Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


ISTORIE CEREASCĂ, ISTORIE MITOLOGICĂ, ISTORIE
PĂMÂNTEASCĂ, MISTERIUL DE PE GOLGOTA


În Cosmosul spaţial stau faţă în faţă două polarităţii: depărtările cosmice şi centrul pământesc. În depărtările cosmice sunt oarecum „împrăştiate“ stelele. Din centrul Pământului radiază forţe în toate direciţiile depărtărilor cosmice.

Prin modul în care omul stă în interiorul lumii în epoca cosmică prezentă, strălucirea stelelor şi acţiunea forţelor pământeşti nu-i pot apărea acestuia decât ca opera unitară a fiinţelor divin-spirituale cu care el este unit în interiorul său.

A existat însă o epocă cosmică în care această strălucire şi aceste forţe terestre mai erau încă revelaţia spirituală nemijlocită a fiinţelor divin-spirituale. Omul, cu conştienţa sa obscură, simţea active în entitatea lui fiinţele divin-spirituale.

A urmat apoi o altă epocă cosmică. Cerul cu stele s-a despărţit, ca fiinţă corporală, de acţiunea divin-spirituală. A luat naştere ceea ce se poate numi Spiritul lumii şi Trupul lumii. Spiritul lumii este o multitudine de entităţii divin-spirituale. În epoca mai veche ele acţionează pe Pământ din locurile în care se găsesc stelele. Ceea ce strălucea spre noi din depărtările cosmice, ceea ce radia ca forţe din centrul Pământului erau în realitate inteligenţă şi voinţă ale entităţilor divin-spirituale ce lucrau la crearea Pământului şi a omenirii lui.

În epoca cosmică care a urmat ‒ după evoluţiile Saturn şi Soare ‒, acţiunea inteligenţei şi voinţei fiinţelor divin-spirituale a devenit din ce în ce mai interioară spiritual. Locul în care ele erau active la origini a devenit „Trupul lumii“, o dispunere armonioasă de stele în spaţiul cosmic. Dacă privim retrospectiv aceste lucruri dintr-o concepţie spirituală despre lume, putem spune: din Trupul spiritual originar al fiinţelor creatoare din Univers a luat fiinţă Spiritul lumii şi Trupul lumii. Trupul lumii, prin dispunerea stelelor şi mişcarea aştrilor, arată cum era odinioară acţiunea inteligentă şi voliţională a zeilor. Pentru prezentul cosmic însă, ceea ce odinioară în stele era inteligenţă divină si voinţă divină ce se miscau liber a devenit în acestea legic-fix.

Aşadar, ceea ce străluceşte astăzi din lumea stelară spre omul de pe Pământ nu este o expresie nemijlocită a voinţei divine şi a inteligenţei divine, ci un semn încremenit pentru ceea ce au fost odinioară acestea în stele. Prin urmare, în admiraţia desprinsă din sufletul omenesc pentru configuraţia stelară a cerului putem vedea o revelaţie trecută, nu una actuală, a zeilor.

Ceea ce însă în strălucirea stelară este „trecut“, în lumea spirituală este „prezent“, iar omul trăieşte cu fiinţa sa în acest Spirit al lumii „prezent“.

Trebuie să privim înapoi în procesul de plăsmuire al lumii spre o epocă cosmică veche, în care Spiritul lumii şi Trupul lumii acţionează ca o unitate. Trebuie să avem apoi în vedere epoca de mijloc, în care ele se dezvoltă ca o dualitate. Şi trebuie să ne imaginăm în viitor o a treia epocă, în care Spiritul lumii va integra din nou Trupul lumii în acţiunea sa.

Pentru epoca veche nu s-ar fi pus problema „calculării“ unei constelaţii stelare sau a unei traiectorii astrale, căci ele erau expresia inteligenţei libere şi a voinţei libere a fiinţelor divin-spirituale. În viitor acestea, din nou, nu vor mai fi obiectul calculabilului.

„Calculul“ are importanţă doar pentru epoca cosmică de mijloc. Şi aşa cum acest lucru este valabil pentru constelaţia stelară şi pentru traiectoria astrală, la fel se pune problema pentru forţele ce acţionează din centrul Pământului spre depărtările cosmice. Aici „calculabil“ devine ceea ce acţionează „din adâncuri“.

