|
Amintindu-ne expunerea de ieri o putern rezuma spunând că epoca de la începutul datării noastre calendaristice s-a străduit cât a putut să înţeleagă Misteriul de pe Golgota prin prisma comorii ei de înţelepciune şi că această înţelepciune a întâmpinat în această strădanie cele mai mari dificultăţi. Trebuie să mai zăbovim asupra acestui fenomen, deoarece ar fi imposibil ca în lipsa înţelegerii corecte a ceea ce s-a întâmplat prin Misteriul de pe Golgota, în lipsa înţelegerii acestui eveniment, să cuprindem într-o lumină corespunzătoare un fapt important, şi anume apariţia ideilor despre Graal pe care le vom prezenta pe scurt. Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al concepţiei pline de înţelepciune a gnosticilor din epoca de la începutul datării noastre calendaristice, putem vedea, în sensul celor spuse ieri, cât de adânc pătrunzătoarc, cât de măreţ-geniale au fost ideile lor pentru a prezenta printr-o imagine pătrunzătoare pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă însă ne referim la ceea ce a fost posibil să extragem despre Misteriul de pe Golgota din cronica spirituală a timpurilor trebuie să spunem: Nu putem obţine nimic cu ajutorul noţiunilor şi ideilor gnosticilor. Şi acest lucru îl vedem deosebit de clar, dacă avem în vedere unele reprezentări ale gnosticilor privind întruparea lui Christos în Iisus din Nazaret. Au existat unii care, plecând de la gnosă îşi spuneau: Da, această entitate, Christos, depăşeşte tot ce este terestru, având rădăcini în zonele spirituale; o astfel de entitate nu se poate menţine decât temporar într-un corp uman, cum este corpul lui Iisus din Nazaret.
Gnosticii care vorbeau astfel au spus ceea ce noi trebuie să
subliniem necontenit: Într-adevăr, entitatea Christos a sălaşluit
timp
de trei ani şi jumătate în mod temporar, trecător, în
corpul lui Iisus
din Nazaret. Numai că gnosticii nu au înţeles corect modul
în care
entitatea Christos a trăit în corpul lui Iisus din Nazaret. Ei nu
înţelegeau taina corpului lui Iisus din Nazaret; ei nu ştiau că
în
acest corp trăia Eul lui Zarathustra, că cele trei corpuri ale Iui
Iisus din Nazaret erau de aşa natură încât în
împreunarea lor
reprezentau o substanţă umană care nu a fost niciodată
încorporată în
trup de carne pe Pământ. Gnosticii nu aveau vederea de ansamblu a
întregii relaţii a lui Christos cu cei doi copii Iisus. Din
această
cauză, le părea nesatisfăcător ceea ce puteau spune ei înşişi
sau, cel
puţin, le-a părut nesatisfăcător discipolilor lor ceea ce spuneau ei
despre petrecerea temporară a lui Christos în trupul lui Iisus
din
Nazaret. Gnosticii au atins, în felul lor, şi modalitatea
naşterii,
această cea mai mare Taină a evoluţiei umanităţii. Bineînţeles,
ei
ştiau că ceea ce a făcut necesară apariţia lui Christos pe Pământ
este
legat de trecerea prin forma trupească. Dar ei nu puteau să realizeze
pe deplin relaţia dintre Maica lui Iisus din Nazaret şi naşterea lui
Iisus Christos. Iar aceia care au încercat să facă această
legătură
până la capăt, căci au fost şi din aceştia, au fost foarte puţin
înţeleşi. Au existat şi gnostici care tocmai din cauza
dificultăţilor
amintite au contestat cu totul apariţia în trup de carne a lui
Christos
pe Pământ, care îşi reprezentau că, înainte şi după
moartea de pe
Golgota, pe Pământ ar fi existat doar un corp aparent, ceea ce
noi am
numi un corp astral, care apărea când aici, când acolo, dar
care nu era
un corp fizic. Întrucât se întâmpinau greutăţi
pentru a ajunge la o
reprezentare a modului în care Christos poate apărea
într-un trup de
carne, se afirma pur şi simplu că El nici nu avea legătură cu un astfel
de corp. Când oamenii credeau că El ar fi umblat într-un
trup de carne,
aceasta nu era decât iluzie, Maya. Nici acest lucru nu era
recunoscut.
Este clar că gnosticii făceau eforturi mari, cu conceptele şi ideile
lor, pentru a stăpâni cea mai mare problemă istorică a evoluţiei
Pământului, dar că noţiunile şi ideile lor nu erau suficiente; ei
s-au
dovedit a fi neputincioşi în faţa celor întâmplate.
