Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


CE SE REVELEAZĂ ATUNCI CÂND PRIVIM RETROSPECTIV
ÎN VIEŢILE PĂMÂNTEȘTI REPETATE?


Când cunoaşterea spirituală poate privi retrospectiv vieţile pământeşti anterioare ale unui om, observă faptul că există un număr de astfel de vieţi pământeşti în care omul era deja persoană. Aspectul său exterior se asemăna celui din prezent şi el avea o viaţă interioară ce purta o amprentă individuală. Apar vieţi pământeşti ce revelează faptul că acolo exista un suflet al înţelegerii sau afectivităţii, nu încă şi sufletul conştienţei şi vieţii în care abia se formase sufletul senzaţiei şi aşa mai departe.

Aşa se prezentau lucrurile în epocile istorice ale Pământului; chiar cu mult timp înainte, situaţia era aceasta.

Mergând mai mult înapoi, ajungem însă în epoci în care lucrurile nu stăteau aşa. Îl vedem atunci pe om, prin viaţa sa interioară şi prin conformaţia sa exterioară, întreţesut cu lumea fiinţelor divin-spirituale. Omul era aici ca om pământesc, dar nu era despărţit de fiinţa, gândirea şi voirea divin-spirituală.

În epoci şi mai vechi, omul individualizat dispare complet; există doar fiinţe divin-spirituale ce-l poartă pe om în sânul lor. În decursul timpului petrecut pe Pământ, omul a străbătut aceste trei stadii evolutive. Trecerea primului stadiu în al doilea se plasează în epoca lemuriană cea mai târzie, trecerea de la stadiul al doilea la al treilea se plasează în epoca atlanteeană.

Aşa cum în actuala viaţă terestră omul poartă în sine, ca amintire, trăirile sale sufleteşti, tot astfel poartă în sine, ca o amintire cosmică, tot ceea ce el a cunoscut în modul descris mai înainte. Ce reprezintă viaţa sufletească terestră? Este lumea amintirilor, gata în orice moment să primească noi percepţii. Omul îşi trăieşte existenţa interioară pământească în această alternanţă de amintire şi experienţă nouă.

Această existenţă interioară pământească n-ar ajunge însă să se dezvolte dacă în om n-ar exista şi astăzi, ca amintire cosmică, acele lucruri pe care le contemplăm atunci când privim spiritual realităţile din primul stadiu al devenirii sale ca om pe Pământ, în care încă nu se separă de fiinţele divin-spirituale.

Astăzi, din tot ce s-a întâmplat atunci în lume nu a mai rămas viu decât ceea ce se dezvoltă în cadrul organizării neurosenzoriale a omului. În natura exterioară, toate forţele care acţionau în acea vreme s-au stins şi nu mai pot fi observate decât în forme moarte.

Astfel, în lumea de gânduri a omului trăieşte ca revelaţie prezentă ceva care, pentru a avea existenţă terestră, trebuie să aibă ca suport ceea ce omul a dezvoltat înainte să fi dobândit existenţa terestră individuală.

Omul vieţuieşte acest stadiu de fiecare dată când intră în existenţa dintre moarte şi o nouă naştere, numai că el aduce cu sine în lumea fiinţelor divin-spirituale ‒ care îl reprimesc precum odinioară când l-au avut în sânul lor ‒ întreaga sa existenţă individuală pe care şi-a format-o în vieţile pământeşti. Între moarte şi o nouă naştere el este totodată în prezent, dar şi în tot acel timp pe care l-a străbătut în vieţi pământeşti repetate şi în vieţi repetate dintre moarte şi o nouă naştere.

Altfel se prezintă situaţia în ceea ce priveşte trăirile din lumea de sentimente a omului. Ea este în relaţie cu vieţuirile care au venit imediat după vieţuirile care încă nu îl revelaseră pe om ca atare. Sunt vieţuiri pe care omul le face deja ca om, dar nedespărţit încă de fiinţa, gândirea şi voirea divin-spirituală. Omul nu ar putea dezvolta în prezent o lume de sentimente, dacă aceasta nu ar avea ca suport organizarea sa ritmică. În această organizare ritmică trăieste o amintire cosmică a celui de-al doilea stadiu de evoluţie al omenirii, pe care l-am descris.

Astfel, în lumea de sentimente acţionează simultan prezentul sufletesc al omului şi ceva care acţionează retroactiv în el, dintr-o epocă veche.   

În viaţa dintre moarte şi o nouă naştere omul vieţuieşte conţinutul despre care vorbim aici ca pe o graniţă a Cosmosului său. Ceea ce este pentru om cerul cu stele în viaţa fizică pământească este, spiritual, în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, existenţa sa din perioada cuprinsă între starea de totală unire cu lumea divin-spirituală şi separarea de aceasta. Aici, la „graniţa lumilor“, nu apar corpuri cereşti fizice; în locul fiecărei stele în parte se vede suma fiinţelor divin-spirituale care, desigur, în realitate sunt steaua respectivă.

