Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI LUMEA SPIRITUALĂ

GA 149


CONFERINŢA a VI-a

Leipzig, 2 ianuarie 1914

Am încercat să prezint ieri câteva adevăruri despre Misteriul Graalului şi despre cele legate de această temă în aşa fel, încât să devină evident modul în care lucrurile se deschid încetul cu încetul sufletului care caută. Nu am ascuns faptul că trebuie parcurse mai multe etape înainte ca sufletul căutător să găsească ceea ce se poate numi un rezultat al cercetării din lumile spirituale. Ştiu că tocmai psihologia modernă, care rămâne atât de mult la suprafaţa problemelor atunci când întâlneşte astfel de descrieri, va avea de obiectat lucruri posibile sau mai degrabă imposibile. Cunosc obiecţiile ce pot fi aduse cu privire la tot felul de legi, asociaţii de idei şi reprezentări subconştiente. Fiind conştient de toate acestea, am oferit o prezentare nefardată, pentru că, dragi prieteni antroposofi, trebuie să fie clar că rezultatele la care trebuie să ajungi în cercetarea spiritului nu pot fi atinse decât după depăşirea tuturor obstacolelor despre care am spus ieri că ne stau în drum. Am vrut să spun de la bun început aceste lucruri pentru că se întâmplă deseori ca cele spuse de mine, dacă se tipăresc sub forma ciclurilor de conferinţe, să ajungă în mâinile unor persoane străine de mişcarea noastră, care fac apoi observaţiile cele mai lipsite de sens, obişnuind desigur să citeze lucruri scoase din context. Daţi-mi voie să spun, fără a vrea să fiu câtuşi de puţin lipsit de modestie, că prin antroposofia noastră am ajuns în momentul în care unii oameni cred că pot face afaceri prin combaterea mişcării noastre antroposofice.

Am vorbit dcspre faptul că scrierea cerească poate fi cu adevărat găsită, care nu este însuşi Graalul. Am subliniat în mod expres – şi rog ca aceste sublinieri să fie luate în serios – că numele Graalului este ceea ce se află prin scrierea stelară, nu Graalul însuşi. Am atras atenţia asupra faptului că, în secera aurie a Craiului Nou, din care se ridică, aşa cum poate vedea oricine prin observare directă, partea întunecată a restului Lunii faţă de care secera aurie pare să se delimiteze, rezultă în scriere ocultă numele lui Parsifal.   

Înainte de a continua studiul nostru trebuie să atrag atenţia asupra unei legi importante, asupra unui fapt important. Ceea ce apare ca seceră aurie ia naştere prin faptul că razele fizice ale Soarelui se reflectă pe Lună. Soarele luminează Luna, iar partea luminată apare ca o cupă aurie. În ea se află hostia întunecată: din punct de vedere fizic, partea neluminată, care rămâne întunecată, la care razele Soarelui nu pot ajunge; din punct de vedere spiritual, mai intervine ceva. Când razele Soarelui cad pe o parte a Lunii şi sunt reflectate cu strălucire aurie, ceva trece prin materia fizică, şi anume ceea ce este spiritual, viu în razele Soarelui. Forţa spirituală a Soarelui nu este reţinută și reflectată, precum forţa fizică a Soarelui. Ea trece prin materie; şi fiind oprită de forţa Lunii, vedem în realitate, chiar în ceea ce se află în cupa de aur, forţa spirituală a Soarelui. Astfel, putem spune: În partea întunecată a Lunii, pe care o privim, vedem forţa spirituală a Soarelui. În partea strălucitoare, aurie, în partea-cupă vedem forţa fizică a Soarelui care este reflectată ca forţă radiantă. Spiritul Soarelui se află în cupa forţei fizice a Soarelui. Astfel, în realitate Spiritul Soarelui odihneşte în cupa Lunii. Şi acum să sintetizăm tot ce am spus până acum despre Spiritul solar şi relaţia sa cu Christos: ceea ce realizează Luna în plan fizic ne va apărea ca un simbol important. Prin faptul că ea reflectă razele solare și astfel produce astfel cupa aurie strălucitoare, ea ne apare ca purtătoare a Spiritului solar: acesta se află în ea sub forma discului asemănător unei hostii.

Să ne amintiln că în legenda lui Parsifal se subliniază că de fiecare dată, în ziua Vinerii Mari, aşadar, la sărbătoarea Paştilor, din cer coboară hostia, ea este cufundată în Graal, este înnoită; este cufundată în Graal de Sfintele Sărbători ale Paştilor ca o regenerare, unde din nou se face trimitere la Graal şi la Parsifal şi, de asemenea, prin pustnic, la Sărbătoarea Paştilor, a cărei importanţă pentru Graal este din nou redată omenirii prin Parsifalul lui Wagner.

Să ne amintim acum că, în conformitate cu o veche tradiţie, a uneia din acele tradiţii care ţine de continuarea acţiunii Impulsului christic în străfundurile sufletului, se produce stabilirea sărbătorii Paştilor. În ce zi se stabileşte sărbătoarea Paştilor? Când Soarele de primăvară (după echinocţiu. N.tr.) se află în creşterea forţelor sale –, simbolul nostru pentru Christos, îşi are prima Duminică (în l. germană, Sonntag, ziua Soarelui. N.tr.) după Luna plină de primăvară. Cum se prezintă Luna de primăvară pe cer, în ziua sărbătorii Paştelui? Ea trebuie să intre în stadiul de seceră, după ce a fost Luna plină. Ceva din această parte întunecată, ceva din Spiritul solar, care şi-a primit forţa de primăvară (echinocţială) trebuie să devină vizibil. Aceasta înseamnă, după o veche tradiţie, că trebuie să apară pe cer imaginea Sfântului Graal. Aşadar, de Paşti, oricine poate vedea pe cer imaginea Sfântului Graal. Din acest motiv, Sărbătoarea Paştilor a fost stabilită conform cu o veche tradiţie.

