|
În acest ciclu de conferinţe avem de tratat o temă extrem de apropiată omului. Vom vorbi despre entitatea omului însuşi, despre ceea ce se referă la viaţa omenească. Pe cât de aproape atinge acest subiect omul – deoarece este vorba de el însuşi –, tot pe atât de greu este de abordat. Chiar şi numai o privire asupra imperativului „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, care a răsunat în toate timpurile, coborât spre om din înălţimi mistic-oculte ne arată că această cerinţă este valabilă pentru toate epocile, că autocunoaşterea, cunoaşterea adevărată a entităţii proprii este un proces foarte greu pentru om. Nu este vorba aici numai de cunoaşterea de sine personală, ci mai cu seamă de cunoaşterea entităţii omeneşti. Eterna repetare a preceptului „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ ne arată că omul este foarte departe de el însuşi, că el trebuie să parcurgă o cale lungă spre propria sa înţelegere. Acesta este motivul pentru care consideraţiile pe care le vom face în aceste zile vor trata, la rândul lor, lucruri îndepărtate, pentru care vom avea nevoie de multe explicaţii.
Din această cauză am decis să abordez această temă numai după o
lungă pregătire şi după o matură chibzuinţă. Dacă vrem să ajungem la o
abordare reală avem nevoie neapărat de ceva ce este adeseori ignorat
în
abordarea ştiinţifică obişnuită: veneraţia pentru fiinţa umană – nu
pentru individ, mai ales când acest individ suntem noi
înşine, ci
pentru fiinţa umană în general. Va fi o condiţie de bază pentru
viitoarele noastre abordări de a avea veneraţie pentnt entitatea umană,
în cel mai pur înţeles al acestei expresii.
Adevărata veneraţie se va naşte numai dacă vom face abstracţie de
felul în care apare fiinţa umană în viaţa de toate zilele.
Trebuie să
ne putem ridica până la ideea că omul, cu toată evoluţia lui
trecută,
nu este aici pentru el însuşi, ci pentru revelarea spiritului
întregii
lumi, a spiritului divin al întregii lumi: Acest om este
revelaţia
divinităţii cosmice! Şi dacă el spune că aspiră la cunoaşterea de sine,
la a deveni din ce în ce mai desăvârşit – în sensul
antroposofic al
cuvântului – nu trebuie să rezulte că o face din simplă
curiozitate şi
nici din dorinta de a afla ce este omul, ci trebuie să simtă ca pe o
datorie de a modela cât mai bine această realizare, această
revelaţie a
spiritului lumilor în om, să operfectioneze din ce în ce
mai mult,
pentru a găsi un sens în cuvintele: „A rămâne neştiutor
înseamnă a
păcătui împotriva vocaţiei hotărâtă de divinitate“. Căci
spiritul
lumilor a pus în noi forţa cunoaşterii. Dacă nu vrem să dezvoltăm
această cunoaştere, refuzăm să fim revelaţia spiritului divin, ceea ce,
de fapt, nu ne este îngăduit, şi în acest caz devenim din
ce în ce mai
mult caricatura lui. Este de datoria noastră să ne transformăm
neîncetat, în asa fel încât să devenim o
reflectare a spiritului
universal. Numai dacă putem să dăm un înţeles cuvintelor „a
deveni o
imagine a spiritului universal“, dacă devine important pentru noi să
spunem „trebuie să cunoaştem, este de datoria noastră să cunoaştem“,
doar atunci vom putea încerca în mod corespunzător acest
sentiment de
veneraţie faţă de fiinţa umană. Pentru cel care vrea să cuprindă viaţa
şi entitatea omului dintr-un punct de vedere ocult, această pătrundere
cu veneraţie fată de natura omenească este o necesitate absolută,
pentru că numai ea este capabilă să trezească în noi ochiul
spiritual,
posibilităţile noastre plenare de viziune spirituală, adică să
trezească acele forţe care să ne lase să pătrundem în
profunzimile
spirituale ale naturii omeneşti. Dacă un cercetător al spiritului, un
clarvăzător, nu ar putea să venereze în cel mai înalt grad
natura
umană, nu ar fi capabil să pătrundă până în cele mai intime
fibre ale
sufletului, cu veneraţie pentru această natură, i-ar rămâne
închis
ochiul spiritual pentru tot ce priveşte entitatea mai profundă a
omului, oricât de deschis ar fi pentru unele din tainele
spirituale ale
Universului. Sunt mulţi clarvăzători care pot vedea în ambianţa
spirituală a existenţei noastre. Dacă nu au această veneraţie, ei nu
pot însă pătrunde în profunzimea firii umane şi nu pot
spune nimic
corect în ceea ce priveşte entitatea umană.