Tot ce a existat însă în epoca cosmică mai veche tinde spre cea de mijloc, în care spaţialul şi temporalul devin „calculabile“ şi unde divin-spiritualul trebuie căutat îndărătul „calculabilului“, ca revelaţie a inteligenţei şi a voinţei.

Doar în această epocă de mijloc există condiţiile pentru ca omenirea să poată progresa de la o conştienţă confuză la o conştienţă de sine luminoasă, liberă, la propria inteligenţă liberă şi la propria voinţă liberă.

A trebuit să vină o vreme în care Copernic [33] şi Kepler [34] să „calculeze“ Trupul lumii, căci, din forţele cosmice aflate în legătură cu ivirea acestui moment, a trebuit să se formeze conştienţa de sine a omului. Această conştienţă de sine a fost sădită ca predispoziţie în perioada anterioară; a venit apoi vremea în care s-a ajuns până acolo încât să se „calculeze“ depărtările cosmice.

Pe Pământ se derulează „istoria“. Ea nu ar fi apărut niciodată dacă depărtările cosmice nu ar fi devenit constelaţii stelare şi traiectorii astrale „fixe“. În „devenirea istorică“ de pe Pământ, avem o reflectare ‒ însă una complet modificată ‒ a ceea ce a fost odinioară „istorie cerească“.

Popoarele mai vechi mai au încă în conştienţa lor această „istorie cerească“, şi ele privesc mai degrabă spre aceasta decât spre „istoria pământească“.

În „istoria pământească“ trăiesc inteligenţa şi vointa omenească, întâi în legătură cu voinţa divină şi inteligenţa divină cosmică, apoi independent.

În „istoria cerească“ trăiau inteligenţa şi voinţa fiinţelor divin-spirituale aflate în legătură cu omenirea.

Dacă privim în urmă viaţa spirituală a popoarelor, vedem cum într-un trecut străvechi oamenii aveau o conştienţă a împreună-trăirii şi a împreună-voirii cu entităţile divin-spirituale, astfel încât „istoria“ acestora este istorie cerească. Când vorbeşte despre „origini“, omul nu povesteşte despre procese pământeşti, ci despre procese cosmice. Chiar şi pentru propriul său trecut, ceea ce se petrece în jurul lui pe Pământ i se pare atât de nesemnificativ comparativ cu procesele cosmice, încât nu le ia în considerare decât pe acestea din urmă.

A existat o epocă în care omenirea avea o conştienţă care îi permitea să vadă istoria cerească în impresii puternice, în care înaintea sufletului omenesc stăteau fiinţele divin-spirituale înseşi. Ele vorbeau; iar omul percepea limba în inspiraţie de vis; ele revelau conformaţiile lor, iar omul le contempla în imaginaţie de vis.

Această „istorie cerească“, ce a umplut o lungă perioadă de timp sufletele oamenilor, a fost urmată de istoria mitică, care astăzi este considerată de cei mai mulţi o formă veche de operă poetică. Ea strânge la un loc evenimente cereşti şi evenimente pământeşti. Apar, de exemplu, „eroii“, fiinţe supraomeneşti. Aceştia sunt fiinţe care în evoluţie se află deasupra oamenilor. De exemplu, ele au dezvoltat într-o anumită perioadă mădularele fiinţiale omeneşti doar până la nivelul sufletului senzaţiei. „Eroul“ însă a dezvoltat deja ceea ce în om va apărea în viitor ca Sine spirituală. „Eroul“ nu se poate încorpora nemijlocit în condiţiile existenţei terestre; poate face însă acest lucru cufundându-se în corpul unui om, devenit astfel capabil să acţioneze ca om printre oameni. Astfel de fiinţe trebuie să le vedem în „iniţiaţii“ timpurilor mai de demult.

Pe lângă aceasta, trebuie să înţelegem că omenirea nu şi-a „reprezentat“ evenimentele lumii în acest fel epoci la rând, ci că ceea ce s-a petrecut între lumea mai mult spirituală „necalculabilă“ şi cea corporală „calculabilă“ s-a modificat continuu. Un lucru este clar, şi anume că conştienţa omenească a unui popor sau a altuia rămâne fixată încă o lungă perioadă de timp pe o anumită „concepţie asupra lumii“, ce corespunde unei realităţi mai vechi, mult după ce condiţiile din lume s-au schimbat. La început conştienţa omenească, care nu ţine acelaşi pas cu evenimentul cosmic, încă mai contempla în mod real vechiul. A urmat apoi o vreme în care contemplarea a pălit, iar vechiul n-a mai fost păstrat decât prin tradiţie. Aşa, de exemplu, în Evul Mediu, prin tradiţie, oamenii încă îşi mai reprezentau o intervenţie a lumii cereşti în cea pământească, fără însă să o contemple în mod direct, căci forţa privirii imaginative nu mai exista.

