Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI LUMEA SPIRITUALĂ

GA 149


CONFERINŢA a II-a

Leipzig, 29 decembrie 1913

Amintindu-ne expunerea de ieri o putern rezuma spunând că epoca de la începutul datării noastre calendaristice s-a străduit cât a putut să înţeleagă Misteriul de pe Golgota prin prisma comorii ei de înţelepciune şi că această înţelepciune a întâmpinat în această strădanie cele mai mari dificultăţi. Trebuie să mai zăbovim asupra acestui fenomen, deoarece ar fi imposibil ca în lipsa înţelegerii corecte a ceea ce s-a întâmplat prin Misteriul de pe Golgota, în lipsa înţelegerii acestui eveniment, să cuprindem într-o lumină corespunzătoare un fapt important, şi anume apariţia ideilor despre Graal pe care le vom prezenta pe scurt. Dacă privim lucrurile din  punctul de vedere al concepţiei pline de înţelepciune a gnosticilor din epoca de la începutul datării noastre calendaristice, putem vedea, în sensul celor spuse ieri, cât de adânc pătrunzătoarc, cât de măreţ-geniale au fost ideile lor pentru a prezenta printr-o imagine pătrunzătoare pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă însă ne referim la ceea ce a fost posibil să extragem despre Misteriul de pe Golgota din cronica spirituală a timpurilor trebuie să spunem: Nu putem obţine nimic cu ajutorul noţiunilor şi ideilor gnosticilor. Şi acest lucru îl vedem deosebit de clar, dacă avem în vedere unele reprezentări ale gnosticilor privind întruparea lui Christos în Iisus din Nazaret. Au existat unii care, plecând de la gnosă îşi spuneau: Da, această entitate, Christos, depăşeşte tot ce este terestru, având rădăcini în zonele spirituale; o astfel de entitate nu se poate menţine decât temporar într-un corp uman, cum este corpul lui Iisus din Nazaret.

Gnosticii care vorbeau astfel au spus ceea ce noi trebuie să subliniem necontenit: Într-adevăr, entitatea Christos a sălaşluit timp de trei ani şi jumătate în mod temporar, trecător, în corpul lui Iisus din Nazaret. Numai că gnosticii nu au înţeles corect modul în care entitatea Christos a trăit în corpul lui Iisus din Nazaret. Ei nu înţelegeau taina corpului lui Iisus din Nazaret; ei nu ştiau că în acest corp trăia Eul lui Zarathustra, că cele trei corpuri ale Iui Iisus din Nazaret erau de aşa natură încât în împreunarea lor reprezentau o substanţă umană care nu a fost niciodată încorporată în trup de carne pe Pământ. Gnosticii nu aveau vederea de ansamblu a întregii relaţii a lui Christos cu cei doi copii Iisus. Din această cauză, le părea nesatisfăcător ceea ce puteau spune ei înşişi sau, cel puţin, le-a părut nesatisfăcător discipolilor lor ceea ce spuneau ei despre petrecerea temporară a lui Christos în trupul lui Iisus din Nazaret. Gnosticii au atins, în felul lor, şi modalitatea naşterii, această cea mai mare Taină a evoluţiei umanităţii. Bineînţeles, ei ştiau că ceea ce a făcut necesară apariţia lui Christos pe Pământ este legat de trecerea prin forma trupească. Dar ei nu puteau să realizeze pe deplin relaţia dintre Maica lui Iisus din Nazaret şi naşterea lui Iisus Christos. Iar aceia care au încercat să facă această legătură până la capăt, căci au fost şi din aceştia, au fost foarte puţin înţeleşi. Au existat şi gnostici care tocmai din cauza dificultăţilor amintite au contestat cu totul apariţia în trup de carne a lui Christos pe Pământ, care îşi reprezentau că, înainte şi după moartea de pe Golgota, pe Pământ ar fi existat doar un corp aparent, ceea ce noi am numi un corp astral, care apărea când aici, când acolo, dar care nu era un corp fizic. Întrucât se întâmpinau greutăţi pentru a ajunge la o reprezentare a modului în care Christos poate apărea într-un trup de carne, se afirma pur şi simplu că El nici nu avea legătură cu un astfel de corp. Când oamenii credeau că El ar fi umblat într-un trup de carne, aceasta nu era decât iluzie, Maya. Nici acest lucru nu era recunoscut. Este clar că gnosticii făceau eforturi mari, cu conceptele şi ideile lor, pentru a stăpâni cea mai mare problemă istorică a evoluţiei Pământului, dar că noţiunile şi ideile lor nu erau suficiente; ei s-au dovedit a fi neputincioşi în faţa celor întâmplate.

