Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 112


CONFERINŢA I

Kassel, 24 iunie 1909

Ziua de 24 iunie, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, a fost întotdeauna, pentru cea mai mare parte a omenirii, zi o mare. Şi cei ce în acest oraş, împreună cu noi, se numesc prieteni ai mişcării antroposofice au considerat ca având o anumită semnificaţie faptul că acest şir de conferinţe poate începe chiar astăzi, de ziua Sfântului Ioan. Sărbătoarea cu acest nume se celebra, încă din timpurile trecute ale vechilor persani, într-o zi ce ar corespunde astăzi unei zile de iunie; era aşa-numita sărbătoare a „botezului cu apă şi a botezului cu foc”. Într-o aceeaşi zi de iunie, Roma antică sărbătorea Vesta, tot o sărbătoare a botezului cu foc. Şi dacă urcăm în trecutul culturii europene până în timpurile de dinainte de Christos, găsim şi în acele timpuri, în care creştinismul nu era încă răspândit, o sărbătoare în luna iunie care coincidea cu acel moment din an în care zilele sunt cele mai lungi, nopţile cele mai scurte, în care zilele încep din nou să scadă, în care deci Soarele începe din nou să îşi piardă din forţa pe care o răspândeşte peste toată vegetaţia şi vieţuitoarele Pământului. Pentru popoarele din nord această sărbătoare din iunie marca timpul în care începea declinul zeului Baldur, pe care şi-l reprezentau a fi unit cu Soarele. Această sărbătoare de iunie devine  treptat, odată cu creştinismul, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, înaintemergătorul lui Christos Iisus. Prin aceasta, ea ne poate oferi şi nouă un punct de plecare pentru studiile pe care le vom întreprinde, în zilele care urmeză, cu privire la evenimentul cel mai important al evoluţiei omenirii: fapta lui Christos Iisus. În acest ciclu de conferinţe vom căuta să vedem cum a descris această faptă cel mai important dintre toate documentele creştine, şi anume Evanghelia după Ioan. Vom compara această descriere cu cea a celorlalte Evanghelii.

Ziua Sfântului Ioan ne aduce aminte că această mare individualitate, cea mai mare din câte au luat vreodată parte la evoluţia omenirii, a avut un precursor. Prin aceasta atingem deja un punct important pe care îl vom pune tot ca un fel de preambul, să zicem aşa, la începutul acestor conferinţe. În cursul evoluţiei umane apar mereu evenimente profund semnifictive care răspândesc în jurul lor o lumină mai puternică decât a altora. De la o epocă la alta vedem înregistrându-se în istorie astfel de evenimente fundamentale. Mereu ni se spune că există oameni care, într-un anumit sens, le cunosc şi le vestesc mai dinainte, ceea ce arată că aceste evenimente nu au loc întâmplător. Cei care pot într-adevăr să pătrundă în ansamblul ei istoria omenirii şi să îi înţeleagă sensul şi spiritul ştiu că aceste evenimente trebuie să vină şi că ei trebuie să acţioneze mai înainte, anticipat, pentru ca ele să poată avea loc.

În zilele următoare vom avea prilejul să vorbim de mai multe ori despre înaintemergătorul lui Christos Iisus. Astăzi îl vom analiza doar din acel punct de vedere care arată că el a fost unul dintre cei care au putut, printr-un dar spiritual deosebit, să îşi adâncească mai profund privirea în contextul evoluţiei omenirii. Prin aceasta ştim că în cadrul acestei evoluţii a omenirii există momente cu totul excepţionale. De aceea era oportun ca el să-i netezească căile lui Christos Iisus. Dacă îl privim pe Christos Iisus  însuşi – ca să intrăm direct în subiectul analizei noastre – trebuie să ne fie clar că nu fără motiv o mare parte a omenirii a împărţit curgerea timpului într-o epocă anterioară apariţiei lui Christos Iisus pe Pământ şi o epocă ulterioară acesteia. Popoarele care au făcut această distincţie arată că ele au presimţit importanţa capitală a misterului christic. Dar acest adevăr va trebui să fie vestit oamenilor continuu, sub noi forme şi în alţi temeni. Căci nevoile omenirii se schimbă de la epocă la epocă. Epoca noastră are nevoie, sub un anumit aspect, de o nouă vestire a acestui eveniment hotărâtor pentru întreaga evoluţie a omenirii. Această vestire vrea să fie antroposofia.