Să încercăm să ne orientăm mai departe şi să vedem cum a putut să se realizeze tot ce se leagă de legenda lui Parsifal, mai mult prin demersul care are loc în subteranele vieţii sufleteşti. Am amintit ieri că forţa Sibilelor trebuie să fie îmblânzită, trebuie să fie pătrunsă de Impulsul christic, şi în această formă îmblânzită trebuie să reapară treptat, pentru a deveni purtătoarea culturii spirituale a timpului mai nou. Se pune întrebarea: A putut să surprindă Perceval – aşa a fost el numit de Chréstien de Troyes – în propria sa fiinţă ceva din acea forţă christică activă în fundamentele sufletului?

Dacă mai privim o dată retrospectiv la caracterul primordial al geologiei ebraice vechi, vom vedea că noi înţelegem spiritul geologiei ebraice numai dacă focalizăm în mod adecvat faptul că antichitatea evreiască punea accentul pe caracterul geologic al revelaţiei sale. Am precizat, în acest ciclu de conferinte că revelaţiile antichităţii evreilor trebuie căutate în mobilitatea spirituală a Pământului. Este vorba de strădania de a face să se retragă ceea ce este activ în elemente venind de la stele şi care acţionează în aşa fel încât influenţa stelelor să aducă în elemente ceea ce mai apoi stimulează spiritual forţa sibilinică. Acest lucru era justificat din punctul de vedere al astrologiei celei de a treia epoci postatlanteene; omenirea mai avea încă atât de mult din moştenirea vechii spiritualităţi încât, în timp ce se dăruia elementelor cu sufletul, prelua binele prin revelaţiile scrierii stelare. În cea de a patra perioadă postatlanteană forţa stelelor părea să se fi retras în faţa elementelor care învăluie Pământul, în atmosferă şi în toate celelalte, iar influenţa elementelor era resimţită în aşa fel încât cel care înţelegea spiritul timpului, pe măsură ce epoca a patra înainta, trebuia să spună: Să ne păzim de ceea ce vine de la stele şi intră în elemente; căci aceasta determină ceva asemănător cu forţele incorecte ale Sibilelor. Prin faptul că Impulsul christic s-a revărsat în aura Pământului, forţele sibilinice trebuiau să fie din nou armonizate, transformate în ceea ce putea dezvălui revelaţii justificate. Adevăratul cunoscător aparţinând antichităţii ebraice nu se uita cu plăcere la stele când voia să obţină revelaţia spirituală. El îl urma pe zeul Iahve care aparţine evoluţiei Pământului şi care a devenit un zeu lunar, aşa cum am spus în Ştiinţa ocultă. În sărbătorile lunare ale evreilor este clar exprimat faptul că „Domnul Pământului" apare în mod simbolic din Lună, în reflectarea sa. Dar să nu mergi mai departe, aceasta era indicaţia vechii culturi ebraice faţă de elevul său. Mulţumeşte-te cu ceea ce revelează Iahve prin simbolul său lunar, în nici un caz nu merge mai departe, căci nu a venit timpul decât pentru a prelua din elemente ceea ce se exprimă prin simbolul Lunii. Altfel, acestea ar deveni forţe sibilinice incorecte! Dacă se reuneşte în aspectul său natural ceea ce a fost adus din evoluţia saturniană, solară şi lunară pentru evoluţia Pământului, acesta ne întâmpină prin antichitatea ebraică simbolizat în Eva. Eve – vocalele nu sunt niciodată exprimate clar în ebraică – Eve! Dacă adăugaţi la aceasta sensul folosit pentru entitatea divină a antichităţii ebraice, care este conducătorul destinelor pământeşti, veţi avea o formă care este tot atât de corectă ca oricare alta: Ieve – Iahve, conducătorul Pământului care-şi are simbolul în Lună. Legat de aceasta, ceea ce a venit din evoluţia lunară, cu rezultatul produs de evoluţia lunară pentru evoluţia Pământului: Stăpânul Pământului legat de Maica Pământului care este un rezultat al evoluţiei lunare... (lacună în text. N.tr.)... Iahve! Aşadar, din antichitatea ebraică vine legătura tainică a forţelor lunare, care au lăsat resturile în Luna astronomică şi care şi-au părăsit forţele aparţinând omenirii în elementul feminin al existenţei omului. Legătura dintre Stăpânul Pământului şi Mama Lunii ne întâmpină chiar în numele Iahve.