În sfera terestră popoarele se dezvoltă păstrând, pentru diverse intervale de timp, un conţinut sau altul al unei concepţii despre lume, aşa încât vedem coexistând una lângă alta concepţii despre lume care, conform naturii lor, stau una după alta. ‒ Mai trebuie ţinut cont de faptul că diferitele concepţii despre lume ale popoarelor nu provin doar pe această cale şi că popoarele contemplau, conform predispoziţiilor sădite în ele, aspecte diferite. Aşa, de exemplu, egiptenii vedeau lumea în care existau fiinţe pe cale de a deveni om dar care s-au oprit înainte de a atinge acest stadiu; şi ei îl vedeau pe om, în existenţa lui de după viaţa terestră, în tot ceea ce acesta avea de-a face cu astfel de fiinţe. Popoarele caldeene vedeau mai mult cum fiinţe spirituale extrapământeşti ‒ bune şi rele ‒ interveneau în viaţa terestră pentru a acţiona acolo.

„Istoriei cereşti“ propriu-zise, corespunzătoare unei epoci vechi şi care a durat foarte mult timp, îi urmează istoria „mitologică“, mai scurtă dar, în comparaţie cu „istoria“ propriu-zisă de mai târziu, totuşi destul de lungă.

Asa cum am caracterizat mai sus, oamenii părăsesc cu greu vechile concepţii din conştienţa lor în care sunt reprezentaţi oameni şi zei „acţionând împreună“. Astfel, „istorie pământească propriu-zisă“ există de mult timp, încă de pe vremea în care s-a dezvoltat sufletul înţelegerii sau afectivităţii. Omul „gândeşte“ încă în sensul a ceea ce a fost. Începe să se dea atenţie „istoriei propriu-zise“ abia în momentul în care se dezvoltă primii germeni ai sufletului conştienţei.

Inteligenţa liberă şi voinţa liberă pot fi vieţuite de om în ceea ce se desprinde de divin-spiritual şi, ca omenesc-spiritual, devine istorie.

Astfel, istoria lumii, în care omul este întreţesut, se derulează între un complet calculabil şi acţiunea inteligenţei libere şi a voinţei libere. Istoria lumii se revelează în toate nuanţele intermediare de conlucrare a celor două extreme.

Omul îşi săvârşeşte viaţa sa dintre naştere şi moarte creându-şi în domeniul calculabilului baza trupească pentru a-şi putea dezvolta deplin incalculabilul interior, spiritual-sufletesc liber. Viaţa sa dintre moarte şi o nouă naştere şi-o petrece în domeniul incalculabilului, însă acum în aşa fel, încât aici, în „interiorul“ existenţei spiritual-sufleteşti, se dezvoltă plenar, prin gândire, calculabilul. Prin aceasta ‒ prin acest calculabil ‒, el devine făuritorul vieţii sale pământeşti viitoare.

În „istorie“, pe Pământ, se dezvoltă incalculabilul, în care se încorporează însă ‒ chiar dacă în mică măsură ‒ calculabilul.

Împotriva ordinii dintre incalculabil şi calculabil stabilită prin intermediul fiinţelor divin-spirituale legate de om de la origini ‒ împotriva armonizării de către acestea a Cosmosului prin „măsură, număr şi greutate“ ‒ se postează fiinţele luciferice şi ahrimanice. Lucifer nu poate uni cu tipologia pe care şi-a dat-o fiinţei sale nimic calculabil. Idealul său este acţiunea cosmică necondiţionată a inteligenţei şi voinţei.

Această tendintă luciferică este adecvată ordinii cosmice în domeniile în care trebuie să domnească fapta liberă. Aici Lucifer este ajutorul spiritual îndreptăţit al dezvoltării omenirii. Fără ajutorul lui libertatea nu ar putea pătrunde în spiritual-sufletescul omului, care se edifică pe fundamentul trupescului calculabil. Lucifer ar dori însă să extindă această tendinţă la întregul Cosmos. Iar aici activitatea sa devine o luptă împotriva ordinii divin-spirituale, căreia omul îi aparţine de la începuturi.

