Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA a XII-a

Hamburg, 31 mai 1908

Am descris ieri schimbările pe care le provoacă în corpul astral meditaţia, concentrarea şi celelalte exerciţii prescrise prin diversele metode de iniţiere. Am văzut că aceste exerciţii permit corpului astral să formeze în el organele necesare percepţiei lumilor superioare. Deşi exerciţiile diferă după diversele epoci de civilizaţie, principiul iniţierii este propriu-zis peste tot acelaşi. Marea diferenţă intervine abia după aceea, când trebuie făcuţi următorii paşi. Pentru ca omul să poată vedea cu adevărat în lumile superioare trebuie ca ceea ce s-a dezvoltat în corpul astral drept organe să se imprime, să se impregneze în corpul eteric.

După o veche expresie, această muncă asupra corpului astral prin meditaţie şi concentrare este numită purificare sau „catharsis”. Ea are în adevăr ca scop să elimine din corpul astral tot ceea ce l-ar împiedica să aibă o structură regulată şi armonioasă pentru a putea să dobândească organe superioare, căci germenul acestor organe se află în el; nu este, de fapt, vorba decât de a le elibera.

Am spus că existau tot felul de metode pentru a produce acest catharsis. Poţi face deja mari progrese în acest sens dacă asimilezi ceea ce este dat în cartea mea Filosofia libertății, dacă trăieşti intens în tine însuţi cele scrise acolo astfel încât să îţi poţi spune:

Această carte mi-a dat un impuls, acum însă eu pot să reproduc prin mine însumi ansamblul de gânduri ce sunt indicate acolo. Dacă faţă de această carte ai raportul pe care îl are un interpret virtuoz când interpretează o bucată muzicală față de compozitorul care a compus-o, astfel încât el recreează în sine opera – desigur într-un mod corespunzător –, înlănţuirea gândurilor, care formează în această carte un tot închegat, organic, poate aduce până la o înaltă treaptă catharsisul. Căci esenţialul într-un astfel de caz, precum cel al acestei cărţi, este faptul că gândurile sunt astfel expuse încât ajung să acţioneze. În multe alte cărţi actuale ai putea, în fond, schimbând numai puţin sistematica, să modifici ceva din modul de expunere, spunând unele lucruri înainte, altele după aceea. Pentru Filosofia libertății acest lucru nu este posibil. Este imposibil să schimbi aici cele scrise la pagina 150 cu cele de la pagina 100, aşa cum este imposibil să-i pui unui câine labele din faţă în locul celor din spate. Această carte este un tot închegat organic şi studiul aprofundat al gândurilor pe care ea le cuprinde constituie de fapt un fel de antrenament interior. Există deci mai multe metode pentru a ajunge la catharsis. Dacă s-a lucrat după ea fără să se ajungă la aşa ceva, nu trebuie trasă concluzia că această carte nu poate face ceea ce am spus, ci mai curând că nu s-a lucrat corect sau cu destulă constanţă şi energie.

Să luăm acum în discuție celălalt aspect. Când catharsisul s-a produs şi organele de simţ ale corpului astral sunt formate, trebuie ca totul să fie imprimat în corpul eteric. Iată ce i se spunea în iniţierile precreştine discipolului, după ce acesta efectuase exerciţiile pregătitoare, exerciţii care puteau dura mulţi ani: Corpul tău astral a ajuns acum în posesia organelor sale de cunoaştere astrală; a venit momentul în care acestea pot fi imprimate în corpul eteric. Discipolul era atunci supus unui procedeu care în zilele noastre – cel puţin pentru epoca noastră – nu numai că nu este necesar, dar nici nu-l poţi face în mod serios. El era adâncit timp de trei zile şi jumătate într-un somn letargic. Apoi era supus unui procedeu care nu numai că provoca acelaşi rezultat ca somnul obişnuit de noapte (adică desprinderea corpului astral de corpul fizic şi eteric), ei realiza detaşarea până la un anumit grad a legăturilor corpului eteric cu corpul fizic, avându-se grijă ca trupul fizic să nu sufere din cauza aceasta şi omul să nu moară în acest timp. Corpul eteric era deci eliberat de forţele corpului fizic care acţionau asupra lui. Se obţinea astfel un corp eteric oarecum elastic şi plastic şi, dacă adânceai în el organele de simţ formate în corpul astral, atunci în corpul eteric se imprima pecetea întregului corp astral. Când hierofantele readucea apoi pe discipol la starea normală iar corpul astral şi Eul erau reunite cu corpul fizic şi eteric – după un procedeu cunoscut de cel ce iniţia – avea loc nu numai „catharsisul”, ci şi ceea ce se numeşte „iluminarea”, „photismos “. Discipolul putea de acum să perceapă, în lumea care îl înconjura, nu numai lucrurile fizic-sensibile, ci el putea folosi şi organele spirituale de percepţie, altfel spus, vedea spiritualul şi putea să îl perceapă. Iniţierea consta în esenţă din aceste două procedee: purificarea şi iluminarea.

În cursul dezvoltării omenirii, pentru că evoluţia care a urmat Atlantidei tindea să lege tot mai mult corpul eteric de corpul fizic, omul a ajuns treptat până acolo încât nu a mai fost posibilă degajarea corpului eteric de corpul fizic fără să apară tulburări grave în funcţionarea organismului său. De aceea a fost necesar să fie folosite alte metode, care îi permiteau corpului astral, dacă acesta atinsese o treaptă destul de înaltă prin catharsis – dacă reuşea să revină singur în corpul fizic şi eteric –, să îşi imprime organele sale în corpul eteric fără să se despartă de corpul fizic şi de cel eteric, în ciuda obstacolului pe care corpul fizic i-l opunea. Trebuia deci ca în meditaţie şi concentrare să intre în joc forţe mai mari, pentru ca în corpul astral să apară impulsuri puternice, în stare să învingă rezistenţa corpului fizic.

