În aceste conferințe aș vrea să vă ofer o imagine a esenței Misteriilor și a legăturii ei cu viața spirituală a umanității. Prin urmare, este necesar ca astăzi, ca o introducere, să ajungem la o înțelegere cu privire la felurite experiențe pe drumul către lumile superioare. În această introducere vor trebui, ce-i drept, să fie prezentate lucruri care au fost deja atinse într-o anumită privință în studiile noastre antroposofice; însă pentru considerațiile noastre din următoarele câteva zile vom avea nevoie de anumite puncte de vedere, care poate până acum au fost mai puțin considerate, cel puțin nu în contextul necesar.
Tot ceea ce cuprindem în conceptul de sistem al Misteriilor se întemeiază în ultimă instanță pe experiențele inițiaților în lumile superioare. Din lumile superioare trebuie să fie adusă jos cunoașterea, trebuie de asemenea să fie aduse jos impulsurile acțiunii practice, în măsura în care această cunoaștere și impulsurile acțiunii practice intră în considerare în Misterii. Acum, s-a subliniat adesea: Așa cum evoluția umană ia forme diferite în cele mai diverse domenii în perioadele succesive ale vieții umane, tot așa este valabil și în privința a tot ceea ce numim sistemul misterial. Nu degeaba mergem cu sufletul nostru prin vieți umane succesive. Mergem prin vieți umane succesive, deoarece în fiecare încarnare putem trăi lucruri noi și le putem adăuga la ceea ce am unit cu sufletul nostru în încarnările anterioare. Imaginea lumii exterioare s-a schimbat complet în cele mai multe cazuri, atunci când, după ce am trecut prin lumea spirituală între moarte și nașterea din nou, intrăm iarăși prin naștere în existența fizică a omului. De aceea, din motive ușor de recunoscut, sistemul misterial, principiul inițierii, trebuie de asemenea să se schimbe în epocile succesive ale omenirii.
În vremea noastră, principiul inițierii a suferit deja o schimbare extraordinară, în sensul că într-o anumită măsură, până la un anumit nivel, inițierea poate fi atinsă, ca să spunem așa, fără nici o îndrumare personală, prin faptul că în prezent este posibil să deslușești publicului principiile inițierii într-atâta cât acest lucru a fost făcut, de exemplu, în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Oricine încearcă în mod foarte serios să se supună experiențelor care sunt descrise în această carte, poate merge foarte departe în ceea ce privește principiul inițierii. Aplicând asupra sufletului său ceea ce este prezentat acolo, el poate ajunge până acolo că existența lumilor spirituale devine pentru el o cunoaștere, care este la fel de mult cunoaștere precum este cunoașterea lumii fizice exterioare, – din motivul că prin aplicarea asupra propriului său suflet, în mod succesiv, lent și gradual a celor descrise, el poate ajunge să facă saltul în înțelegerea lumilor spirituale. Acum a devenit posibil să se descrie cursul inițierii care poate fi parcurs fără ca în viața sufletului să survină evenimente speciale, ca să spunem așa, care să conducă această viață a sufletului la catastrofe deosebite și revoluții deosebite.
Până acolo deci, este posibil astăzi să discutăm public drumul până în lumile superioare. Cu toate acestea, trebuie spus că și astăzi, dacă omul vrea să progreseze semnificativ, drumul până în lumile superioare este legat de îndurarea anumitor suferințe, dureri, anumite experiențe cu totul deosebite, care, totuși, pot avea un efect deconcertant și revoluționar asupra vieții omului și pentru care omul trebuie mai întâi să devină deosebit de matur. Așadar, acest lucru trebuie subliniat încă o dată: ceea ce este publicat poate fi experimentat de oricine fără pericol și prin aceasta poate merge foarte departe. Dar, bineînțeles, calea către lumile superioare nu este niciodată finalizată, iar când cineva a depășit o anumită graniță și dorește să meargă mai departe pe cale, atunci este necesar pentru aceasta un nivel special de maturitate, dacă este să meargă fără zguduiri deosebite ale vieții sufletești – nu șocuri patologice, ci întru totul lăuntrice ale vieții sufletești. Și aceste zguduiri trec firesc pe lângă suflet dacă întregul proces de inițiere se desfășoară în mod corect. Dar tocmai aceasta este necesar, să se desfășoare în mod corect.