Aici intervine Mihael. Cu fiinţa sa el se situează în incalculabil; însă el ţine echilibrul între incalculabil şi calculabil, pe care le poartă în el ca gânduri cosmice, pe care le-a primit de la zeii săi.

Puterile ahrimanice au un alt fel de a se posta în lume. Ele sunt complet opusul fiinţelor divin-spirituale cu care omul este unit de la începuturi. Acestea din urmă sunt în prezent puteri pur spirituale, ce poartă cu sine inteligenţă absolut liberă şi voinţă absolut liberă, care însă în această inteligenţă şi în această voinţă absolut liberă creează ideea înţeleaptă privitoare la necesitatea calculabilului, a neliberului ca gând cosmic, din sânul căruia omul trebuie să se dezvolte ca fiinţă liberă. Aceste fiinţe sunt unite în Cosmos, în iubire, cu tot ce înseamnă calculabil, cu gândul cosmic. Această iubire se revarsă din ele în tot Universul.

Într-un contrast total cu aceasta, în pofta lacomă a puterilor ahrimanice trăieşte ura rece pentru tot ceea ce se dezvoltă în libertate. Ahriman are tendinta ca din tot ceea ce el emană din Pământ în spaţiul cosmic să facă o maşinărie cosmică. „Singurul şi unicul“ lui ideal este „măsura, numărul şi greutatea“. El a fost chemat în Cosmosul care slujeşte evoluţia omenească, fiindcă „măsura, numărul şi greutatea“, domeniul său, trebuiau dezvoltate.

Doar cine întelege lumea întotdeauna spiritual-corporal o înţelege cu adevărat. Acest lucru trebuie urmărit până în natură, referitor la astfel de puteri cum sunt cele divin-spirituale, ce acţionează în iubire, şi cele ahrimanice, ce acţionează în ură. În căldura cosmică naturală, ce începe să se facă simţită odată cu venirea primăverii şi continuă să acţioneze pe toată durata verii, trebuie percepută iubirea naturală a fiinţelor divin-spirituale; în frigul ce bântuie iarna trebuie să vedem acţiunea lui Ahriman.

În miezul de vară, în iubirea naturală ‒ căldura ‒ se întreţese forţa lui Lucifer. La Crăciun forţa fiinţelor divin-spirituale unite dintru începuturi cu omul începe să se opună frigului-ură al lui Ahriman. Către primăvară iubirea divină din natură îmblânzeşte continuu ura din natură, ce vine de la Ahriman.

Apariţia acestei iubiri divine în cursul fiecărui an este un prilej de a ne aminti că elementul dumnezeesc liber a intrat în elementul terestru calculabil odată cu Christos. Christos acţionează în calculabil în deplină libertate; prin aceasta el face inofensiv ahrimanicul, elementul care râvneşte doar calculabilul.

Evenimentul de pe Golgota este fapta cosmică liberă a iubirii în cadrul istoriei pământeşti; ea, de asemenea, nu este accesibilă decât iubirii pe care omul o dezvoltă pentru înţelegerea ei.

Goetheanum, Crăciun 1924


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la consideraţia precedentă: Istorie cerească, istorie mitologică,
istorie pământească, Misteriul de pe Golgota)

140. Evoluţia cosmică în care este întreţesută evoluţia omenirii şi care în conştienţa omenească se reflectă ca „istorie“ ‒ în sensul cel mai larg ‒ se împarte în: istorie cerească, ce se întinde pe o durată lungă de timp, istorie mitologică, ceva mai scurtă, şi istorie pământească, relativ foarte scurtă.

141. Această evoluţie se divide în prezent într-o acţiune a fiinţelor divin-spirituale ce lucrează în inteligenţa liberă şi în voinţa liberă, care nu sunt „calculabile“, şi într-o acţiune „calculabilă“ a trupului cosmic.

142. Împotriva calculabilului trupului cosmic se ridică puterile luciferice, împotriva a ceea ce acţionează în inteligenţă liberă şi în voinţă liberă se ridică puterile ahrimanice.

143. Evenimentul de pe Golgota este o faptă cosmică liberă, care îşi are sorgintea în iubirea cosmică şi care nu poate fi înţeleasă de către oameni decât prin iubire.