|
În cadrul expunerilor noastre vom intra în mod constant în dificultatea de a putea cuprinde mai exact cu privirea organismul uman exterior, pentru a recunoaşte ce este perisabil, fragil. Vom vedea totodată cum tocmai acest lucru ne va conduce spre cunoaşterea nepieritorului, eternului din natura umană. Şi dacă consideraţiile noastre au acest scop, este necesar să ne amintim ceea ce am mentionat deja, şi anume punctul de vedere din care trebuie considerat organismul exterior fizic, cu întreaga veneraţie cuvenită unei revelări a lumilor spirituale.
Dacă suntem pătrunşi în oarecare măsură de noţiunile şi modul
de
simţire al ştiinţei spiritului, putem avea acces cu uşurinţă la
gândul
că organismul uman, în uriaşa lui complexitate, trebuie să fie
cea mai
semnificativă expresie, cea mai mare şi mai importantă revelaţie a
forţelor spirituale care structurează lumea şi-i dau viaţă. Oricum,
trebuie să pătrundem tot mai mult din afară spre interior.
Ieri am văzut cum observaţia exterioară – atât cea laică
cât şi cea
ştiinţifică – ne obligă să vedem în om o dualitate. Am făcut-o
în
treacăt, dar, în cele ce urmează, vom aprofunda problema. Am spus
despre această dualitate că este închisă în cavitatea
osoasă a
craniului şi coloanei vertebrale. Pornind de la forma exterioară a
acestei părţi a omului, se poate obţine o perspectivă provizorie,
legând viaţa de veghe cu cealaltă, la început foarte
îndoielnică,
desigur – viaţa de vis. Am văzut că formele exterioare ale acestei
părţi a naturii omeneşti oferă un gen de imagine, înseamnă un fel
de
revelaţie: pe de o parte a vieţii de vis, această viaţă haotică a
imaginilor, iar pe de alta a vieţii de veghe, cu contururi nete,
stabilite prin observaţie.
Astăzi vom arunca o privire chiar şi numai fugitivă asupra
celeilalte pării a dualităţii omeneşti, care se află în afara
domeniului observat ieri. O privire, chiar superficială, asupra acestei
a doua părţi a fiinţei umane ne poate lămuri că, dintr-un anumit punct
de vedere, ea este opusă celeilalte părţi. Atunci când privim
creierul
şi măduva, le vedem înconjurate de formaţiuni osoase. Dacă privim
cealaltă parte a alcătuirii omeneşti va trebui să spunem că aici
formaţiunile osoase sc găsesc angrenate mai mult în interiorul
organelor. Dar aceasta ar fi o apreciere foarte superficială. Mai
adânc
în structura acestei a doua părţi a naturii umane ne va conduce
faptul
că vom aborda mai întâi separat cele mai importante sisteme
de organe,
comparându-le apoi cu ceea ce am aflat ieri.
Vom analiza la început sistemele de organe, sistemele de
instrumente
ale organismului uman care aparţin nutriţiei şi pe cele care se găsesc
între aparatul digestiv şi acea minunată formaţiune care
constituie
punctul central al organismului omului: inima. Chiar o privire
superficială ne arată că acest sistem de instrumente, şi în
primul rând
aparatul digestiv, este destinat să preia substanţele din lumea
exterioară şi să le pregătească pentru a le prelucra ulterior în
organismul fizic al omului. Ştim că aparatul digestiv se întinde
– sub
forma unui tub – de la orificiul bucal până în stomac.
Ştim, de
asemenea, că alimentele dirijate prin acest canal sunt cu uşurinţă
separate într-o parte inutilizabilă, care este pur şi simplu
eliminată,
şi o alta, care este transportată în organism prin celelalte
organe
digestive. Se ştie, de asemenea, că aparatului digestiv propriu-zis i
se ataşează sistemul limfatic, al cărui rol este de a duce mai departe
substanţele nutritive modificate. Deci de aparatul digestiv, dincolo de
stomac, se leagă sistemul limfatic – o sumă de canale ce parcurg
întreg
corpul, care se încarcă cu substanţele transformate de către
aparatul
digestiv şi le transportă spre sânge. Avem, prin urmare, a treia
componentă a acestui sistem de organe, aparatul circulator, cu canalele
sale ramificate, largi sau înguste, care străbat întreg
organismul, şi
al cărui centru activ este inima. Ştim, de asemenea, că vasele care
pleacă de la inimă, numite artere, conduc sângele spre toate
părţile
organismului nostru, că sângele suferă un anumit proces de
transformare
şi este readus apoi la inimă, prin alte vase, sub formă de sânge
albastru, spre deosebire de sângele roşu. Mai ştim că acest
sânge
transformat, inutilizabil ca atare pentru viaţă, este condus la
plămâni, unde intră în contact cu oxigenul care provine din
aerul
exterior, cu ajutorul căruia este reînnoit în plămân
şi apoi este
recondus la inimă, pentru a-şi relua cursa prin întregul organism.