Va trebui să mai vorbim despre modul în care Pavel a încercat să rezolve problema. Dar va trebui să ne lămurim mai întâi cum a fost posibilă, de fapt, o astfel de înţelegere greşită. Dacă ne punem o serie de întrebări cu mijloacele cercetării spiritului, încercând apoi să le dăm răspunsul, va deveni clar, mai întâi în mod abstract, ce s-a întâmplat atunci.

Putem întreba, de pildă: Dacă epoca în care a apărut Iisus Christos a fost atât de puţin aptă să-I înţeleagă fiinţa, ar fi fost în stare o altă epocă să-L înţeleagă? În orice caz, dacă ne transpunem retrospectiv în sufletele oamenilor din diferite epoci, ajungem, ca cercetători ai spiritului, la un rezultat uimitor. Ne putem transpune pentru început în sufletele marilor Învătători ai Indiei antice, ai culturii indiene, care a fost prima după perioada postatlanteană. Aşa cum am mai subliniat, privim cu cea mai profundă admiraţie înţelepciunea străbătută de privirea clarvăzătoare, cuprinzătoare şi cu fundamente adânci a sfinţilor Rishi indieni ai timpurilor străvechi. Ştim că în sufletele acestor mari învăţători ai epocii lor au sălăşluit tainele Universului care s-au pierdut în epocile ulterioare pentru cunoaşterea înţelepciunii. Dacă te transpui cu conştienţa clarvăzătoare, atât cât se poate, în sufletul unui astfel de mare învăţat al Indiei vechi, poţi să spui: Dacă ar fi fost posibil ca entitatea Christos să apară pe Pământ în mijlocul  Rishilor, înţelepciunea acestora ar fi fost capabilă să înţeleagă fiinţa lui Christos. Întrucât fenomene atât de importante ca cel menţionat nu pot fi exprimate, de fapt, în cuvinte abstracte, vă rog să-mi permiteţi, dragi prieteni, să folosesc o imagine.

Rishi vechii Indii, dacă ar fi perceput într-un singur om înţelepciunea Logosului ale cărei pulsaţii străbat lumea, ar fi adus acestuia tămâia jertfei, simbolul recunoaşterii divinului care lucrează în sfera umanităţii. Însă entitatea Christos nu putea găsi în acel timp un corp corespunzător în care să se întrupeze. Astfel, ea nu putea să apară în acele vremuri – vom expune mai târziu motivele acestui fapt –, în care ar fi existat toate mijloacele necesare înţelegerii unui astfel de eveniment.

Dacă mergem mai departe şi ne transpunem în sufleteie vechii culturi a lui Zarathustra, putem spune: Sufletele culturii lui Zarathustra nu mai erau înzestrate cu acele mijloace ale străvechii culturi indiene, dar ele ar fi înţeles că Spiritul Soarelui şi-a propus să trăiască într-un corp uman şi ar fi fost în situaţia de a putea sesiza ceea ce ţine de esenţa Spiritului Soarelui într-un astfel de eveniment. Dacă aş vrea să mă exprim din nou în imagini, ar trebui să spun: Discipolii lui Zarathustra ar fi sărbătorit Spiritul Soarelui întrupat într-un om cu aurul strălucitor, simbol al înţelepciunii.

Dacă ne deplasăm în perioada culturală caldeano-egipteană constatăm că a scăzut posibilitatea de a-L înţelege pe Iisus Christos. Totuşi ea nu a fost atât de redusă ca în cea de a patra epocă culturală postatlanteană, cea greco-romană, când nici gnosa nu a fost destul de puternică pentru a înţelege acest fenomen. În această epocă s-ar fi înţeles că o stea a apărut din înălţimi spirituale şi că ea s-a născut într-un om. Aşadar, s-ar fi înţeles corect coborârea divin-spirituală din sfere extraterestre. S-ar fi adus spre jertfă mirul. Iar dacă ne transpunem în sufletele acelora care vin, conform Bibliei, ca trei magi de la Răsărit şi care sunt păstrătorii celor trei tezaure de înţelepciune originare din cele trei epoci culturale postatlanteene, chiar Biblia ne indică existenţa unei anumite înţelegeri a faptului că cei trei magi apar la naşterea copilului Iisus. În orice caz, un lucru ne va atrage atenţia, la care în prezent numai puţini se gândesc: că Biblia se află faţă de cei trei magi într-o poziţie deosebită. Oare, Biblia nu vrea să ne spună că aceştia au înţeles încă de la început despre ce este vorba? Dar, ai fi tentat să întrebi: Ce fac aceşti trei înţelepţi mai departe? Ce se întâmplă cu înţelepciunea lor? Avem oare ceva ce am putea raporta la aceşti trei înţelepţi ai Răsăritului în ceea ce priveşte înţelegerea apariţiei lui Christos? Această problemă o punem, cum am spus, numai ca întrebare. Ea face parte din numeroasele întrebări care trebuie puse raportându-ne la Biblie şi care devin mai importante decât toate criticile aduse Bibliei în secolul al XIX-lea.

