Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA ACAȘA. EVANGHELIA A CINCEA

GA 148


I. Ciclu de conferințe ținute la Kristiania

DIN CERCETAREA ÎN CRONICA ACAȘA. EVANGHELIA A CINCEA

CONFERINŢA I

Kristiania (Oslo), 1 octombrie 1913

Tema pe care mă gândesc să o tratez în aceste zile mi se pare deosebit de importantă pentru epoca prezentă și pentru condițiile vieții actuale. Aș vrea să subliniez de la bun început că, dacă tema are drept conținut: Evanghelia a Cincea, aceasta nu înseamnă, cum s-ar putea crede, că aș avea dorința să stârnesc senzație sau alte intenții asemănătoare. Sper să pot arăta că se poate vorbi, într-adevăr, de o asemenea Evanghelie – a cincea –, într-un anumit sens, și anume într-un sens care trebuie să fie deosebit de important pentru noi, cei din epoca actuală, și că, pentru realitatea despre care e vorba aici, nici un alt nume nu e mai adecvat decât numele de “Evanghelia a Cincea”. După cum veți mai auzi, această a cincea Evanghelie nu există încă sub formă scrisă. Dar, în mod sigur, în viitorul omenirii, ea va exista și sub o formă scrisă absolut precisă. Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune însă că această a Cincea Evanghelie este la fel de veche ca și celelalte patru.

Ca să pot vorbi despre Evanghelia a Cincea, e necesar să cădem de acord azi, sub forma unei conferințe introductive, asupra câtorva puncte importante care sunt absolut necesare, dacă vrem să înțelegem pe deplin ceea ce vom numi de acum înainte Evanghelia a Cincea. Aș vrea să pornesc de la observația că, în mod absolut sigur, nu e prea departe vremea în care deja în șco-lile primare, în învățământul cel mai elementar, acea știință, numită de obicei istorie va suna altfel decât până acum. În mod absolut sigur – și zilele ce urmează vor dovedi întru câtva această afirmație –, noțiunea “Christos”, reprezentarea “Christos”, va juca un rol cu mult mai important în felul de a privi istoria al epocii viitoare, chiar pe treptele cele mai elementare din studierea istoriei, decât a fost cazul până în prezent. Știu că spun, prin această frază, ceva extraordinar de paradoxal. Să ne gândim la faptul că noi ne putem întoarce la niște vremuri nu prea îndepărtate, când nenumărate inimi își îndreptau sentimentele spre Christos într-un mod mult mai intens, începând cu locuitorii cei mai simpli până la cei mai cultivați din țările Europei de Vest, mult mai mult decât se întâmplă astăzi. În trecut, așa stăteau lucrurile, într-o măsură cu mult mai mare decât astăzi. Cine caută în lucrările scrise în epoca prezentă, cine reflectează la tot ceea ce-l preocupă în principal pe omul zilelor noastre, cine se gândește pentru ce bate inima oamenilor de astăzi, va ajunge să aibă impresia că entuziasmul, emoția profundă a sufletului în fața reprezentării “Christos”, descrește neîntrerupt, descrește mai ales acolo unde oamenii au pretenția unei anumite culturi, născute din viața epocii noastre. Pare de aceea paradoxal, după cum am arătat, să spui că epoca noastră lucrează în sensul ca într-un viitor nu prea îndepărtat reprezentarea despre Christos să joace în studiul istoriei un rol mult mai important decât în prezent. Nu pare să fie aici o totală contradicție?

