Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MINUNI COSMICE, ÎNCERCĂRI ALE SUFLETULUI ȘI REVELAȚII SPIRITUALE

GA 129

CONFERINŢA a VI-a

München, 23 august 1911

În aceste conferinţe s-a făcut de multe ori referire la ceva ce a rezultat din reprezentaţiile scenice care au precedat conferinţele noastre şi care se află într-o strânsă legătură chiar cu ţelul fixat pentru ciclul din acest an. S-a făcut referire la modul în care a fost configurată lumea de zei a grecilor. Şi dacă avem puţin răgaz să ne întrebăm: De ce oare am vorbit atât de mult despre această lume de zei a grecilor, când noi de fapt vrem să ne lămurim în privinţa minunilor cosmice, a încercărilor sufleteşti şi a revelaţiilor spirituale? – putem printre multe altele să ne răspundem că tocmai printr-o astfel de analiză ne putem crea acea bază necesară unei examinări spiritual-ştiinţifice a lumii. Am menţionat faptul că grecul antic nu cunoştea câtuşi de puţin acea noţiune despre natură şi existenţă naturală aflată în bagajul noţional al omului modern. Dacă am putea să ne aducem în faţa ochilor Grecia antică cu modul ei real de a gândi şi simţi, n-am întâlni acolo niciodată o lege chimică, lege fizică sau biologică, în accepţiunea noastră de azi. Ceea ce strălumina în sufletul vechiului grec, ceea ce radia în spiritul acelei minunate culturi greceşti atunci când ochiul – fie el fizic sau clarvăzător – se îndrepta spre minunile cosmice, ceea ce se formula acolo ca un fel de cunoaştere, de înţelepciune, nu poate fi caracterizat mai bine decât prin minunata plăsmuire a lumii de zei a grecilor. Cine priveşte această lume de zei fără a face o conexiune interioară nu ştie, în realitate, nimic despre ceea ce vrea ea de fapt. Această lume zeiască a grecilor nu este, în formularea ei plină de înţelepciune, nici mai mult nici mai puţin decât răspunsul, aşa cum şi-l putea da grecul, la întrebarea: Ce poate străfulgera în sufletul omenesc când acesta priveşte minunile cosmice? – Sufletul antic grecesc nu răspundea la enigmele cosmice şi la minunile cosmice printr-o lege a naturii, în sensul nostru de azi, ci plăsmuind o serie de entităţi divine sau forţe divine. De aceea noi nu trebuie decât să căutăm în acele minunate iţe după care ne-am ghidat până acum, care uneori ni s-au revelat într-un mod frapant în ultimele conferinţe şi care îmbină tot ceea ce oferă această lume de zei a grecilor, un echivalent în realitate pentru înţelepciunea noastră atât de seacă, de prozaică şi abstractă. Şi dacă vrem cu adevărat să avansăm în ştiinţa spiritului trebuie să ne însuşim un presentiment al faptului că se poate gândi şi simţi şi într-un alt mod, cu totul diferit de cel în care o face înţelepciunea noastră modernă.

În ultima conferinţă, în care am evocat figura lui Dionysos, am indicat şi un alt lucru. Dacă în restul lumii zeieşti ni s-a înfăţişat ceva ce strălumina în sufletul grecului atunci când el voia să-şi explice minunile cosmice, în figura lui Dionysos ne întâmpină ceva în care grecul antic a incifrat ceea ce putem numi, în sensul cel mai larg, contradicţia vieţii. Şi nu vom găsi o explicaţie care să ne satisfacă, dacă nu ne îndreptăm atenţia asupra acestei contradicţii a vieţii. Logica abstractă, gândirea abstractă, intelectuală, va căuta întotdeauna să descopere contradicţii tocmai în concepţiile elevate despre lume, pentru ca apoi să spună: Această concepţie despre lume este plină de contradicţii, deci ea nu se susţine. – Realitatea este însă că viaţa, structura vie a minunilor noastre cosmice, este peste tot străbătură de această contradicţie, ba mai mult, că nicio devenire nu ar fi posibilă în lume dacă în lucruri, la temelia fiinţei lor, nu s-ar afla contradicţia. De ce diferă lumea de azi de cea de ieri, de ce sunt lucrurile într-o perpetuă devenire, de ce nu rămâne totul aşa cum a fost? Pentru că în alcătuirea lucrurilor a existat ieri ceva contrar la ceea ce sunt ele însele, care prin realizarea, prin expulzarea acestuia din forma în care a existat ieri rezultă ceea ce există astăzi. Cine priveşte lucrurile în realitatea lor, nu are voie să spună: Prin demonstrarea contradicţiilor noi scoatem în evidenţă neadevărurile. – Căci contradicţiile zac în interiorul realităţilor. Ce ar fi sufletul omenesc dacă în el nu ar fi nicio contradicţie? Întreaga noastră viaţă, dacă o privim retrospectiv de la un anumit moment încolo, s-a derulat în sânul contradicţiilor. Dacă noi suntem mai buni sau mai desăvârşiţi decât am fost anterior, aceasta provine din faptul că am lichidat vechea stare, că am găsit-o contravenind propriei noastre fiinţe interioare, că deci, în contradicţie cu ceea ce era, am provocat, am creat o realitate a propriei noastre existenţe interioare. Contradicţia se află pretutindeni la temelia oricărei entităţi. Această contradicţie însă o întâlnim cu atât mai mult – şi anume, exprimată nu numai în intelectul nostru, în filosofia noastră, ci şi în inima noastră, în întreaga noastră entitate sufletească – cu cât analizăm omul în sensul nostru spiritual-ştiinţific. Noi privim omul complet, omul cvadripartit, aşa cum ne-am obişnuit să-l privim prin prisma realităţilor oculte.