Pentru a putea examina toate aceste sisteme, şi pentru a avea,
în
modul de observare exterior, o bază valabilă şi pentru abordarea
ocultă, vrem să ne ocupăm mai întâi de acest sistem care
apare de la
bun început ca punct central al întregului organism:
aparatul
circulator.
Să analizăm mai întâi sângele: după ce a fost
reîmprospătat la
nivelul plămânului şi transformat în sânge oxigenat,
este dus la inimă,
de unde pleacă din nou ca sânge roşu, pentru a fi reutilizat
în
organism. Vă previn că toate desenele pe care le voi prezenta vor fi
schematice. Să ne amintim că inima omului este alcătuită din patru
camere, mărginite de pereţi interiori: două camere mari în partea
inferioară şi două mai mici în partea superioară. Cele inferioare
se
numesc ventricule, iar cele superioare auricule. Nu voi vorbi astăzi
despre valvule; vă voi prezenta procesul foarte schematic. După ce a
curs din auriculul stâng în ventriculul stâng,
sângele este transportat
de o arteră mare şi purtat în întreg organismul. Să reţinem
că acest
sânge este utilizat de toate organele corpului, este transformat
în
sânge albastru şi sub această formă ajunge în auriculul
drept, de unde
curge în ventriculul drept, pentru a fi dirijat spre
plămâni, reînnoit,
şi pentru a-şi relua ciclul.
Dacă ne reprezentăm acest lucru, este important pentru modul de
observaţie ocultă să adăugăm că foarte aproape – pe traiectul arterei
principale (aorta – n.tr.) – se separă un curent secundar, care duce
sângele oxigenat spre creier şi care revine apoi la auriculul
drept.
Astfel, sângele trecut prin creier este transformat la fel ca si
cel
care vine din celelalte părţi ale organismului. Avem deci o mică
circulaţie, în care este intercalat creierul, separat de marea
circulaiie, care parcurge restul organismului. Este foarte important să
reţinem acest fapt, deoarece el ne conduce spre o reprezentare
importantă, care ne poate furniza baza pentru tot ce ne face posibilă
urcarea spre înăltimile oculte numai dacă ne punem
întrebarea: Aşa cum
în partea superioară a organismului sunt inserate în mica
circulaţie
organele superioare, ceva asemănător există şi în marea
circulatie? Vom
ajunge astfel la un rezultat care ne poate fi furnizat chiar şi de
observaţia exterioară superficială, faptul că în marea circulatie
sunt
inserate trei organe: splina, ficatul şi vezica biliară, care contine
bila preparată de ficat.
Dacă ne întrebăm care este rolul acestor organe, ştiinţa
exterioară
ne răspunde că ficatul prepară bila, că bila curge în tubul
digestiv şi
colaborează la transformarea alimentelor, pentru ca acestea să fie
preluate prin vasele limfatice şi să poată intra în sânge.
Ştiinţa
exterioară ne vorbeşte mai puţin despre al treilea organ, splina. Dacă
examinăm aceste organe, trebuie să precizăm că ele sunt în
întregime
ocupate cu prepararea alimentelor pentru organismul uman. Pe de altă
parte, toate trei sunt incluse în circulaţie, şi nu degeaba. Dat
fiind
faptul că alimentele sunt preluate de sânge, pentru a fi purtate
în
întregul organism şi pentru a înlocui în permanenţă
pierderile, aceste
trei organe participă la transformarea integrală a alimentelor. Acum se
pune o întrebare: Putem înţelege, după aspectul lor
exterior, felul cum
aceste organe participă la activitatea generală a organismului uman?
Dacă privim din afară, ne apare că ele sunt intercalate în
circulaţia
inferioară, aşa cum creierul este inclus în circulaţia
superioară. Dacă
avem în vedere asemenea consideraţii exterioare, pe care este
necesar
să le aprofundăm mai târziu, trebuie să vedem dacă aceste organe
ar
putea avea o sarcină asemănătoare celei a creierului şi în ce ar
putea
consta ea.