Acum trebuie să ne fie limpede că pentru cei care, ca să spunem așa, doresc să facă saltul în Misteriu, totul în viața sufletească trebuie să devină treptat altfel. Aproape totul în viața sufletului trebuie să se schimbe. Dacă vrem să dăm o caracteristică preliminară a faptului că acest lucru devine diferit, s-ar putea da o astfel de caracteristică în câteva cuvinte în așa fel încât să spunem: Ceea ce pentru viața obișnuită a sufletului apare ca țel, scop, scop în sine, toate acestea trebuie, în cazul celui care dorește să pătrundă în Misteriu, să devină un mijloc pentru scopuri mai înalte, pentru țeluri mai înalte. În viața obișnuită, omul percepe lumea exterioară prin simțurile sale. El percepe lumea exterioară în culori, în forme, în sunete și în alte impresii senzoriale. Omul trăiește în viața obișnuită într-o anumită măsură în lumea acestor impresii senzoriale. În momentul în care inițierea urmează să intre într-un anumit stadiu, omul nu mai are voie să se situeze în întreaga sa viață față de lumea exterioară doar așa încât să trăiască albastrul sau roșul sau alte culori; ci el trebuie să fie capabil să facă din experiența culorilor, fără a o pierde, un simplu mijloc pentru țeluri mai înalte, scopuri mai înalte.
În viața obișnuită, de exemplu, omul privește în spațiu într-o zi senină și vede albastrul cerului. El trăiește în priveliștea cerului albastru. Dacă vrea să devină inițiat pe o anumită treaptă, trebuie să fie capabil să poată privi albastrul cerului, dar acesta trebuie să devină pentru el complet transparent. În timp ce altfel este o „graniță”, ea trebuie să poată deveni transparentă, iar omul trebuie ca ceea ce el vrea de fapt să vadă, să vadă prin albastrul cerului. Pentru el trebuie să nu mai fie o limită. Sau să luăm trandafirul: Pentru vederea exterioară, trandafirul este îngrădit în suprafețele sale de culoarea roșie. În momentul inițierii, culoarea roșie încetează să mai fie o graniță. Ea devine transparentă, iar în spatele ei se dezvăluie ceea ce se caută de fapt. Culoarea nu încetează să acționeze prin natura ei, dar inițiatul vede alte lucruri când se uită prin albastrul cerului, altele când se uită prin roșul trandafirului, alte lucruri când se uită prin auroră și așa mai departe. Deci culoarea este trăită într-un mod foarte specific. Dar devine transparentă în vederea nemijlocită, este îndepărtată de forța sufletului la care s-a ajuns prin acel antrenament care duce la transparență. Așa este cu toate impresiile senzoriale. În timp ce înainte ele sunt acel lucru în care trăim, până la care, ca să spunem așa, venim cu trăirea noastră, după inițiere ele devin un simplu mijloc de a trăi ceea ce este în spatele lor.
Tot așa este, de exemplu, cu întreaga lume a gândirii. În viața obișnuită, omul gândește. Vă rog să nu înțelegeți în vreun fel greșit acest lucru. Dacă îl comparați în sensul corect cu alte considerații, veți vedea prea bine concordanța; dar este valabil totuși, se poate spune: de la un anumit stadiu de inițiere pentru om încetează gândirea în sensul obișnuit al cuvântului. Nu este ca și cum omul ca inițiat ar putea ajunge vreodată să considere gândirea ca fiind lipsită de sens, ci ea trebuie din ceva care anterior era țel și scop al vieții sufletești să devină un simplu mijloc. Adică inițiatul trăiește experiența unei noi lumi. Pentru ca el să o poată trăi, îi este necesar, pe lângă alte lucruri despre care vom vorbi mai târziu, să treacă dincolo de poziția gândirii obișnuite din planul fizic. Când omul trăiește în plan fizic, el judecă asupra lucrurilor, își formează păreri și opinii despre lucruri. De la un anumit nivel de inițiere, opiniile și judecățile despre lucruri nu mai au nicio semnificație, nici o valoare.