Mereu trebuie să avem în faţa sufletului această structură fundamentală a ştiinţei spiritului, că noi privim omul, aşa cum stă el în faţa noastră, ca fiind compus, de fapt, din corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul său. Entitatea noastră omenească constă din aceste patru elemente. Să vedem acum felul în care ni se prezintă aceste patru componente ale omului mai întâi aici, pe plan fizic, în lumea fizică. Să facem deci abstracţie pentru o clipă de felul în care se arată unei priviri clarvăzătoare entitatea omenească şi să ne întrebăm: Cum se înfăţişează cele patru componente ale entităţii omeneşti ochilor fizici, lumii fizice? Vom lua mai întâi mădularul cel mai lăuntric al entităţii omeneşti, pe care noi, după cum ştiţi, îl considerăm ca fiind cel mai tânăr, Eul, sau mai bine spus purtătorul Eului. Însuşirea cea mai izbitoare a Eului omenesc îţi apare imediat în faţa sufletului dacă priveşti, desigur, cu puţină înţelegere lumea. Care este, aşadar, însuşirea cea mai frapantă a Eului omenesc? Este aceea că, oricât am colinda în lung şi-n lat lumea, niciodată nu vom găsi cu aparatul nostru senzorial exterior, cu forţele noastre cognitive cu care suntem înzestraţi pentru lumea fizică, acest Eu. El nu este în niciun fel vizibil pentru ochii noştri sau perceptibil pentru o altă facultate de cunoaştere exterioară. Din acelaşi motiv noi nici nu putem observa vreodată aici, în lumea fizică, atunci când ne aflăm faţă în faţă cu un alt om şi când nu vrem să-l privim decât din punct de vedere fizic, cu instrumentele fizice, Eul omului, fără să luăm în ajutor ochiul clarvăzător. Omul stă în faţa noastră, ne arată înfăţişarea sa exterioară, Eul său însă se sustrage instrumentelor fizice de cunoaştere. Ne deplasăm printre oameni. Eurile nu le observăm cu organele de percepţie senzorială. Dacă cineva crede că ar putea să vadă Euri, aceasta ar fi cea mai mare iluzie posibilă. De aceea nu putem observa nici măcar la noi înşine acest Eu cu ajutorul forţelor de cunoaştere fizice exterioare. Noi nu putem observa prin intermediul organelor corpului fizic decât exteriorizările Eului. In interiorul omului poate fiinţa un subiect cu totul mincinos; dacă el nu-şi exteriorizează minciuna, astfel încât acel subiect să treacă în lumea fizică exterioară, noi nu putem vedea Eul său cu instrumentele fizice exterioare, deoarece Eul nu poate fi perceput sub nicio formă prin intermediul instrumentelor fizice exterioare. Aşa se întâmplă că, oricât de mult am cerceta cu ajutorul forţelor de cunoaştere fizice exterioare, acest Eu nu ne întâmpină decât într-o singură situaţie. Cu toate că ştim foarte precis că pe Pământ există atâtea Euri, pentru percepţie el nu ne apare decât o singură dată, şi anume ca Eu al nostru. În lumea fizică sau pentru instrumentele fizice de cunoaştere nu există decât o singură modalitate prin care oamenii să poată percepe Eul, iar această posibilitate este aceea ca fiecare să-şi perceapă propriul său Eu. Aşa încât noi putem spune: Eul, cel mai tânăr şi totodată cel mai elevat mădular al entităţii omeneşti, are această particularitate, că noi nu putem sesiza realitatea existenţei sale decât într-un singur exemplar, la noi înşine. La toţi ceilalţi oameni el ni se ascunde înăuntrul învelişurilor lui corporale.