Să ne apropiem de acest gând dintr-o altă direcție. Mi-a fost dat să vorbesc adeseori, și în acest oraș, despre importanța și conținutul reprezentării de Christos. Iar în cărțile și ciclurile mele de conferințe pe această temă, găsiți diverse expuneri, făcute din adâncurile științei spirituale, despre misterele Entității lui Christos și ale reprezentării de Christos. Oricine, dacă primește în lăuntrul lui cele spuse în ciclurile de conferințe, în scrierile mele, în general, ajunge la părerea că pentru a înțelege total Entitatea Christică e nevoie de niște arme mari, puternice, că trebuie să apelăm la cele mai adânci idei, noțiuni și reprezentări, dacă vrem să ne avântăm până la înțelegerea completă a ceea ce este Christos și a ceea ce este acel impuls care, drept Impuls Christic, a străbătut secolele. Dacă nimic n-ar sta împotrivă, s-ar putea ajunge chiar la ideea că trebuie să cunoști mai întâi întreaga teosofie sau antroposofie, pentru ca să te poți înălța până la o reprezentare justă despre Christos. Dacă facem însă abstracție de acest lucru și privim evoluția spirituală din secolele trecute, de la un secol la altul ne întâmpină ceea ce există drept știință amănunțită, profundă, menită să-l înțeleagă pe Christos și apariția Sa. De-a lungul secolelor, oamenii și-au folosit ideile cele mai înalte și mai importante ca să-l înțeleagă pe Christos. De aici ar putea lua naștere impresia că numai activitățile intelectuale cele mai importante ale oamenilor sunt suficiente pentru a-L înțelege pe Christos. Să fie oare într-adevăr așa? O simplă reflecție ne poate dovedi că nu e așa.

Să punem pe o balanță spirituală întreaga erudiție, știință, chiar și întreaga înțelegere antroposofică a noțiunii de Christos, care au contribuit la înțelegerea lui Christos. Să punem toate acestea pe unul din talgerele unei balanțe spirituale și să punem pe celălalt talger, în gând, toate sentimentele, toată căldura din sufletele acelor oameni care, de-a lungul secolelor, s-au îndreptat spre ceea ce noi numim Christos, și vom fi atunci de părere că întreaga știință, întreaga erudiție, chiar și întreaga antroposofie, pe care le putem aduce în discuție pentru a-l explica pe Christos, se vor ridica, cu talgerul respectiv, surprinzător de repede, pe când toate sentimentele adânci pe care oamenii le-au îndreptat spre Entitatea lui Christos, spre apariția pe Pământ a lui Christos, vor apăsă în jos, foarte mult, celălalt talger al balanței. Nu e nici o exagerare dacă afirmăm că de la Christos a pornit o influență nespus de mare și că cea mai neînsemnată contribuție la această influență a lui Christos și-au adus-o cunoștințele despre Christos. Creștinismul n-ar fi avut o soartă prea bună dacă oamenii, ca să se simtă atrași de Christos, ar fi avut nevoie de toate dezbaterile erudite ale Evului Mediu, ale scolasticii și ale părinților Bisericii; sau dacă oamenii ar fi avut nevoie doar de ceea ce putem găsi noi, drept contribuție la înțelegerea ideii de Christos. Ceea ce am reuși să facem cu toate acestea, ar fi, cu adevărat, foarte puțin. Nu cred că un om care urmărește fără prejudecăți înaintarea prin secole a creștinismului ar putea aduce vreo obiecție serioasă împotriva acestui gând. Dar de acest gând ne mai putem apropia și dintr-o altă direcție.

Să ne îndreptăm privirile spre acele vremuri în care creștinismul încă nu exista. Nu e nevoie decât să vă amintesc niște aspecte care, fără îndoială, sunt prezente în sufletele celor mai mulți dintre dvs. Nu e nevoie decât să vă aduc aminte că în Grecia antică, vechea tragedie, mai ales în formele ei mai vechi, când îl înfățișa pe Zeul aflat în luptă sau pe omul în al cărui suflet acționa Zeul aflat în luptă, făcea ca activitatea și urzirea divină să poată fi prezentată în mod nemijlocit sub formă de imagini, de pe scenă în jos, spre publicul larg, aș zice. Nu e nevoie decât să atrag atenția asupra faptului că Homer [ Nota 1 ] și-a întrețesut în întregime cea mai importantă epopee cu activitatea spiritualului, nu e nevoie decât să vă trimit la marile figuri ale unui Socrate, Platon, Aristotel [ Nota 2 ]. Prin aceste nume, în fața sufletelor noastre apare o viață spirituală de cea mai înaltă calitate, într-un anumit domeniu. Dacă facem abstracție de tot restul și ne îndreptăm privirile exclusiv spre una dintre aceste figuri, spre Aristotel, care și-a desfășurat activitatea cu multe secole înainte de întemeierea creștinismului, ne iese în întâmpinare ceva care, într-un anumit mod, n-a cunoscut, până în zilele noastre, o formă de dezvoltare mai înaltă, o perfecționare. Gândirea, elaborarea logicii umane pe care a realizat-o Aristotel, este încă și azi ceva atât de perfect, încât se poate spune că în gândirea umană a fost atinsă atunci o culme care n-a mai fost întrecută până astăzi.