Astfel vechea iniţiere a fost urmată mai întâi de iniţierea specific creştină, care cere ca omul să se supună acelor proceduri pe care le-am descris ieri ca fiind cele şapte trepte. Aceste sentimente şi aceste senzaţii pe care le-am descris acţionează atât de intens asupra corpului astral – se poate ca acest lucru să nu apară decât după mulți ani, dar mai devreme sau mai târziu are loc – încât corpul astral îşi modelează plastic organele sale de percepţie şi le imprimă apoi în corpul eteric; rezultatul acestui fapt este iluminarea. Dacă ar trebui să descriu în detaliu acest gen de inițiere, care este iniţierea creştină propriu-zisă, ar trebui să țin conferinţe nu doar mai multe zile, ci probabil timp de două săptămâni în fiecare zi, tratând toate detaliile. Dar asta nu se poate. Ieri v-am arătat, în această privinţă, unele particularităţi. Problema care se pune este de a înţelege principiul. Prin faptul că omul parcurge exerciţiile meditative, el poate să atingă iniţierea fără să treacă prin somnul letargic de trei zile şi jumătate; îndeosebi, dacă discipolul creştin meditează continuu, în fiecare zi, la cuvintele Evangheliei după Ioan, dacă lasă zilnic să acţioneze asupra lui primele fraze ale acestei Evanghelii: „La început era Cuvântul...” până la cuvintele: „plin de har şi de adevăr...”. Ele constituie o meditaţie de o importanţă deosebită. Ele au această forţă, căci Evanghelia după Ioan înainte de toate nu trebuie citită şi înţeleasă intelectual, ci trebuie să fie în întregime şi intim trăită şi resimţită. Atunci ea însăşi este o forţă care vine în ajutorul inițierii şi lucrează pentru ea. Atunci „spălarea picioarelor”, „flagelarea” şi celelalte procese interioare şi viziuni astrale sunt vieţuite în întregime conform celor descrise în Evanghelia după Ioan, capitolul 13.

Inițierea rosicruciană, deşi stând întru totul pe o bază creştină, foloseşte mai mult alte reprezentări simbolice care produc catharsisul, îndeosebi tablouri imaginative. Aceasta este o altă modificare, ce a trebuit să fie introdusă pentru că omenirea avansase şi ea pe calea evoluţiei şi iniţierea trebuia să se adapteze la ceea ce omenirea a dezvoltat treptat.

Or, noi trebuie să înţelegem că, atingând iniţierea, omul devine un altul decât fusese înainte. În timp ce până acum el nu fusese în relaţie decât cu obiectele din lumea fizică, acum îi este dată posibilitatea de a face acelaşi lucru cu evenimentele şi ființele lumii spirituale. Aceasta înseamnă că omul ajunge la o cunoaştere infinit mai reală decât acea cunoaştere abstractă, rece, prozaică, pe care o ştim din viaţa curentă. Pentru cine atinge cunoaşterea spirituală, procesul de cunoaştere este ceva cu totul diferit. Este, în întregime, o materializare a frumosului dicton „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Nimic nu este însă mai periculos în domeniul cunoaşterii decât a înţelege rău această sentenţă; şi aceasta este ceea ce se întâmplă prea adesea în zilele noastre. Multe persoane o înţeleg astfel: nu trebuie să mai priveşti lumea din jurul tău, ci să te pierzi într-o contemplare liniştită a forului lăuntric şi să cauţi acolo izvorul oricărei spiritualităţi. Este o interpretare cu totul greşită a dictonului, căci nu asta este semnificaţia lui. Trebuie să îţi dai seama că o cunoaştere superioară adevărată este şi o evoluţie de la un stadiu deja atins la un stadiu pe care înainte nu îl atinsese. Dacă exersezi cunoaşterea de sine clocind în tine însuţi, nu vezi decât ceea ce aveai şi până atunci; nu ajungi la nimic nou, ci numai la o cunoaştere în sensul cunoaşterii actuale a propiului Eu inferior. Acest interior nu este decât o parte din ceea ce este necesar cunoaşterii. Cealaltă parte care aparţine cunoaşterii trebuie adăugată pe deasupra. Fără cele două părţi nu ajungi la nimic. Interior, poţi ajunge să dezvolţi în tine organele prin care cunoşti. Dar tot aşa cum ochiul, ca organ de simţ exterior, n-ar recunoaşte niciodată Soarele dacă ar privi în sine însuşi, ci trebuie să privească Soarele în afară, tot astfel organul interior de cunoaştere trebuie să se întoarcă spre în afară, adică spre spiritualitatea exterioară, pentru a cunoaşte cu adevărat. În timpul în care lucrurile spirituale mai erau percepute în mod real, conceptul de „cunoaştere” avea un sens mult mai profund, mai real decât astăzi. Deschideţi Biblia şi vedeţi ce înseamnă aceste cuvinte: „Avraam a cunoscut pe femeia sa”, sau un alt patriarh „a cunoscut pe femeia sa”. Fără să cauţi prea departe, veţi înţelege că asta înseamnă fecundarea; şi când se ia grecescul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, el nu înseamnă „contemplă-te interior”, ci fecundează Eul tău cu ceea ce vine către tine din lumile spirituale!

Două lucruri sunt necesare pentru aceasta: ca omul să se pregătească prin catharsis şi iluminare, şi ca el să-şi deschidă apoi în mod liber fiinţa sa interioară lumii spirituale. Sub raportul cunoaşterii, interiorul omului îl putem compara cu elementul feminin, iar exteriorul cu elementul masculin. Interiorul trebuie făcut receptiv pentru Sinea superioară. Dacă el devine receptiv, atunci din lumea spirituală coboară în om Sinea sa superioară. Căci unde este Eul superior al omului? Este el acolo, în interiorul omului? Nu! În timpul evoluțiilor Saturn, Soare şi Lună, Eul superior era revărsat în întregul Cosmos. Eul Cosmosului era revărsat peste om; acest Eu omul trebuie să îl lase să acţioneze asupra lui. El trebuie să lase să acţioneze acest Eu asupra sufletului său, pe care l-a pregătit anterior. Ceea ce înseamnă că interiorul omului, altfel spus corpul astral, trebuie să fie purificat şi înnobilat, supus catharsisului. Atunci el poate aştepta ca spiritualitatea din afară să intre în el şi să provoace iluminarea. Acest lucru intervine atunci când omul s-a pregătit îndeajuns şi şi-a supus corpul lui astral catharsisului, dezvoltând astfel organele sale interioare de cunoaştere. Atunci corpul astral este, în toate împrejurările, suficient de dezvoltat pentru ca, adâncindu-se în corpul eteric şi fizic, să se producă iluminarea, photismos-ul. De fapt, ceea ce se petrece este întipărirea organelor corpului astral în corpul eteric, prin care apoi omul percepe în jurul lui o lume spirituală; deci interiorul lui, corpul astral, primeşte ceea ce îi poate oferi corpul eteric, ceea ce acesta poate extrage din întregul Cosmos, din Eul cosmic.

