Prin aceasta se poate contribui cumva la crearea unei forme unitare de acţiune a Societăţii, fără să ne gândim în vreun fel la o constrângere.

Chestiunea poate deveni rodnică pentru întreaga Societate, dacă procesul este împărtăşit în mod corespunzător şi în celălalt sens, dacă membrii conducători informează de asemenea Prezidiul de la Goetheanum asupra conţinutului şi felului conferinţelor şi impulsurilor. Abia în felul acesta dintr-un conglomerat de grupuri diferite putem deveni o Societate cu un conţinut spiritual.

Liniie directoare ce sunt date aici urmează să fixeze oarecum nişte teme. Ulterior, în diverse locuri, în literatura antroposofică, cărţi şi cicluri de conferinţe, se pot găsi puncte de sprijin care să permită ca cele date în temă să fie dezvoltate, astfel încât să formeze conţinutul discuţiilor din gupuri.

De asemenea, şi în cazul în care din partea membrilor conducători ai diverselor grupuri apar idei noi, acestea pot fi desigur cuplate, după cum s-a arătat, la cele ce urmează a fi sugerate de către Goetheanum drept cadru, pentru acţiunea spirituală a Societăţii.

Cu siguranţă este un adevăr faţă de care nu ne este permis să păcătuim, şi anume că acţiunea spirituală nu poate izvorî decât dintr-o dezvoltare liberă a personalităţilor care acţionează. Nu are de ce să se păcătuiască împotriva acestui adevăr, dacă în cadrul Societăţii se acţionează în consonanţă. Dacă n-ar fi să fie aşa, atunci apartenenţa individului sau a grupurilor la Societate ar trebui să rămână mereu ceva exterior. Această apartenenţă însă trebuie resimţită ca ceva interior.

Nu trebuie totuşi nici ca existenţa Societăţii antroposofice să fie doar un prilej pentru o personalitate oarecare de a spune, cu o intenţie sau alta, ceva personal, ci Societatea trebuie să fie locaşul în care să se cultive ceea ce este antroposofia. Toate celelalte pot fi cultivate şi în afara cadrului acesteia. Ea nu poate fi aici pentru aşa ceva.

N-a fost în folosul Societăţii ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, şi anume ca diferiţi membri să transfere în ea propriile lor dorinte, pur şi simplu pentru că aceştia credeau că, odată cu mărirea acesteia [1], pot afla un câmp de acţiune pentru dorinţele lor personale. Putem să ne întrebăm de ce nu i s-a replicat acestuia pe măsură. ‒ Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, astăzi s-ar fi auzit peste tot spunându-se: Da, dar dacă am fi primit atunci sugestiile din partea aceea sau aceea, unde am fi fost noi astăzi? Şi s-au acceptat multe lucruri care au eşuat lamentabil, care ne-au dat înapoi.

Dar acum este de ajuns. Proba privind exemplul pe care au vrut să-l dea diverşi experimentatori din Societate s-a făcut. Nu trebuie repetat în felul acesta la nesfârşit. Prezidiul de la Goetheanum trebuie să fie un corp care vrea să cultive antroposofia, iar Societatea ar trebui să fie o uniune de oameni ce vor să ajungă să se înţeleagă în mod viu cu acesta în ceea ce priveşte cultivarea antroposofiei.

Nu trebuie să se creadă că ţelul spre care tindem trebuie atins de azi pe mâine. Este nevoie de timp. Şi va fi nevoie de răbdare. Dacă se crede că intenţiile avute la Congresul de Crăciun se pot realiza în câteva săptămâni, poate fi de asemenea dăunător.


Teze antroposofice, ca sugestii din partea Goetheanumului

1. Antroposofia este o cale de cunoaştere care ar dori să conducă spiritualul din fiinţa umană către spiritualul din Univers. Ea apare în om ca o necesitate a inimii şi a simţirii. Ea trebuie să-şi găsească justificare prin aceea că poate să satisfacă această necesitate. Antroposofia o poate recunoaşte doar acela care găseşte în ea ceea ce caută prin intermediul cugetului şi simţirii sale. De aceea, antroposofi pot fi doar acei oameni care resimt anumite întrebări despre fiinţa omului şi despre lume ca o necesitate vitală, aşa cum simţi foamea şi setea.