Aş vrea să aduc în faţa sufletelor dumneavoastră două fapte care vă pot face atenţi la modul cum forţele sibilinice s-au transformat sub influenţa Impulsului christic în adâncurile subconştiente ale vieţii sufleteşti. Am atras atenţia acum trei ani asupra unui fenomen pe care aş vrea să-l readuc în discuţie acum; este vorba de o Sibilă transformată sub influenţa Impulsului christic. Am făcut trimitere şi în conferinţele tipărite sub titlul: „Istoria ocultă. Consideraţii esoterice asupra unor legături karmice ale unor personalităţi şi evenimente ale istoriei mondiale", la fenomenul Fecioarei din Orléans, am făcut referire la influenţa realmente extraordinară pe care a avut-o asupra destinului ulterior al Europei ceea ce a făcut Fecioara din Orléans sub influenta inspiraţiilor sale, întru totul pătrunse de Impulsul christic, care au început din toamna anului 1428. Putem afla din istoria exterioară că destinele Europei ar fi trebuit să se desfăşoare cu totul altfel în lipsa intervenţiei Fecioarei din Orleans; şi numai un materialist plin de prejudecăţi ca Anatole France poate contesta aspectul misterios a ceea ce a intervenit atunci în istorie. Nu vreau să mă refer aici la ceea ce poate fi citit în orice carte de istorie şi care îl poate conduce pe cel care a ascultat aceste conferinţe, la faptul că în Fecioara din Orléans apare ceva de Sibilă modernă. Este timpul în care cea de a cincea epocă postatlanteană este în ascensiune – suntem în secolul al XV-lea –, în care forța christică trebuie să iasă la suprafaţă din fundamentele sufletesti subconştiente. Vedem cât de blândă, de delicată, de învăluită în cel mai nobil sufletism omenesc apare forţa sibilinică a Fecioarei din Orléans. Cu acest prilej dorese să vă citesc o scrisoare scrisă de un bărbat care a participat la evenimente, pentru că din această aceasta reiese ce impresie a făcut natura sibilinică a Fecioarei din Orléans asupra celor care aveau inima şi mintea deschise pentru aceste împrejurări. Un bărbat din anturajul regelui pe care-l eliberase Fecioara din Orléans scrie, după ce a expus cele înfăptuite de ea:

„Aceasta şi multe altele a înfăptuit Fecioara (din Orléans) şi cu ajutorul lui Dumnezeu ea va face şi lucruri mai mari. Fetişcana este de o frumuseţe fermecătoare şi are o ţinută bărbătească, vorbeşte puţin şi arată o înţelepciune uimitoare; în vorbirile ei are o voce fină, plăcută, feminină. Mănâncă cu măsură şi încă mai cu măsură bea vin. Îi plac caii de călărie şi armele. Îi plac foarte mult bărbaţii înarmaţi şi nobili. Întâlnirea şi discuţiile cu lume multă îi displac Fecioarei; adeseori îi curg lacrimile, îi place o figură veselă, rezistă la munci nemaiauzite, iar în mânuirea şi purtarea armelor este atât de perseverentă încât rămâne complet înarmată şase zile, zi şi noapte, fără întrerupere. Ea spune: englezii nu au nici un drept asupra Franţei şi din această cauză ea ar fi trimisă, după cum spune, de Dumnezeu, pentru a-i izgoni şi a-i învinge, însă numai după un avertisment prealabil. Regelui îi arată cea mai înaltă cinstire; ea spune că el ar fi iubit de Dumnezeu, având o protecţie specială, pentru care motiv el va fi şi menţinut. Despre ducele de Orléans, nepotul vostru, ea spune că va fi eliberat în mod miraculos, totuşi abia după ce se va trimite un avertisment englezilor care-l ţin prizonier, pentru a-l elibera.

Şi pentru a-mi încheia raportul, luminate Principe: lucruri mai minunate decât vă pot scrie sau exprima prin cuvinte se întâmplă şi s-au întâmplat. În timp ce vă scriu acestea, numita Fecioară s-a deplasat deja în regiunea oraşului Reims în Champagne, direcţie în care regele a pornit în grabă pentru ungerea şi încoronarea sa cu sprijinul lui Dumnezeu. Prealuminate şi puternice Principe şi Domnul meu cel mai cinstit! Mă recomand dumneavoastră prea-smerit, rugând pe Cel prea Înalt să vă apere şi să vă împlinească dorinţele. Scris la Biteromis, în ziua a 21-a a lunii Iunie.

Smeritul dumneavoastră servitor Percival
Domn de Bonlamiulk, Consilier şi Şambelan
al Regelui Francezilor şi al
Ducelui de Orléans.
Stolnic al Regelui, născut la Berry".

În felul acesta scrie un Percival despre Fecioară către ducele de Milano. Cel care parcurge această scrisoare, această informare, va resimţi cum este descrisă aici o Sibilă christificată.

Acesta este un aspect; un alt aspect asupra căruia aş vrea să atrag atenţia, este şi el un fapt al timpului mai nou care îşi arată zorile în cea de a cincea epocă postatlanteană. Este vorba de ceea ce scrie un bărbat care se simţea pătruns atunci de ceea ce răsărea o dată cu timpul nou şi căruia îi era îngăduit să se simtă pătruns de aceasta. Am putea spune că el resimţea în mod inconştient că vine un timp în care vechea astrologie poate reînvia într-o formă nouă, christificată, în care, dacă aceasta se exercită în mod corect, străbătută de Impulsul christic, vom putea ridica din nou privirea spre stele pentru a le interoga asupra scrierii lor spirituale. El este în acelaşi timp un bărbat, aşa cum veţi vedea îndată, care resimte în profunzime că Pământul nu este numai ceea ce vrea să ne prezinte geologia materialistă actuală, ceva pur fizic, mineralogic, ci că el este o fiinţă vie, ceva ce nu are numai corp, cum vrea să ne convingă materialistul actual, ci care are şi suflet. Bărbatul de care vorbesc ştia astfel că îi este îngăduit să simtă – chiar dacă în lipsa ştiinţei de azi a spiritului nu avea posibilitatea să şi poată exprima: Impulsul christic a fost preluat de sufletul Pământului în aura sa, iar aici, omului care se simte acum în aura Pământului cu sufletul, simţind în acelaşi timp şi Impulsul christic, îi este permis să ridice din nou privirea la ceea ce este scris în stele. Acest lucru se şi făcea. Chiar dacă orice astfel de apropiere aducea cu sine multă superstiţie, şi tocmai vechii astronomi apăreau în acel timp încărcaţi de multă superstiţie, totuşi un bărbat profund legat de viaţa spirituală a timpului nou grăieşte astfel:

„Acestea şi alte nenumărate transformări şi fenomene care au loc în şi pe Pământ sunt atât de ordonate şi exacte, încât nu pot fi atribuite nici unei cauze oarbe, şi întrucât planetele nu ştiu nimic despre unghiurile pe care le formează razele lor pe Pământ, acesta trebuie să aibă un suflet. Pământul este un animal".