Să emitem acum, pentru un moment, o ipoteza ciudata, care ne va fi necesară pentru zilele următoare. Să ne reprezentam că nu există Evangheliile, din care se poate afla câte ceva în legătură cu figura lui Christos. Să presupunem ca primele documente pe care omul le ia azi în mâna sub numele de Noul Testament, n-ar exista deloc, să ne imagiăm că Evangheliile nu există. Vom face abstracție, într-o anumită măsură, de tot ceea ce s-a spus în legătură cu întemeierea creștinismului, vom urmări numai înaintarea creștinismului ca fapt istoric, vrem să vedem ce s-a întâmplat printre oameni de-a lungul secolelor creștine; prin urmare, facem abstracție de Evanghelii, de Faptele apostolilor, de Epistolele lui Pavel ș.a.m.d. și ne propunem să privim doar ceea ce s-a întâmplat ca fapte reale. E doar o ipoteză, firește, dar ea ne va ajuta să ajungem acolo unde vrem să ajungem. Ce s-a întâmplat, așadar, în epocile trecute, înainte și după întemeierea creștinismului?

Dacă ne îndreptăm privirile mai întâi spre Sudul Europei, găsim, la un moment dat, o cultură spirituală umană de cel mai înalt nivel, așa cum am adus-o în fața sufletelor noastre prin reprezentantul ei, Aristotel, o viață spirituală ajunsă pe o culme, care în secolele următoare a mai cunoscut o dezvoltare deosebită. În perioada în care creștinismul începea să-și parcurgă drumul prin lume, în Sudul Europei existau numeroși oameni culți, niște oameni care-și asimilaseră viața spirituală greacă. Dacă urmărim dezvoltarea creștinismului până la acel om remarcabil, Celsus [ Nota 3 ], care a fost un adversar al creștinismului, întâlnim în Sudul Europei, în peninsula Greciei și în cea a Italiei, până prin secolele 2-3 după Christos, niște oameni cu o cultură spirituală foarte înaltă, numeroși oameni care-și asimilaseră ideile înalte din opera lui Platon, a căror agerime se prezintă cu adevărat ca o continuare a agerimii lui Aristotel, niște spirite subtile și puternice, de formație greacă, niște romani de formație greacă, niște oameni care au adăugat spiritualității fine a grecilor caracterul agresiv, personal, al spiritului roman.

În această lume apare Impulsul Christic. Pe atunci, Impulsul Christic a trăit în așa fel încât putem spune că reprezentanții acestui Impuls Christic se prezintă cu adevărat ca niște oameni necultivați, în ceea ce privește viața in-telectuală, în ceea ce privește cunoașterea lumii, în comparație cu ceea ce purtau în ei numeroși oameni de formație greco-romană. În mijlocul unei lumi caracterizate prin viața intelectuală cea mai matură, apar niște oameni lipsiți de cultură. Și suntem acum martori la un spectacol ciudat: Aceste naturi simple, primitive, care sunt purtătorii creștinismului originar, răspândesc acest creștinism în Sudul Europei cu o rapiditate relativ mare. Iar dacă, înarmați, ca să zic așa, cu ceea ce putem înțelege cu ajutorul antroposofiei despre esența creștinismului, putem spune: Aceste naturi primitive nu înțelegeau deloc Ființa lui Christos – nici nu e nevoie măcar să ne gândim la marea idee cosmică despre Christos, care urmează să răsară azi în suflete datorită antroposofiei, putem avea în vedere niște idei despre Christos mult mai simple –, purtătorii de odinioară ai Impulsului Christic, care apare în sânul culturii grecești atât de dezvoltate din acea vreme, nu înțelegeau nimic din toate acestea. Ei nu aveau de adus în fața vieții greco-romane de atunci nimic altceva decât interioritatea lor personală, pe care și-o formaseră drept legătură a lor, personală, cu Christos cel iubit; fiindcă ei iubeau această legătură ca pe un membru al unei familii iubite. Cei care au introdus în lumea greco-romană din acea vreme creștinismul, care s-a dezvoltat în permanență, până în epoca actuală, n-au fost niște teologi sau teosofi culți, n-au fost deloc niște oameni culți. Teosofii culți de pe atunci, gnosticii, s-au ridicat, ce-i drept, până la niște idei înalte despre Christos, dar nici ei n-au putut oferi decât ceva ce trebuie să punem pe talgerul mai ușor al balanței. Dacă totul ar fi depins de gnostici, creștinismul nu și-ar fi parcurs marșul triumfal prin lume. Nu o intelectualitate deosebit de bine dezvoltată a fost aceea care a apărut în Răsărit și, cu o rapiditate relativ mare, a făcut să se scufunde vechea lume greco-romană. Așa arată lucrurile, dacă sunt privite dintr-o altă direcție.