Trebuie să fac o remarcă aici, pentru că vorbim despre regiuni ale vieții sufletești care diferă atât de mult de cele cu care suntem obișnuiți, încât este foarte ușor să apară neînțelegeri. Când se atinge această treaptă de inițiere, pe care trebuie să o caracterizez în considerațiile următoare, atunci, trebuie de regulă să fie câștigată și posibilitatea ca omul să ducă un fel de viață dublă. Pentru că în viața obișnuită a vieții de zi cu zi nu este posibil altfel decât să judeci și să gândești asupra lucrurilor. În planul fizic suntem forțați să judecăm și să ne gândim asupra lucrurilor; întrucât orice lucru pe care vrei să-l faci te va conduce la convingerea că în planul fizic trebuie să gândești. Dacă, să spunem, stai într-un tren și nu te-ai gândi, atunci ai rămâne așezat la stația unde trebuia să cobori. Sau ar putea duce chiar la faptul că un antroposof, care ar trebui să-și păstreze cu grijă cardul de membru, dacă nu se gândește, pleacă și îl lasă pe locul său, ceea ce ar fi contrar principiilor păstrării cardurilor de membru. Lumea este rânduită în așa fel încât trebuie să judecăm și să gândim. Dar cu această poziție a judecății și al gândirii nu se poate intra în lumile superioare. S-ar putea petrece atunci, cum s-ar spune, o amestecare a unei poziții cu cealaltă: Cineva poate fi atât de preocupat cu imboldul de a intra în lumile superioare, încât i se întâmplă o astfel de uitare cum am menționat. Dar, în ansamblu, trebuie totuși să fie întru totul posibil să separăm aceste două lucruri: discernământ, capacitate de judecată absolută, sănătoasă și care să păstreze în vedere îndatoririle vieții pentru planul fizic; apoi însă să ne fie limpede că ceea ce dezvoltăm atât de energic pentru planul fizic, pentru lumile superioare nu are voie să fie decât un mijloc.
Gândurile, ideile, judecățile, toate aceste lucruri la un loc, celui care vrea să devină inițiat trebuie să-i devină același lucru cu ceea ce sunt, de exemplu, culorile pentru pictor. Ele sunt pentru el nu scop în sine, ci ele sunt acolo pentru a exprima ceea ce el vrea să exprime în pictura sa. În viața obișnuită din planul fizic, gândurile și ideile sunt scopuri în sine; pentru inițiat, ele devin mijloacele pentru a exprima a ceea ce el trăiește în lumile superioare. La aceasta se poate ajunge numai atunci când a fost dezvoltată o anumită atitudine a sufletului față de păreri, opinii și așa mai departe. Cel care mai are încă vreo preferință pentru un mod sau altul de a vedea lucrurile, care încă preferă ca unul lucru să fie adevărat sau celălalt lucru să fie adevărat, nu poate intra în stadiul de inițiere la care se face referire aici, ci numai acela pentru care propriile lui opinii au tot atâta valoare ca și oricare alte opinii ale altora, care este întru totul pregătit să-și scoată din funcțiune propriile opinii și pur și simplu să privească la ceea ce este acolo.
În general, este unul dintre cele mai dificile lucruri din experiența interioară, să treci dincolo de punctul de vedere „al meu”, dincolo de poziția de „puncte de vedere” a judecății.
Aici chiar se atinge ceva unde pot apărea anumite dificultăți în viața împreună cu alți oameni, a celui care caută calea către lumile superioare. Cel care caută calea către lumile superioare, sau care a atins deja o anumită traptă pe această cale, se va comporta diferit în foarte, foarte multe lucruri în viață prin starea sufletului său pe care a atins-o, decât se comportă altfel oamenii în viață. Mai presus de toate, el va arăta particularitatea de a ști rapid, să spunem, cum să se comporte în această sau acea situație a vieții. Atunci va fi probabil întrebat de cei din jurul lui: De ce ar trebui să facem asta? Desigur, dacă se poate plasa pe punctul de vedere al altor oameni, va putea întotdeauna să explice acest „de ce”. Dar mai întâi trebuie în mod real, de la nivelul la care se afla inițial, unde într-o străfulgerare, ca într-un salt rapid, i s-a înfățișat ceea ce trebuie să se întâmple, să treacă la celălalt nivel, unde se silește să treacă prin șirul gândirii din viața obișnuită, pentru a arăta ce dovadă este pentru ceea ce el a văzut într-o străfulgerare. Această rapidă înțelegere a contextelor de viață aflate foarte departe unul de altul și afectate de multe elemente intermediare, este ceea ce apare ca un fenomen însoțitor la trecerea dincolo de a judeca, de a opina și a avea cutare sau cutare punct de vedere despre ceva.