2. Antroposofia mijloceşte cunoştinţe ce sunt dobândite în mod spiritual. Ea face acest lucru însă doar pentru că viaţa curentă şi ştiinţa fundamentată pe percepţia senzorială şi pe activitatea intelectuală conduc la o graniţă a vieţii la care existenţa sufletului omenesc ar trebui să sucombe, dacă nu ar putea depăşi această graniţă. Această viaţă curentă şi această ştiinţă nu conduc spre o graniţă ca şi când acolo trebuie să te opreşti, ci la această graniţă a contemplării senzoriale se deschide, prin însuşi sufletul omenesc, privirea în lumea spirituală.

3. Există oameni care cred că odată cu limitele contemplării senzoriale sunt date şi limitele oricărei alte introspecţii. Dacă ar fi atenţi la felul cum devin conştienţi de aceste limite, ei ar descoperi în această conştienţă şi facultăţile pentru a depăşi limitele. Peştele înoată până la graniţa apei; el trebuie să se întoarcă, deoarece îi lipsesc organele fizice pentru a trăi în afara apei. Omul ajunge până la graniţa contemplării senzoriale; el poate recunoaşte că pe drumul făcut până acolo i s-au dezvoltat forţele sufleteşti pentru a putea trăi sufleteşte în elementul necuprins de contemplarea senzorială.

Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică

4. [2] Omul, pentru siguranţa în simţirea sa, pentru desfăşurarea energică a voinţei sale, are nevoie de o cunoaştere a lumii spirituale. Căci oricât de mult ar simţi măreţia, frumuseţea, înţelepciunea lumii naturale aceasta nu îi dă niciun răspuns la întrebarea referitoare la propria sa fiinţă. Această fiinţă proprie ţine legate împreună elementele şi forţele lumii naturale în forma umană vivifiată, până în momentul în care omul păşeşte prin poarta morţii. După aceea această formă este luată în primire de către natură. Ea nu poate menţine coeziunea acesteia; nu poate face decât s-o descompună. Natura atât de măreaţă, frumoasă, plină de înţelepciune răspunde perfect la întrebarea cum se descompune forma umană, nu însă şi la întrebarea cum este menţinută coeziunea ei. Nici un argument teoretic nu poate stinge această întrebare din sufletul omenesc simţitor, dacă el nu vrea să se autoamăgească. Existenţa ei trebuie să menţină necontenit viu, în orice suflet omenesc cu adevărat treaz, dorul după o cale spirituală de cunoaştere a lumii.

5. Pentru dobândirea unei linişti interioare omul are nevoie să se cunoască pe sine în spirit. El se găseşte pe sine în gândirea, simţirea şi voirea sa. El vede cum gândirea, simţirea şi voirea depind de fiinţa omenească naturală. Ele trebuie să urmărească, în desfăşurarea lor, stările de sănătate, boală, fortifiere şi anemiere ale corpului. Somnul le reduce la tăcere. Experienţa obişnuită de viaţă indică cea mai mare dependenţă imaginabilă a vieţuirii spirituale a omului de existenţa corporală. Aici se trezeşte în om conştienţa că în această experienţă de viaţă obişnuită s-ar putea să se fi pierdut cunoaşterea de sine. Mai întâi se profilează cu îngrijorare întrebarea: Ar putea exista o cunoaştere de sine care să treacă dincolo de experienţa de viaţă obişnuită, şi prin aceasta certitudinea unei Sine adevărate? Atroposofia vrea să răspundă la această întrebare pe baza experienţei spirituale sigure. În acest sens ea nu se sprijină pe o părere sau o credinţă, ci pe o vieţuire în spirit, care în esenţa ei este la fel de sigură precum vieţuirea în corp.