Esoterismul creştin numea acest corp astral purificat, „limpezit”, care în momentul iluminării nu mai contine în el nimic din toate impresiile impure ale lumii fizice ci doar organele de percepere ale lumii spirituale, îl numea, „pura, casta şi înţeleapta Fecioară Sophia”. Datorită forţelor pe care omul le primeşte prin catharsis, el purifică şi decantează corpul său astral care devine „Fecioara Sophia”. Şi în întâmpinarea „Fecioarei Sophia” vine Eul cosmic, Eul lumilor, care produce iluminarea, care face deci ca omul să trăiască în lumină, să aibă în jurul lui lumină spirituală. Acest al doilea principiu care se adaugă celui al „Fecioarei Sophia” era numit de esoterismul creştin – şi este şi astăzi numit aşa – „Duhul Sfânt”. După esoterismul creştin este deci foarte corect să spui: Ocultistul creştin, prin procesul iniţierii, ajunge la purificarea şi „limpezirea” corpului său astral; el face din acesta „Fecioara Sophia” şi este iluminat – dacă vreţi puteţi spune şi adumbrit – de către „Duhul Sfânt”, de către Eul cosmic. Cel care este astfel iluminat, care, altfel spus, în sensul esoterismului creştin, a primit în sine „Duhul Sfânt”, vorbeşte de acum înainte într-un alt sens. Cum vorbeşte el? În aşa fel încât, atunci când vorbeşte despre Saturn, Soare, Lună, despre diversele părţi constitutive ale fiinţei umane, despre procesele cosmice ale evoluţiei, el nu exprimă părerea sa personală. Părerile sale personale nu intră deloc în joc aici. Când el vorbeşte despre Satum, Saturn este cel care vorbeşte prin el. Când vorbeşte despre Soare, prin el vorbeşte entitatea spirituală a Soarelui. El este instrumentul; Eul său s-a micşorat, a apus, adică a devenit impersonal în acele momente, Eul cosmic este cel care se slujeşte de el ca de un instrument pentru a vorbi prin el. De aceea, când vorbim de doctrinele esoterice adevărate care emană din esoterismul creştin nu ne gândim la păreri sau opinii. Cel care vorbeşte despre lume în sensul esoterismului creştin şi este animat de spiritul care trebuie îşi spune: Când le vorbesc oamenilor şi le spun că acolo, afară, erau doi cai..., că unul îmi place mai puţin, şi cred că el este un cal leneş, nu aceasta este important. Ceea ce trebuie făcut este să-i descriu celuilalt exact pe cei doi cai şi să raportez obiectiv celorlalţi faptele. Iată ce trebuie! Trebuie să se descrie ceea ce s-a observat în lumile spirituale, excluzând orice părere personală. În orice sistem de învăţături spiritual-ştiinţifice trebuie relatate pur şi simplu faptele în succesiunea lor. Aceasta nu trebuie să aibă de-a face câtuşi de puţin cu părerile personale ale celui ce povesteşte.

Am făcut cunoştinţă, aşadar, cu două noţiuni, mai întâi în ce priveşte semnificația lor spirituală: natura „Fecioarei Sophia”, care este corpul astral „limpezit”, purifcat, şi „Duhul Sfânt”, Eul cosmic, care este primit de „Fecioara Sophia” şi care poate să vorbească apoi din acel corp astral.

Există o treaptă şi mai înaltă de atins, şi anume aceea de a putea ajuta pe cineva, de a-i putea da impulsurile care să îl călăuzească spre aceste două realităţi. Fiinţele perioadei noastre de evoluţie pot primi pe „Fecioara Sophia”, corpul astral limpezit, purificat, şi „Duhul Sfănt”, iluminarea, aşa cum am descris. Numai Christos Iisus putea să dea Pământului ceea ce era necesar pentru asta. El a impregnat elementului spiritual al Pământului forţele care fac să se întâmple ceea ce s-a descris prin iniţierea creştină. Cum s-a făcut acest lucru?

Pentru a-l înţelege trebuie să ne oprim asupra a două lucruri. Mai întâi un fapt pur istoric. Modul de a da numele în epoca în care au fost scrise Evangheliile era cu totul diferit faţă de cel de astăzi.

Comentatorii actuali nu înţeleg deloc în ce constă principiul de atribuire a numelor pe timpul Evangheliilor şi, în consecinţă, ei nu vorbesc cum ar trebui. Este extrem de greu să descrii cum era altădată acest principiu. Este totuşi posibil să-l înţelegi, deşi n-am putea decât să-l schiţăm. Reprezentaţi-vă că am fi în prezenţa unui om şi că nu ne-am mulţumi cu numele care îi aparține şi pe care l-a primit pe căi abstracte, aşa cum se obişnuieşte astăzi. Presupuneţi că am trage cu urechea, am fi atenţi la calităţile sale cele mai remarcabile, la trăsătura cea mai proeminentă a caracterului său şi că am fi în măsură să cercetăm prin clarvedere însuşi fondul fiinţei sale şi abia apoi i-am da numele, după calităţile cele mai importante pe care credem că trebuie să i le atribuim.