Va trebui să mai vorbim despre modul în care Pavel a
încercat să
rezolve problema. Dar va trebui să ne lămurim mai întâi cum
a fost
posibilă, de fapt, o astfel de înţelegere greşită. Dacă ne punem
o
serie de întrebări cu mijloacele cercetării spiritului,
încercând apoi
să le dăm răspunsul, va deveni clar, mai întâi în mod
abstract, ce s-a
întâmplat atunci.
Putem întreba, de pildă: Dacă epoca în care a apărut
Iisus Christos
a fost atât de puţin aptă să-I înţeleagă fiinţa, ar fi fost
în stare o
altă epocă să-L înţeleagă? În orice caz, dacă ne transpunem
retrospectiv în sufletele oamenilor din diferite epoci, ajungem,
ca
cercetători ai spiritului, la un rezultat uimitor. Ne putem transpune
pentru început în sufletele marilor Învătători ai
Indiei antice, ai
culturii indiene, care a fost prima după perioada postatlanteană. Aşa
cum am mai subliniat, privim cu cea mai profundă admiraţie
înţelepciunea străbătută de privirea clarvăzătoare, cuprinzătoare
şi cu
fundamente adânci a sfinţilor Rishi indieni ai timpurilor
străvechi.
Ştim că în sufletele acestor mari învăţători ai epocii lor
au sălăşluit
tainele Universului care s-au pierdut în epocile ulterioare
pentru
cunoaşterea înţelepciunii. Dacă te transpui cu conştienţa
clarvăzătoare, atât cât se poate, în sufletul unui
astfel de mare
învăţat al Indiei vechi, poţi să spui: Dacă ar fi fost posibil ca
entitatea Christos să apară pe Pământ în mijlocul
Rishilor,
înţelepciunea acestora ar fi fost capabilă să înţeleagă
fiinţa lui
Christos. Întrucât fenomene atât de importante ca cel
menţionat nu pot
fi exprimate, de fapt, în cuvinte abstracte, vă rog să-mi
permiteţi,
dragi prieteni, să folosesc o imagine.
Rishi vechii Indii, dacă ar fi perceput într-un singur om
înţelepciunea Logosului ale cărei pulsaţii străbat lumea, ar fi
adus
acestuia tămâia jertfei, simbolul recunoaşterii divinului care
lucrează
în sfera umanităţii. Însă entitatea Christos nu putea găsi
în acel timp
un corp corespunzător în care să se întrupeze. Astfel, ea
nu putea să
apară în acele vremuri – vom expune mai târziu motivele
acestui fapt –,
în care ar fi existat toate mijloacele necesare înţelegerii
unui astfel
de eveniment.
Dacă mergem mai departe şi ne transpunem în sufleteie vechii
culturi
a lui Zarathustra, putem spune: Sufletele culturii lui Zarathustra nu
mai erau înzestrate cu acele mijloace ale străvechii culturi
indiene,
dar ele ar fi înţeles că Spiritul Soarelui şi-a propus să
trăiască
într-un corp uman şi ar fi fost în situaţia de a putea
sesiza ceea ce
ţine de esenţa Spiritului Soarelui într-un astfel de eveniment.
Dacă aş
vrea să mă exprim din nou în imagini, ar trebui să spun:
Discipolii lui
Zarathustra ar fi sărbătorit Spiritul Soarelui întrupat
într-un om cu
aurul strălucitor, simbol al înţelepciunii.
Dacă ne deplasăm în perioada culturală caldeano-egipteană
constatăm
că a scăzut posibilitatea de a-L înţelege pe Iisus Christos.
Totuşi ea
nu a fost atât de redusă ca în cea de a patra epocă
culturală
postatlanteană, cea greco-romană, când nici gnosa nu a fost
destul de
puternică pentru a înţelege acest fenomen. În această epocă
s-ar fi
înţeles că o stea a apărut din înălţimi spirituale şi că ea
s-a născut
într-un om. Aşadar, s-ar fi înţeles corect coborârea
divin-spirituală
din sfere extraterestre. S-ar fi adus spre jertfă mirul. Iar dacă ne
transpunem în sufletele acelora care vin, conform Bibliei, ca
trei magi
de la Răsărit şi care sunt păstrătorii celor trei tezaure de
înţelepciune originare din cele trei epoci culturale
postatlanteene,
chiar Biblia ne indică existenţa unei anumite înţelegeri a
faptului că
cei trei magi apar la naşterea copilului Iisus. În orice caz, un
lucru
ne va atrage atenţia, la care în prezent numai puţini se
gândesc: că
Biblia se află faţă de cei trei magi într-o poziţie deosebită.