Să mergem acum de la Eu, ca elementul cel mai lăuntric, cel mai tânăr, dar şi cel mai elevat al entităţii omeneşti, la corpul fizic, elementul cel mai exterior. Corpul fizic, aşa cum ştiţi din diferitele afirmaţii făcute atât în scris cât şi oral în ultimii ani, este, bineînţeles, conform fiinţei sale interioare adevărate, vizibil doar pentru o conştienţă clarvăzătoare. Pentru conştienţa exterioară, pentru forţele lumii fizice, pentru forţele de cunoaştere fizice ale omului, corpul fizic se arată doar ca o Maya exterioară sau iluzie. Acea componentă din om pe care o avem în faţă drept corpul său fizic este Maya exterioară, o iluzie. Dar această iluzie a corpului fizic ni se arată în atâtea exemplare câţi oameni există pe Pământ. Şi din acest punct de vedere şi propriul nostru corp fizic ni se arată, cât timp rămâne Maya, absolut la fel cu corpurile fizice ale celorlalţi oameni. Este o mare deosebire între percepţia propriului nostru Eu, care ne este dat într-un singur exemplar, şi percepţia corpurilor fizice omeneşti, care ne sunt date în atâtea exemplare câţi oameni cunoaştem pe Pământ. Cu Eul facem cunoştinţă doar atunci când orientăm cunoaşterea fizică în noi înşine. Dacă vrem să cunoaştem Eul nostru trebuie să privim în noi, cu forţa de cunoaştere cucerită pe planul fizic. Am putea eventual menţiona, întrucât în acest sens chiar şi în cazul gândurilor domneşte uneori o lipsă de claritate, că ceea ce se are în vedere aici, ceea ce este perceput din Eul nostru cu ajutorul forţelor de cunoaştere fizice, aparţine în exclusivitate lumii fizice. Ar fi complet lipsit de sens să spui că ceea ce găseşte un om cu ajutorul facultăţilor normale de cunoaştere în interiorul său drept Eu al său aparţine unei alte lumi decât cea fizică. Dacă cineva ar vrea să atribuie Eul acesta, care nu este contemplat clarvăzător, ci cu facultăţile normale de cunoaştere, unei alte lumi decât cea fizică, s-ar deda unei imense erori. Pentru o conştienţă superioară lucrurile arată complet altfel în lumile superioare; chiar şi Eul este altul, pentru privirea clarvăzătoare, decât cel pe care îl descoperim în interior cu conştienţa normală. Despre acest Eu, despre care vorbeşte psihologia şi toată ştiinţa exterioară, nu avem voie să credem altceva decât că aparţine planului fizic. Dar noi îl privim din interior şi, pentru că stăm atât de aproximativ în acest Eu, pentru că îl privim din interior şi nu din exterior, putem spune: Cu acest Eu facem cunoştinţă, desigur, doar pe planul fizic, dar aici cel puţin, conform fiinţei sale interioare, prin forţele de cunoaştere nemijlocite. Acest corp fizic exterior, pe care noi îl vedem în atâtea şi-atâtea exemplare în lume, pe acesta nu-l cunoaştem însă decât ca Maya, căci în clipa în care facultatea de clarvedere se contrapune corpului fizic acest corp fizic se risipeşte precum ceaţa, se pulverizează şi arată precum Maya. Iar dacă vrem să cunoaştem corpul fizic în adevărata sa formă, trebuie să urcăm nu doar până în planul astral ci până în sferele cele mai înalte ale lumii spirituale, în planul devachanic. Aşa încât, dacă vrem să cunoaştem corpul fizic în adevărata lui formă, este nevoie de o înaltă clavedere. Aici jos, în lumea fizică, corpul fizic nu are decât o copie iluzorie, iar când ne postăm în exterior faţă de el nu vedem decât această impresie retiniană. Avem astfel, atunci când privim cu atenţie aceste două componente ale organismului omenesc – cea mai de jos şi cea mai înaltă – un fapt extrem de curios, de contradictoriu. Aici jos, în lumea fizică, vedem organismul omenesc drept Maya, adică îl vedem a fi complet neadecvat fiinţei noastre celei mai lăuntrice. Eul, în schimb, ca fiinţă fizică, îl vedem a fi aici jos, în lumea fizică, foarte bine adaptat entităţii noastre lăuntrice. Vă rog să luaţi bine aminte la acest fapt, el este extraordinar de important.