6. Dacă ne întoarcem privirea spre natura lipsită de viaţă, găsim o lume ce se revelează sub formă de legături legice. Cercetând aceste legături descoperim că ele sunt conţinutul legilor naturii. Totodată descoperim şi că prin aceste legi natura neînsufleţită se uneşte cu Pământul într-un întreg. De la această legătură terestră, ce domneşte în tot ceea ce este neînsufleţit, se poate trece apoi la contemplarea regnului vegetal viu. Vedem cum lumea extrapământească trimite aici din depărtările cosmice forţele care scot din sânul a ceea ce este lipsit de viaţă ce este viu. În ceea ce este viu percepem fiinţialul, care se sustrage legăturii pur pământeşti şi se face revelatorul a ceea ce acţionează din depărtările spaţiului cosmic în jos, spre Pământ. În planta cea mai obscură percepem entitatea luminii extrapământeşti, aşa cum în ochi percepem obiectul luminos din faţa lui. În acest salt al observaţiei putem vedea diferenţa dintre fizic-pământesc, care domneşte în lumea neînsufleţită, şi eteric-extrapământesc, ce stăpâneşte în ceea ce este viu.

7. Pe om, în ceea ce priveşte fiinţa sa extrasufletească şi extraspirituală, îl găsim plasat în această lume a terestrului si extraterestrului. În măsura în care se situează în sfera terestrului, care cuprinde ceea ce este lipsit de viaţă, el este purtătorul corpului său fizic propriu-zis; în măsura în care dezvoltă în sine forţele pe care viul le atrage din depărtările cosmice în sfera pământească, el are un corp eteric sau corp al vieţii. Direcţia de cunoaştere a epocii moderne a lăsat complet neluată în seamă această opoziţie dintre pământesc şi eteric. Tocmai din acest motiv ea a dezvoltat cele mai imposibile concepţii referitoare la eteric. Teama de a se pierde în lucruri fanteziste a împiedicat să se vorbească despre această polaritate. Fără o astfel de discuţie însă nu ajungem să cunoaştem omul şi Cosmosul.

8. Putem observa entitatea omului în măsura în care ea se constituie din corpul său fizic şi corpul său eteric. Vom afla că toate fenomenele pe care le întâlnim la om venind dinspre această parte nu conduc la conştienţă ci rămân deocamdată în inconstient. Conştienţa nu este luminată prin potenţarea activităţii corpului fizic şi eteric ci, din contră, este întunecată. Ca rezultat al unei astfel de potenţări recunoaştem stările de leşin. Urmărind firul unei judecăţi de acest fel ajungem să recunoaştem faptul că în organizarea omului ‒ chiar şi a animalului ‒ intervine ceva de o altă factură decât cea a fizicului şi etericului. Acesta devine activ nu când fizicul şi etericul sunt active dinăuntrul forţelor lor, ci când acestea încetează de a fi active în felul care le este propriu. Ajungem astfel la noţiunea de corp astral.

9. Realitatea acestui corp astral este găsită atunci când, prin meditaţie, se avanzează de la gândire, stimulată din exterior de către simţuri, la o contemplare interioară. În acest scop, gândirea stimulată din exterior trebuie cuprinsă interior şi vieţuită în suflet intensiv, ca atare, fără relaţia ei cu lumea exterioară; apoi, prin tăria sufletească însuşită prin această cuprindere şi vieţuire, trebuie observat că există organe de percepţie interioare ce contemplă un element spiritual acolo unde, în animal şi în om, corpurile fizie şi eteric sunt menţinute în graniţele lor pentru a apărea conştienţa.

10. Conştienţa apare nu printr-o continuare a activităţii ce vine ca rezultat din corpul fizic şi eteric, ci aceste două corpuri trebuie să-şi reducă activitatea la zero, chiar şi sub acest punct, pentru ca „să se facă loc“ conştienţei, ca ea să poată domni. Ele nu provoacă conştienţa ci doar oferă terenul pe care trebuie să stea spiritul pentru a crea conştienţa în viaţa pământească. Aşa cum omul pe Pământ are nevoie de un teren pe care să poată sta, tot aşa spiritualul are nevoie în viaţa terestră de o bază materială pe care să se poată dezvolta. Şi aşa cum planeta nu are nevoie de un sol pentru a-şi afirma locul ei, tot aşa spiritul a cărui contemplare nu se îndreaptă spre material prin intermediul simţurilor, ci spre spiritual prin forţă proprie, nu are nevoie de această bază materială pentru a deştepta în sine activitatea sa conştientă.