Dar el nu înţelege un animal în sens obişnuit, ci un organism viu.

„Se va putea conştientiza la acesta tot ce este analog cu părţile corpului animal. Plantele şi arborii sunt părul lui, metalele sunt vinele lui, apele mării îi sunt băuturi. Pământul are o forţă formatoare, un fel de imaginaţie, mişcare, anumite boli; iar fluxul şi refluxul sunt respiraţia animalului. Sufletul Pământului pare să fie un fel de flacără, de aici şi căldura subterană şi din această cauză nu există nici o reproducere fără căldură. O anumită imagine a Zodiacului şi a întregului firmament este întipărit de Dumnezeu în sufletul Pământului."

„Aceasta este legătura cerescului cu terestrul, cauza simpatiei dintre Cer şi Pământ; arhetipurile tuturor mişcărilor şi structurilor Pământului i-au fost implantate de Dumnezeu, de Creator".

„Sufletul se află în centrul Pământului, trimite forme sau amprentele sale în toate direcţiile şi simte pe această cale transformările şi obiectele armonioase din afara lui. Aşa cum stau lucrurile cu sufletul Pământului, aşa stau şi cu sufletul omului. Toate ideile şi dovezile matematice, de exemplu, sufletul le produce din sine însuşi, altfel ele nu ar putea avea acest înalt grad de certitudine şi precizie."

„Planetele au influenţă asupra forţelor sufleteşti ale omului. Ele provoacă stări ale dispoziţiei sufleteşti şi pasiuni de toate felurile şi prin acestea conduc adeseori la cele mai abominabile acţiuni şi evenimente. Ele influenţează concepţia şi naşterea şi prin aceasta temperamentul şi caracterul omului şi pe aceasta se bazează o mare parte a astrologiei. Probabil că Soarele nu răspândeşte numai lumină şi căldură în întregul Cosmos, ci el este şi centrul şi reşedinţa raţiunii pure şi izvorul armoniei în întregul Univers – iar toate planetele sunt însufleţite."

„În întreaga Creaţiune se află o admirabilă armonie atât în plan sensibil cât şi în plan suprasensibil, în idei ca şi în lucruri, în imperiul naturii cât şi al harului. Această armonie există atât în lucruri cât şi în relaţiile dintre ele. Armonia supremă este Dumnezeu şi el a întipărit în toate sufletele o armonie interioară ca imagine a Sa. Numele, figurile, constelaţiile, în general natura sunt în armonie cu anumite taine ale religiei creştine. Aşa cum, de exemplu, în Univers există trei lucruri imobile: Soarele, stelele fixe şi mediul cosmic (în text = Intermedium. N.tr.), iar tot restul este mişcător, tot aşa se află şi în Dumnezeul unic: Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Sfera reprezintă, de asemenea, Unitatea triplă (Tatăl este centrul, Fiul suprafaţa, Duhul echidistanţa centrului faţă de suprafaţă – raza), la fel şi alte taine. Fără spirite şi suflete nu ar exista armonie. În sufletele umane se găsesc predispoziţii armonioase de infinit de multe feluri. Întregul Părnânt este însufleţit şi prin aceasta se realizează marea armonie atât pe Pământ cât şi între acesta şi constelaţii. Acest suflet acţionează prin întregul corp al Pământului, dar îşi are sediul într-o anumită parte a lui, aşa cum sufletul omului îşi are sediul în inimă; şi de aici pleacă, ca dintr-un focar sau dintr-un izvor, acţiunile sale, în ocean şi în atmosferă. De aici provine simpatia dintre Pământ şi constelaţii, de aici acţiunile ritmice ale naturii. Că Pământul are cu adevărat un suflet, o arată cel mai clar observarea vremii şi a aspectelor astronomice care determină de fiecare dată manifestările ei. În cazul unor aspecte planetare şi constelaţii aerul devine agitat; dacă acestea nu există sau sunt slabe sau de scurtă durată, el rămâne liniştit."

Aceste lucruri sunt scrise în 1607 de un bărbat, în care trăieşte şi vibrează, pe măsură ce apare timpul nou, astrologia christificată care trage după ea superstiţia astrologică. Sunt scrise de un om dintr-o dispoziţie cât se poate de pioasă, de un bărbat care ştie că odinioară se foloseau, cu drept cuvânt – mai târziu însă în mod incorect –, forţele care vin din lumea elementară, am spune azi forţele sibilinice. Căci el spune: Nu se poate contesta că astfel de spirite – el se referă la spirite care fac legătura dintre constelaţii şi Pământ – se fixează în elementele Pământului, în ceea ce înconjoară Pământul ca atmosferă.

„Nu se poate nega faptul că, odinioară, astfel de spirite comunicau omului oracole prin idoli, stejari, dumbrăvi, grote, prin animale etc.; iar prezicerile obţinute din observarea zborului păsărilor nu era numai o artă de a deruta pe cei slabi. Acele spirite erau active în direcţionarea păsărilor prin aer, prin care cu voia Domnului atunci îi erau sugerate omului multe lucruri. Încă şi azi se mai aude despre păsări de rău augur (piază rea), ca bufniţe, ulii, vulturi, corbi, numai că aceste exemple sunt tot mai rare. Acele spirite nu pot accepta să fie dispreţuite, aşa cum o merită, potrivit legii lui Dumnezeu şi a învăţăturii creştine: dimpotrivă, atunci ele se îndepărtează şi tac. Întrucât Mincinosul a avut permisiunea încă de la început să vorbească prin animale şi a vorbit prin şarpe cu Eva, el a indus în eroare neamul omenesc. De atunci, acesta le-a fost obiceiul: de câte ori ele au putut vorbi cu omul, prin voci sau prin semne, prin corpurile sau mişcările animalelor, ele au folosit această forţă în mod abuziv, şi-au apropriat cinstiri dumnezeieşti şi au derutat pe bieţii oameni. Deşi Christos a venit pentru a nărui lucrările diavolului, deşi a impus tăcere acestor spirite şi deşi ele şi-au pierdut statuile din temple, dumbrăvile, grotele şi Pământul pe care l-au stăpânit mult tunp, mai sunt totuşi aici; adeseori ele sunt biciul lui Dumnezeu, El spune oamenilor diferite lucruri prin intermediul lor."