Din cealaltă direcție, îi privim pe oamenii de înaltă formație intelectuală, de la Paracelsus, adversarul creștinismului, care a adus deja pe atunci toate argumentele ce pot fi aduse până în ziua de azi împotriva acestuia, până la filosoful-împărat, Marc Aureliu [ Nota 4 ]. Îi privim pe neoplatonicienii înzestrați cu o cultură foarte subtilă, care au scos la iveală niște idei în comparație cu care filosofia actuală e o joacă de copii, și care întreceau cu mult ideile noastre de astăzi, ca altitudine și lărgime a orizontului. Dacă studiem tot ceea ce au avut de spus aceste spirite împotriva creștinismului și dacă ne pătrundem cu ceea ce asemenea personalități de înalt nivel intelectual, în spiritul culturii greco-romane, au avut de spus împotriva creștinismului, de pe pozițiile filosofiei grecești, vom ajunge la această impresie: Nici unul dintre ei n-a înțeles Impulsul Christic. Vedem, așadar: Creștinismul se răspândește prin niște purtători ai săi care nu înțeleg nimic din esența creștinismului; el e combătut de pe pozițiile unei înalte culturi, care nu poate să înțeleagă nimic din ceea ce înseamnă Impulsul Christic. Ciudat e felul de a intra în lume al creștinismului, el intră în lume în așa fel încât nici adepții, nici adversarii, nu înțeleg nimic din spiritul său propriu-zis. Și totuși: Niște oameni au purtat în suflet forța de a face ca acest Impuls Christic să-și parcurgă marșul triumfal prin lume.

Să-i privim și pe aceia care susțin creștinismul chiar cu o anumită măreție, cum a fost, de exemplu, celebrul părinte al Bisericii, Tertullian [ Nota 5 ]. Vedem în el un roman care, dacă studiem limba scrierilor sale, aproape că este creatorul unei noi limbi latine, care a creat cuvinte noi, nimerindu-le cu atâta aplomb, încât de aici putem deduce că a fost o mare personalitate. Dacă ne întrebam însă: Cum e cu ideea despre Christos a lui Tertullian? – lucrurile se schimbă. Constatăm că, de fapt, el posedă un nivel intelectual destul de scăzut, că nu atinge un nivel spiritual prea înalt. Nici apărătorii creștinismului nu realizează prea mult. Și totuși, ei sunt eficienți, ei acționează ca personalități, aceste spirite de felul lui Tertullian, ale cărui argumente, într-adevăr, nu prea puteau să fie luate în seamă de grecii culți. Totuși, el acționează asupra auditorilor în mod fascinant; prin ce oare? Aici e esențialul! Încercați să simțiți că aici, în fața sufletului, se ridică, într-adevăr, o întrebare! Prin ce acționează purtătorii Impulsului Christic, care nu înțeleg prea mult nici ei înșiși din ceea ce este, de fapt, Impulsul Christic? Prin ce acționează părinții Bisericii, chiar până la Origen [ Nota 6 ], la care se vede imediat nepriceperea în ceea ce privește înțelegerea Impulsului Christic? Ce este oare acel ceva pe care nu l-a putut înțelege nici măcar cultura greco-romană ajunsă la un nivel atât de înalt, din natura Impulsului Christic? Ce înseamnă toate acestea?