Vestirea antroposofică a misterului lui Christos nu este nici ea ceva nou pentru noi în ce priveşte conţinutul, ci în ce priveşte forma. Ceea ce va fi spus în conferinţele din zilele acestea a fost spus deja de secole, în cadrul culturii noastre şi a vieţii noastre spirituale, în cercuri mai restrânse. Diferenţa dintre vestirea actuală şi vestirile precedente constă în faptul că în prezent te poţi adresa unui cerc mai mare de oameni. Cercurile restrânse în care răsuna deja de secole această vestire în cadrul vieţii noastre spirituale europene adoptaseră ca simbol acelaşi semn pe care îl vedeţi aici (în sala de conferinţe), crucea cu trandafiri. Acum, când aceste lucruri sunt adresate unui public mai mare, iar crucea cu trandafiri poate fi iarăşi recunoscută ca simbol al acestui mesaj, lăsaţi-mă mai întâi să vă prezint în linii mari pe ce se sprijină acest simbol al vestirii rosicruciene privitor la Christos Iisus.

Rosicruciernii reprezintă o societate care din secolul al IV lea a cultivat în sânul vieţii spirituale a Europei un creştinism cu adevărat spiritual. Această societate a rosicrucienilor care, făcând abstracţie de orice formă exterioară istorică, căuta să reveleze aderenţilor ei adevărul cel mai profund al creştinismului îi numea pe adepţii ei şi „creştini ioaniţi”. Când vom fi înţeles această expresie de „creştin ioanit” vom putea intui, dacă nu cu  raţiunea, cel puţin având o vagă presimţire, întreg spiritul şi sensul conferinţelor care urmează.

Ştiţi că Evanghelia după Ioan, acest document zguduitor al neamului omenesc, începe prin aceste cuvinte: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu.”

Cuvântul – sau Logosul – era deci la început la Dumnezeu. Şi se spune apoi despre el că răspândea Lumina în întuneric şi că întunericul nu a cuprins-o la început; că această Lumină era în lume, că ea se afla printre oameni şi că numai un mic număr dintre ei au fost în stare să o înţeleagă*. Atunci a apărut Cuvântul, care s-a făcut carne, a luat chipul unui om, al cărui înainte-mergător a fost Ioan Botezătorul. Şi acum vedem cum cei care au înţeles ceva despre importanţa apariţiei lui Christos pe Pământ se străduie să-şi explice ce este în realitate Christos şi de ce autorul Evangheliei după Ioan ne arată direct că entitatea cea mai desăvârşită care a trăit în acest Iisus din Nazaret nu era alta decât cea din care au ieşit şi toate celelalte fiinţe care trăiesc în jurul nostru – că ea este Spiritul viu, Cuvântul viu, Logosul însuşi.

* În germană: begreifen = a cuprinde, a înțelege.

Dar şi ceilalţi evanghelişti au încercat, fiecare în felul său, să ne prezinte ce a însemnat în realitate apariţia lui Iisus din Nazaret. Vedem, de pildă, cum autorul Evangheliei după Luca se străduie să arate că la Botezul lui Christos în Iordan, de către Ioan Botezătorul, a avut loc un lucru cu totul deosebit, că spiritul s-a unit cu corpul lui Iisus din Nazaret. Şi autorul Evangheliei după Luca spune în continuare că acest Iisus din Nazaret este descendentul unei lungi linii de predecesori care urcă până la David, până la Avraam, până la Adam şi chiar până la Dumnezeu. Să remarcăm că în Evanghelia după Luca se indică peste tot că Iisus din Nazaret era fiul lui Iosif, că Iosif era fiul lui  Eli, care era fiul lui Matat..., care era fiul lui David şi, în final, fiul lui Adam, care era al lui Dumnezeu! Aceasta ne arată că autorul Evangheliei după Luca acordă o importanţă deosebită faptului că Iisus din Nazaret, cu care s-a unit spiritul în momentul Botezului sâvârşit de Ioan, coboară în linie directă din cel pe care el îl numeşte tatăl lui Adam, Dumnezeu. Aceste lucruri trebuie luate textual. În Evanghelia după Matei se urmăreşte şirul ascendenţei lui Iisus din Nazaret până la Avraam, căruia i s-a revelat Dumnezeu.

Prin aceasta, şi prin multe alte cuvinte din Evanghelii, individualitatea care este purtătorul lui Christos şi întreaga apariţie a lui Christos sunt prezentate nu numai ca una din cele mai mari apariţii din sânul evoluţiei omenirii, ci ca cea mai mare apariţie. Exprimat simplist, aceasta înseamnă implicit următorul fapt: dacă pogorârea lui Christos Iisus este privită, de către cei care îi presimt măreţia, drept evenimentul capital survenit în sânul evoluţiei Pământului, atunci Christos Iisus trebuie să fie legat într-un fel de ceea ce este esenţial şi mai sacru în om. Trebuie deci să existe ceva în om care se raportează direct la evenimentul christic. Am putea deci pune întrebarea: Dacă, conform Evangheliilor, Christos Iisus reprezintă într-adevăr evenimentul cel mai important al evoluţiei omenirii, nu ar trebui atunci să găsim în orice suflet de om ceva care se află în relaţie cu Christos Iisus?