Dacă trecem la cea de a patra perioadă postatlanteană, putem spune următoarele: Acum există trupul în care se poate încorpora entitatea Christos. Un astfel de trup nu a existat în prima, a doua şi a treia epocă postatlanteană. Acum el există, însă oamenii nu au posibilitatea de a înţelege, de a pătrunde ce se întâmplă. Un fenomen ciudat, nu? Căci în faţa sufletului nostru nu se arată ca fapt nimic altceva decât că Christos apare pe Pământ într-o epocă care este cea mai puţin potrivită să-L înţeleagă. Iar dacă priveşti la epocile următoare şi mai cu seamă dacă focalizezi întreprinderile care s-au reluat în secolele următoare pentru a înţelege entitatea lui Iisus Christos, descoperi o nesfârşită dispută teologică. Întâlnim, în sfârşit, în evul mediu, separarea netă a credinţei şi ştiinţei; aceasta înseamnă, de fapt, renunţarea totală la a şti ceva despre fiinţa lui Iisus Christos – ca să nu vorbim de faptul că omul a rămas neputincios până în zilele noastre cu privire la acest fenomen. Aşadar, un fenomen ciudat! Christos se naşte într-o epocă care este foarte puţin aptă pentru a-L înţelege. Şi dacă evoluţia umanităţii ar fi depins de faptul ca Christos să acţioneze pe Pământ prin înţelegerea de către sufletele omeneşti, atunci, cu adevărat, lucrurile ar fi stat rău. Poate s-ar putea spune, exprimat în mod radical, că pentru cel care priveşte, din punctul de vedere al ştiinţei spiritului, evoluţia spiritual-teologică legată de apariţia lui Christos se creează impresia că evoluţia teologică şi-ar fi trasat sarcina de a aduce piedică după piedică înţelegerii entităţii lui Christos. Căci erudiţia teologică pare să se depărteze tot mai mult în mersul ei de această înţelegere; faptul este exprimat poate prea radical, dar cel care vrea să ajungă la semnificaţia acestei exprimări se va putea lămuri asupra sensului mai adânc al acestor cuvinte.

În fond, dezvăluirea enigmei exprimate astfel nu este chiar atât de uşoară, şi vă mărturisesc că am încercat în cursul timpului căile cele mai diferite ale cercetării spiritului pentru a mă apropia de această enigmă. Este lesne de înţeles că, din lipsă de timp, nu pot vorbi despre toate aceste căi. Vreau totuşi să prezint azi una din ele. Este calea care conduce, aproxunativ la începutul calendarului nostru creştin, printr-un fenomen foarte ciudat al vieţii spirituale, anume prin acela al Sibilelor.