11. Conştienţa de sine, ce se rezumă în Eu, se ridică din conştienţă. Aceasta ia naştere atunci când în om intervine spiritualul, suprimând forţele corpului fizic şi ale corpului eteric. Prin suprimarea acestor corpuri se creează terenul pe care conştienţa îşi dezvoltă viaţa sa. Pentru ca organizarea trupească să nu fie distrusă, suprimării trebuie să-i urmeze însă o reconstrucţie. Astfel, dacă prin vieţuirea conştienţei are loc o suprimare, chiar elementul suprimat va fi din nou construit. Conştienţa de sine constă în percepţia acestei reconstrucţii. Acest proces poate fi urmărit prin contemplare interioară. Putem resimţi cum conştientul trece în conştient de sine prin faptul că din sine se creează o copie a conştientului propriu-zis. Imaginea conştientului propriu-zis se formează datorită golului din organism creat prin suprimare. El trece în conştienţă de sine în momentul în care golul este umplut din nou din interior. Fiinţialul capabil de această umplere este vieţuit ca Eu.

12. Realitatea Eului o găsim dacă continuăm să dezvoltăm contemplarea interioară, prin care corpul astral este abordat cognitiv, pătrunzând gândirea din cadrul meditaţiei cu voinţa. Iniţial ne-am dăruit acestei gândiri fără voinţă. Prin aceasta s-a ajuns ca în această gândire să intre un element spiritual, aşa cum intră culoarea în ochi şi sunetul în ureche la percepţia senzorială. Dacă te-ai transpus în situaţia de a reproduce printr-un act de voinţă ceea ce ai resuscitat în felul acesta, prin dăruire pasivă, în conştienţă, atunci în acest act de voinţă intră percepţia propriului Eu.

13. Pe calea meditaţiei putem găsi încă trei forme în care apare Eul, faţă de forma în care el apare în conştienţa obişnuită: 1. În conştienţa care cuprinde corpul eteric Eul apare ca imagine, care este în acelaşi timp şi o entitate activă şi ca atare îi conferă omului formă, creştere, forţe plăsmuitoare. 2. În conştienţa care cuprinde corpul astral Eul se revelează ca mădular al unei lumi spirituale, de la care îşi primeşte forţele. 3. În ultima formă de conştienţă ce poate fi cucerită, de care tocmai am pomenit, Eul se arată ca o entitate spirituală autonomă, relativ independentă de lumea spirituală înconjurătoare.

14. În cea de-a doua formă a Eului; indicată în teza a treia*, acesta apare ca „imagine“. Prin observarea acestui caracter de imagine se aruncă o lumină şi asupra entităţii gânditoare în care apare Eul în conştienţa obişnuită. În conştienţa obişnuită căutăm Eul prin tot felul de reflecţii. Totuşi, o privire serioasă asupra acestei conştienţe ne arată că prin aceasta nu poate fi găsit acest „Eu adevărat“ şi că aici reuşeşte să se profileze doar reflexul conceptual al lui, care este mai puţin decât o imagine. De adevărul acestei stări de fapt devii conştient abia atunci când avansezi la Eul ca imagine, ce trăieşte în corpul eteric. Abia atunci eşti stimulat să cauţi Eul ca adevărată entitate a omului.

* Este vorba de teza a treia din grupul anterior, deci de teza a 13-a.

15. Examinarea formei în care trăieşte Eul în corpul astral conduce la presimţirea adevărată a raporturilor omului faţă de lumea spirituală. Această formă a Eului este cufundată, în vieţuirea obişnuită, în adâncurile cele mai întunecate ale inconştientului. În aceste adâncuri omul intră, prin inspiraţie, în legătură cu entitatea spirituală cosmică. În conştienţa obişnuită întâlnim doar un foarte slab reflex în profunzimile sufletului al acestei inspiraţii din depărtările lumii spirituale.