Tocmai acesta era şi punctul cel mai important şi esenţial pentru creştinii ioaniţi din societăţile rosicruciene, şi anume că în fiecare suflet omenesc există ceva ce se raportează direct la faptele care au avut loc în Palestina datorită lui Christos Iisus. Şi dacă Christos Iisus poate fi numit cel mai mare eveniment pentru omenire, atunci şi ceea ce corespunde în sufletul uman acestui eveniment christic va fi cel mai mare şi mai important lucru. Care anume este acesta? La această întrebare rosicrucienii au răspuns: Pentru fiecare suflet uman există ceva ce se desemnează prin  cuvintele „Trezire”, „Renaştere” sau „Iniţiere”. Vom vedea ce înseamnă aceste cuvinte.

Când privim către lucrurile din jur vedem că acestea se nasc şi mor. Floarea se naşte şi moare, întreaga vegetaţie apare şi dispare. Şi deşi munţii şi rocile par să sfideze secolele, în dictonul „Picătura care stăruie găureşte piatra” se exprimă deja o bănuială a sufletului omenesc, faptul că şi stâncile maiestuoase şi munţii sunt supuşi legilor dispariţiei. Omul ştie că se naşte şi piere chiar şi ceea ce este construit, clădit din elemente; se naşte şi piere nu numai ceea ce omul numeşte corporalitatea sa, ci şi ceea ce el numeşte „Eul său trecător”. Însă cei care ştiu cum se ajunge în lumea spirituală ştiu şi că omul nu ajunge aici cu ajutorul ochilor şi urehilor sau prin intermediul altor simţuri, ci pe calea trezirii, a renaşterii, a iniţierii. Şi ce renaşte?

Când omul îşi îndreaptă privirile spre lăuntrul său, el constată că fiinţa care îl întâmpină acolo este cea căreia el îi spune „Eu”. Acest Eu se deosebeşte chiar prin nume de toate obiectele din lumea exterioară. Oricărui obiect din lumea exterioară îi poţi da un nume din afară: fiecare îi poate spune mesei masă, ceasului ceas etc. Cuvântul „Eu” nu poate însă niciodată să răsune în urechea noastră dacă acest cuvânt vrea să ne desemneze pe noi înşine; „Eul” nu poate fi exprimat decât dinăuntru. Pentru oricare altul, noi suntem un „Tu”. Omul recunoaşte deja prin însuşi acest fapt că această fiinţă-Eu se deosebeşte de tot ceea ce se află în el şi în jurul lui. La aceasta trebuie de adăugat ceea ce ocultiştii au afirmat în toate timpurile: faptul că din acest Eu se naşte un Eu superior, aşa cum se naşte copilul din mama sa.

Când omul intră în viaţă, îl vedem la început copil. El priveşte cu stângăcie lucrurile din jur; apoi învaţă treptat să le cunoască, îşi dezvoltă puţin câte puţin intelectul şi voinţa şi îl vedem crescând în forţă, în energie. Dar în toate timpurile au existat oameni care au depăşit această dezvoltare obişnuită. Ei au ajuns, să spunem aşa, la un al doilea Eu, care îi poate spune „Tu” primului, aşa cum Eul îi spune corpului său şi lumii exterioare „Tu”. Acest al doilea Eu îl priveşte oarecum de sus pe primul. Acest Eu stă ca un ideal în faţa sufletului omenesc şi ca o realitate pentru cei care urmează directivele ocultiştilor. Aceştia spun: Eul pe care îl cunoşteam până acum participă la întreaga lume exterioară; el este trecător odată cu această lume. Dar în mine dormitează un al doilea Eu, de care oamenii nu sunt conştienţi, dar pot ajunge să fie. Acest Eu este unit cu nepieritorul aşa cum primul Eu este unit cu ceea ce este trecător şi temporal. Printr-o nouă naştere, acest Eu superior va putea să contemple lumile spirituale aşa cum Eul inferior poate privi în lumea sensibilă prin simţuri, prin ochi, urechi etc. Ceea ce altfel se numeşte trezire, renaştere, iniţiere era, în concepţia celor care se recunoşteau a fi discipolii rosicrucianismului, evenimentul cel mai important al sufletului omenesc. Ei ştiau că trebuie să existe un raport între acest eveniment al renaşterii Eului superior, care este în stare să privească de la înălţime Eul inferior aşa cum oamenii privesc formele din jur, şi evenimentul christic. Altfel spus: aşa cum pentru fiecare om poate avea loc în evoluţia sa o renaştere, tot aşa pentru întreaga omenire a intervenit o renaştere odată cu apariţia lui Christos Iisus. Ceea ce pentru omul individual este un eveniment interior, un eveniment mistic-spiritual, cum se spune, ceea ce el poate vieţui drept naşterea Eului său superior, pentru omenire în ansamblul ei este evenimentul din Palestina, intervenit în lumea exterioară, în istorie, odată cu Christos Iisus.