Să analizăm pentru început părţile superioare ale organismului
uman.
Ele sunt cele care preiau impresiile senzoriale exterioare culese de
organele de simţ şi care elaborează materialul percepţiei noastre
senzoriale. Ceea ce se întâmplă
în cap, în părţile superioare ale organismului uman, este
prelucrarea
acelor impresii care intră prin organele de simţ. Putem considera
impresiile exterioare drept cauză a tot ce se întâmplă
în partea
superioară a organismului, şi în timp ce aceste impresii
îşi produc
efectul, precum şi ceea ce rezultă din acţiunea lor prin elaborare
interioară în organele superioare ale omului, modifică
sângele, sau
contribuie la aceasta; sângele astfel modificat este trimis de
către
aceste organe spre inimă, la fel ca şi cel din restul organismului.
Întrucât
partea
superioară a organismului uman se deschide lumii
exterioare cu ajutorul organelor senzoriale – porţi deschise lumii
înconjurătoare – nu este oare natural să gândim că ceea ce
lumea
exterioară imprimă în creier prin organele de simţ corespunde
într-un
anume sens cu ceea ce acţionează din interiorul organelor interioare,
splină, ficat, bilă, în afară? În timp ce această parte
superioară se
deschide spre exterior pentru a primi de acolo influenţe şi
sângele
curge spre această parte pentru a culege influenţele exterioare,
în
acelaşi timp el curge spre partea inferioară, pentru a primi ceea ce
vine de la cele trei organe. Deci, când privim lumea
înconjurătoare,
vedem că aceasta influenţează structura noastră superioară prin
intermediul organelor senzoriale. Imaginaţi-vă că ceea ce pătrunde
în
noi din exterior prin simţuri ar fi comprimat, concentrat într-un
centru. Astfel, ceea ce pătrunde în noi din toate direcţiile
trebuie
comparat cu ceea ce curge din ficat, din vezica biliară şi din splină,
adică lume înconjurătoare transformată. Dacă aprofundaţi această
idee,
veţi vedea că nu este o reflecţie cu totul stranie.
Imaginaţi-vă diversele impresii senzoriale care curg spre interior
şi închipuiţi-vă că sunt concentrate, condensate şi formate ca
organe
dispuse în interior. Astfel, sângele se oferă în
interior celor trei
organe – ficat, bilă, splină –, aşa cum partea superioară a
organismului se oferă lumii din afară. Avem deci lumea exterioară, care
ne înconjoară simţurile, concentrată în organe dispuse
în interiorul
corpului omenesc. Putem spune că, pe de o parte, lumea lucrează
în
exterior, pătrunde în noi, atinge sângele în organele
superioare şi îl
influenţează. Pe de altă parte, macrocosmosul influenţează în mod
tainic organele pe care le-a concentrat şi, pe această cale, acţionează
asupra sângelui nostru, care i se pune de asemenea la dispoziţie.
Să
reprezentăm aceasta schematic: Să ne imaginăm în primul
rând lumea,
care acţionează din toate părţile asupra simţurilor noastre, şi
sângele, oferindu-se ca o tablă pe care se întipăresc
impresiile
acestei lumi – este organizarea noastră superioară. Să ne imaginăm apoi
că am putea concentra toată această lume exterioară în organe
izolate,
că am forma din ea un extract pe care l-am putea transpune în
interior;
astfel, ceea ce acţionează din toate direcţiile acţionează şi de
cealaltă parte, a sângelui. Vom avea astfel un tablou al
exteriorului
şi interiorului organismului uman format într-un fel cu totul
aparte.
S-ar putea spune, într-un anumit sens, că creierul corespunde
organizării noastre interioare în măsura în care ea umple
toracele şi
cavitatea abdominală. Este ca şi cum lumea din afară ar fi transpusă
în
interiorul nostru.
În această organizare subordonată, care serveşte în
principal
continuării procesului nutritiv, vom găsi câteva lucruri cu totul
tainice, ca de pildă concentrarea întregii lumi
înconjurătoare în
câteva organe interne, câteva instrumente interioare.
Studiind mai
îndeaproape aceste organe, splina, ficatul, vezica biliară,
observăm că
cea care se oferă prima curentului sangvin este splina. Ea are o
structură particulară, un ţesut bogat vascularizat, conţinând
numeroase
granule albe, care contrastează cu roşul fondului. Splina ne apare ca o
strecurătoare prin care trece sângele, punându-se la
dispoziţia unui
organ care este într-un fel o fracţiune concentrată a
macrocosmosului.