Oare,
Biblia nu vrea să ne spună că aceştia au înţeles încă de la
început
despre ce este vorba? Dar, ai fi tentat să întrebi: Ce fac aceşti
trei
înţelepţi mai departe? Ce se întâmplă cu
înţelepciunea lor? Avem oare
ceva ce am putea raporta la aceşti trei înţelepţi ai Răsăritului
în
ceea ce priveşte înţelegerea apariţiei lui Christos? Această
problemă o
punem, cum am spus, numai ca întrebare. Ea face parte din
numeroasele
întrebări care trebuie puse raportându-ne la Biblie şi care
devin mai
importante decât toate criticile aduse Bibliei în secolul
al XIX-lea.
Dacă trecem la cea de a patra perioadă postatlanteană, putem spune
următoarele: Acum există trupul în care se poate încorpora
entitatea
Christos. Un astfel de trup nu a existat în prima, a doua şi a
treia
epocă postatlanteană. Acum el există, însă oamenii nu au
posibilitatea
de a înţelege, de a pătrunde ce se întâmplă. Un
fenomen ciudat, nu?
Căci în faţa sufletului nostru nu se arată ca fapt nimic altceva
decât
că Christos apare pe Pământ într-o epocă care este cea mai
puţin
potrivită să-L înţeleagă. Iar dacă priveşti la epocile următoare
şi mai
cu seamă dacă focalizezi întreprinderile care s-au reluat
în secolele
următoare pentru a înţelege entitatea lui Iisus Christos,
descoperi o
nesfârşită dispută teologică. Întâlnim, în
sfârşit, în evul mediu,
separarea netă a credinţei şi ştiinţei; aceasta înseamnă, de
fapt,
renunţarea totală la a şti ceva despre fiinţa lui Iisus Christos – ca
să nu vorbim de faptul că omul a rămas neputincios până în
zilele
noastre cu privire la acest fenomen. Aşadar, un fenomen ciudat!
Christos se naşte într-o epocă care este foarte puţin aptă pentru
a-L
înţelege. Şi dacă evoluţia umanităţii ar fi depins de faptul ca
Christos să acţioneze pe Pământ prin înţelegerea de către
sufletele
omeneşti, atunci, cu adevărat, lucrurile ar fi stat rău. Poate s-ar
putea spune, exprimat în mod radical, că pentru cel care
priveşte, din
punctul de vedere al ştiinţei spiritului, evoluţia spiritual-teologică
legată de apariţia lui Christos se creează impresia că evoluţia
teologică şi-ar fi trasat sarcina de a aduce piedică după piedică
înţelegerii entităţii lui Christos. Căci erudiţia teologică pare
să se
depărteze tot mai mult în mersul ei de această înţelegere;
faptul este
exprimat poate prea radical, dar cel care vrea să ajungă la
semnificaţia acestei exprimări se va putea lămuri asupra sensului mai
adânc al acestor cuvinte.
În fond, dezvăluirea enigmei exprimate astfel nu este chiar
atât de
uşoară, şi vă mărturisesc că am încercat în cursul timpului
căile cele
mai diferite ale cercetării spiritului pentru a mă apropia de această
enigmă. Este lesne de înţeles că, din lipsă de timp, nu pot vorbi
despre toate aceste căi. Vreau totuşi să prezint azi una din ele. Este
calea care conduce, aproxunativ la începutul calendarului nostru
creştin, printr-un fenomen foarte ciudat al vieţii spirituale, anume
prin acela al Sibilelor.
Sibilele sunt apariţii cu un caracter profetic cât se poate de
special. Ştiinţa exterioară nu poate nici măcar să ne spună din ce
limbă provine cuvântul Sibilă. Dacă ne referim la ceea ce este,
de
fapt, destul de amplu cunoscut prin documentele exterioare despre
Sibile, putem spune că avem de consemnat chiar de la începutul
vieţii
Sibilelor un fenornen cât se poate de straniu. Astfel,
începând cu
secolul al VIII-lea î.Chr. şi în următoarele,
întâlnim în Eritreea din
Ionia primul sălaş al Sibilelor de unde ele trimiteau în lume
cele mai
variate profeţii care, chiar şi aşa cum ni s-au transmis în mod
exterior, ne arată că îşi au originea în cele mai ciudate
străfunduri
ale fiinţei umane şi ale vieţii sufleteşti. Sibilele extrag parcă din
străfunduri haotice ale vieţii sufleteşti tot felul de lucruri, ceea ce
ele au de comunicat diferitelor popoare despre viitorul evoluţiei
Pătnântului; fapte înspăimântătoare, dar uneori şi
evenimente benefice.