Într-un sens pe jumătate figurat, totuşi marcat de profunda seriozitate a realităţii, aş dori să vă caracterizez dinspre o altă latură acest fapt extrem de curios. Pe jumătate figurat, dar în aşa fel încât acest mod pe jumătate figurat este mai potrivit a exprima adevărul acestei chestiuni decât o pot face nişte noţiuni abstracte. Cum trebuie, aşadar, să ne imaginăm – vorbind acum pe jumătate la figurat, pe jumătate serios – că erau Adam şi Eva în Paradis înaintea păcatului originar? Ştim desigur ceea ce se spune, că Adam şi Eva, înainte de păcatul originar, nu îşi puteau vedea unul altuia trupurile fizice exterioare. Iar când şi le-au văzut, s-au ruşinat de aceste trupuri fizice. Prin aceasta s-a exprimat ceva foarte profund, un mister profund. În Biblie, în Vechiul Testament, se indică motivul pentru care Adam şi Eva s-au ruşinat de corpurile lor după păcatul originar. Se indică faptul că corpul pe care l-au avut Adam şi Eva înaintea păcatului originar era, mai mult sau mai puţin, un corp spiritual, deci unul care ar fi fost accesibil doar unei conştienţe clarvăzătoare, care ar fi arătat complet altfel decât arată un corp fizic omenesc, care ar fi exprimat entitatea Eului în adevărata sa formă. Astfel, noi trebuie să spunem: Şi Biblia recunoaşte faptul că o cu totul altă conformaţie corporală, desigur, una ce ar fi fost perceptibilă doar pentru o privire clarvăzătoare, ar fi corespuns entităţii celei mai profunde a omului şi că acest corp fizic exterior pe care îl purtăm astăzi cu noi nu este nicidecum adecvat entităţii lăuntrice a omului. Ce au simţit deci Adam şi Eva când, aflându-se faţă în faţă, nu mai erau ca înainte, când nu îşi vedeau corpul fizic? Că au căzut dintr-o lume căreia îi aparţinuseră anterior în materie, că le-a fost oarecum impregnată o materie mai densă decât o avuseseră înainte. Ei au simţit că omul a fost strămutat cu corpul lui fizic într-o lume căreia, dacă se are în vedere entitatea reală a Eului său, nu îi aparţin în niciun fel. Nu există o expresie mai nimerită care să definească acest fapt decât aceea că omul este cuprins de sentimentul de ruşinare faţă de cât de puţin corespunde, în fond, expresia exterioară a entităţii sale, realitatea senzorială, Eului divin.

Dacă privim însă aceeaşi chestiune dinspre o altă latură, ea se prezintă complet diferit. Ea ne poate spune că dacă omul nu ar fi coborât în corpul său fizic, dacă nu şi-ar fi încorporat materia mai densă, el nu ar fi putut ajunge la conştienţa de Eu – sau, dacă ar fi să ne exprimăm în sensul conştienţei greceşti, aşa cum am făcut-o ieri, nu ar fi putut fi părtaş la forţele dionisiace. – Vedeţi dumnevoastră, asta simţea la rândul lui şi grecul. Grecul simţea că Eul omului, aşa cum trăieşte el pe planul fizic, nu are în sine doar acele forţe ce aparţin unei lumi spirituale suprasensibile superioare, pe care le-a deţinut înaintea păcatului originar, care se revarsă, dacă putem să spunem aşa, în el din lumile spirituale, ci că acest Eu mai depinde încă şi de nişte forţe ce provin dinspre o altă latură, dinspre latura opusă.

Noi ştim, desigur, că înainte de a avea conştienţa de Eu actuală omul, în mod normal, a avut o conştienţă clarvăzătoare. În timpurile de demult omul a avut o conştienţă clarvăzătoare. Dar această conştienţă clarvăzătoare era una de imagini, o conştienţă de vis, nestrăluminată de o lumină intelectuală veritabilă. Aşa ceva omul a dobândit abia mai târziu. Această conştienţă clarvăzătoare veche a trebuit să se piardă, pentru ca omul să poată primi noua conştienţă de Eu. Pentru aceasta însă a fost necesar ca vechea conştienţă de Eu, vechea formă de Eu, vechiul Dionysos, Dionysos Zagreus, să piară. Noi am evocat ieri acest tablou grandios, cum a dispărut vechea conştienţă clarvăzătoare, cum bătrânul Dionysos Zagreus a fost sfârtecat – ca să vorbim în sensul mitologiei greceşti – de către Titani, pentru ca să reapară mai târziu Dionysosul tânăr, adică conştienţa actuală, care este un produs al apariţiei timpului în cadrul evoluţiei omenirii. A fost necesar însă ca la producerea tânărului Dionysos să ia parte Semele, mama umană. Şi în privinţa Semelei grecul arată cât de sigur şi înţelept a funcţionat instinctul lui faţă de adevăratele minuni cosmice.