Dar să mergem mai departe. În curând, același fenomen ne întâmpină sub o formă și mai accentuată, dacă studiem viața istorică a omenirii. Vedem venind secolele în care creștinismul se răspândește printre popoarele lumii europene, care, cum sunt cele germanice, vin din direcția unor reprezentări religioase cu totul diferite de cea creștină, care, ca popoare, sunt una sau, cel puțin, par una cu reprezentările lor religioase și care, totuși, au primit Impulsul Christos cu întreaga lor putere, ca și cum ar fi fost propria lor viață. Și dacă ne uităm să vedem cine au fost mesagerii cei mai activi ai credinței, în sânul popoarelor germanice – vor fi fost ei oare niște oameni de cultură scolastic-teologală? Absolut deloc! Au fost aceia care, având un suflet relativ primitiv, s-au dus printre oameni și le-au vorbit într-un mod primitiv, folosind reprezentările cele mai la îndemână, cele mai cotidiene, dar ajungând în mod nemijlocit până la inimile lor. Ei s-au priceput să așeze cuvintele în așa fel încât ele să poată atinge coardele cele mai adânci ale sufletelor celor cărora le vorbeau. Niște oameni simpli au plecat spre toate zările lumii și tocmai activitatea lor a fost cea mai importantă.

Vedem astfel cum s-a răspândit creștinismul de-a lungul secolelor. Admirăm însă apoi faptul că același creștinism devine prilejul de a dezvolta o erudiție importantă, o știință și o filosofie remarcabile. Noi nu subapreciem această filosofie, totuși, azi vrem să ne îndreptăm privirile spre acel fenomen ciudat prin care creștinismul s-a răspândit până în Evul Mediu printre popoarele care până atunci purtaseră în simțirea lor cu totul alte reprezentări, în așa fel încât, în curând, creștinismul făcea parte din simțirea lor. Într-un viitor nu prea îndepărtat, va trebui să se mai sublinieze și alte lucruri, când se va vorbi de răspândirea creștinismului. Când se vorbește de influențele Impulsului Christic, acesta poate fi înțeles mai ușor dacă se spune că, într-o anumită perioadă, roadele răspândirii creștinismului s-au arătat în așa fel încât putem spune: Din această răspândire a Impulsului Christic s-a născut un mare entuziasm. Dar când ne apropiem de vremurile moderne, pare să se fi estompat tot ceea ce putem vedea de-a lungul Evului Mediu drept creștinism care se răspândește.

Să privim puțin epoca lui Copernic, epoca în care științele naturii încep să dea primii lor lăstari, până prin secolul al 19-lea. S-ar putea părea că aceste științe ale naturii, ceea ce s-a integrat vieții spirituale occidentale de la Copernic încoace, a lucrat în sens opus creștinismului. Unele fapte exterioare ar putea confirma o asemenea părere. Biserica Catolică, de exemplu, l-a ținut la index pe Copernic [ Nota 7 ] până prin anii ‘20 ai secolului al 19-lea, considerându-l  dușmanul ei. Dar acestea sunt lucruri exterioare. Ele nu l-au împiedicat, totuși, pe Copernic să fie un prelat. Iar dacă Biserica Catolică l-a ars pe rug pe Girodano Bruno [ Nota 8 ], aceasta nu l-a împiedicat să fie un dominican. Căci amândoi au ajuns la ideile lor pornind de la creștinism. Ei au acționat din impulsul creștin. Înțelege prost lucrurile cel care ar vrea să se situeze pe solul Bisericii și să creadă că acestea n-ar fi niște roade ale creștinismului. Faptele amintite nu fac decât să demonstreze că Biserica a înțeles foarte greșit roadele creștinismului; ea a avut nevoie de mult timp, până în secolul al 19-lea, ca să-și dea seama că ideile lui Copernic nu pot fi suprimate prin punerea lor la index. Cel ce vede lucrurile mai în profunzime va trebui să admită că tot ceea ce au făcut popoarele, chiar și în secolele mai recente, e un rezultat al creștinismului, că prin creștinism privirea omului s-a îndreptat dinspre Pământ spre depărtările cerești, așa cum s-a întâmplat prin Copernic și Giordano Bruno. Toate acestea au fost posibile numai în cadrul culturii creștine și prin impulsul creștin.