În sens exterior, ştiinţa vieţii se cheamă „fiziologie“.
Această
ştiinţă a vieţii nu va fi abordată aici în felul în care o
vede stiinţa
exterioară, ci în felul în care ea se oferă privirii
spirituale, astfel
încât, de la aspectul exterior al omului, de la forma şi
funcţiile
organelor lui, vom privi mereu spre baza spirituală, suprasensibilă a
organelor, a formelor de viaţă, a proceselor vitale.
Întrucât nu avem
intenţia de a construi aici o „fiziologie ocultă“ subiectivă, va fi
necesar să facem une]e referiri la lucruri care la început vor
suna
celor neiniţiaţi ca neverosimile. Trebuie să mentionăm că acest ciclu
de conferinţe, mai mult decât altele pe care le-am ţinut
până acum,
constituie un întreg şi
că
nu putem nici discuta, nici face critici pe marginea conferinţelor
izolate – şi în special a celor de început –, pentru că
unele lucruri
pe care le vom aborda în acest ciclu de conferinţe va trebui să
le
spunem fără prejudecăţi şi nimic nu trebuie tratat în mod izolat.
Din
această cauză fiziologia ocultă trebuie abordată altfel decât o
fiziologie exterioară. Principiile de bază pe care le vom expune la
început vor fi confirmate de ceea ce va fi spus la sfârşit.
Şi nu vom
urmări o „linie dreaptă de la început până la
sfârşit“, ci vom parcurge
un drum circular, care ne va conduce, în cele din urmă, de unde
am
pornit.
Ceea ce prezentăm aici este o meditaţie asupra omului. La
început
omul ne întâmpină prin forma sa exterioară perceptibilă
simţurilor
exterioare. Ştim că observaţia laică pur exterioară a omului s-a
îmbogăţit mult datorită cercetării ştiinţifice. Deci, ceea ce
ştim
astăzi în mod exterior despre om, prin experienţă şi prin
observaţie
exterioară, trebuie constituit din ceea ce laicul este capabil să
observe la sine şi la alţii şi din ceea ce are de spus ştiinţa în
aceste domenii, care obţine rezultate folosind metode şi instrumente
demne de toată admiraţia.
Dacă punem la un loc mai întâi pentru omul exterior tot
ce se poate
vedea din punct de vedere laic, ceea ce, poate, acesta a învăţat
despre
fiinţa umană din unele cărţi de popularizare, vom înţelege că de
la
început se atrage atenţia asupra faptului că prin însăşi
forma sa
exterioară, aşa cum ne întâmpină în lumea exterioară,
el reprezintă o
dualitate. Şi este indispensabil ca cel ce vrea să forţeze profunzimile
naturii umane să conştientizeze, la rândul lui, că omul exterior,
cu
aspectul şi conformaţia sa, reprezintă, în fond, o dualitate.
Primul lucru ce poate fi distins clar la om este faptul că posedă
organe – creierul şi măduva spinării – închise în
formaţiuni osoase,
care le protejează împotriva lumii exterioare. Văzute din profil,
ne
putem reprezenta ceea ce aparţine acestor organe în felul următor
(vezi
figura): 
a reprezintă ansamblul vertebrelor
suprapuse, formând coloana vertebrală, iar b bolta craniană şi oasele capului.
În acest canal format prin suprapunerea vertebrelor şi din oasele
craniene se găseşte închis tot ce ţine de creier şi de măduvă. Nu
putem
observa omul fără a ne da seama că tot ce ţine de acest domeniu
formează un tot, închis în sine, şi că tot restul corpului
omenesc,
care poate fi în strânsă legătură cu această primă
formatiune – gât,
trunchi, membre –, este legat de sistemul nervos prin formaţiuni mai
mult sau mai puţin filiforme sau plate (sub formă de bandă). Acestea
trebuie să străpungă mai întâi învelişul protector,
pentru a realiza o
legătură între partea închisă în interiorul acestei
formaţiuni osoase
şi ceea ce se leagă de ea ca natură umană exterioară. Astfel, putem
spune: Chiar pentru observaţia superficială, omul apare ca o dualitate.