Dacă ne-am conforma vreodată acestui mod de a da un nume, am face aproape, la o treaptă inferioară, elementară, ceea ce făceau cei care dădeau nume în sensul de a da nume al autorului Evangheliei după Ioan. Pentru a mă face bine înţeles asupra modului în care proceda autorul Evangheliei după Ioan la darea numelor, iată ce pot spune: Acest autor al Evangheliei după Ioan şi-a imaginat-o pe mama oficială, istorică, a lui Iisus din punctul de vedere al calităţilor sale cele mai proeminente şi şi-a pus întrebarea: Unde voi găsi un nume pentru ea, un nume care să exprime cel mai perfect natura sa? Pentru că ea atinsese înălţimea spirituală la care se afla prin încarnările sale trecute, pentru că în personalitatea sa exterioară ea apărea ca o expresie, ca o manifestare a ceea ce esoterismul creştin numeşte „Fecioara Sophia”, el a numit atunci pe mama lui Iisus „Fecioara Sophia”. Acesta a fost totdeauna numele său în centrele esoterice în care creştinismul era predat esoteric: „Fecioara Sophia”. Exoteric, el nu îi dă niciun nume, contrar celorlalţi evanghelişti, care au ales pentru ea numele profan de Maria. Autorul Evangheliei după Ioan nu avea dreptul să aleagă un nume profan. Ioan trebuia să exprime prin nume evoluţia istorică profundă a Cosmosului. Este ceea ce face indicând că ea nu poate fi numită Maria; mai degrabă el o numeşte Maria pe sora sa, soţia lui Cleopa, iar pe ea, pe mama lui Iisus, o numeşte simplu: „mama lui Iisus”. Prin aceasta el arată că nu vrea să o numească într-un fel, că numele ei nu poate fi făcut cunoscut în mod public. În cercurile esoterice ea a fost

întotdeauna numită „Fecioara Sophia”. Ea era cea care, ca persoană istorică, reprezintă „Fecioara Sophia”.

Dacă vrem să pătrundem mai adânc în natura creştinismului şi a fondatorului său, trebuie să examinăm şi un alt mister. Este foarte important să facem deosebirea între ceea ce se numeşte în esoterismul creştin „Iisus din Nazaret” şi ceea ce se numeşte Christos Iisus, Christos în Iisus din Nazaret. Ce înseamnă aceasta?

În persoana istorică a lui Iisus din Nazaret suntem în prezenţa unei fiinţe înalt dezvoltate, care a trecut prin multe încarnări, care se reîntrupează după o perioadă înaltă de evoluție şi care datorită acestui fapt a fost atras spre o mamă atât de pură încât autorul Evangheliei după Ioan a putut să o numească „Fecioara Sophia”. Avem de-a face, aşadar, cu un om superior, cu Iisus din Nazaret, care deja în precedenta încarnare a ajuns la un nivel înalt de evoluţie, iar în această încarnare a atins o treaptă superioară de spiritualitate.

Ceilalţi evanghelişti nu au atins o treaptă de iluminare atât de înaltă precum autorul Evangheliei după Ioan. Pentru ei se revelă mai curând lumea sensibilă, reală; ei îl văd mergând în ea pe maestrul lor, pe Mesia, sub înfăţişarea lui Iisus din Nazaret. Lor le scapă însă raporturile spirituale mai tainice, cel puţin la nivelul până la care pătrunsese autorul Evangheliei după Ioan. De aceea ei trebuie să pună un accent deosebit pe faptul că în Iisus din Nazaret se exprimă principiul care a trăit totdeauna în iudaism, Dumnezeul iudeilor, Tatăl, care s-a transmis prin toate generaţiile. Este ceea ce ei traduc astfel: Urmând ascendenţa lui Iisus din Nazaret, urcând din generaţie în generaţie, noi putem demonstra că sângele care circulă în El este cu adevărat cel care a străbătut toate generaţiile. – De aceea ei indică genealogia în mod corespunzător treptei de evoluţie pe care se află. Matei pune accentul mai ales pe faptul că în Iisus din Nazaret te afli în prezenţa unui om în care trăieşte Tatăl Avraam; sângele Tatălui Avraam a curs până la El. De aceea el indică genealogia lui Iisus până la Avraam. El se plasează într-un punct de vedere mai material decât Luca. Acesta din urmă nu se preocupă numai să arate că în Iisus trăia Dumnezeul care trăise deja şi în Avraam, ci că descendenţa, şirul genealogic se poate urmări şi mai sus, până la Adam, care era un fiu al Divinităţii însăşi; adică el aparţinea epocii în care oamenii au trecut pentru prima dată de la viaţa în spirit la viaţa în corp. Matei şi Luca deci caută să arate că acest Iisus temporal din Nazaret este situat în întregime în însuşi elementul patern divin.

Autorul Evangheliei după Ioan, care privea în spiritual, se preocupa mai puţin de aceasta; pentru el esenţialul nu era „Eu şi Tatăl Avraam suntem una”, ci voia să arate că în om există în orice clipă ceva veşnic, care exista în el înainte chiar de a fi fost Tatăl Avraam. La început era Logosul, care aici se numeşte „Eu sunt”. El era înainte de a fi existat toate lucrurile şi toate fiinţele exterioare; El era la începutul începuturilor.

Pentru cei care căutau înainte de toate să-L descrie pe Iisus din Nazaret, şi care nu-L puteau descrie decât pe El, era vorba de a arăta cum a curs sângele de-a lungul generaţiilor. Pentru ei conta să arate că în Iosif, tatăl lui Iisus din Nazaret, trăia sângele care cursese prin generaţii.

Firesc ar fi aici, dacă am putea vorbi cu totul esoteric, să înfăţişăm principiul a ceea ce se numeşte „imaculata concepţie”, „conceptio immaculata”, care însă nu poate fi dezvăluit decât în cercuri exclusiv reduse. Face parte din misterele cele mai profunde ale lumii; iar neînțelegerile legate de această noţiune provin din faptul că oamenii nu ştiu ceea ce trebuie înţeles prin „conceptio immaculata”. Ei cred că asta înseamnă că aici nu există o paternitate. Nu asta înseamnă, ci un lucru mult mai profund, care se acordă perfect cu ceea ce şi ceilalți evanghelişti vor să arate, şi anume că Iosif este tatăl. Dacă ar contesta acest lucru, n-ar mai avea niciun sens ceea ce ei se străduie să demonstreze. Ei vor să arate că în Iisus din Nazaret trăieşte Dumnezeul din obârşii. Luca în special se străduie întru aceasta. Tocmai de aceea el duce întreg şirul generaţiilor până la Adam şi de la Adam la Dumnezeu. Cum ar ajunge la acest rezultat dacă nu ar vrea să spună decât că există acest arbore genealogic, dar de fapt Iosif nu are nicio legătură cu el? Ar părea straniu să te strădui într-atât să arăţi că Iosif este o verigă atât de importantă, pentru ca apoi să o elimini cu totul.