Sibilele sunt apariţii cu un caracter profetic cât se poate de special. Ştiinţa exterioară nu poate nici măcar să ne spună din ce limbă provine cuvântul Sibilă. Dacă ne referim la ceea ce este, de fapt, destul de amplu cunoscut prin documentele exterioare despre Sibile, putem spune că avem de consemnat chiar de la începutul vieţii Sibilelor un fenornen cât se poate de straniu. Astfel, începând cu secolul al VIII-lea î.Chr. şi în următoarele, întâlnim în Eritreea din Ionia primul sălaş al Sibilelor de unde ele trimiteau în lume cele mai variate profeţii care, chiar şi aşa cum ni s-au transmis în mod exterior, ne arată că îşi au originea în cele mai ciudate străfunduri ale fiinţei umane şi ale vieţii sufleteşti. Sibilele extrag parcă din străfunduri haotice ale vieţii sufleteşti tot felul de lucruri, ceea ce ele au de comunicat diferitelor popoare despre viitorul evoluţiei Pătnântului; fapte înspăimântătoare, dar uneori şi evenimente benefice. Departe de tot ce poate fi numit gândire ordonată, din Sibile ţâşneşte, ca şi cum ar fi smulse prin stoarcere, din străfundurile haotice ale sufletului ceea ce ele spun, astfel încât atunci când le asculţi pe fiecare dintre ele – când le cercetăm acum cu mijloacele ştiinţei spiritului – observi că apar în faţa oamenilor cu un fanatism spiritualizat, vrând să le impună ceea ce au de spus. Sibila nu aşteaptă să fie întrebată ca, de exemplu, Pythia din Grecia cu prezicerile ei, ci iese în stradă, poporul se adună şi se observă cu ce forţă de a se impune răsună profeţiile ei cu privire la oameni, la popoare, la cicluri ale Pământului. Am spus că apariţia lor în Ionia este un fenomen ciudat; căci tot în Ionia îşi are începuturile şi filosofia greacă, acea înţelepciune, care începând cu Thales şi Aristotel până în timpul romanilor ia naştere din ce este mai ordonat în viaţa sufletească a omului, ceea ce este opus haosului, care caută din viaţa sufletului tot ceea ce poate fi desprins ca noţiuni clare, luminoase. Din Ionia pleacă filosofia clarităţii, filosofia a tot ce este plin de lumină, am spune a tot ceea ce a preluat caracterul ceresc la Platon. Ca nişte umbre apar Sibilele cu produsele lor spirituale ivite din haosul sufletului, anunţând uneori şi lucruri care trebuie să fie falsificate de adepţi ai sibilismului pentru a se putea vorbi de o împlinire a lor. Apoi vedem cum umbrele înţelepciunii, însoţind cea de a patra epocă culturală, acest sibilism, se răspândeşte în Grecia şi, de asemenea, în Italia. Treptat, urcă în timpul în care are loc Misteriul de pe Golgota. Vedem cum ajunge el să influenţeze pe poeţii romani, cum se oglindeşte chiar şi în scrierile lui Vergiliu, cum viaţa încearcă să fie modelată chiar prin oameni foarte spiritualizaţi, în timp ce ei invocă previziunile Sibilelor.

Cât preţ se punea pe profeţiile Sibilelor se vede în aşa-numitele cărţi sibilinice la care se apela pentru un sfat. Vedem, de asemenea, şi în lumea exterioară cu privire la prevederile Sibilelor cum se amestecă într-un mod ciudat de haotic lucruri spirituale cu lucruri total obscure. Apoi vedem acest sibilism intervenind chiar şi în creştinism. El ne mai întâmpină şi din cântecul lui Thomas din Celano:

Dies irae, dies illa
solvet saeclum in favilla
teste David cum Sybilla!

(Zi a mâniei, zi care conduci veacul cosmic după mărturia lui David, precum şi a Sibilei!)

Aşadar, până în timpul dezvoltării creştinismului unele spirite aveau ochii îndreptaţi spre Sibila cu prezicerile ei, mai cu seamă cele referitoare la distrugerea a ceea ce fusese până atunci şi la apariţia unei noi ordini mondiale. Se poate spune astfel că timp de multe, multe secole, de fapt, de-a lungul întregii epoci a patra postatlanteene, Sibila ne întâmpină cu prezicerile ei despre evoluţia omenirii până în cea de a cincea epocă culturală. Numai cel care, fiind dominat de reprezentările raţionaliste ale prezentului, nu vrea să se ocupe de astfel de lucruri, poate ignora influenţa profundă a sibilismului asupra lumii în care s-a răspândit creştinismul. Ceea ce se povesteşte în prezent este, în multe privinţe, aşa cum am mai spus-o, mai ales în ceea ce priveşte unele aspecte ţinând de spiritualitate, o fable convenue. Reprezentările răspândite în cele mai largi pături ale populaţiei erau dominate mult mai mult decât se crede, până în secole târzii, de ceea ce emana de la Sibile. Un fenomen straniu, enigmatic este această lume a Sibilelor care se instalează în cea de a patra epocă postatlanteană.