O parte se găseşte în interiorul formaţiunilor osoase menţionate,
în
învelişul protector solid şi sigur, iar cealaltă parte în
afara
acestuia.
Trebuie să aruncăm mai întâi o privire sumară asupra a
ceea ce se
găseşte în interiorul acestei formaţiuni osoase. Putem distinge
din nou
două organe: marea masă a creierului, închisă în cutia
craniană, şi
măduva, legată organic de creier, şi care este suspendată în
canalul
vertebral ca o excrescenţă filiformă a primului. Diferenţiind aceste
două formaţiuni, trebuie să atragem atenţia asupra unui lucru pe care
ştiinţa exterioară nu este obligată să-l remarce, spre deosebire de
ştiinţa ocultă, care trebuie să pătrundă în profunzimea fiinţei,
şi
anume că tot ceea ce spunem despre om se referă numai la el. În momentul
în care
pătrundem în profunzimea diferitelor organe, descoperim că, la
om, ele
pot avea o cu totul altă sarcină, în semnificaţia lor
adâncă, decât
corespondentele sale din regnul animal. Cel care observă lucrurile prin
intermediul ştiintei exterioare, va spune: Ceea ce ai afirmat aici se
poate spune şi cu privire la animale. Dar ceea ce se spune despre
esenţa unui organ uman nu poate fi spus în acelaşi mod pentru
animal,
dacă se pătrunde mai adânc în probleme. Observaţia ocultă
are sarcina
de a privi animalul în sine şi de a vedea apoi dacă ceea ce se
poate
spune despre măduva şi creierul uman este valabil şi pentru animal. Din
faptul că animalele apropiate omului au o măduvă şi un creier nu se
poate trage concluzia că, în semnificaţia sa profundă, sarcina
acestor
organe este aceeaşi. Să folosim o comparape: cu un cutit se poate, la
fel de bine, tăia un viţel sau răzui o pată. În ambele cazuri
avem de-a
face cu un cutit. Cel care priveşte numai forma obiectului, poate
gândi
că în ambele cazuri este vorba de acelaşi lucru, de un cuţit. Cel
ce se
află pe tărâmul ştiinţei exterioare va spune că în ambele
cazuri este
vorba de o măduvă şi de un creier. El va gândi că, de vreme ce
ambele
organe există atât la animal cât şi la om, ele au aceeaşi
funcţie. Dar
acest lucru nu este adevărat; este o atitudine care a devenit de uz
curent în ştiinţa exterioară şi care a condus la unele
inexactităţi
care nu vor putea fi corectate decât atunci când ştiinţa
exterioară va
consimţi să fie de acord cu învăţămintele profunde ale cercetării
suprasensibile asupra fiinţelor.
Dacă luăm în considerare creierul şi măduva, separat, vom
remarca cu
uşurinţă un adevăr asupra căruia observatori ai naturii ne-au atras
atenţia de acum mai bine de o sută de ani. Se poate spune, cu o anumită
justificare: Dacă se contemplă creierul, acesta ne apare ca o măduvă
transformată. Să ne amintim că Goethe, Oken şi alţi observatori ai
naturii au arătat că este o oarecare asemănare între forma
oaselor
craniului şi vertebre. De exemplu, Goethe, care a analizat cu atenţie
asemănările de formă între organe, a fost de la început
frapat de
faptul că, dacă ne imaginăm o vertebră transformată, turtită şi
umflată, poate apărea forma unui os cranian, astfel încât,
dilatând o
vertebră în toate sensurile pentru ca ea să capete prin aceasta
proeminenţe, devenind însă plată în prelungirile sale, se
poate obţine
treptat dintr-o vertebră un os cranian. Astfel, oasele craniene pot fi
considerate, dintr-un anumit punct de vedere, vertebre transformate.
După cum putem aprecia oasele craniene care înconjoară creierul
ca
vertebre transformate, la fel ne putem imagina masa măduvei, dilatată
în diverse feluri, diferenţiată, complicată, şi obtinem
într-un anumit
sens creierul, prin modificarea măduvei, ca şi când am spune că
dintr-o
plantă, care nu are la început decât frunze verzi, creşte o
floare.
Astfel am putea gândi că, prin această modificare, întregul
creier este
posibil să fie transformat prin ridicarea măduvei la trepte superioare;
ea a devenit creier. Vă voi spune mai târziu cum poate fi
apreciat în
mod ştiinţific acest lucru. Acum, deci, ne putem reprezenta că putem
privi creierul nostru ca pe o măduvă diferenţiată.