16. A treia formă a Eului ne permite să aruncăm o privire în entitatea de sine stătătoare a omului în cadrul unei lumi spirituale. Ea trezeşte senzaţia că omul, cu natura sa fizic-senzorială, este doar o revelare a ceea ce este el în mod real. Prin aceasta este dat punctul de pornire al adevăratei cunoaşteri de sine. Căci această Sine, ce modelează omul în realitatea sa, se revelează cunoaşterii abia atunci când el avansează de la gândul Eului la imaginea acestuia, de la imagine la forţele creatoare ale acestei imagini şi de la acestea la purtătorii spirituali ai acestor forţe.

17. Omul este o fiinţă ce-şi desfăşoară viaţa la mijloc, între două tărâmuri cosmice. Prin dezvoltarea trupească el este încorporat într-o „lume inferioară“, prin entitatea sa sufletească el construieşte o „lume mediană“ şi prin forţele sale spirituale el se străduie spre o „lume superioară“. Dezvoltarea trupească o are de la ceea ce i-a dat natura; entitatea sufletească o poartă în sine ca propria sa contribuţie; forţele spirituale le află în sine ca daruri ce-l ridică deasupra lui însuşi, la participarea la o lume zeească.

18. Spiritul este creator în toate aceste tărâmuri cosmice. Natura nu este lipsită de spirit. Dacă în ea nu observăm spiritul putem chiar prin cunoaştere să o pierdem. Desigur însă, în existenţa naturii găsim spiritul ca şi cum el dormitează. După cum în viaţa omului somnul îşi are rostul lui, şi Eul trebuie să doarmă un anumit timp pentru ca altă dată să fie complet treaz, la fel şi spiritul cosmic trebuie ca într-un loc - în „natură“ - să doarmă, pentru ca în altul să fie complet treaz.

19. Faţă de Cosmos sufletul omenesc este o fiinţă care visează, dacă nu ia aminte la spiritul ce acţionează în el. Acesta trezeste visele sufleteşti, ce ţes în propriul interior, în vederea participării la lumea din care se trage fiinţa adevărată a omului. Aşa cum cel ce visează se închide faţă de lumea înconjurătoare şi se izolează în propria lui fiinţă, la fel sufletul ar trebui să piardă legătura cu spiritul lumii din care se trage, dacă nu vrea să audă în el însuşi strigătul de deşteptare al spiritului.

20. Este un fapt ce ţine de dezvoltarea justă a vieţii sufleteşti din om, ca el să devină deplin conştient în interiorul fiinţei sale de acţiunea ce porneşte din spirit. Mulţi adepţi ai concepţiei recente naturalist-ştiinţifice sunt în acest sens atât de puternic ancoraţi într-o anumită prejudecată, încât spun că, în toate fenomenele cosmice, ceea ce domină este cauzalitatea generală. Dacă omul crede că poate fi cauza a ceva datorită lui însuşi, aceasta nu poate fi decât o iluzie. Cunoaşterea modernă a naturii vrea să rămână în toate credincioasă observaţiei şi experimentului. Prin prejudecata referitoare la cauzalitatea ascunsă a propriilor impulsuri, ea păcătuieşte chiar împotriva propriului ei principiu. Căci acţiunea liberă din interiorul fiinţei omeneşti este o consecinţă absolut elementară a autoobservaţiei omului. Nu ne este permis s-o tăgăduim, ci trebuie s-o punem de acord cu principiul cauzalităţii generale care domneşte în cadrul ordinii naturale.

21. Nerecunoaşterea acestui impuls din spirit înăuntrul fiinţei omeneşti este cea mai mare piedică în calea ajungerii la convingerea existenţei unei lumi spirituale. Căci încadrarea propriei fiinţe în ordinea naturală înseamnă abaterea privirii sufleteşti de la această fiinţă. În lumea spirituală nu putem pătrunde însă dacă nu sesizăm spiritul, în primul rând acolo unde el există în mod absolut nemijlocit: în autoobservaţia nepărtinitoare.