Cum apare acest fapt celui care a scris Evanghelia după Luca? El şi-a spus: Arborele genealogic al lui Iisus din Nazaret urcă până la Adam şi până la Dumnezeu însuşi. Ceea ce este astăzi omenirea, ceea ce îşi are sălaşul în corpul fizic al omului a coborât odinioară din înălţimile divin-spirituale, s-a născut din spirit, a fost odinioară la Dumnezeu. Adam a fost cel trimis din înălţimile spirituale să coboare jos, în materie; în acest sens, el este Fiul lui Dumnezeu. Odinioară exista deci o împărăţie divin-spirituală care s-a condensat, ca să spunem aşa, şi a format împărăţia pământească, trecătoare. A apărut Adam. Adam era o imgine pământească a Fiului lui Dumnezeu; şi din Adam coboară oamenii aflaţi în corp fizic. Iar în Iisus din Nazaret a trăit într-un mod aparte nu numai ceea ce trăieşte în fiecare om în general, ci şi o natură mai profundă, ceva ce nu poţi găsi decât dacă îţi dai seama că adevărata esenţă a omului provine din divin. Această descendenţă divină rămâne vizibilă întru câtva în Iisus din Nazaret. De aceea autorul Evangheliei după Luca se simte dator să spună: Priviţi-L pe Cel pe care L-a botezat Ioan. El poartă semnele distinctive ale divinităţii, de unde îşi trage obârşia Adam. Acestea se pot reînnoi în El. Aşa cum Dumnezeu a coborât în materie şi a dispărut ca Dumnezeu în neamul omenesc, tot aşa El reapare. Omenirea a putut să renască în ceea ce are ea mai profund, în caracterul său divin, prin Iisus din Nazaret. – Deci, autorul Evangheliei după Luca a vrut să spună: Dacă urcăm la obârşia arborelui genealogic al lui Iisus din Nazaret, noi regăsim în el obârşia divină şi însuşirile Fiului lui Dumnezeu, dar într-un mod nou şi în mai mare măsură decât a putut fi până acum în omenire.

Iar autorul Evangheliei după Ioan accentuează şi mai mult faptul că în om trăieşte ceva divin şi că acest divin a apărut în forma sa cea mai sublimă ca Dumnezeu, ca Logosul însuşi. Dumnezeu, care a fost, ca să spunem aşa, înmormântat în materie, este renăscut ca Dumnezeu în Iisus din Nazaret. Iată ce au vrut să spună cei care şi-au început Evangheliile făcând această introducere.

Şi ce spuneau cei care au vrut să continue înţelepciunea acestor Evanghelii, creştinii ioaniţi? Ei spuneau că pentru orice om există un eveniment mare şi puternic, care se numeşte naşterea Eului superior. Aşa cum copilul se naşte din mamă tot aşa se naşte Eul divin din om. Iniţierea, trezirea, este posibilă, iar când ea s-a produs o dată, atunci altceva devine important faţă de ceea ce a fost înainte. Vom înţelege ce anume este important aici printr-o comparaţie.

Să presupunem că ne aflăm în faţa unui om de 70 de ani care a trecut prin trezirea interioară, că el şi-a dobândit Eul superior. Şi să presupunem că acest om a trăit această trezire, această naştere a Eului său superior la vârsta de 40 de ani. Dacă cineva s-ar fi apropiat atunci de el şi ar fi vrut să-i descrie viaţa, ar fi putut să spună: Am în faţă un om care tocmai şi-a născut Eul superior. El este acelaşi cu cel pe care l-am cunoscut cu cinci ani mai devreme în această situaţie şi cu zece ani mai înainte în cealaltă situaţie. – Şi dacă acest observator ar fi vrut să ne prezinte identitatea acelui om, dacă ar fi vrut să ne arate că acel om ar fi avut încă de la naştere un punct de plecare cu totul deosebit, el i-ar fi urmărit existenţa fizică în urmă, începând de la 40 de ani, şi ar fi descris-o în sensul celui care vorbeşte din punctul de vedere al ştiinţei spiritului. La 40 de ani în acest om s-a născut un Eu superior. Din acest moment Eul superior iradiază asupra tuturor aspectelor vieţii sale. El a devenit acum un om nou. De acum nu ne mai interesează trecutul, acum este important în primul rând să recunoaştem cum creşte Eul superior de la an la an şi cum se dezvoltă el în continuare. Când acest om va fi ajuns la 70 de ani, atunci ne vom informa asupra drumului pe care Eul superior l-a parcurs de la 40 la 70 de ani. Şi ca să ştim că Eul pe care ni-l arată la 70 de ani este Eul autentic, pentru noi este important să credem în ceea ce s-a întâmplat în sufletul acelui om în urmă cu 30 de ani. – Aşa au făcut autorii Evangheliilor şi aşa au făcut creştinii ioaniţi în legătură cu fiinţa Celui pe care noi îl numim Christos Iisus.