Iar pentru acela care nu privește viața spirituală la suprafață, ci în străfundurile ei, va constata un lucru care, dacă-l exprim acum, va părea cu totul paradoxal, dar este adevărat. Unui asemenea mod de a privi, mai profund, i se va părea imposibilă apariția unui Haeckel, așa cum ni se prezintă el, cu toată adversitatea lui față de Christos, fără ca el să apară din sânul creștinismului. Ernst Haeckel [ Nota 9 ] nu putea deloc să apară, fără premisa culturii creștine. Întreaga dezvoltare modernă a științelor naturii, oricât s-ar strădui acestea să se ridice împotriva creștinismului, această știință modernă despre natură e un copil al creștinismului, o continuare directă a Impulsului Christic. După ce vor fi dispărut toate bolile copilăriei, prin care trece azi știința modernă, se va vedea ce înseamnă că punctul de plecare al științei moderne, urmărit în mod consecvent, duce într-adevăr la știința spirituală, că există un drum absolut consecvent de la Haeckel la știința spirituală [ Nota 10 ]. Când se va înțelege acest lucru, omenirea își va da seama că Haeckel e un gânditor creștin sută la sută, chiar dacă el însuși habar nu are de acest lucru. Impulsurile creștine au produs nu numai acele lucruri care se numesc și s-au numit creștine, ci și pe acelea care iau aspectul adversității față de creștinism. Lucrurile nu trebuie cercetate doar în ceea ce privește noțiunile, ci și în privința realității lor, și atunci se va ajunge, fără îndoială, la acest adevăr: Așa cum puteți vedea în mica mea scriere Reîncarnare și karmă [ Nota 11 ], un drum direct duce de la teoria evoluționistă a lui Darwin [ Nota 12 ] până la ideea despre viețile pământești repetate.

Pentru a ne situa însă pe terenul just în privința acestor lucruri, trebuie să putem observa într-un anumit mod și fără idei preconcepute felul cum acționează impulsurile christice. Cine înțelege darwinismul, haeckelianismul, cine este pătruns el însuși puțin de o idee de care Haeckel încă nu are habar – Darwin însă știa câte ceva –, și anume, că aceste două curente au fost posibile numai sub formă de curente creștine, cine înțelege acest lucru, ajunge în mod absolut firesc la ideea de reîncarnare. Iar cel care poate face uz de o anumită forță clarvăzătoare, ajunge pe această cale, în mod absolut consecvent, la ideea că neamul omenesc e de origine spirituală. Este, ce-i drept, o cale ocolită, dar dacă se alătură clarvederea, e o cale justă de la haeckelianism până la înțelegerea spirituală a originii Pământului. Mai poate fi conceput însă și cazul că cineva consideră darwinismul, în forma în care se oferă el astăzi, fără a fi pătruns de principiile de viață ale darwinismului însuși; cu alte cuvinte: Dacă cineva primește în el darwinismul ca pe un impuls și nu simte în lăuntrul lui nici o înțelegere mai profundă a creștinismului care există, totuși, în darwinism – în acest caz, ajunge la ceva foarte ciudat. Un asemenea om poate să ajungă, printr-o astfel de constituție spirituală a sufletului, să înțeleagă foarte puțin din creștinism și din darwinism. Un asemenea om va fi părăsit atât de spiritul bun al creștinismului, cât și de spiritul bun al darwinismului. Dacă un om are însă spiritul bun al darwinismului, poate fi el oricât de materialist, atunci se va întoarce în trecut tot mai departe, privind istoria Pământului, până în punctul în care își va da seama că omul nu s-a dezvoltat niciodată din niște forme animale inferioare, că trebuie să fi avut o origine spirituală. El se întoarce în punctul în care îl vede pe om ca entitate spirituală, planând, ca să zicem așa, pe deasupra lumii pământești. Darwinismul consecvent va duce la acest rezultat. Dar dacă un om e părăsit de spiritul său bun, el poate să creadă, dacă se întoarce în trecut și e un adept al ideii de reîncarnare, că a trăit cândva el însuși ca maimuță [ Nota 13 ], într-o anumită încarnare a Pământului. Dacă cineva poate să creadă un asemenea lucru, el trebuie că a fost părăsit atât de spiritul bun al darwinismului, cât și de spiritul bun al creștinismului, și atunci el nu va înțelege nimic nici din una, nici din alta. Fiindcă unui darwinist consecvent nu i s-ar putea întâmpla niciodată să creadă acest lucru. Cu alte cuvinte: El transferă în mod absolut exterior ideea de reîncarnare asupra acestei culturi materialiste. Fiindcă darwinismul modern poate fi dezbrăcat, desigur, de caracterul său creștin. Dacă nu procedăm așa, vom constata că, până în epoca noastră, impulsurile darwiniste se nasc din Impulsul Christic și că impulsurile creștine acționează chiar și acolo unde ele sunt negate. Avem astfel nu numai fenomenul că, în primele secole, creștinismul se răspândește, făcând abstracție de erudiție, de cunoștințele adepților și mărturisitorilor săi, că în Evul Mediu el se răspândește în așa fel încât la aceasta contribuie extrem de puțin învățații părinți ai Bisericii și erudiții scolastici, ci în epoca noastră avem următorul fenomen, și mai paradoxal: Creștinismul apare ca într-o contraimagine a sa în materialismul științelor naturii din epoca noastră, acestea avându-și, totuși, întreaga măreție, întreaga putere de acțiune din impulsurile creștine! Impulsurile creștine care zac în ea vor face ca această știință să iasă prin proprie putere din materialism.