În acest eveniment din Palestina nu avem de-a face numai cu această personalitate înalt evoluată a lui Iisus din Nazaret, care a trecut prin numeroase încarnări, care s-a dezvoltat la un nivel atât de înalt de sublim încât a avut nevoie pentru a se încarna de o mamă cu totul deosebită. Avem de-a face şi cu un alt mister.

Când Iisus din Nazaret a atins vârsta de 30 de ani, El era suficient de avansat chiar prin cele vieţuite în acea încarnare încât să împlinească un proces ce poate fi împlinit doar în cazuri excepţionale. Ştim că omul este alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Această constituţie cvadruplă este cea a omului normal actual. Când omul se află pe o anumită treaptă de evoluţie, el poate la un moment dat să-şi retragă Eul din celelalte trei corpuri şi acestea să rămână totuşi intacte, în perfectă stare. Acest Eu se ridică în lumile spirituale, iar cele trei corpuri rămân pe Pământ. Întâlnim acest fenomen din când în când în cursul evoluţiei lumilor. Intervine un moment de o deosebită înălţare, un moment de extaz – care în anumite condiţii se poate extinde pe o perioadă de timp mai mult sau mai puţin lungă – în care Eul omului se ridică în lumile spirituale şi, pentru că cele trei corpuri sunt atât de dezvoltate datorită Eului care a fost în ele, acestea devin instrumente pe care le poate lua în posesie o entitate şi mai înaltă.

Când Iisus din Nazaret a atins vârsta de 30 de ani, acea ființă pe care noi o cunoaştem sub numele de Christos a luat în posesie corpurile Sale fizic, eteric şi astral. Această entitate a lui Christos nu se putea încarna într-un corp obişnuit de copil. Ea nu putea intra decât într-un corp pregătit de un Eu extrem de dezvoltat; căci această ființă christică nu mai fusese încarnată înainte în lume într-un corp fizic. Astfel, începând cu al 30-lea an, avem de-a face cu Christos în Iisus din Nazaret.

Ce s-a petrecut deci în realitate? În fapt, partea corporală a lui Iisus din Nazaret, părăsită de Eul Său, era atât de matură, atât de perfectă, încât în ea putea să pătrundă Logosul solar, entitatea celor şase Elohimi, pe care noi i-am deseris ca fiind entitatea spirituală a Soarelui. Această entitate s-a putut încarna pentru trei ani în această corporalitate, a putut să devină carne. Logosul solar, Duhul Sfânt însuşi, care străluceşte prin iluminare în om, se coboară pe Pământ; Eul lumilor, Eul cosmic, apare pe Pământ şi cel care vorbeşte de acum înainte timp de trei ani din corpul lui Iisus din Nazaret este Logosul solar. Christos vorbeşte din corpul lui Iisus în cursul celor trei ani. Acest fenomen este indicat în Evanghelia după Ioan, dar şi în celelalte Evanghelii, prin coborârea porumbelului, a Duhului Sfânt în Iisus din Nazaret. În creştinismul esoteric acest lucru se exprimă spunând că în acest moment Eul lui Iisus din Nazaret părăseşte corpul Său şi că, de acum, cel care vorbeşte din El pentru a ne instrui şi a acţiona este Spiritul lui Christos. În sensul Evangheliei după Ioan, acesta este primul eveniment care a avut loc. Christos se află deci acum în corpul astral, în corpul eteric şi corpul fizic al lui Iisus din Nazaret. El acţionează, în sensul pe care l-am descris, până la Misteriul de pe Golgota. Ce s-a petrecut pe Golgota?

Să ne oprim la momentul cu adevărat esenţial în care curge sângele din rănile Răstignitului. Aş vrea să vă fac să înţelegeţi mai bine ceea ce s-a petrecut folosind o comparaţie.

Imaginaţi-vă că aveţi un recipient plin cu apă. În această apă ar fi dizolvată o sare, încât apa ar fi destul de transparentă. Încălzind apa obţineţi o soluţie de sare. Acum lăsaţi apa să se răcească. Sarea se depune şi o vedeţi solidificându-se începând de jos şi depunându-se la fundul vasului. Aşa arată fenomenul pentru cel care nu îl vede decât cu ochii fizici. Pentru cel care îl vede însă cu ochii spirituali se mai petrece ceva. În timp ce sarea se depune la fundul vasului, spiritul sării străbate apa în sus şi o umple. Dacă sarea se poate condensa este pentru că spiritul său o părăseşte şi se răspândeşte în apă. Cine cunoaşte aceste lucruri ştie că peste tot unde există solidificare are loc şi o spiritualizare. Orice condensare îşi are contraimaginea într-o spiritualizare, o degajare către înalt. În aceeaşi măsură în care sarea se precipită la fundul vasului şi se solidifică acolo, spiritul ei irumpe în afară şi se răspândeşte în sus; când sângele s-a scurs din rănile Mântuitorului nu s-a produs deci numai un fenomen fizic, ci el a fost însoţit într-adevăr de un fenomen spiritual. Duhul Sfânt, care coborâse la Botez, s-a unit cu Pământul; Christos însuşi s-a revărsat în entitatea Pământului. Din acel moment Pământul a fost transformat. Aceasta este cheia a tot ce s-a spus în cursul acestor conferinţe. Dacă ai fi contemplat Pământul de pe o stea depărtată ai fi putut vedea cum întreg aspectul său se modifică odată cu evenimentul de pe Golgota. Logosul solar trebuia să se răspândească în Pământ, să încheie o alianţă cu el, să devină Spirit al Pământului. Calea pe care a folosit-o pentru aceasta a fost aceea de a intra în corpul lui Iisus din Nazaret la vârsta acestuia de 30 de ani, de a acționa în el trei ani şi de a rămâne apoi unit cu Pământul.