Să analizăm ambele organe din acest punct de vedere. Care din ele ar
putea fi considerat ca fiind cel mai tânăr? Aceasta este
întrebarea pe
care trebuie să ne-o punem. Fără îndoială, nu este cel care are
forma
derivată, ci acela care prezintă forma originară. Deci măduva, fiind
în
prima sa etapă de dezvoltare, este mai tânără, în timp ce
creierul este
în cea de a doua etapă. El a parcurs deja stadiul de măduvă –
este o
măduvă transformată –, trebuie deci să-l considerăm ca fiind mai vechi.
Altfel spus, dacă tinem seamă de această dualitate pe care o
întâlnim
la om – creier şi măduvă – putem spune: Toate structurile, toate
forţele care au dus la formarea creierului trebuie să fie mai vechi,
căci într-o etapă anterioară ele au trebuit să contribuie la
structurarea măduvei şi apoi au acţionat pentru a transforma această
măduvă în creier.
Ajungem la încă o concluzie: măduva noastră actuală nu a
progresat
îndeajuns pentru a atinge al doilea nivel; ea a rămas la etapa de
măduvă. Şi, dacă vrem să exprimăm acest lucru în mod pedant, vom
spune
că în coloana vertebrală avem o măduvă de rangul
întâi, iar în creier o
măduvă de rangul al doilea, o măduvă transformată,
îmbătrânită,
devenită creier.
Am arătat prin aceasta ce trebuie luat în considerare
când privim în
mod obiectiv organul închis în acest înveliş osos
protector. Acum să
examinăm un alt aspect, pe care îl întâlnim la
început numai în
domeniul ocultismului. Vorbind despre creier şi despre măduvă aşa cum
am procedat, se ajunge la o altă problemă. Când are loc o
asemenea
transformare, adică remodelarea unui organ de la un prim stadiu la un
al doilea stadiu, procesul de dezvoltare poate fi progresiv sau
regresiv. Adică, evoluţia poate conduce un organ la trepte superioare
de perfecţionare sau la degenerare, la atrofiere treptată. Să ne
referim la măduvă; ea ne apare ca un organ relativ tânăr, care nu
a
ajuns încă la stadiul de creier. Putem însă privi lucrurile
în două
feluri: măduva ar putea avea în ea forţele pentru a deveni, ea
însăşi,
cândva, creier, ca acesta de acum, dar ar putea, le fel de bine,
să nu
aibă această predispoziţie şi să nu ajungă la un al doilea stadiu de
dezvoltare. Ea ar fi atunci pe drumul decrepitudinii, fiind destinată
să atingă doar primul stadiu de dezvoltare şi să nu ajungă la cel de al
doilea. Dacă ne gândim cum creierul nostru actual a avut
cândva funcţia
unei măduve, măduva a avut, fără îndoială, forţa de a se dezvolta
şi de
a deveni creier. Dar, în ceea ce priveşte măduva actuală,
contemplaţia
ocultă ne spune că ea nu poartă în sine predispoziţia spre o
dezvoltare
progresivă, ci se pregăteşte să-şi încheie evoluţia la stadiul
atins.
Dacă îmi permiteţi să utilizez o exprimare grotescă, aş spune că
omul
nu trebuie să creadă că actualul cordon medular se va dezvolta
cândva
ca un creier. Vom vedea care sunt cauzele ce stau la baza
consideraţiunilor oculte, pentru a putea face această afirmaţie. Dar,
prin simpla comparare a formelor acestui organ la om şi la speciile
animale primitive – unde apare pentru prima dată –, se dezvăluie deja o
indicaţie exterioară privind cele spuse acum. Dacă luati ca punct de
referintă un şarpe, vedeţi cum coloana sa, formată din nenumărate
inele, începe în partea posterioară a capului, este umplută
de măduvă
şi parcurge un drum continuu înainte şi înapoi. La om,
în schimb, din
locul unde se articulează cu creierul, măduva se depărtează,
coborând
şi subţiindu-se tot mai mult. Ea prezintă din ce în ce mai puţin
distinct forma pe care o avea la capătul de sus. Observaţia exterioară
ne arată, de asemenea, că în acest drum spre înapoi, la
şarpe, se poate
vedea un fel de degenerare. Acesta este modul de comparare exterior, şi
vom observa cum lucrează contemplaţia ocultă asupra celor de mai sus.