22. Autoobservaţia constituie începutul observaţiei spirituale. Şi ea poate constitui începutul just pentru că omul, într-o reflectare adevărată, nu se poate opri la ea, ci de la ea trebuie să avanseze la următorul conţinut spiritual al lumii. Aşa cum corpul omenesc se atrofiază dacă nu primeşte hrană fizică, tot astfel cel ce se observă pe sine în sens corect va resimţi o atrofiere a Sinei sale, dacă nu vede cum în această Sine acţionează forţele unei lumi spirituale, activă în afara lui.

23. Când omul trece prin poarta morţii el intră în lumea spirituală, moment în care simte desprinzându-se de el tot ceea ce a dobândit, ca impresii şi experienţe sufleteşti, prin intermediul simţurilor trupeşti şi al creierului în timpul vieţii pământeşti. În faţa conştienţei sale apare atunci în imagini, într-un tablou grandios, conţinutul de viaţă adunat de-a lungul vieţii pământeşti în memoria sa sub formă de gânduri la care nu a asociat imagini, sau ceea ce pentru conştienţa pământească a rămas neremarcat, dar care de fapt a făcut totuşi asupra sufletului său o impresie subconştientă. După puţine zile aceste imagini pălesc, până la a dispărea. Când au dispărut cu totul, omul ştie atunci că a depus şi corpul său eteric, în care el recunoaşte pe purtătorul acestor imagini.

24. După depunerea corpului eteric omului îi mai rămân, ca ultime mădulare, corpul astral şi Eul. Cât timp primul îi rămâne ataşat, acesta face să trăiască în conştienţă tot ceea ce a format în timpul vieţii pământeşti conţinutul inconştient al sufletului, când acesta se odihnea în somn. În acest conținut sunt cuprinse judecăţile pe care le întipăresc în timpul somnului în corpul astral fiinţe spirituale dintr-o lume superioară, care însă se sustrag conştienţei pământeşti. Omul parcurge încă o dată viaţa sa pământească, dar în aşa fel încât acum conţinutul său sufletesc este evaluarea, din punctul de vedere al lumii spirituale, a faptelor şi gândurilor lui. Parcurgerea vieţii se face retrospectiv: mai întâi ultima noapte, apoi penultima şi aşa mai departe.

25. Evaluarea vieţii, trăită în corpul astral după trecerea prin poarta morţii, durează un timp egal cu cel afectat somnului în viaţa pământească.


26. Omul intră în lumea spirituală abia după depunerea corpului astral, după încheierea evaluării vieţii. În această lume, relaţia 1ui faţă de entităţile de natură pur spirituală este similară aceleia faţă de entităţile şi procesele regnurilor naturale de pe Pământ. Tot ceea ce în viaţa pământescă era lume exterioară, în vieţuirea spirituală devine lume interioară. În această situaţie omul nu percepe această lume exterioară ca atare, ci o vieţuieşte în spiritualitatea ei, care pe Pământ îi era ascunsă, o percepe ca pe lumea sa interioară.

27. În domeniul spiritual omul, aşa cum este el pe Pământ, devine lume exterioară. La acest om te uiţi aşa cum te-ai uita la stele, nori, munţi, râuri aici pe Pământ. Şi această lume exterioară nu este mai puţin bogată în conţinut decât apar în viaţa terestră fenomenele Cosmosului.

28. Forţele edificate de spiritul omului în domeniul spiritual continuă să acţioneze în plăsmuirea omului pământesc, după cum faptele săvârşite ca om fizic continuă să acţioneze în viaţa de după moarte sub formă de conţinut sufletesc.


29. În cunoaşterea imaginativă avansată acţionează ceea ce trăieşte spiritual-sufleteşte înăuntrul omului şi contribuie de-a lungul vieţii la modelarea corpului său fizic şi, pe baza acestuia, dezvoltă existenţa omenească în lumea fizică. Aici corpului fizic, ce în metabolism cunoaşte o permanentă înnoire, i se opune entitatea omenească interioară, ce în fiinţa sa cunoaşte o evoluţie continuă de la naştere (respectiv concepţie) până la moarte; corpului spaţial i se opune un corp temporal.