Omul nostru face aluzie la faptul că revelaţiile spirituale se christifică. În 1607 acest om vorbeşte astfel despre răsturnările care au avut loc în lumea spirituală. Cine este acest om? Este el îndreptăţit să vorbească, ne este îngăduit să-l ignorăm? Nu, este un om fără de care azi nu ar exista astronomia şi fizica modernă: este Johannes Kepler. Şi ai vrea să-i sfătuieşti pe cei care se numesc în prezent materialişti sau monişti şi care se referă la Kepler ca la unul dintre cei care trebuie să le fie idoli să-şi pună la inimă pasajul mai sus citat. Cele mai importante legi astronomice, cele trei legi ce-i poartă şi numele şi care domină toată astronomia actuală sunt opera sa. El vorbeşte despre ceea ce se ridică la suprafaţă treptat o dată cu a cincea epocă postatlanteană. Trebuie să ne reobişnuim treptat să cunoaştem acţiunile spirituale legate de stele – acum pătrunse de noul impuls.

Când a intrat Parsifal în Cetatea Graalului, încă neştiutor, nepregătit pentru a pune întrebări în mod liber – potrivit tradiţiei mai târzii, preluată de Wolfram von Eschnbach? Când a intrat Parsifal în Cetatea Graalului, şi când Amfortas, rănit, a simţit dureri infinite? Când a intrat Parsifal în Cetatea Graalului? Legenda ne spune: Era timpul lui Saturn; Saturn şi Soarele se aflau în Rac, la apogeu. Vedem cum se căuta până la nivelul cel mai intim legătura dintre Pământ şi stele. Era timpul lui Saturn!

Am aflat că Impulsul christic se află parcă ascuns, în fundamentele sufletului; sus continuă disputele teologice şi aduc la lumină ceea ce devine mai târziu creştinismul tradiţional. Dacă ne referun la persoana lui Parsifal aşa cum o descrie legenda putem spune că el nu ştie nimic despre toate acestea. Tocmai de cele ce s-au petrecut la suprafaţă el este ţinut la distanţă. Toate acestea el nu trebuie să le ştie. În felul acesta este apărat de tot ce s-a petrecut la suprafaţă. El află aceste lucruri din izvoare care se extrag din fundamentele sufletului, aşa cum am auzit ieri, când pleacă din Cetatea Graalului; de la femeia ce-şi plângea mirele mort pe care-l ţinea pe genunchi; de la eremit care este legat de forţe mistice şi de la forţa Graalului, căci el ajunge la pustnic în ziua Vinerei Mari: încă în mod inconştient, forţa Graalului acţionează în el.

Este, aşadar, un om care nu a ştiut nunic din ceea ce s-a petrecut în mod supraconştient; el este pus în legătură cu sursele subconştiente care se ridică la suprafaţă în timpul mai nou; trebuie să extragă din aceste surse. Inima şi sufletul său sunt neatinse în puritatea lor de ceea ce lumea exterioară îi aduce în viaţa omului, el trebuie să primească taina Graalului. Cu forţele sufleteşti cele mai înalte, mai pure, mai nobile trebuie să primească taina Graalului. El trebuie să întâlnească pe cineva care nu este apt să facă faţă acelor forţe sufleteşti care trebuie să trăiască plenar taina Graalului: trebuie să-l întâlnească pe Amfortas. Noi ştim, de fapt, că Amfortas este predestinat să fie paznic al Graalului, dar el a decăzut în forţele inferioare ale naturii umane; el face legătura între această decădere şi paza Graalului; din voluptate şi gelozie el si-a omorât rivalul. Toate aceste lucruri sunt de la sine înţelese; din cauză că lucrurile sunt mereu greşit înţelese, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că antroposofia nu propovăduieşte nici un fel de ascetism. Dincolo de aceste lucruri se află ceva mult mai profund.

Existau un fel de forţe elementare naturale care nu se exteriorizau sau care nu erau luate în considerare aşa cum se exprimau în viaţa obişnuită exterioară, ci aşa cum se exprimau în legătura lor cu lumile spirituale încă în cea de a treia epocă transatlanteană. Ceea ce părea să pulseze în sistemul sangvin şi nervos prin elemente se ridica şi recepţiona tainele. Nu este vorba de o asceză a simţurilor, ci de o conştientizare a tainelor sfinte. Ele mai puteau fi primite în cea de a treia perioadă culturală cu aceleaşi forţe care-l stăpânesc, în general, pe om pe Pământ. Acum venise timpul în care tainele sfinte nu se dezvăluiau decât forţelor sufleteşti curate, nevinovate, când omul găseşte posibilitatea de a se ridica de la ceea ce-l leagă de vocaţia pământească, de care nici antroposofia nu vrea să-l înstrăineze. Dar el trebuie să se ridice de la acea vocaţie pământească, de la ceea ce îi era îngăduit în vremea vechii astrologii şi să se înalţe dacă vrea să se posteze pe o poziţie nouă fată de vechile taine. Aceasta trebuie s-o facă prin forţele sufletului nevinovat, care s-a eliberat de tot ce este pământesc. Faţă de opoziţia creată de antichitatea ebraică, trebuie creată o altfel de opoziţie. Antichitatea ebraică a atras atenţia cu severitate: Nimic din forţele sibilinice, care erau încă justificate în astrologie, nimic din acestea! Să ne ţinem numai de zeul Pământului Iahve!