Ţinând seama de cele arătate, vom putea spune că, în
formaţiunea
osoasă craniană, am închis o măduvă care a devenit creier
printr-o
dezvoltare progresivă, o măduvă care a ajuns la o a doua treaptă a
dezvoltării sale. Dar există şi o a doua încercare de a forma un
creier
asemănător în măduva spinării; trebuie să repetăm: această
încercare
arată că nu poate să reuşească, că măduva de acum nu se ridică
până la
nivelul unui creier adevărat.
Să trecem acum la alte aspecte, pe care le putem cunoaşte tot prin
observaţia laică, exterioară; să încercăm să aprofundăm sarcina
pe care
o au de îndeplinit creierul şi măduva. Este mai mult sau mai
puţin
ştiut că instrumentul activităţilor sufleteşti superioare are o anumită
legătură cu creierul, că aceste activităţi sunt dirijate de organele
creierului. Oricine ştie, de asemenea, că acţiunile sufleteşti
inconştiente sunt dirijate de măduvă, mai precis, este vorba de acea
activitate care are loc atunci când impresia exterioară este
urmată
imediat de acţiune, fără reflecţie. Când vă înţepati, vă
retrageţi
imediat mâna, tresărind. Între înţepătură şi
tresărire nu este timp
pentru reflecţie. Aceste activităţi sufleteşti sunt acceptate cu o
anumită justificare, chiar şi de către ştiinţa oficială, printre
funcţiile medulare. Dar există alte activităţi sufleteşti, în
cadrul
cărora între impresie şi gest se inserează o reflecţie mai
adâncă.
Gânditi-vă la artistul care observă natura exterioară,
forţându-şi
simţurile. El culege nenumărate impresii. După aceea, trece mult timp
până când îşi transformă impresiile în
activitate sufletească. Şi
de-abia după un alt interval de timp fixează printr-o activitate
exterioară ceea ce s-a elaborat în sufletul său. Între
impresiile
exterioare şi ceea ce omul face sub influenţa lor se intercalează o
activitate sufletească bogată. Acelaşi lucru se întâmplă
în domeniul
cercetării ştiinţifice, dar şi în cazul oricărui om care
reflectează la
ceea ce are de făcut, fără a reacţiona impulsiv la impresiile sale
exterioare. El nu se dezlănţuie ca un taur furios la vederea culorii
roşii, printr-o mişcare reflexă, ci reflectează la ceea ce are de
făcut. De fiecare dată când se intercalează actul reflecţiei,
vorbim de
creier ca instrument al activităţii sufleteşti.
Dacă pătrundem şi mai adânc în problemă, ne vom
întreba cum se
prezintă această activitate sufletească pentru care utilizăm creierul.
Noi o percepem în două feluri. O dată, în viaţa de veghe
din timpul
zilei, când acumulăm impresii exterioare prin simţuri şi le
elaborăm,
prin reflecţii cât mai raţionale, cu ajutorul creierului. Vorbind
în
limbajul curent, trebuie să ne reprezentăm aceste impresii exterioare
intrând prin porţile simţurilor şi declanşând anumite
activităţi în
sufletul nostru. Dacă am urmări numai ceea ce se întâmplă
în
organizarea exterioară, am vedea cum creierul este pus în mişcare
de
acest aflux nestăvilit de impresii exterioare şi cum el le elaborează
prin reflecţie. La acest produs se asociază celelalte urmări ale
acestor impresii, mai puţin supuse raţiunii, adică fapte şi gesturi pe
care le atribuim mai degrabă măduvei, ca instrument. O a doua
activitate care se interferează în viaţa omului, aşa cum este ea
în
prezent, este cea de imagini a visului, inserată între
activitatea
conştientă a zilei şi cea a somnului inconştient. Această viaţă de vis
se inseră într-un mod uimitor între viaţa conştientă – care
utilizează
din plin instrumentul creierului – şi viaţa inconştientă din timpul
somnului. Să vorbim acum, pe scurt, despre această viaţă de vis, din
punctul de vedere al unui cercetător laic.
Vedem că întreaga viaţă de vis are o asemănare remarcabilă, pe
de o
parte, cu acea activitate sufletească subordonată pe care o legăm de
măduva spinării. Imaginile de vis nu apar în sufletul nostru ca
reprezentări provenind din reflecţie, ci au un caracter de necesitate,
asemănător mişcării mâinii care goneşte o muscă aşezată pe faţă.