Care este deci premisa Dionysosului mai tânăr sau, în general, a Eului omenesc mai tânăr, cum am spune noi? Pentru ca să poată veni acest Eu a fost nevoie ca vechea conştienţă clarvăzătoare să piară, să dispară toate acele orizonturi pe care le avea vechea conştienţă clarvăzătoare. Cine cunoaşte acest lucru – iar cei care au creat şi dezvoltat mitologia greacă îl ştiau – îşi spune: Cândva a existat acest suflet omenesc cu o conştienţă clarvăzătoare, care pătrundea cu privirea într-o lume plină de entităţi şi evenimente sprituale, într-o lume prin care omul era încă concetăţean al lumilor spirituale superioare. Dar omul a ieşit în cursul timpului din această lume spirituală, a devenit o fiinţă complet diferită, o fiinţă care este străbătută de un Eu. Ce s-ar întâmpla oare cu un om din ziua de azi dacă, pe nepregătite sau printr-o pregătire esoterică oarecare, s-ar afla dintr-odată nu în faţa lumii fizice, aşa cum i se înfăţişează ea ochiului şi urechii fizice, ci în faţa acelei lumi care pentru vechea conştienţă clarvăzătoare era o realitate? Să presupunem că printr-o minune cosmică ar fi posibil ca în faţa unei conştienţe omeneşti normale actuale să se ivească deodată în loc de această lume, ce i se înfăţişează prin cerul presărat de stele, prin Soarele ce răsare şi apune, prin munţi şi nori, minerale, plante şi animale, lumea vechiului atlanteean. Să presupunem deocamdată că ar fi posibil acest lucru. Omul ar fi pur şi simplu strivit, atât de înfricoşătoare şi înspăimântătoare i s-ar părea această lume, care totuşi există în jurul nostru, căci ea stă la temelia tuturor lucrurilor, este aici pretutindeni, de jur împrejur, dar este acoperită de către lumea Eului nostru. Putem să spunem că în jurul nostru există o lume care l-ar umple pe om, aşa cum este el astăzi, de teamă şi spaimă, o spaimă devastatoare, dacă i s-ar arăta aşa deodată în faţa ochilor. Dar un suflet grec din vechime mai simţea încă existenţa acestei lumi. Acest lucru îl găsim tăinuit în acea minunată şi plină de înţelepciune creaţie artistică care este legenda lui Dionysos. Dionysos trebuia să provină dintr-o altă parte a minunilor cosmice decât cea în care vechea conştienţă grecească îl transpusese pe Zeus şi celelalte figuri ale cerului zeilor. Vechiul grec simţea că în tot ceea ce există ca lume umană mai trăieşte şi altceva decât ceea ce trăieşte sus, în lumea lui Zeus, că lumea în care noi stăm şi în care ne mişcăm mai are şi un alt ingredient important. Acest fapt îl simţea grecul antic. El simţea – cu alte cuvinte – că existenţei noastre fizice omeneşti îi este încorporat un element care nu exista iniţial în lumea suprasensibilă. De aceea Dionysosul mai tânăr, reprezentantul macrocosmic al conştienţei noastre moderne de Eu, nu putea fi un fiu al Persefonei şi al lui Zeus, precum bătrânul Dionysos, ci trebuia să fie un fiu al Semelei, al unei mame pământeşti şi al lui Zeus. Dar noi trebuie să ţinem seama şi de urmarea pe care conştienţa grecească o ataşează în continuare la legendă: prin maşinaţiunile Herei s-a făcut ca Semele să-l vadă pe Zeus sub înfăţişarea sa adevărată, nu ca pe un erou atlanteean, ci aşa cum era el în realitate. Acest lucru nu se putea întâmpla decât printr-o conştienţă clarvăzătoare. Ce denotă deci acest fapt, că Semele a trebuit să-l vadă un moment pe Zeus aşa cum era el în realitate? Nu înseamnă altceva decât că Semele a fost făcută o clipă clarvăzătoare. Ea a pierit în flăcări, deoarece l-a văzut pe Zeus în flăcările lumii astrale, adică în mod clarvăzător. Ea a fost realmente mistuită, aşa cum s-ar întâmpla cu conştienţa de Eu actuală a omului, dacă s-ar situa dintr-odată în faţa lumii astrale. Semele ne arată, să zicem aşa, acest fapt tragic, care s-ar produce îndată ce omul ar ajunge să privească clarvăzător, fără a fi pregătit, lumea spirituală.