Departe de tot ce poate fi numit gândire ordonată, din Sibile
ţâşneşte,
ca şi cum ar fi smulse prin stoarcere, din străfundurile haotice ale
sufletului ceea ce ele spun, astfel încât atunci când
le asculţi pe
fiecare dintre ele – când le cercetăm acum cu mijloacele ştiinţei
spiritului – observi că apar în faţa oamenilor cu un fanatism
spiritualizat, vrând să le impună ceea ce au de spus. Sibila nu
aşteaptă să fie întrebată ca, de exemplu, Pythia din Grecia cu
prezicerile ei, ci iese în stradă, poporul se adună şi se observă
cu ce
forţă de a se impune răsună profeţiile ei cu privire la oameni, la
popoare, la cicluri ale Pământului. Am spus că apariţia lor
în Ionia
este un fenomen ciudat; căci tot în Ionia îşi are
începuturile şi
filosofia greacă, acea înţelepciune, care începând cu
Thales şi
Aristotel până în timpul romanilor ia naştere din ce este
mai ordonat
în viaţa sufletească a omului, ceea ce este opus haosului, care
caută
din viaţa sufletului tot ceea ce poate fi desprins ca noţiuni clare,
luminoase. Din Ionia pleacă filosofia clarităţii, filosofia a tot ce
este plin de lumină, am spune a tot ceea ce a preluat caracterul ceresc
la Platon. Ca nişte umbre apar Sibilele cu produsele lor spirituale
ivite din haosul sufletului, anunţând uneori şi lucruri care
trebuie să
fie falsificate de adepţi ai sibilismului pentru a se putea vorbi de o
împlinire a lor. Apoi vedem cum umbrele înţelepciunii,
însoţind cea de
a patra epocă culturală, acest sibilism, se răspândeşte în
Grecia şi,
de asemenea, în Italia. Treptat, urcă în timpul în
care are loc
Misteriul de pe Golgota. Vedem cum ajunge el să influenţeze pe poeţii
romani, cum se oglindeşte chiar şi în scrierile lui Vergiliu, cum
viaţa
încearcă să fie modelată chiar prin oameni foarte spiritualizaţi,
în
timp ce ei invocă previziunile Sibilelor.
Cât preţ se punea pe profeţiile Sibilelor se vede în
aşa-numitele
cărţi sibilinice la care se apela pentru un sfat. Vedem, de asemenea,
şi în lumea exterioară cu privire la prevederile Sibilelor cum se
amestecă într-un mod ciudat de haotic lucruri spirituale cu
lucruri
total obscure. Apoi vedem acest sibilism intervenind chiar şi în
creştinism. El ne mai întâmpină şi din cântecul lui
Thomas din Celano:
Dies
irae, dies illa
solvet saeclum in favilla
teste David cum Sybilla!
(Zi a mâniei, zi care conduci veacul cosmic după mărturia lui
David,
precum şi a Sibilei!)
Aşadar, până în timpul dezvoltării creştinismului unele
spirite
aveau ochii îndreptaţi spre Sibila cu prezicerile ei, mai cu
seamă cele
referitoare la distrugerea a ceea ce fusese până atunci şi la
apariţia
unei noi ordini mondiale. Se poate spune astfel că timp de multe, multe
secole, de fapt, de-a lungul întregii epoci a patra
postatlanteene,
Sibila ne întâmpină cu prezicerile ei despre evoluţia
omenirii până în
cea de a cincea epocă culturală. Numai cel care, fiind dominat de
reprezentările raţionaliste ale prezentului, nu vrea să se ocupe de
astfel de lucruri, poate ignora influenţa profundă a sibilismului
asupra lumii în care s-a răspândit creştinismul. Ceea ce se
povesteşte
în prezent este, în multe privinţe, aşa cum am mai spus-o,
mai ales în
ceea ce priveşte unele aspecte ţinând de spiritualitate, o fable convenue. Reprezentările
răspândite în cele mai largi pături ale populaţiei erau
dominate mult
mai mult decât se crede, până în secole târzii,
de ceea ce emana de la
Sibile. Un fenomen straniu, enigmatic este această lume a Sibilelor
care se instalează în cea de a patra epocă postatlanteană.
Pe noi trebuie să ne intereseze ce se întâmplă, de fapt,
în
sufletele Sibilelor. Asemenea lucruri trebuie scoase, prin cercetarea
noastră spirituală, din ceea ce se află azi acoperit de un strat de
cultură materialistă a spiritului, dar care în forma în
care se află nu
este utilizabil, ci trebuie reînnoit cu mijloacele epocii noastre
de
cercetare spirituală. Dar putem atrage totuşi atenţia asupra faptului
că esenţa sibilismului nu era ignorată ca azi, în timpuri relativ
nu
prea îndepărtate. De altfel dispunem de un document important
care ne
atrage atenţia asupra tradiţiilor privind importanţa sibilismului.