Este o
mişcare reflexă, de apărare. În viaţa de vis este vorba de
altceva,
având de asemenea caracterul de necesitate nemijlocită. Nu apare
o
acţiune, ci în orizontul nostru sufletesc apare o imagine. Aşa
cum în
conştienţa de veghe nu avem de-a face cu o influenţă produsă de
reflecţie asupra mişcării mâinii, pe care o facem din necesitate,
tot
atât de puţin putem influenţa imaginile care apar şi dispar
în viaţa
haotică de vis. Am putea spune că atunci când observăm un om
în timpul
vieţii conştiente de veghe şi îi vedem mişcările reflexe,
totalitatea
gesturilor şi a expresiilor fizionomice – realizate fără controlul
raţiunii –, avem de-a face cu o sumă de acţiuni sufleteşti care se
integrează cu necesitate în acest om. Să privim acum un om care
visează. Este vorba de o sumă de imagini care acţionează în
fiinţa lui
cu caracter de imagine şi nu de acţiune. Vom înţelege deci că,
aşa cum
în viaţa conştientă din timpul zilei omul are unele gesturi care
se
declanşează fără reflecţie, tot astfel, într-o lume a imaginilor,
apar
reprezentări de vis haotice; care se întrepătrund.
Dacă ne-am îndrepta acum atenţia asupra creierului şi l-am
considera
ca pe un instrument al conştienţei de vis, ce ar trebui să facem? Ar
trebui să ne imaginăm că în creier se află ceva care se comportă
ca
măduva noastră, care împinge la acţiuni inconştiente. 
În acest fel
trebuie
să privim creierul: în primul rând ca pe un instrument al
vieţii
conştiente, din starea de veghe, când se elaborează
reprezentările
controlate de raţiune, în al doilea rând ni-l imaginăm ca
având la bază
o măduvă aflată acolo într-un mod tainic şi care nu se manifestă
ca
măduvă, ci stă înghesuită în creier şi nu declanşează
acţiuni. În timp
ce măduva spinării conduce la acţiuni,
în ciuda faptului că acestea nu sunt controlate prin raţiune,
creierul
dă naştere, în acest caz, numai la imagini.
Ceea ce se constituie ca o bază ascunsă a creierului rămâne
în acest
caz la mijloc de drum. Nu am putea deci spune că viaţa de vis ne
conduce la situaţia de a putea să facem aluzie la această măduvă a
spinării care se află la baza creierului? Când socotim creierul –
în
forma sa actuală – drept instrument al vieţii conştiente din timpul
stării de veghe, îl vedem aşa cum ne-ar apărea dacă l-am scoate
din
cutia craniană. Dar când viaţa de veghe se stinge, înseamnă
că aici
trebuie să mai fie ceva. Într-adevăr, observaţia ocultă ne arată
că în
creier se găseşte o măduvă tainică ce cheamă visul la viaţă. Dacă am
vrea să prezentăm schematie această cituaţie, ar trebui să arătăm că
în
creierul reprezentărilor, al vieţii conştiente din starea de veghe,
există o măduvă veche, invizibilă pcntru percepţia exterioară,
amplasată acolo în mod misterios. Vreau să afirm, deocamdată ca
ipoteză, că această măduvă intră în acţiune atunci când
omul doarme şi
visează, şi că în acest timp acţionează atât cât
îi este permis unei
măduve. Dar, deoarece este înghesuită în creier, ea nu
conduce la
acţiuni, ci numai la imagini, şi numai la acţiuni sub formă de imagini;
căci în vis acţionăm numai în imagini. Astfel, această
viaţă aparte,
ciudată, haotică, pe care o trăim în vis, ne indică faptul că la
baza
creierului nostru – pe care, pe bună dreptate, îl socotim
instrumentul
stării de veghe – se află un organ misterios care este, poate,
formaţiunea mai veche din care s-a dezvoltat creierul şi care iese
astăzi la iveală când formaţiunea mai nouă tace. Aceasta ne arată
ce
era odinioară creierul. Măduva acţionează, în măsura în
care poate,
fiind înghesuită în creier. Ea nu produce acţiuni finite,
ci doar
imagini.