Splina este în legătură şi cu ficatul. Pe treapta următoare
observăm
cum sângele se oferă ficatului, iar acesta, la rândul său,
secretă
bila, ca o a treia componentă a acestei serii. Bila este depusă
într-un
organ special, se amestecă cu substanţele nutritive, şi de aici,
împreună cu aceste substanţe transformate, ajunge în
sânge.
Ne putem imagina această oferire de sine a sângelui către cele
trei
organe în felul următor: primul organ care se găseşte în
calea sângelui
este splina, al doilea este ficatul, şi al treilea, care are o relatie
foarte complicată cu sângele, cu întregul sistem sangvin,
este bila
care, pentru că este pusă la dispoziţia alimentelor, participă la
elaborarea lor, este considerată un organ aparte. Bazaţi pe acest fapt,
ocultiştii tuturor timpurilor au dat anumite denumiri acestor organe.
Vă rog să nu vă gândiţi deocamdată la nimic deosebit în
legătură cu
aceste nume, ci numai la faptul că ele au fost date acestor organe şi
să faceţi abstracţie de adevărul că o asemenea asociere a numelor are
şi o altă semnificaţie pentru organe. Vom vedea mai târziu pentru
ce
motive li s-au dat chiar aceste nume. Deoarece splina este prima care
se oferă sângelui, vechilor ocultişti li s-a părut că cel mai
potrivit
nume pentru ea ar fi cel al primei planete care apare în spatiul
cosmic
al sistemului solar. Din această cauză au numit splina „saturniană“ –
sau un Saturn interior –, aşa cum ficatul a devenit un Jupiter
interior, iar bila un Marte interior. Deocamdată să nu ne gândim
la
aceste nume, ci numai la faptul că le-am depistat. Şi am făcut aceasta
deoarece am înţeles că lumile exterioare, abordabile pentru
simţurile
noastre, sunt comprimate în aceste organe, care reprezintă pentru
noi
lumi interioare, aşa cum planetele reprezintă lumi exterioare. Aşa cum
lumile exterioare apar simţurilor noastre, prin aceea că pătrund din
afară, lumile interioare acţionează activ asupra sângelui,
influenţând
Eul, al cărui organ este sângele.
În orice caz, vom afla o diferenţă importantă între
caracteristicile
creierului uman, despre care am vorbit ieri, şi ceea ce ne apare ca un
fel de sistem cosmic interior. Această diferenţă constă, în
primul
rând, în faptul că omul nu ştie nimic despre ceea ce se
petrece în
organismul său interior. El nu percepe influenţa pe care aceste lumi
interioare o exercită asupra lui, în timp ce, în mod
caracteristic,
lumea exterioară îi impresionează conştienţa. Într-un
anumit sens, ne
este îngăduit să numim aceste lumi interioare o lume a
inconştientului,
spre deosebire de lumea conştientă, pe care am învăţat să o
cunoaştem
în activitatea creierului.
Vom clarifica conţinutul conştientului şi al inconştientului,
luând
în considerare şi alt aspect. Ştiţi că ştiinţa oficială consideră
sistemul nervos, cu tot ce este legat de el, drept organ al
conştienţei. Pentru dezvoltarea ulterioară a consideraţiilor noastre
oculte, să reţinem o anumită relaţie a sistemului nervos cu
sângele –
ceea ce am expus azi în mod schematic. Vedem că sistemul nervos
este
pretutindeni în legătură cu sângele. Să dăm atentie mai
întâi unui
adevăr pe care ştiinţa oficială îl consideră incontestabil: că
regulatorul general al activităţii conştiente, al vieţii sufleteşti,
este sistemul nervos. Nu putem însă evita faptul că pentru
ocultişti
sistemul nervos nu reprezintă decât un fel de substrat al
conştienţei.
Aşa cum sistemul nervos se inserează în organismul nostru şi
intră în
contact într-un anumit fel cu sângele, tot astfel se
inserează în
fiinţa omenească ceea ce noi numim corpul astral şi Eul. În
conferinţele mele, am arătat că şi o observare exterioară, pe care am
prezentat-o în repetate rânduri, ne poate evidenţia că
sistemul nervos
este, într-un anumit sens, revelaţia corpului astral. În
cadrul unei
astfel de abordări, vedem că la început nu le putem atribui
corpurilor
naturale nevii decât corpul fizic pe care ni-l prezintă.