Poate că nu privim întotdeauna acest document din perspectiva
importanţei sale, dar el există şi ar trebui să prilejuiască oamenilor
o mai adâncă reflectare. El este prezent în marea creaţie a
lui
Michelangelo. În imaginile Capelei Sixtine el nu reprezintă numai
evoluţia Pământului şi a umanităţii, ci şi profeţii şi Sibilele.
Când
contemplăm aceste imagini nu ar trebui să ignorăm felul în care
Michelangelo reprezintă Sibilele, mai cu seamă felul cum pune în
opoziţie Sibilele şi profeţii. Gândind fără idei preconcepute,
în
această opoziţie putem recunoaşte încă o dată, prin ştiinţa
spiritului,
unele taine ale celei de a patra epoci postatlanteene în care are
loc
Misteriul de pe Golgota.
Vedem mai întâi o operă artistică admirabilă,
reprezentarea
profeţilor: Zaharia, Ioil, Isaia, Iezechiel, Daniel, Ieremia şi Iona.
Şi în rând cu această serie de profeţi sunt inserate
Sibilele: cea
persană, cea delphică, cea eritreică, cea libiană, cea cumeică. Toţi
profeţii au ceva din figura lui Ieremia, dar care apare deosebit de
semnificativ la Zaharia: oameni cu gândire profundă, cei mai
mulţi
adânciţi în cărţi sau în alte documente,
preluând cu calm şi
imperturbabil ceea ce citesc sau ceea ce aduc în preocuparea lor
în alt
fel. Liniştea este reflectată şi de figurile acestor profeţi. O mică
excepţie, probabil numai aparentă, o face Daniel care stă în faţa
unei
cărţi susţinută de spinarea unui băiat şi care ţine în mână
o unealtă
de scris, pentru a transcrie într-o altă carte ceea ce citeşte: o
tranziţie de la preluarea meditativă a tainelor lumii la transcriere,
în timp ce ceilalţi stăruie gânditori şi cu totul dăruiţi
tainelor
lumii, cu sufletul liniştit, relaxat. Din toată fiinţa lor se reflectă
faptul că sunt cufundaţi în domeniul supraterestru, că sufletul
lor se
odihneşte în lumea spirituală şi că ei încearcă să
fundamenteze
devenirea umanităţii din domeniul spiritual. Se vede pe figura lor că
sunt mai presus de ceea ce există în jur, dincolo de ce
reprezintă
patimile omeneşti şi fanatismul, şi de extazul care rezultă din
fanatism şi patima omenească; că nu se află numai mai presus de ceea ce
vede omul, ci şi de ceea ce trăieşte în sine, în măsura
în care este om
al Pământului. Aceasta constituie măreţia în reprezentarea
profeţilor
realizată de Michelangelo.
Dacă ne referim la reprezentarea Sibilelor, observăm mai
întâi
Sibila persană aflată în apropierea profetului Ieremia,
contrastând în
mod uimitor cu atitudinea gânditoare a acestuia. Ea este
reprezentată
cu mâna ridicată ca şi cum ar vrea să impună omenirii ceea ce a
aflat,
ca şi cum, după modelul oratorilor de proastă factură, ar vrea să
dovedească cu toată forţa ce are de spus şi ca şi cum nici nu ar putea
altfel, datorită pasiunii ei fanatice, decât să lase să se scurgă
în
mâna ei ceea ce ar vrea să comunice în mod convingător
întregii
omeniri! Să ne uităm apoi la Sibila eritreană. Simţim cum ea exprimă
ceea ce poate reveni omului din tainele elementelor; deasupra capului
are o lampă; un băiat gol aprinde lampa cu o făclie. Cum se poate spune
mai clar ceea ce vrei să exprimi decât astfel: Aici pasiunea
umană
aprinde din forţele sufleteşti inconştiente ceea ce ea ar vrea să
imprime omenirii cu toată forţa, ca profeţie. Profeţii sunt dăruiţi
în
sufletul lor veşniciei primordiale din spirit; Sibilele sunt smulse de
la tot ce este Pământesc, atunci când pământescul
revelează sufletescul
spiritual. Sibila delfică exprimă în mod deosebit acest lucru,
când
vedem cum până şi părul ei este răvăşit de o adiere a
vântului, cum
aceasta suflă în vălul albăstrui încât ea datorează
elementului aer
ceea ce are de comunicat. În această adiere a vântului care
trece prin
părul şi vălul Sibilei ne întâmpină ceea ce Pământul
voia să reveleze
prin gura acestei Sibile, convingând cu putere. Apoi Sibila
cumeică
(din oraşul italian Cumae. N.tr.): ea este reprezentată cu gura
semideschisă, ca şi cum ar bolborosi, ne apare ca şi cum transmite
profeţia ce vine din inconştient. Sibila libiană parcă apucă ceva cu
grabă, ceva în care poate citi taine! Totul este dăruit în
aceste
Sibile în mod nemijlocit elementului Pământ.