Evangheliştii şi-au luat drept sarcină să arate înainte de toate că Christos Iisus îşi are obârşia în spiritul originar al Universului, în Dumnezeu însuşi. Dumnezeu, care a sălăşluit invizibil în omenirea întreagă, se revelează în mod special în Christos Iisus. Acesta este acelaşi Dumnezeu despre care Evanghelia după Ioan spune că este de la obârşii, de la începuturi. Interesul evangheliştilor a fost acela de a arăta că acel Dumnezeu era în Iisus din Nazaret. În ceea ce îi priveşte pe cei care au trebuit să perpetueze până în epoca noastră înţelepciunea primordială veşnică, interesul lor a fost acela de a arăta că Eul superior al oamenilor, Spiritul divin al omenirii care, prin evenimentele din Palestina, s-a născut în Iisus din Nazaret a rămas acelaşi şi s-a păstrat la toţi cei care au avut o reală înţelegere pentru acest lucru.

Aşa cum noi am descris în exemplul acelui om al cărui Eu superior s-a născut la 40 de ani, tot astfel cei care au scris Evangheliile l-au descris pe Dumnezeul din om până la evenimentul din Palestina: felul în care el s-a dezvoltat, faptul că el s-a născut din nou şi aşa mai departe. Dar cei care trebuiau să dovedească că sunt continuatorii celor care au scris Evangheliile trebuiau să arate că acesta este momentul renaşterii Eului superior, unde avem de-a face numai cu partea spirituală, care acum iradiază peste toate celelalte. Cei care se numeau creştini ioaniţi şi aveau ca simbol crucea cu trandafiri spuneau: Tocmai ceea ce s-a născut din nou pentru omenire ca mister al Eului superior al acestei omeniri s-a păstrat. El a fost păstrat de această mică comunitate ieşită din rosicrucianism. Această continuitate se exprimă printr-un simbol: acea sfântă cupă din care a băut şi a mâncat Christos Iisus împreună cu discipolii Săi, care este numită „Sfântul Graal”, şi în care a fost adunat, de către Iosif din Arimateea, sângele scurs din rănile lui Christos. Ea a fost adusă, cum spune legenda, de către îngeri în Europa. Pentru ea a fost înălţat un templu, iar rosicrucienii au devenit păstrătorii conţinutului aflat în acea cupă, adică a ceea ce constituie esenţa Dumnezeului renăscut. Taina Dumnezeului renăscut a domnit mereu în omenire: acesta este Misteriul Sfântului Graal.

Acesta este Misteriul prezentat ca o nouă Evanghelie, despre care este spus: Noi ne uităm de jos în sus la un astfel de înţelept cum a fost autorul Evangheliei după Ioan, care a putut spune: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Ceea ce la început era la Dumnezeu s-a născut din nou în Cel pe care noi L-am văzut suferind şi murind pe Golgota şi care a înviat. – Această continuitate a principiului divin de-a lungul tuturor timpurilor şi renaşterea acestui principiu divin, iată ce a vrut să descrie autorul Evangheliei după Ioan. Dar toţi cei care au vrut să prezinte aceste lucruri ştiau: ceea ce era dintru început a fost păstrat. La început a fost Misteriul despre Eul omenesc superior; acest Misteriu a fost păstrat prin Sfântul Graal; el a rămas legat de Graal şi în Graal trăieşte Eul, care este unit cu nepieritorul şi cu veşnicul, aşa cum Eul inferior este legat de ceea ce este trecător şi pieritor. Cine cunoaşte taina Sfântului Graal ştie că din lemnul crucii răsare viaţa adevărată, Eul nemuritor, simbolizat de trandafirii de pe lemnul negru al crucii. Astfel, taina crucii cu trandafiri se prezintă ca un fel de continuare a Evangheliei după Ioan. Şi tocmai în ce priveşte această Evanghelie şi ceea ce o continuă putem spune: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate prin el s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. În El era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor. Şi Lumina lumina în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” Numai câţiva oameni, cei care aveau în ei ceva din ceea ce nu este născut din carne, au înţeles Lumina care lumina în întuneric. Dar atunci Lumina a devenit carne şi a locuit printre oameni în făptura lui Iisus din Nazaret.

Şi atunci putem spune, fiind întru totul în sensul Evangheliei după Ioan: Ceea ce a trăit ca Christos în Iisus din Nazaret era Eul superior divin al întregii omeniri, era Dumnezeul renăscut, devenit pământesc în Adam, copia sa pământească. Acest Eu renăscut omenesc s-a perpetuat ca un mister sacru, el a fost păstrat în simbolul crucii cu trandafiri şi astăzi este vestit ca Misteriul Sfântului Graal, crucea cu trandafiri.

Acest Eu superior, care se poate naşte în fiecare suflet omenesc, ne indică renaşterea Eului divin în evoluţia întregii omeniri în cadrul evenimentului din Palestina. Aşa cum în fiecare om se poate naşte Eul superior, tot astfel s-a născut în Palestina Eul superior al întregii omeniri, Eul divin, şi el va fi păstrat şi dezvoltat în continuare în ceea ce se ascunde în spatele crucii cu trandafiri.