Pe noi trebuie să ne intereseze ce se întâmplă, de fapt, în sufletele Sibilelor. Asemenea lucruri trebuie scoase, prin cercetarea noastră spirituală, din ceea ce se află azi acoperit de un strat de cultură materialistă a spiritului, dar care în forma în care se află nu este utilizabil, ci trebuie reînnoit cu mijloacele epocii noastre de cercetare spirituală. Dar putem atrage totuşi atenţia asupra faptului că esenţa sibilismului nu era ignorată ca azi, în timpuri relativ nu prea îndepărtate. De altfel dispunem de un document important care ne atrage atenţia asupra tradiţiilor privind importanţa sibilismului. Poate că nu privim întotdeauna acest document din perspectiva importanţei sale, dar el există şi ar trebui să prilejuiască oamenilor o mai adâncă reflectare. El este prezent în marea creaţie a lui Michelangelo. În imaginile Capelei Sixtine el nu reprezintă numai evoluţia Pământului şi a umanităţii, ci şi profeţii şi Sibilele. Când contemplăm aceste imagini nu ar trebui să ignorăm felul în care Michelangelo reprezintă Sibilele, mai cu seamă felul cum pune în opoziţie Sibilele şi profeţii. Gândind fără idei preconcepute, în această opoziţie putem recunoaşte încă o dată, prin ştiinţa spiritului, unele taine ale celei de a patra epoci postatlanteene în care are loc Misteriul de pe Golgota.

Vedem mai întâi o operă artistică admirabilă, reprezentarea profeţilor: Zaharia, Ioil, Isaia, Iezechiel, Daniel, Ieremia şi Iona. Şi în rând cu această serie de profeţi sunt inserate Sibilele: cea persană, cea delphică, cea eritreică, cea libiană, cea cumeică. Toţi profeţii au ceva din figura lui Ieremia, dar care apare deosebit de semnificativ la Zaharia: oameni cu gândire profundă, cei mai mulţi adânciţi în cărţi sau în alte documente, preluând cu calm şi imperturbabil ceea ce citesc sau ceea ce aduc în preocuparea lor în alt fel. Liniştea este reflectată şi de figurile acestor profeţi. O mică excepţie, probabil numai aparentă, o face Daniel care stă în faţa unei cărţi susţinută de spinarea unui băiat şi care ţine în mână o unealtă de scris, pentru a transcrie într-o altă carte ceea ce citeşte: o tranziţie de la preluarea meditativă a tainelor lumii la transcriere, în timp ce ceilalţi stăruie gânditori şi cu totul dăruiţi tainelor lumii, cu sufletul liniştit, relaxat. Din toată fiinţa lor se reflectă faptul că sunt cufundaţi în domeniul supraterestru, că sufletul lor se odihneşte în lumea spirituală şi că ei încearcă să fundamenteze devenirea umanităţii din domeniul spiritual. Se vede pe figura lor că sunt mai presus de ceea ce există în jur, dincolo de ce reprezintă patimile omeneşti şi fanatismul, şi de extazul care rezultă din fanatism şi patima omenească; că nu se află numai mai presus de ceea ce vede omul, ci şi de ceea ce trăieşte în sine, în măsura în care este om al Pământului. Aceasta constituie măreţia în reprezentarea profeţilor realizată de Michelangelo.

Dacă ne referim la reprezentarea Sibilelor, observăm mai întâi Sibila persană aflată în apropierea profetului Ieremia, contrastând în mod uimitor cu atitudinea gânditoare a acestuia. Ea este reprezentată cu mâna ridicată ca şi cum ar vrea să impună omenirii ceea ce a aflat, ca şi cum, după modelul oratorilor de proastă factură, ar vrea să dovedească cu toată forţa ce are de spus şi ca şi cum nici nu ar putea altfel, datorită pasiunii ei fanatice, decât să lase să se scurgă în mâna ei ceea ce ar vrea să comunice în mod convingător întregii omeniri! Să ne uităm apoi la Sibila eritreană. Simţim cum ea exprimă ceea ce poate reveni omului din tainele elementelor; deasupra capului are o lampă; un băiat gol aprinde lampa cu o făclie. Cum se poate spune mai clar ceea ce vrei să exprimi decât astfel: Aici pasiunea umană aprinde din forţele sufleteşti inconştiente ceea ce ea ar vrea să imprime omenirii cu toată forţa, ca profeţie. Profeţii sunt dăruiţi în sufletul lor veşniciei primordiale din spirit; Sibilele sunt smulse de la tot ce este Pământesc, atunci când pământescul revelează sufletescul spiritual. Sibila delfică exprimă în mod deosebit acest lucru, când vedem cum până şi părul ei este răvăşit de o adiere a vântului, cum aceasta suflă în vălul albăstrui încât ea datorează elementului aer ceea ce are de comunicat. În această adiere a vântului care trece prin părul şi vălul Sibilei ne întâmpină ceea ce Pământul voia să reveleze prin gura acestei Sibile, convingând cu putere. Apoi Sibila cumeică (din oraşul italian Cumae. N.tr.): ea este reprezentată cu gura semideschisă, ca şi cum ar bolborosi, ne apare ca şi cum transmite profeţia ce vine din inconştient. Sibila libiană parcă apucă ceva cu grabă, ceva în care poate citi taine! Totul este dăruit în aceste Sibile în mod nemijlocit elementului Pământ.