Se pune acum problema ca în creştinul adevărat să existe un efect al acestui eveniment, să existe ceva prin care el să primească puţin câte puţin germenele unui corp astral purificat în sens christic. Trebuia să existe ceva care să îi permită creştinului să facă corpul său astral puţin câte puţin asemănător unei „Fecioare Sophia”, pentru a putea să primească în el Duhul Sfânt, Duhul Sfânt care, altfel, oricum ar fi fost răspândit pe Pământ dar nu ar fi putut fi primit de o fiinţă al cărei corp astral nu este asemănător cu al „Fecioarei Sophia”. Trebuia să existe o posibilitate, trebuia să existe ceva care să aibă forța de a transforma corpul astral omenesc într-o „Fecioară Sophia”. În ce rezidă această forţă? Ea rezidă în faptul că Christos Iisus a dat ucenicului pe care îl iubea, deci autorului Evangheliei după Ioan, misiunea de a transcrie fidel şi în întreg adevărul, conform iluminării sale, evenimentele din Palestina, pentru ca oamenii să lase să acţioneze acestea asupra lor. Şi dacă ei se dăruiesc îndeajuns cuvintelor scrise în Evanghelia lui Ioan, corpul lor astral este pe cale de a deveni o „Fecioară Sophia” şi de a fi astfel receptiv pentru Duhul Sfânt. Absorbind în sine forţa impulsurilor care emană din Evanghelia după Ioan, corpul astral devine treptat în stare mai întâi să simtă, iar apoi să recunoască adevărata spiritualitate. Aceasta este misiunea pe care Christos Iisus i-a dat-o autorului Evangheliei după Ioan. Este suficient să citeşti Evanghelia pentru a vedea acest lucru. Lângă cruce stătea mama lui Iisus – „Fecioara Sophia”, în sensul esoteric al creştinismului – şi de la înălţimea crucii El îi spuse ucenicului pe care îl iubea: „Iată mama ta! Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o cu el.” Ceea ce înseamnă: Forţa care se afla în corpul meu astral şi îl făcea în stare să devină purtător al Duhului Sflnt Eu ţi-o transmit ţie; tu vei aşterne pe hârtie ceea ce poate atinge acest corp astral prin dezvoltarea sa! – „Şi ucenicul a luat-o la el”, adică: el a scris Evanghelia după Ioan. Şi Evanghelia după Ioan este acea Evanghelie în care autorul a ascuns forţele de dezvoltare ale „Fecioarei Sophia”. La piciorul crucii, lui i se încredinţează misiunea de a o primi ca mamă a sa, de a fi adevăratul interpret al lui Mesia. În realitate asta înseamnă: Pătrundeţi-vă cu totul de sensul Evangheliei după Ioan, cunoaşteţi-o spiritual, căci ea conţine forța de a vă conduce la catharsisul creştin; ea conţine forţa de a vă da pe „Fecioara Sophia”. Atunci şi Duhul Sfânt, care este unit cu Pământul, vă va acorda iluminarea – photismos, în sensul creştin! Şi ceea ce aflaseră ucenicii cei mai intimi atunci în Palestina a avut un efect atât de mare încât de acum înainte ei căpătaseră cel puţin predispoziţia de a vedea în spirit. Căci a vedea în spirit în sensul creştin înseamnă să-ţi fi transformat corpul astral, prin puterea evenimentului din Palestina, până acolo încât nu este nevoie să fi participat la el exterior, fizic-senzorial, ca să îl poţi vedea.

Omul mai are atunci încă ceva cu care vede în spiritual. Au existat astfel de discipoli apropiaţi. Femeia care L-a uns cu ulei pe Christos în Bethania şi-a căpătat marea forţă a vederii spirituale din evenimentul din Palestina. Astfel, de pildă, ea a fost printre cei dintâi care au perceput că ceea ce trăise în Iisus continua să existe după moarte, că a înviat. De unde primise ea această posibilitate. Din faptul că organele de simţ interioare i s-au deschis. – Evanghelia spune aşa ceva? Da, desigur. Aflăm că Maria din Magdala este condusă la mormânt, dar cadavrul dispăruse; ea vede atunci lângă mormânt două făpturi spirituale. Totdeauna se văd aceste două făpturi spirituale în locul în care sălăşluieşte de un timp un cadavru. Se vede pe de o parte corpul astral şi pe de altă parte corpul eteric, care se desprinde puţin câte puţin şi trece în eterul cosmic. Făcând abstracţie de corpul fizic, acolo există două făpturi care aparţin lumii spirituale.

„Ucenicii s-au întors iarăşi la ai lor. Dar Maria stătea lângă mormânt vărsând lacrimi.
Şi pe când ea, plângând, se apleca spre mormânt
Văzu doi îngeri în veşminte albe şezând acolo.”

Ea vede aceasta pentru că a devenit clarvăzătoare prin forța şi puterea evenimentului din Palestina. Şi vede şi mai mult: Îl vede pe Cel Înviat. Trebuia oare pentru asta ca ea să fie clarvăzătoare? Credeţi că întâlnindu-vă cu un om pe care nu l-aţi văzut de câteva zile nu l-aţi mai recunoaşte?

„Spunând aceste cuvinte, ea se înturnă şi văzu pe Iisus în picioare, dar nu ştia că era Iisus.
Iisus îi spuse: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că era grădinarul...”

Şi pentru a ne spune aceste lucruri cât mai exact, faptul este repetat a doua oară, în timpul unei alte apariţii a Înviatului la lacul Genizareth.

„Şi făcându-se dimineaţă, Iisus se afla pe mal, dar discipolii nu ştiau că era Iisus...”

