|
Am încercat să prezint ieri câteva adevăruri despre
Misteriul
Graalului şi despre cele legate de această temă în aşa fel,
încât să
devină evident modul în care lucrurile se deschid încetul
cu încetul
sufletului care caută. Nu am ascuns faptul că trebuie parcurse mai
multe etape înainte ca sufletul căutător să găsească ceea ce se
poate
numi un rezultat al cercetării din lumile spirituale. Ştiu că tocmai
psihologia modernă, care rămâne atât de mult la suprafaţa
problemelor
atunci când întâlneşte astfel de descrieri, va avea
de obiectat lucruri
posibile sau mai degrabă imposibile. Cunosc obiecţiile ce pot fi aduse
cu privire la tot felul de legi, asociaţii de idei şi reprezentări
subconştiente. Fiind conştient de toate acestea, am oferit o prezentare
nefardată, pentru că, dragi prieteni antroposofi, trebuie să fie clar
că rezultatele la care trebuie să ajungi în cercetarea spiritului
nu
pot fi atinse decât după depăşirea tuturor obstacolelor despre
care am
spus ieri că ne stau în drum. Am vrut să spun de la bun
început aceste
lucruri pentru că se întâmplă deseori ca cele spuse de
mine, dacă se
tipăresc sub forma ciclurilor de conferinţe, să ajungă în
mâinile unor
persoane străine de mişcarea noastră, care fac apoi observaţiile cele
mai lipsite de sens, obişnuind desigur să citeze lucruri scoase din
context. Daţi-mi voie să spun, fără a vrea să fiu câtuşi de puţin
lipsit de modestie, că prin antroposofia noastră am ajuns în
momentul
în care unii oameni cred că pot face afaceri prin combaterea
mişcării
noastre antroposofice.
Am vorbit dcspre faptul că scrierea cerească poate fi cu adevărat
găsită, care nu este însuşi Graalul. Am subliniat în mod
expres – şi
rog ca aceste sublinieri să fie luate în serios – că numele Graalului este ceea ce se
află prin scrierea stelară, nu Graalul însuşi. Am atras atenţia
asupra
faptului că, în secera aurie a Craiului Nou, din care se ridică,
aşa
cum poate vedea oricine prin observare directă, partea întunecată
a
restului Lunii faţă de care secera aurie pare să se delimiteze, rezultă
în scriere ocultă numele lui Parsifal.
Înainte de a continua studiul nostru trebuie să atrag atenţia
asupra
unei legi importante, asupra unui fapt important. Ceea ce apare ca
seceră aurie ia naştere prin faptul că razele fizice ale Soarelui se
reflectă pe Lună. Soarele luminează Luna, iar partea luminată apare ca
o cupă aurie. În ea se află ostia întunecată: din punct de
vedere
fizic, partea neluminată, care rămâne întunecată, la care
razele
Soarelui nu pot ajunge; din punct de vedere spiritual, mai intervine
ceva. Când razele Soarelui cad pe o parte a Lunii şi sunt
reflectate cu
strălucire aurie, ceva trece prin materia fizică, şi anume ceea ce este
spiritual, viu în razele Soarelui. Forţa spirituală a Soarelui nu
este
reţinută ca forţa fizică a Soarelui, care este reflectată. Ea trece
prin materie şi, în timp ce este reţinută de forţa Lunii, vedem
în
realitate, chiar în ceea ce se află în cupa de aur, forţa
spirituală a
Soarelui. Astfel, putem spune: În partea întunecată a
Lunii, pe care o
privim, vedem forţa spirituală a Soarelui. În partea
strălucitoare,
aurie, vedem forţa fizică a Soarelui care este respinsă ca forţă
radiantă. Aşadar, când privim Soarele, Spiritul său se află
în cupa
forţei fizice a Soarelui. Astfel, în realitate, Spiritul Soarelui
odihneşte în cupa Lunii. Şi acum să sintetizăm tot ce am spus
până acum
despre Spiritul solar şi relaţia sa cu Christos: ceea ce realizează
Luna în plan fizic ne va apărea ca un simbol important. Prin
respingerea razelor solare ea ne apare ca purtătoare a Spiritului
solar: acesta se află în ea sub forma rondelei asemănătoare unei
ostii.