Prin astfel de documente au fost încredinţate multe taine
care, aşa
cum este de la sine înţeles pentru acea epocă, se puteau exprima
mult
mai bine în pictură, în artă, decât într-o
perioadă mai târzie, în care
trebuie să folosim mai mult noţiunea, ideea.
Care este, de fapt, natura acestor Sibile? Ce sunt ele, în
definitiv? Ce înseamnă profeţia lor? Pentru a descoperi ce se
întâmplă
în sufletul lor trebuie să forăm adânc în tainele
evoluţiei umanităţii.
În acest scop, să ne mai întrebăm o dată: De ce vechii
Rishi puteau
înţelege, atât de uşor, cu înţelepciunea lor pe care
abia am putea-o
fundamenta, pe Iisus Christos? Deşi este o banalitate, totuşi este
adevărat: pentru că posedau înţelepciunile şi conceptele
necesare, pe
care cea de a patra epocă culturală postatlanteană nu le mai deţinea.
Ei dispuneau de toate acestea, după care tânjeau, de exemplu,
gnosticii, dar şi agnosticii şi Părinţii apostolici, cum sunt numiţi.
Dar ce le lipsea? Nu ca idei elaborate, eventual cum le găsim la Platon
sau la Aristotel, ci ca sugestii, ca inspiraţii, ca ceva care li s-ar
fi prezentat ca sugestii, ca inspiraţii concrete. Corpul lor astral era
cuprins de ceea ce se infiltra din Cosmos şi din influenţele Cosmosului
asupra corpului lor astral rezultau noţiunile care ar fi putut trezi ca
prin vrajă în faţa sufletului lor entitatea lui Iisus Christos.
Putem
spune că aceasta era dăruită oamenilor; ei nu o elaboraseră.
Ţâşnea din
străfundurile corpului astral. Ea ţâşnea din corpul astral al
sfinţilor
Rishii şi al elevilor lor şi, în fond, din întreaga cultură
veche
indiană a primei epoci culturale postatlanteene. Ea s-a restrâns
cu
timpul, mai există însă şi în cea de a doua epocă culturală
şi în cea
de a treia şi a mai dăinuit ca un reziduu până în cea de a
patra epocă
culturală postatlanteană. Dar cum? Ce fel de reziduu?
Dacă am cerceta care era situaţia în cea de a treia epocă
culturală
postatlanteană, am afla că cel puţin acei oameni care se ridicaseră la
înălţimea timpului lor – şi, în procente, erau mult mai
mulţi oameni
cultivaţi decât azi – aveau noţiuni despre legăturile existente
în
domeniul extraterestru cu privire la ceea ce era simbolizat pe cerul
înstelat. Ei puteau citi în mişcările stelelor taine ale
existenţei
cosmice. Dacă Iisus Christos ar fi apărut pe Pământ, cea de a
treia
epocă posatlanteană ar fi recunoscut cu siguranţă din scrierea stelară
care ar fi fost situaţia sa. Dar acesta a fost destinul, pe care l-am
subliniat adesea din punct de vedere principial în ceea ce
priveşte
evoluţia umanităţii: că în corpul astral uman a regresat din ce
în ce
mai mult predispoziţia de a se afla în legătură cu tainele lumii
prin
imagini vii. Aceste imagini au devenit progresiv mai haotice. Ceea ce
pătrundea în acest mod în sufletul uman era tot mai puţin
decisiv – nu
total nehotărâtor, ci din ce în ce mai puţin
hotărâtor – pentru
fundamentarea tainelor propriu-zise ale lumii.
Aşa se face că atunci au survenit două elemente. Pe de o parte lumea
noţiunilor, aceea a lui Platon şi a lui Aristotel, lumea ideilor, să
spunem lumea spirituală cea mai fin cernută, lumea spirituală care
păstrează în sine cel mai puţin spirit, care este cuprinsă şi
fundamentată direct din eul însuşi şi nu mai vine din corpul
astral.