În afară de aceasta, ceea ce omul trebuie să-și dobândească este, de asemenea, legat de multe alte însușiri morale interioare. Vom vorbi despre astfel de însușiri în cursul serii. Acum va fi subliniată o singură însușire, la care s-a făcut deja referire de mai multe ori. Este neînfricarea. Căci trebuie să reținem că experiențele în care se intră atunci când întreaga viață a sufletului așa cum a fost ea până atunci este, cum s-ar spune, degradată de la „scop” la „mijloc”, că aceste experiențe devin cu totul diferite de felul cum au fost înainte. Mai întâi omul trăiește într-un mod complet nou. Omul intră cu adevărat într-un necunoscut, iar intrarea în acest necunoscut este întotdeauna însoțită inițial de stări de frică. Și pentru că întreaga experiență decurge intim în interiorul sufletului, stările de frică pot deveni și ele tot felul de experiențe interioare ale sufletului. Prin urmare, face parte din pregătirile pentru calea către lumile superioare dobândirea unei anumite neînfricări.
Tocmai această neînfricare trebuie atinsă, să spunem, prin meditații foarte specifice. Se poate face. Doar că, de obicei, omul nu are suficientă perseverență pentru acele meditații care țin de ea. O meditație bună, de exemplu, este să te dăruiești din nou și din nou gândului că prin faptul că știi despre un lucru, acel lucru nu devine altfel decât este el. Dacă, de exemplu, cineva ar ști în acel moment că neapărat ceva rău trebuie să se întâmple într-o oră și el nu este în poziția să îl prevină, atunci s-ar putea să-l apuce frica și groaza. Dar faptul că el stie despre acel lucru nu schimbă cu nimic lucrul respectiv! Prin urmare, frica și spaima sunt un total nonsens în această situație. Este un nonsens în care bineînțeles cad toate sufletele prin dispoziția lor naturală, un nonsens care ar interveni în mod necesar pentru om într-un anumit stadiu al inițierii, dacă inițierea nu ar fi pregătită iar și iar pentru neînfricare: Într-adevăr, se schimbă ceva în privința unui lucru prin faptul că știu despre el?
Cel care meditează, care își croiește drum până la anumite trepte de inițiere, ajunge pe o anumită treaptă la o cunoaștere foarte remarcabilă, la cunoașterea faptului că într-o anumită privință lucrurile stau de-a dreptul rău cu propriul său interior uman, cu propriul său suflet uman. Este ceva acolo sub pragul conștiinței pe care omul cu adevărat și l-ar dori să fie altfel, dacă se uită prin prisma judecății din viața obișnuită. Într-o anumită privință, este ceva teribil, ceva cu totul îngrozitor acolo sub pragul conștiinței. Și ar fi firesc că dacă un om ar fi condus nepregătit în fața propriului substrat sufletesc, ar fi incredibil de înspăimântat de acesta. De aceea trebuie să se pregătească meditând în mod repetat asupra gândului că lucrurile nu se schimbă prin faptul că le cunoaște. Cu adevărat, lucrul cumplit din substratul sufletului nu este generat abia prin faptul că omul vine în fața lui și îl privește. Este întotdeauna acolo, este acolo chiar și atunci când omul nu o cunoaște. Dar tocmai meditând în mod repetat asupra gândului că lucrurile nu se vor schimba prin recunoaștere, omul alungă o mare parte din teama care trebuie alungată.
Astfel, puteți vedea din cele câteva lucruri care au fost deja menționate că în momentul în care cineva se pregătește să urce în lumile superioare, însușirile intelectuale și morale ale sufletului se contopesc. Pentru științele exterioare obișnuite ale timpului prezent, omul are nevoie să aibă doar însușiri intelectuale. Curajul, neînfricarea eu le numesc în acest context insușiri morale. Fără ele nu poți atinge anumite trepte ale inițierii.