Toate întâmplările oculte majore, toate adevărurile despre minunile cosmice le vedem încifrate într-un loc anume în comoara de legende greceşti. Vedem simbolizat, de asemenea, faptul că Dionysos, reprezentantul macrocosmic al Eului, pe care orice om nu-l poate vedea cu conştienţa normală decât într-un singur exemplar, se trage dintr-o fiinţă a lumii fizice, că acel lucru, care pentru ochiul fizic normal apare, să zicem aşa, drept Maya, i-a fost încorporat lui Dionysos, cu alte cuvinte că Dionysos a trebuit să fie părtaş la marea iluzie cosmică, la Maya. Când vorbim astăzi – în sensul searbăd, prozaic modern – despre minuni cosmice, ne exprimăm în legi fizice, biologice, chimice. Grecul vorbea în imagini grandioase, iar acestea pătrund realmente mult mai adânc în minunile cosmice decât legile noastre, ce rămân doar la suprafaţă. Iată ce ne arată cu orice prilej legenda greacă şi mitul grec.

Şi vedem, de asemenea, cum printr-o scriere ocultă puternică, precum cea a acestui mit grecesc, se ridică întrebarea: Da, dar dacă avem în vedere acest Eu omenesc adevărat, dacă ar fi ca el să se reveleze într-o corporalitate, am putea contempla noi atunci corporalitatea noastră omenească exterioară, cea care ne este dată în lumea fizică? Nu, căci aceasta este Maya, nu este câtuşi de puţin o expresie exterioară pentru Eul adevărat; ea este astfel alcătuită încât Eul adevărat se ruşina pe drept, în Adam şi Eva, de înfăţişarea sa exterioară. Ceea ce stă astăzi în faţa noastră ca om este, de fapt, într-un total dezacord cu Eul adevărat. Şi aceasta o resimţea grecul, chiar acel grec despre care s-a spus adesea cu o mare superficialitate că îşi îndrepta atenţia doar asupra frumuseţilor exterioare ale naturii. În realitate, tocmai grecul resimţea aspectul profund contradictoriu al înfăţişării exterioare omeneşti. Grecul nu era un naturalist în sensul pe care îl dă omul modern acestui termen, ci el resimţea profund, foarte profund, că această formă omenească, a omului care se mişcă încoace şi încolo pe Pământ, este un compromis. Ea nu se prezintă, de oriunde am privi lucrurile, aşa cum ar trebui să fie în realitate. Să presupunem însă că această formă omenească ar fi luat naştere doar sub influenţa corpului fizic, a corpului eteric şi a corpului astral. Că în această formă omenească nu şi-a făcut intrarea un Eu, că ea ar fi clădită doar în virtutea a ceea ce omul a moştenit de la încorporările anterioare ale Pământului nostru, de la vechiul Saturn, de la vechiul Soare şi de la vechea Lună. Această formă omenească ar fi trebuit în acest caz să fie altfel decât este în realitate. Dacă Pământul nu i-ar fi dat omului Eul, noi am fi văzut deplasându-se pe Pământ nişte oameni cu o înfăţişare fizică exterioară cu totul diferită de cea actuală. Într-un mod mai tainic, sufletul grecului de odinioară îşi punea această întrebare: Cum ar arăta forma umană dacă astăzi ar circula pe Pământ doar oameni fără Eu, oameni care nu ar fi avut parte de binecuvântările Pământului, care nu ar fi luat parte la devenirea-Eu, care nu l-ar fi primit în sine pe Dionysos? – Dacă pe Pământ ar circula printre noi astfel de oameni, care s-ar fi format doar sub influenţa forţelor corpului fizic, ale corpului eteric şi ale corpului astral, cum ar arăta forma omenească?