30. În cunoaşterea inspirată trăieşte în imagine ceea ce experimentează fiinţa omenească în cadrul unei ambianţe spirituale în perioada dintre moarte şi o nouă naştere. Aici se poate contempla ce este omul în conexiunea cosmică conform fiinţei sale, fără corpurile fizic şi eteric prin intermediul cărora traversează existenţa terestră.

31. În cunoaşterea intuitivă în conştienţă trăieşte ceea ce acţionează din vieţile pământeşti anterioare în viaţa pământească prezentă. Aceste vieţi pământeşti anterioare, în evoluţia lor ulterioară, s-au debarasat de legăturile în care s-au aflat cu lumea fizică. Ele au devenit sâmburele spiritual pur al fiinţei omeneşti şi acţionează ca atare în viaţa actuală. Prin aceasta ele devin, de asemenea, obiect al cunoaşterii, o cunoaştere ce se produce în urma dezvoltării cunoaşterii imaginative şi inspirate.


32. În capul omului, organizarea fizică este o amprentă a individualităţii spirituale. Părţile fizică şi eterică ale capului le găsim ca imagini încheiate, terminate ale spiritualului şi alături de ele stau, într-o entitate sufletesc-spirituală independentă, partea astrală şi Eul. Ca urmare, în capul omului avem de-a face cu o dezvoltare paralelă a organizărilor, relativ autonome, fizică şi eterică pe de o parte şi astrală şi Eu pe de altă parte.

33. În partea metabolism-membre a omului, cele patru mădulare ale entităţii umane sunt strâns unite unul cu celălalt. Organizarea Eu şi organizarea corp astral nu stau alături de părţile fizică şi eterică. Ele sunt în acestea: le însufleţesc, acţionează în creşterea lor, în capacitatea lor de mişcare şi aşa mai departe. Prin aceasta însă partea metabolism-membre este ca un germene ce vrea să se dezvolte în continuare, ce tinde permanent să devină cap şi care în timpul vieţii pământeşti este ţinut permanent în loc de la aşa ceva.

34. Organizarea ritmică se află la mijloc. Aici organizările Eu şi corp astral se unesc şi se separă alternativ de partea fizică şi eterică. Respiraţia şi circulaţia sangvină sunt expresia fizică a acestei uniri şi separări. Procesul de inspiraţie reflectă unirea; procesul de expiraţie separarea. Procesele din sângele arterial reprezintă unirea; procesele din sângele venos separarea.


35. Fiinţa fizică a omului o înţelegem doar dacă o privim ca o imagine a spiritual-sufletescului. Luat în sine, corpul fizic al omului rămâne un lucru de neînţeles. Însă în mădularele sale el este, în diverse forme, o imagine a spiritual-sufletescului. Capul este cea mai desăvârşită imagine senzorială, imaginea definitivată a acestuia. Tot ceea ce tine de sistemul metabolism-membre este ca o imagine ce nu a primit încă forma sa finală, ci la care abia s-a început să se lucreze. Tot ceea ce aparţine de organizarea ritmică a omului se află, în ceea ce priveşte raportul spiritual-sufletescului faţă de trupesc, la mijloc între aceste două extreme.

36. Cine consideră capul omenesc din acest punct de vedere spiritual are, în această consideraţie, un ajutor pentru înţelegerea imaginaţiunilor spirituale; căci în formele capului s-au scurs, oarecum până la nivelul consistenţei fizice, forme imaginative.

37. În acelaşi fel, prin examinarea părţii ritmice a organizării omeneşti putem avea un ajutor în înţelegerea inspiraţiunilor. Aspectul fizic al ritmurilor vitale poartă, în imaginea senzorială, caracterul inspirativului. În sistemul metabolic şi în sistemul locomotor, dacă le considerăm în deplină acţiune, în desfăşurarea activităţilor necesare sau posibile, avem o imagine sensibil-suprasensibilă a intuitivului suprasensibil pur.