Prin astfel de documente au fost încredinţate multe taine care, aşa cum este de la sine înţeles pentru acea epocă, se puteau exprima mult mai bine în pictură, în artă, decât într-o perioadă mai târzie, în care trebuie să folosim mai mult noţiunea, ideea.

Care este, de fapt, natura acestor Sibile? Ce sunt ele, în definitiv? Ce înseamnă profeţia lor? Pentru a descoperi ce se întâmplă în sufletul lor trebuie să forăm adânc în tainele evoluţiei umanităţii.

În acest scop, să ne mai întrebăm o dată: De ce vechii Rishi puteau înţelege, atât de uşor, cu înţelepciunea lor pe care abia am putea-o fundamenta, pe Iisus Christos? Deşi este o banalitate, totuşi este adevărat: pentru că posedau înţelepciunile şi conceptele necesare, pe care cea de a patra epocă culturală postatlanteană nu le mai deţinea. Ei dispuneau de toate acestea, după care tânjeau, de exemplu, gnosticii, dar şi agnosticii şi Părinţii apostolici, cum sunt numiţi. Dar ce le lipsea? Nu ca idei elaborate, eventual cum le găsim la Platon sau la Aristotel, ci ca sugestii, ca inspiraţii, ca ceva care li s-ar fi prezentat ca sugestii, ca inspiraţii concrete. Corpul lor astral era cuprins de ceea ce se infiltra din Cosmos şi din influenţele Cosmosului asupra corpului lor astral rezultau noţiunile care ar fi putut trezi ca prin vrajă în faţa sufletului lor entitatea lui Iisus Christos. Putem spune că aceasta era dăruită oamenilor; ei nu o elaboraseră. Ţâşnea din străfundurile corpului astral. Ea ţâşnea din corpul astral al sfinţilor Rishii şi al elevilor lor şi, în fond, din întreaga cultură veche indiană a primei epoci culturale postatlanteene. Ea s-a restrâns cu timpul, mai există însă şi în cea de a doua epocă culturală şi în cea de a treia şi a mai dăinuit ca un reziduu până în cea de a patra epocă culturală postatlanteană. Dar cum? Ce fel de reziduu?

Dacă am cerceta care era situaţia în cea de a treia epocă culturală postatlanteană, am afla că cel puţin acei oameni care se ridicaseră la înălţimea timpului lor – şi, în procente, erau mult mai mulţi oameni cultivaţi decât azi – aveau noţiuni despre legăturile existente în domeniul extraterestru cu privire la ceea ce era simbolizat pe cerul înstelat. Ei puteau citi în mişcările stelelor taine ale existenţei cosmice. Dacă Iisus Christos ar fi apărut pe Pământ, cea de a treia epocă posatlanteană ar fi recunoscut cu siguranţă din scrierea stelară care ar fi fost situaţia sa. Dar acesta a fost destinul, pe care l-am subliniat adesea din punct de vedere principial în ceea ce priveşte evoluţia umanităţii: că în corpul astral uman a regresat din ce în ce mai mult predispoziţia de a se afla în legătură cu tainele lumii prin imagini vii. Aceste imagini au devenit progresiv mai haotice. Ceea ce pătrundea în acest mod în sufletul uman era tot mai puţin decisiv – nu total nehotărâtor, ci din ce în ce mai puţin hotărâtor – pentru fundamentarea tainelor propriu-zise ale lumii.