Fie că vorbim despre Misteriile orientale, fie că vorbim despre Misteriile apusene, toate au în comun anumite trepte. Prin urmare, anumite expresii au o semnificație bună pentru toate Misteriile, expresii care pot fi înțelese cam așa încât să spunem: În primul rând, orice suflet care dorește să atingă o anumit treaptă a inițierii, o anumită treaptă a Misteriilor, trebuie să treacă prin experiența a ceea ce se poate numi „A veni în contact cu experiența morții”. A doua prin care fiecare suflet trebuie să treacă este „Trecerea prin lumea elementară”. A treia este ceea ce a fost numit în Misteriile egiptene sau în alte Misterii „Vederea Soarelui la miezul nopții”, și alta mai departe este ceea ce se numește „Întâlnirea cu zeii de sus și zeii de jos”. Prin aceste experiențe trebuie să treacă orice om care ajunge până la o anumită treaptă de inițiere. El trebuie să ajungă în situația să știe din experiența interioară ce înseamnă aceste lucruri și trebuie să fie capabil, ca să spunem așa, să trăiască în două lumi: în acea lume în care omul trăiește astăzi, în lumea planului fizic, și în cealaltă lume, în care omul poate trăi numai atunci când el știe ce înseamnă: am „luat contact cu moartea”, am „trecut prin lumea elementală”, am „văzut Soarele la miezul nopții”, am avut „întâlnirea cu zeii de sus și zeii de jos”.
A te apropia de moarte! Aici este vorba despre faptul că în starea sa de veghe dintre naștere și moarte, omul trăiește cu adevărat continuu, în măsura în care trăiește conștient, în tot ceea ce tocmai v-am spus că trebuie depășit, că trebuie să devină un simplu mijloc pentru inițiat. Încercați să vă dați seama în ce trăiește omul în planul fizic: În impresiile sale senzoriale și în experiențele sale sufletești obișnuite, în aceasta trăiește. Toate acestea trebuie să devină un simplu mijloc de îndată ce omul intră în sistemul misterial. Ce rămâne atunci din ceea ce omul își imaginează că este în viața obișnuită? Nu rămâne nimic. Totul se scufundă într-o esențialitate de rangul al doilea. Tot ceea ce omul trăiește în interior și, firește, și exterior în viața obișnuită, el trebuie să le lepede.
Așadar, gândiți-vă: Bolta albastră a cerului devine transparentă, se termină cu ea, nu mai este acolo, toate granițele pe care culorile le formează la suprafața lucrurilor încetează, nu mai sunt acolo, sunetele lumii fizice încetează, nu mai sunt acolo, ceea ce trăiește simțul tactil încetează, nu mai este acolo. Dar vă rog să țineți cont că aceasta devine trăire, experiență! Așadar, de exemplu, senzația de a sta cu picioarele pe pământ solid, care nu este altceva decât o expresie a simțului tactil, încetează, iar omul se simte așa ca și cum pământul i-ar fi tras de sub picioare și el n-ar sta pe nimic. Dar el nu poate nici coborî și nu poate nici urca la început. Și așa este cu toate impresiile. Pe scurt, tot ceea ce corpul fizic ne mijlocește – și toate cele prin care trece omul în viața normală între trezire și adormire sunt transmise prin intermediul corpului fizic –, toate acestea încetează. Se produce acea stare de care omul este protejat în viața obișnuită, acea stare care ar apărea dacă cineva ar deveni brusc conștient în timp ce doarme, fără să se mai trezească în corpul fizic. Nu puteți spune că în vis în existența fizică obișnuită omul a atins deja o stare similară. Nu, visul este într-adevăr într-un anumit fel o experiență extrafizică, dar care totodată reduce intensitatea conștienței experienței într-o asemenea măsură încât omul nu este conștient că se află în afara oricărei experiențe fizice.
Această intensitate a conștienței – „Ești în afara oricărei experiențe fizice” – este realmente creată numai în inițiere. Aceasta înseamnă, la urcarea către lumile superioare, vine momentul în care omul se confruntă cu trupul său fizic, ale cărui mâini în viața de veghe le poate mișca, cu ale cărui picioare poate merge, ai cărui genunchi îi poate îndoi, ale cărui pleoape le poate mișca în sus și în jos, și așa mai departe, în timp ce acum omul își simte întregul trup fizic așa ca și cum ar fi rigidizat, ca și cum ar fi imposibil să-și miște pleoapele, să folosească mâinile, să-și miște picioarele și așa mai departe. Mai departe vine momentul în care știe: Ochii sunt în acest trup fizic, dar acum ei nu sunt de niciun folos pentru a vedea ceva. Pe de o parte, toate lucrurile devin transparente și, pe de altă parte, încetează complet posibilitatea ca prin mijloacele obișnuite pe care le avea până acum să ajungă la aceste lucruri.