Din această cauză a luat naştere o repulsie faţă de orice revelaţie venită de sus, o acceptare a tuturor revelaţiilor de jos, o teamă faţă de ceea ce se revela din ceruri. Această situaţie trebuia să domine un timp pe Pământ; trebuia să se manifeste pentru o anumită perioadă o anumită opoziţie faţă de ceea ce venea de sus. Forţe ca cele sibilinice erau privite ca forţe luciferice care veneau de sus. Acum însă, după ce entitatea Christos coborâse în corpul lui Iisus din Nazaret, ceea ce venea de sus era christificat; acum era din nou îngăduit să priveşti în sus, acum legătura dintre Stăpânul Pământului şi Maica lunară se schimbase. Deoarece Stăpân al Pământului devenise Christos, cel care se revărsase în aura Pământului. De probleme ale lumilor, aşa cum se ocupa de ele Curtea regelui Artus, te puteai apropia cu forţele Pământului; de problemele proprii ale Graalului nu te puteai apropia cu acţiunea forţelor terestre, aşa cum a fost cazul lui Amfortas. O mare suferinţă trebuia să-l atingă pe omul care se apropia de tainele Graalului cu asemenea forţe. Şi întrucât influenţele constelaţiilor fuseseră christificate, un astfel de om care, de fapt, nu primise în sine nimic din ceea ce era subiect de dispute la suprafaţă, dar care prin karma sa se afla într-un punct în care sufletul său putea fi primit de Christos, un astfel de om putea fi din nou gândit în legătură cu forţele sugerate prin simbolul timp al lui Saturn; adică Saturn şi Soarele care se aflau în acelaşi timp în semnul Racului. Acela în care acţionează încă subteran, încă în fundamentele sufleteşti subconştiente, Impulsul lui Christos, Parsifal, vine cu forţa saturniană şi rana arde aşa cum încă nu arsese niciodată.

Vedem, aşadar, cum se anunţă timpul mai nou. Sufletul lui Parsifal este în legătură cu impulsurile istorice, subconştiente, pătrunse de aura lui Christos, cu impulsurile christice, chiar şi atunci când el încă nu ştie. Dar, încetul cu încetul trebuie să iasă la suprafaţă ceea ce a domnit aici, jos, ceea ce a condus istoria umanităţii. Din această cauză, el trebuie să înveţe treptat să înţeleagă ceea ce nu poate fi înţeles niciodată dacă nu te apropii cu forţe sufleteşti nevinovate, pure, dacă te apropii cu ştiinţă tradiţională, cu erudiţie. Atunci poate fi văzut – căci a ieşit la suprafaţă şi a devenit aproape la fel de cotidian ca Graalul cerese, cel care exprimă numele –, dar este totuşi vorba de reînnoirea, de schimbarea formei a ceea ce a constituit motivul pentru care a luptat la vremea sa, de antichitatea ebraică.

Să stăm în faţa Mamei-fecioare având pe genunchi pe Christos şi să spunem: Cine poate simţi sfinţenie în faţa acestei imagini, acela are un sentiment despre Graal. Toate celelalte lumini, toţi ceilalţi zei sunt iradiaţi (umbriţi) de sfânta cupă, acum Maica lunară atinsă de Christos. Chibzuieşte „Ce"-ul, chibzuieşte şi mai mult „Cum"-ul! Şi să ne amintun cum Parsifal, plecând din Cetatea Graalului, are în faţă imaginea Miresei şi a Mirelui, care-l pun în legătură cu forţele christice inconştiente; să ne gândim cum îi instruieşte eremitul sufletul nevinovat, la vremea Paştilor, când imaginea Graalului trebuie să apară pe cer cu scriere stelară; să-l urmărim cum călăreşte – am subliniat ieri expres – zi şi noapte, ziua privind natura, noaptea având adeseori în faţă semnui ceresc al Sfântului Graal, secera Lunii strălucind, cu hostia, cu Spiritul lui Christos, cu Spiritul solar înăuntru; să vedem cum este el pregătit pe drum prin consonanţa imaginii Mamei-fecioare cu Fiul-Mire şi cu semnul scrierii cereşti, pentru înţelegerea tainei Sfântului Graal; să vedem cum în sufletul său coacţionează ceea ce a pătruns destinele Pământului ca Impuls christic, cu scrierea stelară care trebuie înnoită; să vedem cât este de înrudit tot ce este christificat cu forţele stelare... (lacună în text. N.tr.); întrucât a trebuit să intre în timpul lui Saturn, el trebuia să facă să ardă mai intens rănile celui care nu adăstase în mod corect la Graal, Amfortas.