Caracteristic pentru filosofia greacă este faptul că în ea
spiritul se
manifestă pentru prima oară din eu, aşa cum se poate manifesta în
noţiunile cu totul transparente dar totuşi îndepărtate de viaţa
spirituală propriu-zisă. Numai că filosoful grec, spre deosebire de
filosofii mai noi, mai simţea că gândurile îşi au originea
în lumea
spirituală, în timp ce filosoful mai nou a devenit sceptic, se
îndoieşte de orice pentru că nu mai simte legătura dintre
gândurile
sale şi tainele lumii. În timpul mai nou s-a redus facultatea de
a
spune: Ceea ce gândesc, spiritul lumii gândeşte în
lume. Aşa cum am
încercat să spun în Pragul lumii spirituale, prin
meditaţie trebuie să se ajungă la încrederea în
gândire, încrederea în
formarea de noţiuni şi idei, care îi era proprie filosofului
grec, care
putea să-şi considere gândurile ca fiind gânduri ale
spiritului
lumilor. Era ca un înveliş, cel mai exterior, al spiritului
lumilor
care se apropia de omenire în filosofia greacă, dar era
încă un înveliş
străbătut de viaţa vie a spiritului lumilor; aşa era resimţit acest
lucru. Al doilea element rămas din timpurile vechi era atavic, era ceva
ereditar. Şi a rămas într-o oarecare măsură în profeţia
Sibilelor care
din haosul lumii lor lăsau parcă să reînvie forţele sufletului
omenesc,
care acţionaseră în mod armonios în cursul perioadelor a
doua şi a
treia postatlanteene şi care acum transmiteau în mod haotic
frisoane
ale lumii spirituale.
Să admitem o ipoteză care poate este permisă în contextul
nostru: Ce
s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi apărut nici Christos şi
nici filosofia
greacă? Omenirea ar fi trebuit să-şi continue existenţa cu moştenirea
pe care o avea, cu ceea ce în cea de a patra epocă postatlanteană
ajunsese deja la treapta sibilismului. Gândiţi-vă la acest lucru
dezvoltat în linie dreaptă în Occident, fără impulsul lui
Christos,
fără filosofie şi fără ştiinţa care se bazează pe aceasta; veţi avea
atunci reprezentarea haosului Occidentului, ceea ce ar fi putut să
devină fără Christos şi fără filosofie, ce ar fi trebuit să ia naştere
din ceea ce s-a petrecut în sufletele Sibilelor. Dar forţele
acţionează
în continuare. Şi când testăm cu mijloacele ştiinţei
spiritului această
putere elementară cu care se exprimă forţele spirituale ce trăiesc
în
ambianţa nemijlocită a Pământului, în vânt şi apă şi
foc, când cercetăm
cum s-au cuibărit acestea în sufletul uman, când cercetăm
mai ales
forţa cu care spiritele vântului, ale focului, ale apei şi ale
pământului au luat în stăpânire sufletele oamenilor,
atunci obţinem o
reprezentare despre cum armonia şi ordinea au dispărut din modul de a
cunoaşte lumea care a existat în primele trei perioade
postatlanteene,
cum însă forţele au mai rămas încă în sufletele
noastre. Sufletele
oamenilor nu ar fi avut capacitatea de a stabili cu adevărat o legătură
cu marile fenomene ale Cosmosului în sufletele lor, ci cu
spiritele
vântului, cu spiritele focului etc., şi anume cu toate creaturile
de
tipul strigoilor, demonilor, care s-ar fi arătat desprinse din marile
contexte ale Universului. Oamenii ar fi ajuns complet sub dominaţia
spiritelor elementare, iar învăţătorii lor ar fi fost asemănători
Sibilelor şi forţa ar fi fost atât de mare încât ar
fi dăinuit până la
sfârşitul zilelor Pământului. Şi dacă ne întrebăm:
Datorită cărui fapt
acest lucru nu s-a realizat? Cine a acţionat astfel încât
această forţă
care trăieşte atât de evident în Sibile să slăbească
treptat? trebuie
să răspundem: Christos, care prin Misteriul dc pe Golgota s-a scurs
în
aura Pământului şi a nimicit, scoţând-o din sufletele
oamenilor, forţa
sibilinică, care a îndepărtat-o.
Astfel, plasându-ne pe linia ştiinţei spiritului, observăm
faptul
uimitor că oamenii nu înţeleg mare lucru din impulsul lui
Christos;
noţiunile şi ideile se dovedesc a fi neputincioase. Dar cu privire la
imnpulsul lui Christos nu este vorba în primul rând că el
pătrunde în
lume ca învăţătură, ci este vorba mai ales de caracterul faptic,
de
ceea ce s-a scurs ca impuls nemijlocit din Misteriul de pe Golgota.
Acest lucru nu trebuie căutat în ceea ce înţeleg oamenii,
ci în ce se
întâmplă cu sufletuI oamenilor. Prin expunerea de azi am
vrut să aduc
în faţa dumneavoastră lupta Christosului revărsat în aura
Pământului
împotriva sibilismului.
În felul acesta Christos avea de împlinit, în
fapt, o misiune de
judecător. Aceia care au înţeles în sens materialist că
Christos va
reveni curând după Învierea Sa au interpretat greşit.