Încercați să înțelegeți ce contradictoriu este în sensul obișnuit al cuvântului. Când te pregătești să ajungi până în acest punct, ajungi la faptul că toate lucrurile devin, cum s-ar spune, transparente, că vezi în spatele tuturor lucrurilor. Dar în momentul în care începe, de exemplu, ca bolta albastră a cerului să devină transparentă, ochiul încetează să mai aibă posibilitatea de a vedea bolta albastră a cerului. Aceasta înseamnă, primul moment în Misterii constă în faptul că ajungi în punctul în care depășești percepția senzorială și, de asemenea, gândirea; dar ceea ce ar fi să obții prin aceasta, în acel moment îți este totodată luat. Deci, ți-ai croit drum până la momentul în care ți se dă ceva complet nou, ajungi exact la momentul în care acest lucru nou este să-ți vină în întâmpinare – dar în acest moment ți-a și fost luat! Acum nu știi nici altceva decât că: ți-ai croit drum astfel încât să te afli față în față cu lumile superioare, iar acum este și momentul când ele ți se iau.
Imaginați-vă această experiență, atunci aveți momentul care este numit în Misteriile din toate timpurile ca „A păși până la poarta morții”. Pentru că de aici înainte știi ce înseamnă să îți fie luată lumea, adică lumea tuturor impresiilor. Și știi că în acest moment nu ești decât aceste impresii, căci practic nu există nimic altceva decât aceste experiențe ca impresii interioare. În momentul în care omul adoarme – când toate impresiile îi sunt luate – în viața normală el cade totodată în inconștiență, adică se ocupă cu impresiile sale. Acum, el depășește aceste impresii ale vieții obișnuite, știe că a ajuns atât de departe încât poate vedea prin toate lucrurile; dar o lume nouă îi este luată în acest moment. Va mai avea de vorbit mai precis despre acest punct, dar vrem mai întâi doar să lămurim mai clar ce se înțelege prin expresiile indicate.
Nu există atunci altă salvare din necesara rămânere pe loc, din necesara ne-ajungere mai departe, decât ca dezvoltarea interiorului său – înainte de a ajunge la acest moment – să o aducă atât de departe încât acum omul să poată lua cu sine singurul lucru care poate fi trecut prin acel punct până la care a ajuns. Trebuie să ajungă până la punctul în care lumea exterioară practic îi refuză toată puterea și trebuie ca el în interiorul său să o fi adus atât de departe încât în acel moment, prin antrenarea încrederii în sine, prin antrenarea siguranței de sine și a prezenței de spirit și a altor virtuți interioare – „virtuți” însemnând aici capabilitate –, să abă putere interioară, energie interioară astfel încât în acea clipă în care lumea îi este luată, are un surplus de energie interioară la dispoziția sa. Acest lucru însă, face necesară în acest moment o experiență foarte semnificativă, o experiență extraordinar de semnificativă.
Gândiți-vă că omul ajunge la granița până la care și-a croit drumul, unde lumea devine transparentă. Atunci îi este luată. Atunci el nu a salvat nimic, nu putea să fi salvat nimic altceva decât o anumită tărie interioară prin faptul că și-a antrenat încrederea în sine, prezența de spirit, neînfricarea și însușiri interioare similare. Prin aceasta ajunge la experiența semnificativă – este o experiență nemijlocită care se impune de la sine: Ești singur în lume! Ești complet singur în lume! – Și această experiență, pe care nu o pot descrie altfel decât prin cuvintele: Tu singur ești întreaga lume! devine tot mai mare și mai mare. Devine tot mai puternică și mai mai puternică, tot mai cuprinzătoare și mai cuprinzătoare. Și acesta este lucrul remarcabil, că din această o experiență, o întreagă lume nouă se poate ivi în suflet, și chiar trebuie să se ivească la cel ce se inițiază. El simte că a ajuns până la o graniță, unde a stat în fața neantului, dar și-a adus cu sine o anumită forță. Este poate de-a dreptul mică la început, dar devine din ce în ce mai mare, se extinde în toate direcțiile. Omul începe să intre în întreaga lume, să se pătrundă cu întreaga lume și, cu cât pătrunde mai departe în lume cu propria ființă, cu atât mai mult îi apare ea ca una mereu diferită. El își întinde puterea pe care și-a adus-o cu el într-o parte sau alta: după cum o întinde, va trăi mereu experiența a ceva diferit. Dar inițial ceea ce este trăit este perceput de om ca înspăimântător, întrucât două lucruri lipsesc complet în experiența pe care o poate avea acum, două lucruri a căror absență pe o anumită treaptă a cunoașterii, înainte de a o trăi conștient, nu este simțită înspăimântător pentru că în experiența obișnuită a planului fizic ele sunt întotdeauna prezente, și pentru că omul își face cu adevărat o idee despre aceasta abia atunci când nu mai sunt acolo.