Discipolii esoterici îl găsesc acolo. Cei care primiseră întreaga forţă a evenimentului din Palestina au putut să-şi dea seama că era Iisus Cel Înviat, pe care Îl puteau vedea în spirit. Dacă discipolii şi Maria din Magdala L-au văzut, erau totuşi printre ei alţii care erau mai puţin dotaţi pentru a dezvolta facultatea de clarvedere. Printre ei se afla, de pildă, Toma. Ni se spune că Toma nu era prezent prima dată când ucenicii L-au văzut pe Domnul; şi el spune că nu va crede înainte de a-şi pune mâinile sale pe rănile Lui, înainte de a fi avut o atingere fizică cu Înviatul. Ce s-a întâmplat? Trebuia încercat acum să i se vină în ajutor pentru ca, la rândul său, el să devină văzător spiritual. Cum se face asta? Se face în sensul următoarelor cuvinte:

„Opt zile după aceea, ucenicii erau încă în acelaşi loc şi Toma era cu ei. Iisus veni, uşile fiind încuiate, şi stând în mijlocul loc le spuse: Pacea vouă!
Apoi i-a spus lui Toma: Adu-ţi degetul încoace şi vezi mâinile mele, şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea, şi nu fii necredincios, ci credincios.”

„Şi vei vedea ceva, dacă nu te încrezi numai în aparenţa exterioară, ci te pătrunzi de forţa interioară!”*

* „Iisus i-a zis: Pentru că m-ai văzut, ai crezut? Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29).

Această forţă interioară, care trebuie să emane din evenimentul din Palestina, se numeşte „credinţă”. Nu este o credinţă banală, ci o forţă interioară clarvăzătoare. – Pătrunde-te cu forţă interioară; atunci nu vei mai avea nevoie să iei drept adevăr doar ceea ce vezi exterior; căci fericiţi sunt cei care pot cunoaşte ceea ce nu văd în mod exterior!

Astfel, se arată că noi avem de-a face cu întreaga realitate şi întregul adevăr al Învierii şi că această Înviere o poate înţelege şi recunoaşte pe deplin doar cel care a dobândit mai întâi forţa interioară de a vedea în spirit.

În ultimul capitol al Evangheliei după Ioan se explică în mod clar acest lucru, arătându-se mereu şi mereu că discipolii cei mai intimi ai lui Christos Iisus, prin faptul că evenimentul din Palestina s-a împlinit în faţa lor, au ajuns la „Fecioara Sophia”. Dar prima dată când au fost puşi la încercare, prima dată când au trebuit să contemple cu adevărat un eveniment spiritual, erau încă orbiţi şi au trebuit întâi să-și găsească drumul. Ei nu au cunoscut că era aceeaşi Fiinţă care fusese cu ei înainte. – Tot acest fapt trebuie înţeles cu o infinită subtilitate; căci spiritul grosolan materialist ar spune: Atunci ideea de Înviere se clatină! – Minunea Învierii trebuie luată cu totul literal şi exact aşa cum a spus El: „Eu rămân cu voi în toate zilele până la sfârşitul timpurilor lumii.”

El este acolo şi va reveni, e adevărat, nu în făptură de carne, ci într-o astfel de formă, încât oamenii, care până atunci se vor fi dezvoltat prin forţa Evangheliei după Ioan, Îl vor vedea, Îl vor putea percepe cu adevărat şi nu vor mai fi necredincioşi când vor avea forţa spirituală să Îl vadă. Mişcarea antroposofică are această misiune: să pregătească acea parte a omenirii care vrea să se lase pregătită pentru revenirea lui Christos pe Pământ. Aceasta este semnificaţia istorică a ştiinţei antroposofice: să pregătească omenirea şi să îi menţină ochii deschişi atunci când, în a şasea epocă de cultură, Christos va reapărea, acţionând printre oameni; astfel, pentru o mare parte a omenirii se va împlini ceea ce este arătat în capitolul privind nunta din Cana Galileii.

Concepţia antroposofică despre lume se prezintă ca un executor testamentar al creştinismului. Pentru a ajunge la adevăratul creştinism, omul viitorului va trebui să asimileze învăţăturile acestei concepţii antroposofice despre lume. Se poate ca astăzi mulți încă să spună: Ah, antroposofia este ceva ce contrazice adevăratul creştinism! Dar cei care vorbesc astfel sunt acei mici papi care vor să decidă asupra unor lucruri despre care ei nu ştiu să spună nimic şi care vor să facă o dogmă din convingerea că, dacă ei nu ştiu ceva, atunci faptul nici nu există.

În viitor, această intoleranţă va creşte şi creştinismul va fi expus celor mai grave pericole tocmai din partea celor care cred că se pot numi buni creştini. Creştinismul prezentat în ştiința spiritului va cunoaşte atacuri grele de la cei creştini cu numele. Căci toate concepţiile vor trebui să se transforme, dacă trebuie să apară o adevărată înţelegere a creştinismului. Înainte de toate, testamentul autorului Evangheliei după Ioan, marea şcoală a „Fecioarei Sophia”, însăşi Evanghelia după Ioan va trebui să pătrundă tot mai mult sufletele şi să fie înţeleasă. În acest sens, numai ştiința spiritului poate pătrunde mai adânc.

Aceste conferinţe nu pot să fie decât un exemplu al modului în care ştiinţa spiritului ne poate introduce în Evanghelia după Ioan; căci este imposibil să explici Evanghelia după Ioan în întregime. Stă scris chiar în Evanghelia după Ioan:

„Iisus a făcut şi multe alte lucruri; dacă le-am povesti cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar putea cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”

Aşa cum însăşi Evanghelia după Ioan nu putea să se extindă în detaliu asupra tuturor amănuntelor evenimentului din Palestina, nici cel mai lung ciclu de conferințe nu poate reda întregul conţinut spiritual pe care ea îl cuprinde. De aceea ne mulţumim cu indicaţiile care au putut fi date cu acest prilej. Dar ne mulţumim în sensul că prin astfel de explicaţii se înfăptuieşte însuşi testamentul adevărat al creştinismul pentru cât va dura omenirea. Și să lăsăm să acţioneze asupra noastră toate acestea pentru ca să avem forţa de a ne menţine ferm pe terenul celor aflate de noi în Evanghelia după Ioan, atunci când alţii voi veni să spună: Voi ne aduceţi nişte concepţii prea complicate, pe care mai întâi trebuie să ni le însuşim pentru a înţelege Evanghelia după Ioan; dar Evanghelia este pentru cei simpli şi naivi şi lor nu poți să le dai tot acest noian de noţiuni şi reprezentări. Mulți vorbesc astfel astăzi. Ei se sprijină poate pe un alt cuvânt:

„Fericiți cei săraci cu Duhul căci a lor va fi împărăția cerurilor.”

