Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA ACAȘA. EVANGHELIA A CINCEA

GA 148


TEXT SCRIS DE RUDOLF STEINER ÎNTR-UN CAIET DE NOTIȚE


După ce a avut convorbirea cu mama,
s-a simțit îndemnat de spirit
să se ducă la Ioan, la Iordan. Pe drum a întâlnit
doi esenieni, cu care adeseori
stătuse de vorbă. Și nu-i recunoscu. Ei însă
îl recunoscură prea bine.
“Încotro merge drumul tău”
“Acolo unde suflete de felul vostru
nu vor să privească – Unde durerea omenirii poate găsi
razele luminii pierdute.”

Ochii lui – erau plini de iubire, dar iubirea sa
era ca și cum
i-ar fi prins făcând un rău –
“Ce fel de suflete sunteți?
Unde e lumea voastră? – De ce va învăluiți
în învelișuri amăgitoare? De ce
în lăuntrul vostru arde un foc
ce n-a fost aprins în casa Tatălui meu.” –

Și ei nu-i înțeleseră vorbirea.
Și își dădură seama că nu-i recunoscuse.

Iisus din Nazareth, ziseră ei, tu nu ne cunoști?
“Sunteți ca niște oi rătăcite; eu însă fost-am
fiul păstorului de la care ați fugit. Când
mă veți recunoaște cu adevărat, veți fugi
în curând din nou. E multă vreme, de când ați fugit
de la mine în lume”

Și ei nu știau ce să creadă despre el.

Iar el a vorbit mai departe: “Aveți pe voi
semnul Ispititorului. El cu focul lui a făcut
ca lâna voastră să fie sclipitoare și lucitoare – părul acestei lâni
îmi înțeapă privirea. – El v-a atins după ce ați fugit.
El v-a îmbibat sufletele cu trufie”.

Atunci unul din esenieni luă cuvântul și zise:
“Oare n-am arătat ușa Ispititorului?
El nu mai are nici o putere asupra noastră”.

Și Iisus zise:
“Da, i-ați arătat ușa, dar el a fugit
și a ajuns la ceilalți oameni.
Așa că rânjește la voi din toate părțile. Voi
nu vă înălțați, dacă-i înjosiți
pe ceilalți. Doar vă pare că ați ajuns sus,
fiindcă îi micșorați pe ceilalți.”

Atunci ei se îngroziră, dar în acea clipă
le păru că dispărea
din fața ochilor lor: în depărtare
zăriră însă chipul lui
mărit la dimensiuni uriașe – și auziră
aceste cuvinte:
“Vană e strădania voastră; căci goală
vă e inima, pe care ați umplut-o
cu spiritul ce ascunde trufia
în haina smereniei, amăgind.”

Și multă vreme nu mai văzură nimic; și când
își reveniră din acea stare, el făcuse
o bucată de drum, îndepărtându-se de ei.
Și ei nu spuseră nimic din cele auzite
celorlalți esenieni, ci tăcură
o viață întreagă.

Apoi el întâlni pe unul care era disperat;
după ce Iisus întrebă: încotro a dus drumul
sufletului tău? cu mulți eoni în urmă te-am văzut, pe atunci erai altfel –
acesta zise: Am avut ranguri înalte; întotdeauna
când mai primeam un rang, îmi ziceam: ce om
rar ești; înaltele tale virtuți
te ridică peste toți ceilalți oameni; eram
fericit; și iată, în vis,
îmi veni o întrebare, pe care treaz fiind
niciodată nu mi-o pusesem: căci simțeam cum în vis
mă rușinam de mine însumi, căci pusesem
întrebarea: “Cine m-a făcut mare.” Și iată
în fața mea era o ființă care zise: “eu te-am
înălțat, dar în schimb ești al meu” – și atunci
a trebuit să fug: rătăcesc pretutindeni, căutând
și neștiind ce caut.

Pe când vorbea așa, ființa apăru din nou:
îl acoperi cu făptura sa pe Iisus – și acesta dispăru
din fața celui îndurerat. –

Apoi pe drum venea un lepros –
Acela zise, după ce Iisus întrebase; pe mine
oamenii m-au alungat –
rătăceam odată noaptea prin pădure;
un copac ce lumina mă atrase – am mers spre el;
și sub formă de schelet, moartea stătea
în fața  mea – ea zise: eu sunt tu; eu mănânc din tine –

și atunci m-am temut; ea însă zise: de ce te temi;
oare nu mă iubeai cândva; și eu
știam că n-o iubisem niciodată, și ea se preschimbă
într-un arhanghel frumos – și
dispăru – căzui în somn și mă trezii
dimineața, lângă un copac – atunci
lepra mea începu să se înrăutățească mereu –

După ce vorbise așa: apăru arhanghelul
îl acoperi pe Iisus – și acesta dispăru.