Şi, într-un mod spiritual grandios, cu sentimentul cel mai profund şi inexprimabil, sufletul grecesc îşi punea şi cealaltă întrebare: Dacă aici unde ne aflăm nu ar exista nimic altceva decât Eul, dacă Eul n-ar fi intrat în corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, cum ar fi fost acest Eu? Eul nu ar fi fost plăsmuit cu un astfel de corp fizic omenesc, el ar fi fost format dintr-un corp spiritual, care ar fi arătat cu totul altfel decât corpul exterior omenesc. Acest corp spiritual chiar există, însă el este vizibil doar pentru o conştienţă clarvăzătoare, nu poate fi evidenţiat propriu-zis nicăieri în lumea fizică.

Ce este atunci omul, acest om care circulă în mod real pe Pământ? El nu este nici omul lipsit de Eu, aflat doar sub influenţa corpului astral, a corpului eteric şi a corpului fizic, nu este nici omul-Eu, ci un compromis al celor doi, o rezultantă, ceva ce constă din amestecul celor doi. Omul, aşa cum îl vedem exterior circulând prin faţa noastră, este o fiinţă compozită. Asta au simţit vechii greci când îşi spuneau: Dacă Dionysos, mai precis Dionysosul mai tânăr, este cu adevărat primul învăţător al culturii intelectuale, atunci trebuie desigur să ne imaginăm că el nu era într-un corp fizic aflat deja sub influenţa Eului, căci omul urma să primească Eul intelectualist abia sub influenţa culturii dionisiace. Dionysos trebuie să fi reprezentat deci acest Eu omenesc aflat încă în afara corpului fizic omenesc. Astfel, conştienţa greacă nu-şi putea imagina obiectiv altceva despre Dionysos şi despre acea campanie, pe care eu am caracterizat-o ca o campanie culturală a lui Dionysos pe cuprinsul Pământului, decât că Eul propriu-zis al lui Dionysos nu îşi făcuse încă intrarea în trupul omensc, ci se afla tocmai pe punctul de a intra şi că Dionysos şi toţi aceia care îl însoţeau avuseseră în fapt nişte trupuri omeneşti, trupuri aşa cum trebuie să fi luat naştere fără ca un Eu să locuiască în ele, aflate doar sub înrâurirea forţelor corpului fizic, ale corpului eteric şi ale corpului astral. La întrebarea: Cum trebuie să fi arătat oamenii acelei campanii dionisiace? vechiul grec răspundea în felul următor: Ei nu puteau să arate precum oamenii din ziua de azi, al căror corp este un compozit format dintr-un corp-Eu invizibil şi dintr-un corp fizic exterior. Corporalitatea lor trebuie să fi fost astfel încât Eul plutea invizibil în jurul ei ca o aură, ea în sine formându-se însă aşa cum se putea forma sub influenţa forţelor corpului fizic, ale corpului eteric şi ale corpului astral, deci aşa cum trebuie să se fi format un om care a venit pe Pământ doar cu forţele naturii omeneşti moştenite de pe vechea Lună şi care s-a dezvoltat în continuare fără ca Eul pământesc să fi pătruns în el.

Şi pentru că sufletul grec nu-şi putea da decât un răspuns obiectiv concret la această minune cosmică, el a înfăţişat plastic în figura lui Dionysos însuşi – dar mai cu seamă în figurile celor care se aflau în suita lui – nişte făpturi omeneşti ce îşi aveau Eul în afara lor şi care, realmente, nu prezentau în conformaţia lor exterioară nimic altceva decât forţele corpului fizic, ale corpului eteric şi ale corpului astral. Aceştia sunt acele făpturi curioase de sileni sau satiri ce îi urmau lui Dionysos în marşul său, pe care grecii şi i-au imaginat în această formă cu totul simbolică. Aşa ar arăta omul, dacă am putea descompune acest compozit. Imaginaţi-vă că printr-o vrajă oarecare ar fi posibil ca la un om aflat înaintea noastră să tratăm în aşa fel corpurile fizic, eteric şi astral încât să-i extragem corpul propriu-zis al Eului, care este invizibil şi suprasenzorial. Atunci din om ar rezulta o făptură de genul acelora care îl urmau pe Dionysos în suita sa.