E ciudat ce se întâmplă cu impulsurile creștine! Intelectualism, cunoștințe, erudiție, cunoaștere – toate acestea par să nu participe deloc la răspândirea impulsurilor creștine. Răspândirea lor în lume pare condiționată de cu totul alte lucruri. S-ar putea spune: Creștinismul se răspândește în lume indiferent ce gândesc oamenii în favoarea sau împotriva sa, ba chiar apare inversat, ca un fel de contra-imagine a sa, în materialismul modern. Oare ce se răspândește aici? Nu ideile creștine, nici știința creștină. Am putea spune, eventual, că se răspândește simțirea morală care a fost sădită de creștinism. Dar ia priviți felul cum domnește morala în aceste vremuri, și veți găsi îndreptățite multe dintre manifestările de furie, pe care le putem enumera, ale reprezentanților reali sau presupuși ai creștinismului. Nici morala care a putut domni în sufletele care nu au o formație intelectuală înaltă nu ne va inspira prea multă considerație, chiar dacă o privim acolo unde ea gândește cu adevărat în modul cel mai creștin. Oare ce se răspândește aici? Ce este acest ceva ciudat? Ce străbate lumea în marș triumfal? Să întrebăm acum știința spirituală, conștiența clarvăzătoare! Ce trăia în oamenii necultivați care s-au infiltrat, venind de la Răsărit spre Apus, în lumea de înaltă cultură a Greciei și a Romei? Ce trăia în acei oameni care au dus creștinismul în lumea germanică, într-o lume străină? Ce trăiește în științele moderne ale naturii, de factură materialistă, acolo unde teoria pare că-i acoperă încă fața? Ce trăiește în toate aceste suflete, dacă nu e vorba de niște impulsuri intelectuale și nici măcar de niște impulsuri morale? Ce oare? – Este Christos însuși, care merge de la inimă la inimă, de la suflet la suflet, care poate să umble prin lume și să acționeze, indiferent că sufletele îl înțeleg sau nu, prin această evoluție, de-a lungul secolelor!