Un lucru care încetează este orice sentiment de materialitate, de materialitate fizică. Toată existența materiei este ca dispărută în neantul nedeterminat, nu este acolo. Senzația de a te ciocni de ceva tare, sau chiar de ceva la fel de moale ca apa, sau ca aerul, pe scurt, senzația de a fi înconjurat de materie, încetează, nu este acolo. Ai de-a face doar cu proprietățile lucrurilor, dar nu cu lucrurile. Din corpurile grele, fizice, dense, rămâne numai densitatea, dar nu și substanțialitatea; Dintre corpurile lichide, rămâne numai „a fi lichid”, dar nu substanțialitatea, apa sau lichidul; din aer rămâne numai vrerea să se extindă în toate părțile, dar nu substanțialitatea. Omul crește înăuntru, în proprietățile lucrurilor, dar are sentimentul că crește numai înăuntrul proprietăților, că lucrurile îi dispar, că orice materialitate încetează. Acesta este un lucru care se încetează.
Celălalt lucru care pe treapta experienței despre care vorbim acum încetează, este tot ceea ce este legat de ceea ce în viața fizică obișnuită se numește percepție senzorială. Acest lucru rezultă deja din prezentarea de până acum. Nimic nu îi mai produce o impresie omului, ci el însuși este totul. Impresia care mai există este cel mult aceea de „timp”: Acum „încă nu” ești ceva, iar „după un timp” ești acel ceva. – Dar nu există așa ceva, că omul are obiecte în afara sa, care sunt acolo într-un alt loc și fac o impresie asupra lui. Ori omul este el însuși ceva, ori nu este deloc nimic acolo. Tot ceea ce îl întâmpină, devine el însuși; se cufundă în ele, devine una cu ele și, în cele din urmă devine la fel de mare ca lumea care îi este disponibilă, el devine una cu aceasta.
Descriu care este experiența. Este cea care de obicei a fost numit în lăcașurile de Misterii „trăirea experienței lumii elementare”. Omul, ce-i drept, atunci a trecut dincolo de simplul „contact cu moartea”, dar este, ca să spunem așa, o unitate nediferențiată cu întreaga lume aflată la dispoziția sa.
Acum, două lucruri sunt posibile. Fie pregătirea a fost bună, fie nu a fost bună. Dacă a fost bună, cel care se inițiază, după ce s-a revărsat peste lume până la un anumit grad, trebuie să mai aibă forță rămasă. Dacă acesta este cazul – vedeți dumneavoastră, descriu astăzi dintr-un punct de vedere puțin diferit lucrurile care au fost adesea descrise, dar acum avem nevoie tocmai de acest alt punct de vedere –, că anumite energii, pe care omul le-a dezvoltat suficient de puternic înainte, mai sunt prezente, atunci el are următoarea experiență.
În timp ce în lumea obișnuită omul are un obiect și stă în fața lui, îl privește, și obiectul face o impresie asupra ochilor săi astfel încât apoi el știe ceva despre obiect, de la punctul de inițiere care tocmai a fost discutat așa ceva nu se mai petrece. Pentru că omul nu are de-a face cu vreo repetare a lumii obișnuite – că lucrurile îl întâmpină precum lucrurile lumii fizice, pe care doar că nu le-a văzut înainte – ci omul trebuie acum, de la un anumit punct înainte, să mai aibă forțe la dispoziție, pe care le mai poate revărsa în plus din el însuși. Așadar, după ce a utilizat suficiente forțe pentru a deveni una cu lumea, trebuie acum să aibă încă forțe rămase pentru a toarce forțe din sine în afară, la fel cum păianjenul își toarce din sine în afară pânza. Vedeți că toate procesele sistemului misterial arată cât de importantă este dezvoltarea energiilor interioare puternice ale vieții sufletești; căci cel care este pe calea inițierii trebuie să aibă o mare provizie pentru ca toate acestea să se poată întâmpla.