Oprindu-ne însă la evoluţia omului, noi nu întâlnim aici numai acest mare eveniment – renaşterea Eului superior – ci şi o mulţime de evenimente mai mici. Înainte ca omul să poată da naştere Eului său superior, înainte să poată surveni această experienţă mare, cuprinzătoare, pătrunzătoare pentru suflet – naşterea Eului nemuritor în cel muritor – trebuie străbătute mai multe trepte preliminare. Omul trebuie să se pregătească în modul cel mai divers. Şi când el a atins nivelul la care poate să spună: Acum eu simt, ştiu că în mine există ceva care priveşte de sus la Eul meu obişnuit, aşa cum acest Eu obişnuit priveşte lucrurile senzoriale, acum eu sunt un al doilea în primul, am înaintat, m-am înălţat în acele împărăţii în care sunt unit cu fiinţele divine – dacă omul a avut această trăire, atunci rămân de cucerit şi alte trepte de o natură diferită de cea a treptelor preliminare.

Astfel, avem acest mare eveniment decisiv, naşterea Eului superior în fiecare om individual. Dar şi în omenire luată în ansamblu avem o naştere analoagă: naşterea Eului divin. Şi mai există apoi trepte pregătitoare şi trepte care trebuie să îi urmeze acestui eveniment decisiv. Treptele pregătitoare sunt, dacă privim în urmă, înainte de desfăşurarea evenimentului christic. Aici vedem apărând în cadrul evoluţiei omenirii alte evenimente mari, vedem apropiindu-se treptat acest eveniment christic, cam aşa cum descrie Evanghelia după Luca: La început exista un Dumnezeu, o Fiinţă-spirit în înălțimile spirituale. El a coborât în lumea materială şi s-a făcut om, a devenit omenire. – În om, desigur, puteai vedea că la baza lui se află Dumnezeu, dar pe Dumnezeu nu-L puteai vedea dacă priveai evoluţia omenirii doar cu ochii fizici. Dumnezeu era, ca să spunem aşa, ascuns în spatele lumii fizice pământeşti; pe El Îl puteau găsi numai cei care ştiau unde se află, cei care puteau privi în împărăţia Sa.

Să urcăm până la India antică, prima civilizaţie fondată după marea catastrofă a potopului. Găsim acolo şapte mari sfinţi-instructori, ce se numesc sfinții Rishi. Ei vorbeau despre o Fiinţă superioară, despre care spuneau: Înţelepciunea noastră poate presimţi această Fiinţă sublimă, dar este imposibil să o vadă! Cei şapte sfinţi Rishi văd foarte departe, dar această Fiinţă, pe care ei o numeau „Vishva Karman”, se afla dincolo de sfera lor. Iar Vishva Karman este o Fiinţă care umple într-adevăr lumea spirituală, dar ea se afla dincolo de sfera pe care ochiul clarvăzător al acestor timpuri o putea vedea. A urmat apoi civilizaţia denumită după marele ei conducător Zarathustra. Zarathustra le spunea celor pe care îi conducea: Când percepţia clarvăzătoare se opreşte asupra lucrurilor lumii, asupra mineralelor, plantelor, animalelor şi asupra oamenilor ea vede îndărătul acestor lucruri tot felul de entităţi spirituale. Însă Fiinţa spirituală căreia omul îi datorează adevărata sa existenţă, care cândva va trebui să trăiască în Eul cel mai profund al omului, este încă invizibilă când privim lucrurile de pe Pământ cu ochii fizici, nu cu ochii clarvăzători. – Dar când Zarathustra îşi înălţa privirea sa clarvăzătoare către Soare, el nu vedea numai Soarele fizic. Aşa cum în jurul omului vezi o aură, tot aşa în jurul Soarelui vezi – spunea el – marea aură solară, Ahura Mazdao. – Marea aură solară este cea care a dat naştere omului, într-un fel pe care îl vom explica mai târziu. Omul este imaginea Spiritului solar, a lui Ahura Mazdao. Dar până atunci Ahura Mazdao nu a locuit pe Pământ.

A venit apoi timpul în care omul care devenea clarvăzător începea să-l perceapă pe Ahura Mazdao în ceea ce-l înconjoară pe Pământ; faptul nu era posibil în timpul lui Zoroastru. Când Zoroastru vedea prin percepţia clarvăzătoare ceea ce se manifesta în fulgerul şi tunetul pământesc, acolo nu se revela Ahura Mazdao, nu era Marele Spirit solar care este prototipul omenirii. Ca să îl vadă pe Ahura Mazdao trebuia să se îndrepte spre Soare. – Zoroastru şi-a găsit succesorul în Moise. Când privirea clarvăzătoare a acestuia se trezi, el observă, în rugul arzând şi în focul de pe Muntele Sinai spiritul care i s-a revelat drept „Ejeh aher ejeh”, drept „Eu sunt cel care a fost, care este, care va fi”, Iahve sau Iehova. Ce s-a petrecut atunci?