Te poţi sprijini pe o astfel de sentenţă doar atât timp cât nu o înţelegi corect. Căci iată ce înseamnă în realitate aceste cuvinte: „Fericiţi cerşetorii în spirit, căci ei vor dobândi în ei înşişi împărăţia cerurilor.”

Asta înseamnă: Cei care sunt aici precum cerşetorii spirituali, care vor să primească mereu mai mult spirit, vor găsi în ei Împărăţia cerurilor!

În zilele noastre se acceptă prea uşor ideea că tot ceea ce este religia este identic cu ceea ce este primitiv şi simplu. Se spune: Admitem ca ştiinţa să aibă noţiuni multe şi complicate, dar acest lucru nu îl acceptăm pentru credinţă şi religie. Credința şi religia – spun astăzi mulţi „creştini” – trebuie să fie simple şi naive! Asta pretind ei; şi mulţi se sprijină pe o concepţie care este poate rar exprimată dar care bântuie mult spiritele în zilele noastre, şi anume aceea a lui Voltaire, unul din marii propovăduitori ai materialismului, care a spus: „Cine vrea să fie profet trebuie să se slujească de credinţă, căci ceea ce spune el trebuie să fie crezut şi numai ceea ce este simplu şi este repetat mereu şi mereu în simplicitatea sa găseşte credinţă.”

Tot aşa se întâmplă adesea în zilele noastre cu profeţii, adevăraţi şi falşi; ei se străduie să spună ceva şi să repete cu insistenţă mereu şi mereu acelaşi lucru; şi oamenii încep să-i creadă pentru că este repetat mereu. Reprezentantul ştiinței spiritului nu trebuie şi nici nu vrea să fie un astfel de profet. Nu vrea să fie niciun fel de profet. La fel de des i se mai spune: Şi nu numai că repeţi mereu aceleaşi lucruri, dar le abordezi de fiecare dată dintr-o nouă latură, le prezinţi mereu într-un alt mod; chiar dacă ni se spune aşa, noi nu vedem în asta un blam. Un profet vrea să fie crezut. Ştiinţa spiritului însă nu vrea să conducă la credinţă, ci la cunoaştere. De aceea, fraza lui Voltaire noi o vom interpreta în alt sens: El spune: „Ceea ce este crezut este simplu, şi asta este treaba profetului.” Ştiinţa spiritului spune: „Ceea ce este complex trebuie cunoscut.”

Să ne străduim să ne familiarizăm cu ideea că ştiinţa spiritului este complexă – nu o confensiune de credinţă, ci un drum spre cunoaştere; de aici şi complexitatea sa. Să nu ne temem deci să facem apel la un mare număr de idei pentru a ajunge să înţelegem unul din documentele cele mai importante ale creştinismului, Evanghelia după Ioan. De aceea am încercat să adunăm materialele cele mai diverse care să ne dea posibilitatea să înţelegem mereu mai mult adevărurile profunde ale Evangheliei după Ioan; să înţelegem că mama după trup a lui Iisus este o revelare exterioară, o imagine a „Fecioarei Sophia”; să înţelegem ce valoare spirituală avea „Fecioara Sophia” pentru ucenicul pe care Christos îl iubea; şi cum, pe de altă parte, pentru ceilalţi evanghelişti, care au în vedere descendenţa trupească, are un rol tatăl trupesc, care îşi are importanţa sa când este vorba de întipărirea exterioară a noțiunii de Dumnezeu în sânge; să înţelegem, în sfârşit, ce înseamnă pentru Ioan „Duhul Sfânt”, prin care Christos a fost zămislit în Iisus în timpul celor trei ani – Duhul simbolizat prin porumbelul care coboară în momentul Botezului de către Ioan.

Dacă înţelegem, aşadar, să numim pe Tatăl lui Christos Iisus „Duhul Sfânt”, care a născut în trupurile lui Iisus pe Christos, dacă putem cuprinde acest fapt din toate laturile, vom înţelege şi că discipolii mai puţin iniţiaţi nu ne puteau da un tablou atât de profund despre evenimentele din Palestina precum a făcut-o ucenicul pe care Domnul îl iubea. Şi când astăzi unii spun că numai Evangheliile sinoptice contează pentru ei, demonstrează prin asta că nu au voinţa să se înalţe la înţelegerea adevăratei forme a Evangheliei după Ioan. Căci fiecare se aseamănă spiritului pe care îl înţelege!

Dacă încercăm să transformăm în sentiment, în simţire, ceea ce ne învaţă ştiinţa spiritului privitor la această Evanghelie, atunci vom afla că aceasta nu este numai o învăţătură, ci o forţă care poate acționa asupra sufletului nostru.

Dacă aceste scurte conferinţe au trezit în dumneavoastră sentimentul că Evanghelia după Ioan nu conţine numai ceea ce a fost exprimat aici, că, prin intermediul cuvântului, ea conţine şi forţa care face ca sufletul însuşi să evolueze, atunci s-a înţeles corect sensul pe care aceste conferinţe l-au urmărit. Căci aceste conferinţe nu intenţionează să fie doar o hrană pentru intelect, pentru facultatea de cuprindere intelectuală, ci vor să fie şi o forţă care să transforme în sentimente şi vieţuiri cele primite pe cale intelectuală; acestea trebuie să fie o rezultantă a tuturor punctelor de vedere expuse aici. Dacă acest lucru se percepe corect, atunci se înţelege şi despre ce este vorba când spunem că ştiinţa spiritului are misiunea de a ridica creştinismul la rang de înţelepciune, de a face ca în acest fel creştinismul să fie în mod real înţeles pe calea înţelepciunii spirituale. Se va înţelege că creştinismul nu este decât la începutul acţiunii sale şi că el îşi va împlini adevărata sa misiune doar atunci când va fi înţeles în adevărata sa formă, adică cea spirituală. Cu cât reuşim să pătrundem mai mult aceste conferinţe de acest sens, cu atât ele vor fi înțelese mai bine, aşa cum s-a dorit de la bun început.