Aşa se face că atunci au survenit două elemente. Pe de o parte lumea noţiunilor, aceea a lui Platon şi a lui Aristotel, lumea ideilor, să spunem lumea spirituală cea mai fin cernută, lumea spirituală care păstrează în sine cel mai puţin spirit, care este cuprinsă şi fundamentată direct din eul însuşi şi nu mai vine din corpul astral. Caracteristic pentru filosofia greacă este faptul că în ea spiritul se manifestă pentru prima oară din eu, aşa cum se poate manifesta în noţiunile cu totul transparente dar totuşi îndepărtate de viaţa spirituală propriu-zisă. Numai că filosoful grec, spre deosebire de filosofii mai noi, mai simţea că gândurile îşi au originea în lumea spirituală, în timp ce filosoful mai nou a devenit sceptic, se îndoieşte de orice pentru că nu mai simte legătura dintre gândurile sale şi tainele lumii. În timpul mai nou s-a redus facultatea de a spune: Ceea ce gândesc, spiritul lumii gândeşte în lume. Aşa cum am încercat să spun în Pragul lumii spirituale, prin meditaţie trebuie să se ajungă la încrederea în gândire, încrederea în formarea de noţiuni şi idei, care îi era proprie filosofului grec, care putea să-şi considere gândurile ca fiind gânduri ale spiritului lumilor. Era ca un înveliş, cel mai exterior, al spiritului lumilor care se apropia de omenire în filosofia greacă, dar era încă un înveliş străbătut de viaţa vie a spiritului lumilor; aşa era resimţit acest lucru. Al doilea element rămas din timpurile vechi era atavic, era ceva ereditar. Şi a rămas într-o oarecare măsură în profeţia Sibilelor care din haosul lumii lor lăsau parcă să reînvie forţele sufletului omenesc, care acţionaseră în mod armonios în cursul perioadelor a doua şi a treia postatlanteene şi care acum transmiteau în mod haotic frisoane ale lumii spirituale.

Să admitem o ipoteză care poate este permisă în contextul nostru: Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi apărut nici Christos şi nici filosofia greacă? Omenirea ar fi trebuit să-şi continue existenţa cu moştenirea pe care o avea, cu ceea ce în cea de a patra epocă postatlanteană ajunsese deja la treapta sibilismului. Gândiţi-vă la acest lucru dezvoltat în linie dreaptă în Occident, fără impulsul lui Christos, fără filosofie şi fără ştiinţa care se bazează pe aceasta; veţi avea atunci reprezentarea haosului Occidentului, ceea ce ar fi putut să devină fără Christos şi fără filosofie, ce ar fi trebuit să ia naştere din ceea ce s-a petrecut în sufletele Sibilelor. Dar forţele acţionează în continuare. Şi când testăm cu mijloacele ştiinţei spiritului această putere elementară cu care se exprimă forţele spirituale ce trăiesc în ambianţa nemijlocită a Pământului, în vânt şi apă şi foc, când cercetăm cum s-au cuibărit acestea în sufletul uman, când cercetăm mai ales forţa cu care spiritele vântului, ale focului, ale apei şi ale pământului au luat în stăpânire sufletele oamenilor, atunci obţinem o reprezentare despre cum armonia şi ordinea au dispărut din modul de a cunoaşte lumea care a existat în primele trei perioade postatlanteene, cum însă forţele au mai rămas încă în sufletele noastre. Sufletele oamenilor nu ar fi avut capacitatea de a stabili cu adevărat o legătură cu marile fenomene ale Cosmosului în sufletele lor, ci cu spiritele vântului, cu spiritele focului etc., şi anume cu toate creaturile de tipul strigoilor, demonilor, care s-ar fi arătat desprinse din marile contexte ale Universului. Oamenii ar fi ajuns complet sub dominaţia spiritelor elementare, iar învăţătorii lor ar fi fost asemănători Sibilelor şi forţa ar fi fost atât de mare încât ar fi dăinuit până la sfârşitul zilelor Pământului. Şi dacă ne întrebăm: Datorită cărui fapt acest lucru nu s-a realizat? Cine a acţionat astfel încât această forţă care trăieşte atât de evident în Sibile să slăbească treptat? trebuie să răspundem: Christos, care prin Misteriul dc pe Golgota s-a scurs în aura Pământului şi a nimicit, scoţând-o din sufletele oamenilor, forţa sibilinică, care a îndepărtat-o.

Astfel, plasându-ne pe linia ştiinţei spiritului, observăm faptul uimitor că oamenii nu înţeleg mare lucru din impulsul lui Christos; noţiunile şi ideile se dovedesc a fi neputincioase. Dar cu privire la imnpulsul lui Christos nu este vorba în primul rând că el pătrunde în lume ca învăţătură, ci este vorba mai ales de caracterul faptic, de ceea ce s-a scurs ca impuls nemijlocit din Misteriul de pe Golgota. Acest lucru nu trebuie căutat în ceea ce înţeleg oamenii, ci în ce se întâmplă cu sufletuI oamenilor. Prin expunerea de azi am vrut să aduc în faţa dumneavoastră lupta Christosului revărsat în aura Pământului împotriva sibilismului.