Legat doar de voinţă, nu şi de sentiment şi gândire, în om trăieste ceea ce dau la iveală vieţile pământeşti în care se observă deja o manifestare personal-individuală. Ceea ce din Cosmos îi conferă omului forma sa exterioară este primit în această formă exterioară ca amintire cosmică. Aceasta trăieşte în forma omenească ca forţe. Nu sunt în mod nemijlocit forţele voinţei, ci ceva ce în organizarea omenească constituie suportul forţelor de voinţă.

În viaţa dintre moarte şi o nouă naştere acest domeniu al fiinţei orneneşti se află în afara „graniţei lumilor“. Omul şi-l reprezintă acolo ca pe ceva ce-i va aparţine iarăşi, în noua sa viaţă pământească.

Prin organizarea sa neurosenzorială omul mai este unit astăzi cu Cosmosul, cam cum era pe vremea când, fiind încă în domeniul divin-spiritual, se revela doar în germene.

Prin organizarea sa ritmică omul mai trăieşte astăzi în Cosmos aşa cum trăia atunci când deja devenise om, dar încă nu se despărtise de divin-spiritual.

Prin organizarea sa metabolico-motorie, ce constituie suportul pentru dezvoltarea vieţii voliţionale, omul trăieşte suportând în această organizare efectele acţiunilor sale din vieţile pământeşti când a început să devină o persoană dotată cu individualitate şi din vieţile dintre moarte şi o nouă naştere.

Din forţele Pământului omul are doar acel lucru care îi conferă conştienţa de sine. Chiar şi suportul fizic trupesc al acestei conştiente de sine provine tot din ceea ce produce Pământul. Toate celelalte componente din fiinţa omenească au o origine extrapământească cosmică. Corpul astral, purtător al senzaţiilor şi al gândurilor şi baza sa eteric-fizică, toată vitalitatea din corpul eteric, chiar şi ceea ce acţionează fizic şi chimic în corpul fizic, îşi au originea în exteriorul Pământului. Oricât ar părea de surprinzător, fizico-chimicul ce acţionează în interiorul omului nu are o provenienţă terestră.

Faptul că omul dezvoltă în sine acest cosmic extrapământesc se datorează acţiunii planetelor şi a altor aştri asemănători. Soarele şi forţele sale duc pe Pământ tot ceea ce dezvoltă el astfel. Omenesc-cosmicul este transmutat în domeniul pământescului prin intermediul Soarelui. Prin intermediul lui omul trăieşte pe Pământ ca fiinţă cerească. Doar acel lucru prin care depăşeşte organizarea sa omenească, facultatea de a da naştere unor semeni, este un dar al Lunii.

Când Soarele, în perioada Crăciunului, începe să câştige tot mai multe forţe pentru Pământ, atunci această acţiune anuală manifestată ritmic în fizic-pământesc este o expresie a spiritului din natură. Evoluţia omenirii reprezintă oarecum o singură verigă dintr-un „an cosmic“ gigantic. Acest lucru reiese din expunerile precedente. În acest an cosmic „Crăciunul cosmic“ nu se întâmplă acolo unde Soarele acţionează pe Pământ doar din spiritul naturii, ci acolo unde sufletul Soarelui, Spiritul lui Christos, coboară pe Pământ.

Aşa cum în fiecare om cele vieţuite individual sunt în legătură cu amintirea cosmică, tot astfel Crăciunul din fiecare an este resimţit în mod just de sufletul omenesc, dacă ne imaginăm evenimentul cosmic-ceresc al coborârii lui Christos acţionând în continuare şi ca pe o amintire cosmică, nu doar una omenească. Nu numai omul comemorează de Crăciun coborârea lui Christos, ci şi Cosmosul.

Goetheanum, Anul Nou 1925


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la consideraţia precedentă: Ce se revelează atunci când
privim retrospectiv în vieţile pământeşti repetate?)

144. Dacă privim retrospectiv vieţile pământeşti repetate ale unui om, acestea se împart în trei stadii diferite. Unul este mai vechi, în care omul nu este încă o entitate individuală, ci există ca germene în entitatea divin-spirituală. În privirea retrospectivă nu găsim încă un om, ci fiinţe divin-spirituale (Începătoriile sau Arhaii).

145. Acestuia i se adaugă un stadiu intermediar, în care omul există deja ca entitate individuală, însă nedetaşată încă de gândirea şi voirea şi fiinţa lumii divin-spirituale. El nu are încă personalitatea pe care o are în prezent, care este în legătură cu faptul că apare ca o fiinţă complet independentă pe Pământ, despărţită de lumea divin-spirituală.

146. Al treilea stadiu este abia stadiul actual. Omul se vieţuieste în forma sa de om, despărţit de lumea divin-spirituală; iar el vieţuieşte lumea ca un spaţiu înconjurător, cu care stă faţă în faţă ca persoană, ca individ. Acest stadiu începe în epoca atlanteeană.