Când urcăm pe
scara evoluţiei de la corpurile anorganice, neînsufleţite, la
corpurile
naturale însufleţite – la organisme –, trebuie să ne imaginăm că
acestea sunt pătrunse de corpul eteric sau vital, care conţine în
el
cauzele manifestărilor vieţii. Vom vedea mai târziu că
antroposofia sau
ocultismul nu vorbesc despre acest corp vital aşa cum se vorbea pe
vremuri despre „forţa vitală“. Când antroposofia aminteşte despre
corpul eteric, ea vorbeşte despre ceva real, pe care ochiul spiritual
îl vede cu adevărat şi care se află la baza corpului fizic.
Când
contemplăm plantele, trebuie să le atribuim un corp eteric. Dacă
ajungem mai sus, la fiinţele dotate cu sensibilitate, la animale, vom
găsi elementul sensibilitătii, al vieţii interioare, sau, mai bine zis,
al trăirii interioare, care deosebeşte animalele de plante. Pentru ca
simpla activitate vitală – care nu se poate încă interioriza şi
nu se
poate aprinde până la simţire – să ajungă la trăire interioară
trebuie
ca în organismul animalului să se integreze corpul astral.
Sistemul
nervos, pe care plantele încă nu-l au, devine pentru noi unealta
exterioară a corpului astral, arhetip spiritual al sistemului nervos.
Aşa cum arhetipul se comportă faţă de manifestarea sa, de imaginea sa,
la fel se comportă şi corpul astral faţă de sistemul nervos.
V-am spus deja ieri că modul exterior de observaţie ştiinţifică
îşi
poate permite să amestece lucrurile, dar pentru observaţia ocultă
lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Atunci când
observăm organele
sau sistemele de organe umane, trebuie să fim conştienţi de faptul că
acestea pot fi utilizate şi în alt scop decât cele ale
animalelor,
chiar dacă sunt asemănătoare ca formă. Acum menţionăm doar că la om
organul exterior al Eului, centrul său sufletesc, este sângele.
Sistemul nervos este instrumentul exterior al corpului astral, iar
sângele instrumentul Eului. Aşa cum sistemul nervos intră
într-o
anumită relaţie cu sângele în organism, la fel şi domeniile
interioare
ale sufletului, care există pentru noi sub formă de reprezentări,
sensibilitate şi altele, au o legătură cu Eul. Sistemul nervos este
infinit diferenţiat în organismul uman. El ne apare sub forma
cordoanelor de nervi, acolo unde se manifestă, de exemplu, ca nervi
auditivi, faciali etc. Sistemul nervos este extins în tot
organismul,
se diversifică în el; el poartă în sine capacitatea de
diversificare.
Dacă observăm că sângele curge în întregul organism,
chiar dacă ţinem
cont de transformarea lui din sânge roşu în sânge
albastru, trebuie
spus că el este unitar pentru întreg organismul. El contrastează
ca
uniformitate cu sistemul nervos diferenpat, la fel cum Eul este
în
opoziţie cu diferitele manifestări ale sufletului – reprezentări,
sensibilitate, impulsuri volitive, senzaţii şi aşa mai departe. Cu
cât
veţi aprofunda această comparaţie, cu atât mai mult ea vă va
demonstra
marea asemănare existentă între cele două arhetipuri – Eu şi corp
astral – şi dintre cele două imagini ale lor – sângele şi nervii.
Se
poate spune cu certitudine că sângele este pretutindeni
sânge; dar,
străbătând întreg organismul, el se modifică şi putem face
o paralelă
între modificările lui şi cele ale Eului. Eul nostru este
însă uniform.
Dacă ne întoarcem cu gândul la viaţa dintre naştere şi
moarte, putem
spune: Acest Eu a fost mereu prezent, la vârsta de cinci ani, de
şase
ani; ieri, ca şi azi, este acelaşi Eu. Dar când este vorba de a-i
defini conţinutul, vom vedea că acest Eu, aşa cum vieţuieşte el
în noi,
este plin cu o serie de reprezentări, sentimente, senzaţii şi altele,
care trebuie atribuite corpului astral, aşa cum deja am spus, şi care
intră în contact cu Eul. Anul trecut Eul avea un alt conţinut;
ieri, un
altul; iar astăzi din nou un altul. Eul intră deci în contact cu
conţinutul general al sufletului, pe care-l străbate în
întregime. Aşa
cum sângele parcurge organismul în întregime şi intră
peste tot în
contact cu sistemul nervos diversificat, Eul, de asemenea,
întâlneşte
viaţa sufletească diferenţiată în reprezentări, senzaţii,
impulsuri
volitive etc. Aşadar, înseşi aceste comparatii ne arată că suntem
îndreptăţiţi să vedem în sânge o imagine a Eului şi
în sistemul nervos
o imagine a corpului astral – aceste două părţi mai înalte,
suprasensibile, ale fiinţei omeneşti.