În felul acesta Christos avea de împlinit, în fapt, o misiune de judecător. Aceia care au înţeles în sens materialist că Christos va reveni curând după Învierea Sa au interpretat greşit. Noţiunile omeneşti ale acelui timp nu erau suficiente pentru înţelegerea acestor lucruri. Dar în ceea ce a ieşit la lumină în mod haotic ca idei de revenire într-un timp apropiat trăia adevărul că Christos apăruse pe un teren pe care Pavel l-a pregătit în mod exterior, aşa cum vom vedea mâine, dar apăruse într-un cadru aflat dincolo de lumea simţurilor, în care se desfăşoară lupta dintre Christos şi Sibile, o luptă spirituală. Trebuie să dăm la o parte vălul care ne dezvăluie răspândirea creştinismului în planul fizic. Dincolo de planul fizic trebuie să vedem acea luptă a spiritelor, prin care se scoate din suflete ceea ce altfel ar fi trebuit să crească ca o forţă din ce în ce mai mare tocmai legat de caracterul ei haotic. Şi cel care nu recunoaşte că prin această faptă metafizică s-a săvârşit pentru umanitate, de către Christos, un lucru extraordinar, acela înţelege greşit aceast fapt unic.

Dar cine a putut face mai mult pentru înţelegerea acestui fapt? Cei care erau înzestraţi cu o anumită inspiraţie sau revelaţie din lumea spirituală, cei care au scris evangheliile, şi Pavel. Vom avea prilejul de a evalua şi din alte puncte de vedere apariţia evangheliştilor şi a lui Pavel. Vom putea focaliza faptul că Pavel se află într-o lume în care se întâmplă ceva şi fără ca el să fi participat prin cuvintele sale la înţelegerea Misteriului de pe Golgota. Când focalizezi însă acest fenomen pe care l-am caracterizat ca fiind lupta lui Christos cu Sibilele, ai totuşi faţă de Pavel un sentiment pe care l-aş rezuma astfel: Totul apare ca şi cum în cuvintele sale s-ar exprima mult mai mult decât ceea ce citeşti la început, ca şi cum forţa care a trecut asupra lui prin apariţia de la Damasc s-ar exprima prin el şi ca şi cum prin el ar pătrunde în omenire un mesaj opus celui profetic al Sibilelor; ca şi cum s-ar continua ceva din mesajul vechilor profeţi, pe care Michelangelo l-a reprezentat atât de frumos în picturile sale. Am spus că Sibilele aveau ceva care pleca din elementarul Pământului, care n-ar fi putut fi în ele dacă nu le-ar fi vorbit spiritele elementelor Pământului. La Pavel constatăm ceva asemănător care, în mod uimitor, a fost observat şi de ştiinţa exterioară, dar care-ţi pune în faţă, cu adevărat, o lume a uimirii atunci când o contempli în lumina ştiinţei spiritului.

Şi Pavel a extras ceva din zona elementară a Pământului, dar dintr-un anumit domeniu al acestei zone. Şi-l putem înţelege bine pe Pavel din punct de vedere teologic-raţionalist-abstract numai dacă avem în vedere ceea ce prin ştiinţa exterioară nu poate fi explicat; el poate fi foarte bine înţeles numai din punctul de vedere al raţionalismului obişnuit. Dacă se urmăreşte însă înţelegerea a ceea ce a trăit spiritual în Pavel, dacă vrem să înţelegem de ce prin cuvintele sale se transmite ceva asemănător cu ceea ce aflăm în profeţiile Sibilelor, trebuie să ne punem întrebarea: Cât de departe ajunge lumea lui Pavel? Cum se delimitează lumea lui Pavel? Iar ciudăţenia răspunsului pe care-l primim este că Pavel a devenit mare într-o lume care se întinde exact cât se întinde şi cultura măslinului. Dar vom vedea că această ciudăţenie dispare când vom pătrunde, mâine, în înţelegerea figurii lui Pavel. Pământul este plin de taine şi din perspectivă geografică. Un ţinut în care măslinul se dezvoltă bine este altceva decât unul în care se dezvoltă bine stejarul sau frasinul. Iar omul se află, ca fiinţă fizică, în relaţie cu spiritele elementare. Altfel freamătă, se mişcă şi ţese natura în lumea măslinului decât în lumea stejarului, frasinului sau a tisei. Şi dacă vrem să înţelegem legătura fiinţei Pământului cu fiinţele umanităţii trebuie să atragem atenţia şi asupra unor astfel de aspecte ca acela că Pavel ajunge atât de departe cu cuvântul lui cât se întinde lumea măslinului. Lumea lui Pavel este lumea măslinului.