Chibzuieşte „Ce"-ul, chibzuieşte şi mai mult „Cum"-ul! Căci nu este vorba să caracterizăm astfel de lucruri prin cuvinte ca cele pe care le-am folosit acum sau cu altfel de cuvinte. De Graal nu te apropii cu anumite cuvinte sau chiar cu speculaţie filosofică. De Graal te apropii când poţi transforma toate aceste lucruri în sentimente şi când ştii că privitor la Graal trebuie să simţi tot ce este sfânt: că trebuie să simţi confluarea a ceea ce a trecut de la Lună, a ceea ce a apărut pentru prima dată în Mama Pământului, Eva, şi reapare apoi reînnoit în Mama feciorelnică, a ceea ce a devenit Stăpân al Pământului, în zeul Iahve, a ceea ce apare ca Nou Stăpân al Pământului, în fiinţa lui Christos care s-a revărsat în aura Pământului. Simţi confluenţa a ceea ce acţionează acum din stele, simbolizat prin scrierea stelară, cu această evoluţie a umanităţii. Dacă iei în considerare toate acestea, şi le pătrunzi cu simţirea ca o consonanţă a istoriei umanităţii cu scrierea stelară, atunci înţelegi şi taina care trebuie să fie exprimată prin cuvintele care i-au fost încredinţate lui Parsifal, al căror ecou îl găsim în legendă: că de fiecare dată când moare un rege al Graalului, având vocaţia de păzitor al acestuia, apare pe Sfântul Graal numele succesorului demn. Aceasta înseamnă să fie chemat să înveţe să citească scrierea stelară într-o nouă formă.

Să încercăm, dragi prieteni, să devenim demni să învăţăm, să citim într-o formă nouă această scriere stelară; să învăţăm a o citi aşa cum trebuie să ne fie dată acum. În fond, nu înseamnă altceva decât o citire în scrierea stelară, când încercăm să desluşim evoluţia umană în etapele Saturn, Soare, Lună, Pământ până la Vulcan. Dar trebuie să ştim în ce contexte vrem să descifrăm scrierea stelară în vremea noastră. Să devenim demni de aceasta! Căci nu întâmplător sau fără rost se spune că Graalul a fost din nou dus de la locul lui, că pentru perioada următoare nu a mai fost exterior perceptibil. Să contăm ca pe o nouă căutare a Graalului, ceea ce ne este permis să cultivăm în antroposofie, şi să învăţăm a cunoaşte ceea ce se ridica atunci din fundamentele sufleteşti subconştiente, ceea ce a urcat în conştienţa omului. Să transformăm aceste lucruri, treptat, într-un limbaj din ce în ce mai conştient! Să fundamentăm o înţelepciune care să ne poată dezvălui din nou legătura pământescului cu cerescul, fără a face apel la tradiţia veche, aşa cum poate fi ea revelată în prezent. Apoi să ne lăsăm pătrunşi, cu tot ce poate deveni simţire în noi, de modul cum a ajuns Parsifal la taina Graalului. Ulterior ea a rămas din nou ascunsă pentru că oamenii au trebuit să caute legătura Pământului cu forţele cosmice mai întâi în domeniul ştiinţei celei mai exterioare. Trebuie să înţelegem şi că un spirit cum a fost Kepler a găsit înţelegere cu ajutorul legilor lui cereşti matematico-mecanice – dar iarăşi trebuia să se afunde în fundamente sufleteşti subconştiente, ceea ce el a adăugat fiind pătruns cu adevărat de Impulsul christic. Când vorbim despre evoluţia noastră pământească şi cum se leagă aceasta de Cosmos, noi vorbim în sensul său. El ne spune: „Aşa cum, de exemplu, în Univers există trei lucruri imobile: Soarele, stelele fixe şi intermediumul (mediul sau spaţiul cosmic. N.tr.), iar tot restul este mişcător tot aşa se află şi în Dumnezeul unic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Sfera reprezintă, de asemenea, Unitatea triplă (Tatăl este centrul, Fiul suprafaţa, Duhul echidistania centrului faţă de suprafaţă – raza), la fel şi alte taine. Fără spirite şi suflete nu ar exista armonie. În sufletele umane se găsesc predispoziţii armonioase în infinit de multe feluri. Întregul Pământ este însufleţit şi prin aceasta se realizează marea armonie atât pe Pământ cât şi între acesta şi constelaţii. Acest suflet acţionează în întregul corp al Pământului, dar îşi are sediul într-o anumită parte a lui, aşa cum sufletul omului îşi are sediul în inimă; iar de aici pornesc, ca dintr-un focar sau dintr-un izvor, acţiunile sale, în ocean şi atmosferă. De aici provine simpatia dintre Pământ şi constelaţii, de aici şi acţiunile ritmice ale naturii. Că Pământul are cu adevărat un suflet, o arată cel mai clar observarea vremii şi a aspectelor astronomice care determină de fiecare dată manifestările ei. În cazul unor aspecte planetare şi constelaţii, aerul devine agitat; dacă acestea nu există sau sunt slabe sau de scurtă durată, el rămâne liniştit".

„Acestea şi nenumărate transformări şi fenomene care se petrec în şi pe Pământ sunt atât de ordonate şi exacte, încât nu pot fi atribuite unei cauze oarbe şi întrucât înseşi planetele nu ştiu nimic despre unghiurile pe care le formează razele lor pe Pământ, acesta trebuie să aibă un suflet. Se va putea conştientiza la acesta tot ce este analog cu părţile corpului animal. Planetele şi arborii sunt părul lui, metalele sunt venele, apele mării îi sunt băuturi. Pământul are o forţă formatoare, un soi de imaginaţie, mişcare, anumite boli şi fluxul şi refluxul care sunt respiraţia animalului. Sufletul Pământului pare să fie un fel de flacără, de unde provine căldura subterană şi din această cauză nu există reproducere fără căldură. O anumită imagine a Zodiacului şi a întregului firmament este întipărită de Dumnezeu în sufletul Pământului."