Grecii însă au mai prezentat în mitologia lor minunată şi altceva. Ştim cu toţii că Eul şi-a făcut intrarea abia treptat în forma omenească, că în vechea perioadă atlanteeană acest Eu nu era prezent încă în corpul omensc. Cum trebuie să ne reprezentăm deci că arătau corpurile atlanteene? Fantezia şi intuiţia greacă au exprimat într-un mod minunat imaginile omului obişnuit, normal, atlanteean prin satiri şi fauni şi prin Pan, după cum vom vedea mai târziu. În condiţiile pământeşti actuale nu pot lua naştere, desigur, astfel de făpturi omeneşti, iar făpturile omeneşti de genul satirilor, al faunilor şi, în general, întreaga suită a lui Dionysos consta din acele rămăşiţe de oameni atlanteeni ce conservaseră cel mai fidel vechea înfăţişare omenească a atlanteenilor. Dionysos trebuia să ia în campania sa tocmai pe aceşti oameni care interiorizaseră cel mai puţin Eul, căci el urma să fie primul învăţător al Eului.

Vedem aici că grecii au prezentat în acest alai al lui Dionysos felul în care se înfăţişa vechiul om atlanteean mediu. Ce-i drept, ei aveau o astfel de conformaţie încât nu se punea problema unui schelet osos, aşa cum există el la omul actual. Trupul omenesc s-a întărit; în epoca veche atlanteeană el era, dacă mă pot exprima astfel, încă şi mai moale. De aceea nici nu a fost posibilă conservarea acestor corpuri atlanteene, iar geologia şi paleontologia actuale cu greu pot găsi vreo rămăşiţă a unui om atlanteean veritabil. Dar există o altă geologie şi o altă paleontologie, care ni i-a conservat pe oamenii atlanteeni: aceasta este mitul grecesc. Şi nu este nevoie să sapi în straturile geologice ale Pământului, dacă vrei să iei cunoştinţă de oamenii preistorici, care îşi aveau încă corporalităţile superioare în afara corpului fizic. Este un lucru complet absurd să începi să sapi în straturile geologice ale Pământului după astfel de corpuri fizice. Niciodată nu vom găsi altceva decât nişte produse decadente ale acestor oameni preistorici. Dar în straturile vieţii spirituale omeneşti, şi anume în stratul geologic spiritual care ni s-a păstrat în minunata mitologie grecească, îl găsim inclus pe vechiul om atlanteean mediu, normal, precum cochiliile de melci şi scoici în păturile geologice ale Pământului. Dacă studiem configuraţia faunilor, a lui Pan şi a satirilor descoperim acele relicve spiritual-geologice ce ne conduc realmente în preistoria omului de pe Pământ. Prin aceasta vedem cum vechea conştienţă grecească a dezlegat, într-un fel care astăzi, după mine, s-ar chema exaltat, visător, fantastic, cu toate acestea cu un spirit ştiinţific mai profund decât ştiinţa noastră raţională, exterioară şi aridă, minunile cosmice. Astăzi se construiesc tot felul de ipoteze, darwiniste şi antidarwiniste, care se contrazic unele pe altele, despre felul în care arătau oamenii epocilor preistorice. Antichitatea greacă ne-a pus în faţă – într-un mod care poate satisface sufletul nostru – această minune cosmică. Nici haeckelismul, nici o altă ramură a darwinismului, nici săpăturile geologice în lumea fizică exterioară nu răspund la întrebarea privitoare la forma exterioară fizică a oamenilor preistorici care au trăit pe Pământul nostru. Această minune a lumii este descifrată de mitul grecesc, atunci când ne descrie plastic acel alai al lui Dionysos. Noi trebuie să căpătăm sentimentul, să presimţim, că această mitologie grecească răspunde cu toată seriozitatea la întrebările privitoare la minunile lumii. Vom putea să aprofundăm atunci din ce în ce mai mult acest mit, şi doar cine nu înţelege temeiul profund al acestor lucruri poate folosi faţă de o atare creaţie a mitului cuvintele: Şi dacă nu reuşiţi să tălmăciţi [ Nota 35 ] sensul, i-atribuiţi voi unul. – Cine cunoaşte interdependenţa în toate detaliile ei şi în plus evoluţia reală a omului, aşa cum rezultă ea din Cronica Akasha, ştie că ştiinţa spiritului, ocultismul, nu au nimic de-a face cu fantezia şi visătoria, că în ceea ce s-a rostit astăzi în faţa dumneavoastră nu există nimic de felul acesta. Fantazare, înclinaţie spre reverie şi visătorie sunt apanajul acelei ştiinţe intelectualiste, abstracte şi empirice, care crede că poate dezgropa din straturile fizice ale Pământului şi studia ceea ce nu poate exista în ele şi care neglijează să studieze acea geologie a spiritului pe care o avem încă în faţa noastră, scrisă cu litere atât de minunate, în mitologia grandioasă a grecilor, în folosul dezvoltării înţelepciunii omeneşti.