Acum trebuie să ne amintim că sângele, care străbate
organismul în
felul arătat, se pune la dispoziţia lumii exterioare, pe de o parte, –
adică se prezintă ca o tablă neagră pe care se întipăreşte tot ce
vine
din lumea exterioară – şi, pe de altă parte, se pune la dispoziţia a
ceea ce am numit lumea interioară. În acelaşi fel se
întâmplă lucrurile
cu Eul nostru. Noi îl dirijăm, mai întâi, spre lumea
exterioară de la
care primim impresii, ceea ce explică variabilitatea conţinutului său:
Eul este plin de impresii exterioare. Dar există şi momente în
care Eul
se retrage în sine, sau se abandonează durerilor sale, suferinţei
sale,
bucuriilor sau senzaţiilor interioare, amintirilor, lăsând să-i
urce
din memorie ceea ce nu mai primeşte direct din contactul cu lumea
exterioară, ci ceea ce poartă în el. Deci şi în această
privinţă se
poate stabili o paralelă cu sângele, întrucât se
prezintă ca o tablă ce
se oferă o dată lumii exterioare, o dată celei interioare. Am putea
schiţa funcţia Eului la fel cum am schiţat-o pe cea a sângelui
(vezi
figura). 
Aşa cum am pus
în
relaţie sângele cu impresiile venite pe calea simţurilor, putem
lega de
Eu impresiile exterioare primite, pe care le receptăm sub formă de
reprezentări sau de formaţiuni sufleteşti. Am putea să punem în
relaţie, aşadar, aceste raporturi sufleteşti, la fel ca pentru viaţa
corporală, pe de o parte cu sângele, iar pe de alta cu Eul.
Să observăm din acest punct de vedere coacţionarea şi confruntarea
dintre sânge şi nervi. Când privim, impresiile exterioare
acţionează
asupra ochiului nostru – culori, lumină –, influenţând nervul
optic.
Atâta timp cât aceste impresii exterioare rămân
în domeniul nervos,
putem spune că ele acţionează asupra corpului astral. În momentul
în
care apare o relaţie între nervi şi sânge, se poate spune
că procesul
paralel concomitent constă în faptul că reprezentările variate
ale
vieţii sufleteşti intră în legătură cu Eul. Dacă ne imaginăm
relaţia
nervilor cu sângele, o putem prezenta schematic în felul
în care ceea
ce intră prin nervul optic în actul vederii intră, de asemenea,
în
legătură cu vasele sangvine din apropiere.
Acest raport este extrem de important, dacă vrem să observăm natura
umană în aşa fel încât să rezulte o bază pentru
fundamentele oculte ale
naturii umane. Atunci, trebuie să spunem: În viaţa obişnuită,
lucrurile
se petrec astfel, încât o activitate propagată de-a lungul
nervului se
înscrie în sânge ca pe o tăbliţă, şi prin aceasta s-a
inserat în
instrumentul Eului. Să ne imaginăm însă că am întrerupe
în mod
artificial contactul dintre nerv şi circulaţie, astfel
încât aceste
două activităţi – nervoasă şi sangvină – nu se mai pot influenţa
reciproc.