Suntem obligați să facem abstracție de noțiunile noastre, de întreaga știință și să atragem atenția asupra realității, să arătăm cât de misterios umblă Christos însuși în multe mii de impulsuri, luând formă în suflete, cufundându-se în multe mii și mii de oameni, umplându-i pe oameni de-a lungul secolelor. În oamenii simpli, Christos însuși este cel ce pășește prin lumea greacă și prin cea italică, El este Acela care, spre Apus și spre Miazănoapte, ia în stăpânire tot mai multe suflete umane. Dacă ne gândim la învățătorii de mai târziu, care le aduc popoarelor germanice creștinismul, Christos însuși este Cel care umblă alături de ei. El, Christos cel real, cel adevărat, acționează pe Pământ ca suflet al Pământului însuși, care umblă de la un loc la altul, de la un suflet la altul și, indiferent ce gândesc sufletele despre Christos, intră în aceste suflete. Aș dori să folosesc o comparație cu totul banală: Câți oameni există pe lume, care nu înțeleg nimic în legătură cu componența alimentelor și care, totuși, se hrănesc după toate regulile artei. Am muri de foame, propriu-zis, dacă ar trebui să cunoaștem alimentele înainte de a ne hrăni. A te putea hrăni nu are nimic de-a face cu înțelegerea alimentelor. Tot astfel, răspândirea creștinismului pe suprafața globului pământesc n-a avut nimic de-a face cu înțelegerea care a fost adusă în întâmpinarea creștinismului. Acesta e lucrul remarcabil care se petrece aici. Aici domnește un mister care poate fi explicat numai dacă dăm răspuns la întrebarea: Cum acționează Christos însuși în inimile umane? Iar dacă știința spirituală, observația clarvăzătoare, își pune această întrebare, ea e condusă mai întâi spre un eveniment care, de fapt, nu poate fi dezvăluit cu adevărat decât prin observație clarvăzătoare și care, din punct de vedere exterior, se află în deplină concordanță cu tot ceea ce am spus eu astăzi. Un lucru vom vedea, care va trebui să fie înțeles tot mai mult în viitor: A trecut vremea în care Christos a acționat în felul descris astăzi și a venit vremea în care va fi necesar ca oamenii să-L înțeleagă, să-L cunoască pe Christos.

De aceea e necesar să găsim răspuns și la întrebarea: De ce epoca noastră a trebuit să fie precedată de cealaltă, în care Impulsul Christic s-a putut răspândi fără să fie necesară înțelegerea lui, fără ca oamenii să ia parte la el cu conștiența lor? Ceea ce a făcut ca așa ceva să devină posibil a fost un mare eveniment! Și evenimentul la care ne trimite conștiența clarvăzătoare este ceea ce se cunoaște sub numele de Evenimentul Rusaliilor, trimiterea Sfântului Duh. Din acest motiv, privirea clarvăzătoare, care a fost trezită, în sensul antroposofic, de Impulsul Christic real, a fost condusă mai întâi spre acest Eveniment al Rusaliilor, trimiterea Sfântului Duh. Din punctul de vedere al observației clarvăzătoare, Evenimentul Rusaliilor este evenimentul care se oferă mai întâi cercetării întreprinse dintr-un anumit punct de vedere.

Ce s-a întâmplat în acel moment din evoluția lumii pe Pământ, care ne este descris, într-un mod atât de neînțeles pentru noi, în prima instanță, sub numele de coborârea Sfântului Duh asupra apostolilor? Dacă ne îndreptăm privirea clarvăzătoare asupra acestui eveniment, dacă încercăm să studiem ce s-a petrecut atunci, primim un răspuns spiritual-științific prin faptul că ni se spune: Niște oameni simpli, cum erau și apostolii, au început dintr-o dată să vorbească în diferite limbi, să spună ceea ce aveau de spus, din adâncurile vieții spirituale, lucruri de care nimeni nu i-ar fi crezut în stare. În acele momente au început să se răspândească în lume creștinismul, impulsurile creștine, în așa fel încât ele au devenit independente de înțelegerea oamenilor în ale căror inimi se răspândea.

De la Evenimentul Rusaliilor, curentul forței lui Christos se revarsă apoi peste tot întinsul Pământului, așa cum am arătat. Dar ce a fost Evenimentul Rusaliilor? Această întrebare s-a apropiat de știința spirituală și, o dată cu răspunsul la această întrebare, o dată cu răspunsul spiritual-științific la întrebarea: Ce a fost Evenimentul Rusaliilor – începe Evanghelia a Cincea, și cu aceasta ne vom continua mâine expunerile.