Noţiunile
omeneşti ale acelui timp nu erau suficiente pentru înţelegerea
acestor
lucruri. Dar în ceea ce a ieşit la lumină în mod haotic ca
idei de
revenire într-un timp apropiat trăia adevărul că Christos apăruse
pe un
teren pe care Pavel l-a pregătit în mod exterior, aşa cum vom
vedea
mâine, dar apăruse într-un cadru aflat dincolo de lumea
simţurilor, în
care se desfăşoară lupta dintre Christos şi Sibile, o luptă spirituală.
Trebuie să dăm la o parte vălul care ne dezvăluie răspândirea
creştinismului în planul fizic. Dincolo de planul fizic trebuie
să
vedem acea luptă a spiritelor, prin care se scoate din suflete ceea ce
altfel ar fi trebuit să crească ca o forţă din ce în ce mai mare
tocmai
legat de caracterul ei haotic. Şi cel care nu recunoaşte că prin
această faptă metafizică s-a săvârşit pentru umanitate, de către
Christos, un lucru extraordinar, acela înţelege greşit aceast
fapt unic.
Dar cine a putut face mai mult pentru înţelegerea acestui
fapt? Cei
care erau înzestraţi cu o anumită inspiraţie sau revelaţie din
lumea
spirituală, cei care au scris evangheliile, şi Pavel. Vom avea prilejul
de a evalua şi din alte puncte de vedere apariţia evangheliştilor şi a
lui Pavel. Vom putea focaliza faptul că Pavel se află într-o lume
în
care se întâmplă ceva şi fără ca el să fi participat prin
cuvintele
sale la înţelegerea Misteriului de pe Golgota. Când
focalizezi însă
acest fenomen pe care l-am caracterizat ca fiind lupta lui Christos cu
Sibilele, ai totuşi faţă de Pavel un sentiment pe care l-aş rezuma
astfel: Totul apare ca şi cum în cuvintele sale s-ar exprima mult
mai
mult decât ceea ce citeşti la început, ca şi cum forţa care
a trecut
asupra lui prin apariţia de la Damasc s-ar exprima prin el şi ca şi cum
prin el ar pătrunde în omenire un mesaj opus celui profetic al
Sibilelor; ca şi cum s-ar continua ceva din mesajul vechilor profeţi,
pe care Michelangelo l-a reprezentat atât de frumos în
picturile sale.
Am spus că Sibilele aveau ceva care pleca din elementarul
Pământului,
care n-ar fi putut fi în ele dacă nu le-ar fi vorbit spiritele
elementelor Pământului. La Pavel constatăm ceva asemănător care,
în mod
uimitor, a fost observat şi de ştiinţa exterioară, dar care-ţi pune
în
faţă, cu adevărat, o lume a uimirii atunci când o contempli
în lumina
ştiinţei spiritului.
Şi Pavel a extras ceva din zona elementară a Pământului, dar
dintr-un anumit domeniu al acestei zone. Şi-l putem înţelege bine
pe
Pavel din punct de vedere teologic-raţionalist-abstract numai dacă avem
în vedere ceea ce prin ştiinţa exterioară nu poate fi explicat;
el
poate fi foarte bine înţeles numai din punctul de vedere al
raţionalismului obişnuit. Dacă se urmăreşte însă
înţelegerea a ceea ce
a trăit spiritual în Pavel, dacă vrem să înţelegem de ce
prin cuvintele
sale se transmite ceva asemănător cu ceea ce aflăm în profeţiile
Sibilelor, trebuie să ne punem întrebarea: Cât de departe
ajunge lumea
lui Pavel? Cum se delimitează lumea lui Pavel? Iar ciudăţenia
răspunsului pe care-l primim este că Pavel a devenit mare într-o
lume
care se întinde exact cât se întinde şi cultura
măslinului. Dar vom
vedea că această ciudăţenie dispare când vom pătrunde,
mâine, în
înţelegerea figurii lui Pavel. Pământul este plin de taine
şi din
perspectivă geografică. Un ţinut în care măslinul se dezvoltă
bine este
altceva decât unul în care se dezvoltă bine stejarul sau
frasinul. Iar
omul se află, ca fiinţă fizică, în relaţie cu spiritele
elementare.
Altfel freamătă, se mişcă şi ţese natura în lumea măslinului
decât în
lumea stejarului, frasinului sau a tisei. Şi dacă vrem să
înţelegem
legătura fiinţei Pământului cu fiinţele umanităţii trebuie să
atragem
atenţia şi asupra unor astfel de aspecte ca acela că Pavel ajunge
atât
de departe cu cuvântul lui cât se întinde lumea
măslinului. Lumea lui
Pavel este lumea măslinului.