Se pot desena
în
mod schematic acum cele două elemente depărtate unul de celălalt,
sugerând că o activitate reciprocă nu poate avea loc. Se ajunge
la
aceasta – ca nervul să nu poată fi influenţat –, de exemplu, atunci
când el este secţionat. Dacă se întâmplă un asemenea
lucru, nu e de
mirare că omul nu mai poate primi nici o impresie şi, în
consecinţă, nu
mai are nici o trăire prin acest nerv. Dar să admitem totuşi că, deşi
relatia dintre nerv şi sânge ar fi întreruptă, ar mai
exista acolo o
oarecare senzaţie. În experienţele ştiinţifice aceasta se poate
produce
prin excitarea nervului cu ajutorul unui curent electric. Dar acest fel
de influenţare exterioară a nervului nu ne interesează aici. Există
însă şi o altă posibilitate de influenţare a nervului, când
acesta nu
poate acţiona asupra circulaţiei corespunzătoare. Această stare poate
fi provocată în organismul omului prin anumite reprezentări,
idei,
senzaţii sau sentimente pe care omul le-a trăit, şi le-a însuşit
şi
care, pentru ca experienţa interioară să reuşească, ar trebui să fie
reprezentări superioare, morale sau intelectuale. Dacă omul, printr-o
riguroasă concentrare interioară, îşi transformă reprezentările
în
simboluri şi îşi face din ele temei de exerciţii în stare
de veghe,
prin chiar această concentrare el acaparează nervul şi îl
sustrage
circulaţiei sangvine. Când omul se abandonează pur şi simplu
impresiilor exterioare normale, între nerv şi sânge se
stabileşte
relaţia obişnuită. Dacă însă el menţine prin concentrare
puternică
asupra Eului ceea ce obţine în mod normal, eliberat acum de orice
impresii exterioare, aşa cum acţionează lumea exterioară asupra Eului,
atunci are în suflet ceea ce apare mai întâi în
conştienţa sa, ceea ce
constituie conţinutul conştienţei sale, şi utilizează de preferinţă
nervul, ceea ce separă activitatea nervoasă de cea a sângelui.
Consecinţa este faptul că, printr-o concentrare interioară atât
de
intensă încât să întrerupă circuitul dintre nerv şi
sânge, nervul este
eliberat de cooperarea cu sângele, se eliberează, de asemenea, de
viaţa
obişnuită a Eului, al cărui instrument este sângele. În
fapt, lucrurile
se petrec astfel: antrenamentul care trebuie să ne conducă în
lumile
spirituale ne obligă la o astfel de concentrare, încât
sistemul nervos
este izolat de sânge şi de obligaţiile pe care acesta le are faţă
de
Eu. Deocamdată putem doar afirma acest lucru, dar el este verificat pe
de-a-ntregul prin experienţă. Consecinţa este faptul că, în timp
ce
înainte sistemul nervos îşi înscria activităţile pe
tăbliţa sângelui,
le reţine acum pentru sine, le lasă să alerge în sens invers
în sine şi
nu le mai permite să pătrundă în sânge. Este deci posibil
să separăm
sângele de nervi prin exerciţii de concentrare lăuntrică şi să
retrimitem în sistemul nervos ceea ce altfel ar fi curs în
Eu
(exprimându-ne în mod plastic).
Omul care practică asemenea exerciţii sufleteşti are o cu totul
altfel de trăire interioară. Orizontul conştienţei sale este în
întregime schimbat. Se poate spune că în timpul vieţii de
toate zilele,
sângele şi Eul fiind legate, omul raportează la Eul său toate
impresiile interioare şi pe cele din afară. În acest caz, Eul
ascunde
forţele care se întind pe întregul orizont al conştienţei
şi totul se
raportează la el. Nici dacă omul îşi izolează sistemul nervos
prin
concentrare, dacă îl ridică din sânge prin forţe
sufleteşti, nici
atunci el nu trăieşte în Eul său obişnuit. Din acel moment el nu
mai
poate să numească ceea ce desemnează acum ca Sine a sa cu numele de Eu,
în acelaşi sens în care spunea „Eu“ în viaţa normală
de conştienţă.
Atunci omul are impresia că o parte a entităţii sale s-ar ridica
în mod
conştient din sine, ca şi cum ceva care altfel este invizibil,
suprasensibil – care acţionează în nervii noştri –, nu s-ar mai
înscrie
pe tăbliţa lui de sânge, n-ar mai produce impresii asupra Eului
obişnuit. Prin aceasta omul se simte ca şi cum ar fi ridicat din
sistemul său sangvin, din organismul său şi, în compensaţie
pentru ceea
ce a trăit în sângele său, întâlneşte altceva.
Dacă înainte activitatea
nervoasă se oglindea în sângele lui, acum este reflectată
în ea însăşi,
trăieşte în altceva, omul se simte într-un alt Eu, în
alt Sine, ceea ce
înainte putea doar presimţi. Simte pătrunderea în sine a
unei lumi
suprasensibile.