În acest fel, observarea însăşi a vieţii ne face să
distingem chiar
şi în evoluţia creierului două trepte. Existenţa visului ne duce
la
concluzia că în evoluţia lui creierul a parcurs două trepte şi că
s-a
dezvoltat până la viaţa diurnă a stării de veghe. Dar atunci
când viaţa
de zi păstrează tăcerea, vechiul organ se mai manifestă în viaţa
de
vis. Noi am creat, în primul rând, tipuri
din ceea ce ne-a furnizat observarea exterioară a lumii. Aceasta
ne arată că însăşi observarea sufletului adaugă un sens la ceea
ce ne
poate oferi observarea exterioară a formei: anume că viaţa conştientă
de veghe se raportează la cea de vis, aşa cum creierul aflat la cea de
a doua treaptă a dezvoltării sale se raportează la vechea măduvă a
spinării, rămasă la prima treaptă de dezvoltare. 
Într-un mod uimitor, viziunea
ocultă,
clarvăzătoare, ne poate servi drept bază pentru observarea integrală,
esenţială, a naturii umane, în măsura în care se exprimă
în organele
închise în masa osoasă a craniului şi a coloanei
vertebrale. Ştim din
ştiinţa spiritului cum corpul vizibil al omului este doar o parte a
întregii fiinţe omeneşti şi că, în momentul în care
se deschide ochiul
clarvăzător, corpul fizic apare înconjurat de un organism
suprasensibil, numit grosier „aura umană“. Menţionăm aceasta aici doar
ca un fapt. Vom reveni asupra lui mai târziu, pentru a vedea
în ce
măsură are o justificare. Această aură umană, prin intermediul căreia
omul fizic apare ca un nucleu, se arată ochiului clarvăzător în
diferite culori. Dar nu trebuie să ne imaginăm că s-ar putea realiza
vreodată o imagine a acestei aure: culorile sunt într-o continuă
schimbare şi acesta este motivul pentru care orice încercare de
a-i
face un tablou în culori ar fi doar o aproximare. Este ca şi cum
am
vrea să pictăm fulgerul: întotdeauna suntem obligati să-l
reprezentăm
printr-o formaţiune rigidă. Aşa cum fulgerul nu poate fi redată prin
pictură, şi mai putin poate fi redată aura, deoarece culorile sunt
extrem de instabile şi mobile. Ele nu pot fi descrise decât
eventual în
termeni simbolici.
Culorile aurei prezintă diferenţe remarcabile în raport cu
caracterul de bază al organismului uman. Este interesant să ne referim
la imaginea aurei, aşa cum rezultă pentru ochiul clarvăzător,
când ne
reprezentăm, acum privite din spate, craniul şi coloana vertebrală.
Această parte a aurei nu poate fi descrisă decât spunând că
ea este
înglobată în aura luată în întregul său. Chiar
dacă ne imaginăm
culorile aurei în continuă mişcare, putem totuşi indica, de
exemplu, o
culoare dominantă pentru partea inferioară a coloanei vertebrale: i-am
putea spune verzuie. Se poate preciza, de asemenea, o altă nuanţă, care
nu se vede în nici o parte a corpului atât de clar cum
apare la cap –
un albastru-violet. S-ar putea compara acest albastru-violet cu nuanţa
culorii florii de piersic, dar numai cu aproximaţie. Între
albastrul-violet al părţii superioare a craniului şi verdele bazei
coloanei se află alte nuanţe, care sunt greu de descris, deoarece ele
nu apar în mod curent în lumea simţurilor. De exemplu,
verdele este
urmat de o altă culoare, care nu este nici verde, nici albastru sau
galben, dar poate fi un amestec din toate acestea. Repet, în
acest
spaţiu intermediar sunt culori inexistente în lumea
fizico-senzorială.
Dacă este greu de descris ce se găseşte aici, se poate spune cu
certitudine că, pornind de la această măduvă dilatată (creier – n.tr.),
am putea începe cu albastru-violet, pentru a ajunge la baza
coloanei,
unde vom găsi o nuanţă verzuie.
Vreau să adaug un fapt, pe lângă ceea ce am spus astăzi
în legătură
cu observaţia exterioară a formei şi ţinutei omului. Vom încerca
să
medităm asupra celorlalte părţi ale fiinţei umane, care se leagă de
cele discutate – gât, trunchi, membre ete. –, ca
reprezentând al doilea
aspect al dualităţii umane, pentru a ajunge să înţelegem,
în cele din
urmă, ce înseamnă pentru noi cooperarea celor două părţi.