Noi vedem în prezent cum a fost imprimată această imagine a Zodiacului în sufletul Pământului, în aura Pământului, şi, trecând prin aceasta, ajungem treptat până la cealaltă parte a concepţiei lui Kepler: până la acea parte care trebuia să rămână în fundamentele subconştiente ale sufletului, care arată însă cu claritate că ceea ce considerăm azi cosmologie este o împlinire. Pe cât este de profund fundamentată în evoluţia omenirii ceea ce trebuie să fie pentru noi antroposofia noastră, pe atât este ea legată cu acel avertisment care vine spre noi de la Sfântul Graal. Şi dacă avem în vedere Europa, Apusul vechilor timpuri şi ceea ce a persistat în perioada postatlanteană ca amintiri ale timpului atlantean, când vedem cum în cultura greacă răsună în cultul lui Apolo un ultim ecou care ne spune cum a fost christificat cândva în lumile superioare cel ce a devenit ulterior Iisusul nathanic, care a coborât apoi, săvârşind Misteriul de pe Golgota, când urmărim toate acestea ne întrebăm: De unde a venit Christos? Cum a coborât el pentru a deveni Stăpân al Pământului? El a venit de la vest spre est, iar de la est a venit din nou spre vest. El a venit din domeniul Ierarhiilor superioare, în învelişul său exterior. Fiinţele Ierarhiilor superioare l-au adus jos, El le aparţinea. Că lucrurile stau aşa ne aminteşte legenda lui Parsifal care ne spune: O ceată de îngeri i-au adus lui Titurel Sfântul Graal, adevărata taină a lui Iisus Christos, a legăturii Stăpânului Pământului cu Mama feciorelnică şi o ceată de îngeri îl aşteaptă în domeniul Ierarhiilor superioare. Dacă-l căutăm aici vom înţelege sensul concepţiei noastre antroposofice, vom înţelege treptat aspectul de constelaţie al Sfântului Graal, aspectul uman al Sfântului Graal, vom ajunge la Mama cu Iisus, cu Christos.

Am căutat, dragi prieteni să atragem atenţia asupra istoriei umanităţii, în măsura în care aceasta este purtată de forţe spirituale. Şi dacă aţi simţit ceva din ceea ce eu, prin cuvintele mele, am vrut să modific nu numai în gândirea, ci în dispoziţia dumneavoastră sufletească, atunci a fost atins scopul urmărit prin acest ciclu de conferinţe. Aş fi putut numi acest ciclu de conferinţe tot atât de bine: „Despre căutarea Sfântului Graal". Să fie lăsat judecăţii fiecărui om dacă în ceea ce se înţelege aici prin expresia Armonia tuturor religiilor se vor putea regăsi cu adevărat într-o zi confesiunile răspândite pe întregul Pământ. Poate fi lăsat în grija fiecărui om să decidă aceasta singur. Şi poate fi lăsată fiecărui suflet judecata asupra faptului dacă ceea ce se numeşte unitatea religiilor este mai bine atins cu ce am încercat să caracterizăm drept căutarea Graalului, decât cu alte lucruri care vorbesc despre unitatea religiilor, dar care reprezintă cu totul altceva.

Cine va vrea să ţină cont strict de aspectul confesional îngust delimitat, cu siguranţă nu va putea fi convins la început. Aceasta provine de la faptul că el îşi apleacă urechea spre ceea ce am văzut că nu este decât partea exterioară a faptelor propriu-zise ale lui Christos, care sunt de natură spirituală. Ceea ce am vrut să evocăm în faţa sufletelor noastre este cum cineva a fost condus de karma sa spre aceste fapte spirituale ale lui Christos care, din această cauză, este un model ideal pentru unificarea religioasă a Pământului, cum Parsifal a fost cel condus spre aceste lucruri; şi ne gândim la acea continuare a legendei lui Parzival care spune că Graalul, pentru perioada când a devenit apoi invizibil în Europa, a fost dus în ţinutul preotului Ioan, care-şi avea împărăţia dincolo de locurile în care au ajuns cruciaţii. În vremea cruciadelor era venerat ţinutul preotului Ioan, succesorul lui Parsifal, şi după felul în care era căutat trebuie spus: Chiar dacă toate acestea au fost exprimate în formule geografice pământeşti, locul lui Ioan nu se poate găsi cu adevărat pe Pământ.

Oare este aceasta, în legenda europeană care voia să continue legenda lui Parsifal, o presimţire a faptului că Christos, care există inconştient în noi, acţionează din acea vreme şi în fundamentele Orientului şi că poate disputele religioase care au loc aici se oglindesc în supraconştient? Ar putea fi acest lucru influenţat de efluviile şi revelaţiile adevăratului Impuls al lui Christos, aşa cum a început să se întâmple în Occident potrivit revelaţiei lui Parsifal? Oare lumina solară a Graalului să fie menită să lumineze peste toţi zeii de pe Pământ, aşa cum o sugerează simbolic faptul că atunci când fecioara aduce cupa strălucitoare ca aurul având în ea taina Graalului aceasta întunecă celelalte lumi? Ar trebui oare să aşteptăm ca – spre deosebire de ceea ce se crede azi – forţele christice, acţionând încă inconştient, să se alăture într-o formă modificată la ceea ce a apărut ca lumină în Occident potrivit expresiei: Ex oriente lux? Ar trebui să se poată lega lumina cu lumină? Pentru aceasta va fi necesar ca noi să fim pregătiţi, noi, cei care prin karma noastră ne aflăm aşezaţi pe solul acelor curente geografice, culturale peste care a trecut Christos încă atunci când a christificat pe Iisus din Nazaret în regiuni suprapământeşti, pentru a se muta apoi în Orient. Să ridicăm privirea şi să simţim că prin înalturile noastre a avut loc trecerea lui Christos deja în revelaţiile sale prepământene. Să dezvoltăm aptitudinea de a-L înţelege în aşa fel încât să nu înţelegem eronat ceea ce el va spune către noi, când va veni timpul ca alte mărturisiri de credinţă ale Pământului să fie străbătute de impulsurile sale!