Începând din acele timpuri străvechi, după apariţia lui Zoroastru şi înainte de venirea lui Moise pe Pământ, spiritul care înainte se afla numai pe Soare a început să se apropie de Pământ. El este cel care a strălucit în rugul aprins şi în focul de pe Sinai; el era în elementele Pământului. A mai trecut o epocă şi spiritul pe care Rishi îl puteau presimţi, dar despre care spuneau: Clarvederea noastră nu este încă în stare să îl vadă, acel spirit pe care Zoroastru trebuia să îl caute pe Soare, care lui Moise i se revela în fulger şi tunet, a apărut în sfârşit într-un om, în Iisus din Nazaret. Aceasta a fost evoluţia: mai întâi coborârea din înălţimile Universului până în elementele fizice şi apoi până într-un trup omenesc. Abia în acel moment renaşte Eul divin, din care a ieşit omul, şi la care autorul Evangheliei după Luca raportează arborele genealogic al lui Iisus din Nazaret. Atunci s-a împlinit marele eveniment al renaşterii lui Dumnezeu în om.

Vedem aici nişte trepte preliminare, trepte pe care le-a parcurs şi omenirea. Iar cei care, în calitate de conducători ai omenirii, au progresat odată cu ea au trebuit să treacă şi ei prin aceste etape preliminare până când unul dintre ei să ajungă atât de departe încât să poată deveni purtătorul lui Christos. Iată cum se înfăţişează evoluţia omenirii unei contemplări spirituale.

Și mai este ceva foarte important. Ceea ce sfinţii Rishi venereau drept Vishva Karman, ceea ce Zoroastru considera a fi Ahura Mazdao al Soarelui, ceea ce Moise venera drept „Ejeh asher ejeh” trebuia să apară într-un singur om, în Iisus din Nazaret, într-o entitate omenească delimitată. Trebuia să se ajungă aici. Dar pentru ca o Fiinţă atât de sublimă să poată să locuiască într-un astfel de om precum Iisus din Nazaret trebuia ca acest om să fi atins el însuşi o treaptă foarte înaltă de evoluţie. Nici un altul nu ar fi putut deveni purtătorul unei astfel de Fiinţe care vine în lume în modul descris.

Noi, ca adepţi ai ştiinţei spiritului, ştim că există o reîncarnare. De aceea ar trebui să ne spunem că Iisus din Nazaret – nu Christos – a avut multe încarnări şi că în încarnările anterioare a trebuit să urce treaptă după treaptă până să poată deveni Iisus din Nazaret. Aceasta nu înseamnă decât că Iisus din Nazaret a trebuit să devină el însuşi un iniţiat de grad înalt înainte să poată fi purtătorul lui Christos. Când se naşte un astfel de iniţiat de grad înalt, ce anume poate deosebi naşterea şi viaţa sa ulterioară de naşterea şi viaţa ulterioară a unui om obişnuit? În general, putem bănui că la naştere omul este plăsmuit – chiar dacă aproximativ – în conformitate cu ceea ce a fost într-o încarnare anterioară. Nu tot aşa este pentru un iniţiat. Iniţiatul nu ar putea fi un conducător al omenirii dacă înăuntrul său ar avea doar ceva ce corespunde întru totul exteriorului. Căci exteriorul, în mod necesar, omul şi-l plămădeşte în funcţie de mediul înconjurător. La naşterea unui iniţiat, în corpul său trebuie să coboare un suflet foarte avansat, care în epocile anterioare a trăit pe Pământ experienţe deosebit de puternice. De aceea legenda spune despre toţi aceşti iniţiaţi că naşterea lor s-a petrecut altfel decât la ceilalţi oameni. De ce şi cum?

La întrebarea „De ce?” tocmai am răspuns tangenţial: pentru că un Eu vast, care anterior a trecut deja prin experienţele cele mai deosebite, se uneşte cu trupul. La început trupul nu poate primi ceea ce vrea să se încorporeze drept natură spirituală în acel corp. De aceea, pentru o entitate spirituală care se întrupează ca iniţiat de rang foarte înalt într-un trup omenesc trecător trebuie, mai mult decât în cazul altui om, ca Eul care se reîntrupează să planeze în momentul naşterii în jurul făpturii fizice. În timp ce la un om obişnuit, curând după naştere, forma fizică este asemănătoare şi se mulează după forma spirituală sau după aura omenească, aura iniţiatului care se reîncarnează radiază. Partea spirituală este cea care anunţă că aici te afli în faţa a mai mult decât vedem în mod obişnuit. Ce anunţă acest spiritual? El anunţă nu numai că în lumea fizică s-a născut un copil, ci şi că în lumea spirituală s-a petrecut ceva! Este ceea ce vor să spună toate acele povestiri ce se brodează pe marginea reîntrupărilor marilor iniţiaţi: Nu se naşte doar un copil, ci în spiritual se zămisleşte ceva ce nu poate fi cuprins prin ceea ce se naşte aici, jos. – Cine recunoaşte acest lucru? Îl recunoaşte numai cel care are un ochi clarvăzător pentru lumea spirituală. De aceea se povesteşte că, la naşterea lui Buddha, un iniţiat a recunoscut că atunci se petrecea un eveniment deosebit faţă de naşterile obişnuite. De aceea se spune despre Iisus din Nazaret că pe el trebuia mai întâi să Îl vestească Ioan Botezătorul.