Dacă vrem să prezentăm încă o dată schematic relatia dintre
nerv –
sau întregul sistem nervos –, care primeşte în sine
impresiile unei
lumi exterioare, şi sânge, o putem face astfel:
Impresiile exterioare normale s-ar oglindi în sânge şi
s-ar afla
apoi în acesta. Dar dacă îndepărtăm sistemul nervos,
absolut nimic nu
mai pătrunde până la tăbliţa de sânge. Totul se
întoarce în sistemul
nervos. Atunci ni se revelează o lume despre care nu aveam nici cea mai
mică bănuială. Ea se extinde până la limita sistemului nostru
nervos şi
îi simţim şocul de retur. În orice caz, numai cel care face
exercitii
sufleteşti corespunzătoare resimte acest şoc. În timp ce în
starea de
conştienţă normală omul simte că are de-a face cu o lume care-i ajunge
până în sânge, că sângele a înscris totul
în el ca pe o tăbliţă, şi că,
prin urmare, trăieşte în Eul său cu aceste impresii, în
celălalt caz,
aceste impresii merg doar până acolo unde terminaţiile nervoase
oferă o
rezistenţă spre interior. Ajuns la aceste terminaţii, parcă ricoşezi şi
trăieşti în afară, în lumea înconjurătoare. Se poate
spune mai exact
că, atunci când avem o impresie de culoare pe care o receptăm
prin
ochi, ea intră prin nervul optic, se întipăreşte pe tăbliţa
sângelui şi
simţim ceea ce se poate exprima prin „văd roşu“. Să admitem că suntem
capabili să mergem cu impresiile nu până la sânge, ci numai
până la
terminatiile nervoase, că ne retragem din viaţa interioară, din
sânge;
trăim de fapt până la ochiul nostru, până la nervul optic,
ne retragem
din sângele fizic, trăim în afara Eului nostru, ne aflăm
în razele de
lumină care pătrund prin ochi. Ne găsim cu adevărat afară din noi
înşine, din cauză că nu pătrundem ca de obicei atât de
adânc în
interiorul nostru, ci numai până la terminaţiile nervoase. Atunci
când
am ajuns să o întoarcem din drum în terminaţiile nervoase,
ca să nu
ajungă până la sânge, avem o altă viaţă sufletească: am
deconectat
astfel sângele, pe când conştienţa normală intră în
sânge, iar viaţa
sufletului se simte una cu omul fizic, se identifică cu acesta.
Prin aceste
consideraţii exterioare am reuşit astăzi să deconectăm sângele
în
întregime, acest sânge pe care il considerăm ca pe o
suprafaţă dublă,
care intră în relaţie pe de o parte cu impresiile exterioare, iar
pe de
altă parte cu cele venite din interior. L-am deconectat de ceea ce am
putea numi „omul superior“ ce putem deveni atunci când ne
debarasăm de
noi înşine şi devenim liberi. Cel mai bine studiem natura
interioară a
acestui sistem sangvin dacă nu rămânem la fraze generale, ci luăm
în
considerare ceea ce există realmente: omul suprasensibil, invizibil, la
care ne vom ridica dacă mergem numai până la terminaţiile
nervoase şi-l
observăm când se retrage în interior, până la nivelul
sângelui. Atunci
vom progresa până la ideea că omul poate trăi în lumea
exterioară, că
se poate răspândi în întreaga lume exterioară, că se
poate muta în
aceasta, să adopte un alt punct de vedere faţă de omul interior sau
faţă de ceea ce în mod curent numim astfel. Pe scurt, vom
învăţa să
cunoaştem funcţiile sângelui şi ale organelor aparţinând
circulaţiei
sangvine răspunzând la următoarea întrebare: Cum trebuie să
acţioneze
dintr-o lume superioară, spre care omul se poate avânta printr-o
cunoaştere mai precisă, ceea ce se reproduce pe tăbliţa sângelui,
ca o
pictură? Întreaga viaţă a sângelui, ca punct central al
omului, ni se
revelează atunci când luăm în considerare relaţia dintre
acest
admirabil sistem şi o lume superioară din punctul de vedere al
realităţii sensibile sau suprasensibile. Sarcina noastră va fi, prin
urmare, să scoatem la iveală, într-un mod evident, omul vizibil
în
întregime, sensibil, ca pe o imagine a arhetipului spiritual.
Atunci
vom înţelege că organismul uman este cea mai ideală imagine a
spiritului care trăieşte în lumea întreagă, şi astfel vom
învăţa să-l
cunoaştem.