Apoi se pot petrece următoarele: Desigur, el nu are ochi fizici, pentru că aceștia aparțin corpului fizic, dincolo de care el a trecut de mult. Dar pentru că el a vărsat ceva din sine și încă poate vărsa, așa cum păianjenul își toarce pânza din sine, se formează ca niste organe și el poate observa: Cu ceea ce torci din tine acum, apare ceva complet nou. Lucrurile se prezintă în fața lui într-un mod pentru care putem, de pildă, folosi comparația, ca și când nu aș avea ceasul aici și ochii acolo, ci ca și cum ochiul ar trimite din sine o rază care s-ar putea forma ea însăși într-un ceas, astfel încât ceasul să se afle acolo prin activitatea ochiului. Nu este o chestiune de a construi sau de a crea o lume subiectivă, ci într-un fel de a toarce substanță sufletească din noi înșine în afară. Iar lumile superioare înăuntrul cărora trăim trebuie să aleagă acest ocol, astfel încât să ne putem confrunta cu ele și să le cunoaștem. Ele trebuie mai întâi să se strecoare prin propria noastră substanță sufletească, pe care le-am pus-o la dispoziție. În lumea fizică, lucrurile ni se înfățișează fără colaborarea noastră. Nimic nu ni se înfățișează în lumile superioare dacă nu-i punem noi mai întâi la dispoziție propria noastră substanță sufletească. De aceea este atât de dificil să facem distincția între subiectiv și obiectiv în acest punct. Căci în întregime subiectiv trebuie să fie ceea ce toarcem din substanța sufletului nostru; dar în întregime obiectiv trebuie să fie ceea ce doar folosește ce a fost tors, pentru a ajunge să fie perceput.
Am redat toate aceste lucruri pentru că prin ele puteți avea un anumit sentiment, sentimentul că tot antrenamentul în Misterii consta în primul rând într-o creștere a energiilor sufletului. Aceasta era ceea ce conta: să faci sufletul puternic, viguros, energic. Cel care era pe calea inițierii trebuia să renunțe de la bun început la faptul că obiectele și ființele lumilor superioare i-ar fi fost cumva înmânate ca pe un platou. El trebuia mai întâi să se dezvolte înspre fiecare parte a lumilor superioare. Nimic fără sforțare, absolut nimic fără sforțare! Așa este cu privire la ceea ce trebuie să fie realizat în mod individual în lumile superioare, la fel este și cu ceea ce trebuie să fie realizat în succesiunea etapelor evoluției omenirii în raport cu lumile superioare.
Să presupunem că o entitate care trebuie să lucreze prin puterea sa spirituală în evoluția omenirii, de exemplu individualitatea lui Moise, trebuie să fie încorporată în cursul evoluției umane. Ar fi copilăresc să ne imaginăm ceva de genul că nimic nu este necesar să se întâmple acum decât că evoluția omenirii merge mai departe și că Cerul l-ar trimite acum pe Moise într-un loc undeva în această evoluție a omenirii: Acum Moise este aici, oamenii știu că este Moise și trebuie doar să îndeplinească ceea ce s-a făcut când a venit Moise. Dacă Moise ar fi fost trimis undeva în acest fel, nu ar fi avut altă urmare decât că cei care erau în jurul lui Moise nici nu ar fi știut că era „Moise”. Important nu era că această sau acea personalitate exterioară se afla acolo, ci că un număr de oameni puteau judeca ce spiritualitate trăia în omul în cauză. Și nu ar fi fost necesar să le spui acestor oameni că acesta sau acela este Moise, ci ar fi fost necesar doar să le pregătești sufletele în mod corespunzător: atunci sufletele, fără să li se spună că acesta sau acela este Moise, ar fi știut: aceasta este ființa spirituală în cauză pe care trebuie să o recunoști în acest și acest fel!
Așadar, aceasta este ceea ce luăm ca premisă: că drumul în lumile superioare este legat de o energizare, de o întărire a forțelor interioare ale sufletului și că nimic nu poate fi dat numai din afară, ci că totul poate fi atins numai prin intensificarea vieții interioare a omului; căci numai prin aceasta poate fi trecut pragul în acele lumi prin care trece și omul între moarte și o nouă naștere. – Aceasta este ceea ce doream să spun astăzi ca introducere. Mâine vom continua prin a descrie mai întâi cum sunt lumile între moarte și o nouă naștere, și în ce măsură a devenit necesar și important ca prin sistemul misterial să i se transmită omului, în timpul vieții sale fizice, ceva din ceea ce este cunoașterea acestor lumi superioare.