Cine vede în lumile spirituale ştie că iniţiatul va veni şi se va reîncarna şi că acesta este un eveniment în lumea spirituală. Şi cei trei regi magi ştiau aceasta. Ei au venit din Orient pentru a-i aduce lui Iisus din Nazaret, la naştere, darurile lor. Acelaşi lucru a fost văzut de către preotul iniţiat, în templu, când a spus: Acum pot să mor în pace, fiindcă ochii mei au văzut pe Cel care va fi Salvatorul omenirii!

Aici trebuie de făcut o distincţie clară: avem un iniţiat de rang foarte înalt care renaşte în Iisus din Nazaret, despre a cărui naştere trebuie spus: Se naşte un copil. Dar odată cu acest copil apare ceva ce nu va putea fi cuprins de către corpul său fizic. – Odată cu Iisus din Nazaret avem, aşadar, ceva ce are totodată o importanţă în lumea spirituală, ceva ce va dezvolta treptat acest corp până la un punct în care el devine matur pentru acest Spirit. Însă când acest corp va fi atins maturitatea pentru a primi acel Spirit, are loc momentul în care Ioan îl botează pe Iisus din Nazaret şi în care un spirit mai înalt se coboară, se uneşte cu Iisus din Nazaret, în care Christos intră în Iisus din Nazaret. Atunci însă cel care, ca botezător, a fost înainte-mergătorul lui Christos Iisus poate spune: Eu am fost cel care a pregătit calea pentru unul mai mare decât mine. Eu am vestit cu gura mea omenească că Împărăţia cerurilor, Împărăţia lui Dumnezeu, este aproape şi că oamenii trebuie să îşi schimbe felul de a gândi. Eu sunt venit printre oameni şi am putut să le spun acestora că în omenire va intra un impuls deosebit. Aşa cum Soarele se înalţă primăvara pentru a vesti că răsare ceva nou, la fel am apărut şi eu pentru a vesti ceea ce încolţeşte în omenire ca Eu renăscut al omenirii!

Însă momentul în care omenescul din Iisus din Nazaret atinge punctul culminant al dezvoltării sale, încât corpul omenesc al lui Iisus din Nazaret devine expresia Spiritului lui Iisus din Nazaret, în acel moment el a fost matur să îl primesacă pe Christos la Botezul săvârşit de Ioan. Corpul lui Iisus din Nazaret era la apogeul său precum lumina Soarelui în iunie, de ziua Sfântului Ioan. Acest lucru a fost profeţit. Apoi, din întuneric a trebuit născut spiritul, precum Soarele, care până în ziua de Sfântul Ioan câştigă tot mai mult în luminozitate, creşte din ce în ce mai mult, după care începe să scadă. Este ceea ce Ioan Botezătorul trebuia să vestească. El trebuia să vestească că Soarele creşte din ce în ce în strălucire, până la un punct în care el a putut să spună: Cel pe care L-au făgăduit vechii profeţi, Cel care din împărăţiile spirituale a fost numit Fiul împărăţiilor spirituale a apărut! – Ioan Botezătorul acţionează până în acest punct. După aceea însă, când zilele se scurtează din nou şi întunericul sporeşte în intensitate, trebuie, prin pregătirile făcute, să lumineze Lumina spirituală interioară, trebuie ca ea să devină din ce în ce mai clară, aşa cum lumineză Christos în Iisus din Nazaret.

Aşa l-a văzut Ioan pe Iisus din Nazaret apropiindu-se. Şi el a presimţit creşterea lui Iisus din Nazaret ca pe propria sa descreştere şi creştere a Soarelui. El spune: De acum eu mă voi micşora, aşa cum Soarele descreşte de la Sfântul Ioan încolo. El însă, Soarele spiritual, va creşte şi va lumina din întunecimi! – Aşa s-a vestit El, aşa a început renaşterea Eului omenirii, de care depinde renaşterea fiecărui Eu omenesc superior.

Prin aceasta am caracterizat evenimentul cel mai important din evoluţia fiecărui om: renaşterea acelui principiu nemuritor ce poate să apară din Eul obişnuit. Ea este legată de marele eveniment, de evenimentul christic, căruia urmează să îi dedicăm următoarele conferinţe.