Să ne amintiln că în legenda lui Parsifal se subliniază că de
fiecare dată, în ziua Vinerii Mari, aşadar, la sărbătoarea
Paştilor,
din cer coboară ostia, ea este cufundată în Graal, este
înnoită; este
cufundată în Graal de Sfintele Sărbători ale Paştilor ca o
regenerare,
unde din nou se face trimitere la Graal şi la Parsifal şi, de asemenea,
prin pustnic, la Sărbătoarea Paştilor, a cărei importanţă pentru Graal
este din nou redată omenirii prin Parsifalul
lui Wagner.
Să ne amintim acum că, în conformitate cu o veche tradiţie, a
uneia
din acele tradiţii care ţine de continuarea acţiunii Impulsului
christic în străfundurile sufletului, se produce stabilirea
sărbătorii
Paştilor. În ce zi se stabileşte sărbătoarea Paştilor? Când
Soarele de
primăvară (după echinocţiu. N.tr.) se află în creşterea forţelor
sale
–, simbolul nostru pentru Christos, îşi are prima Duminică
(în l.
germană, Sonntag, ziua Soarelui. N.tr.) după Luna plină de primăvară.
Cum se prezintă Luna de primăvară pe cer, în ziua sărbătorii
Paştelui?
Ea trebuie să intre în stadiul de seceră, după ce a fost Luna
plină.
Ceva din această parte întunecată, ceva din Spiritul solar, care
şi-a
primit forţa de primăvară (echinocţială) trebuie să devină vizibil.
Aceasta înseamnă, după o veche tradiţie, că trebuie să apară pe
cer
imaginea Sfântului Graal. Aşadar, de Paşti, oricine poate vedea
pe cer
imaginea Sfântului Graal. Din acest motiv, Sărbătoarea Paştilor a
fost
stabilită conform cu o veche tradiţie.
Să încercăm să ne orientăm mai departe şi să vedem cum a putut
să se
realizeze tot ce se leagă de legenda lui Parsifal, mai mult prin
demersul care are loc în subteranele vieţii sufleteşti. Am
amintit ieri
că forţa Sibilelor trebuie să fie îmblânzită, trebuie să
fie pătrunsă
de Impulsul christic, şi în această formă îmblânzită
trebuie să reapară
treptat, pentru a deveni purtătoarea culturii spirituale a timpului mai
nou. Se pune întrebarea: A putut să surprindă Perceval – aşa a
fost el
numit de Chréstien de Troyes – în propria sa fiinţă ceva
din acea forţă
christică activă în fundamentele sufletului?
Dacă mai privim o dată retrospectiv la caracterul primordial al
geologiei ebraice vechi, vom vedea că noi înţelegem spiritul
geologiei
ebraice numai dacă focalizăm în mod adecvat faptul că
antichitatea
evreiască punea accentul pe caracterul geologic al revelaţiei sale. Am
precizat, în acest ciclu de conferinte că revelaţiile
antichităţii
evreilor trebuie căutate în mobilitatea spirituală a
Pământului. Este
vorba de strădania de a face să se retragă ceea ce este activ în
elemente venind de la stele şi care acţionează în aşa fel
încât
influenţa stelelor să aducă în elemente ceea ce mai apoi
stimulează
spiritual forţa sibilinică. Acest lucru era justificat din punctul de
vedere al astrologiei celei de a treia epoci postatlanteene; omenirea
mai avea încă atât de mult din moştenirea vechii
spiritualităţi încât,
în timp ce se dăruia elementelor cu sufletul, prelua binele prin
revelaţiile scrierii stelare. În cea de a patra perioadă
postatlanteană
forţa stelelor părea să se fi retras în faţa elementelor care
învăluie
Pământul, în atmosferă şi în toate celelalte, iar
influenţa elementelor
era resimţită în aşa fel încât cel care
înţelegea spiritul timpului, pe
măsură ce epoca a patra înainta, trebuia să spună: Să ne păzim de
ceea
ce vine de la stele şi intră în elemente; căci aceasta determină
ceva
asemănător cu forţele incorecte ale Sibilelor. Prin faptul că Impulsul
christic s-a revărsat în aura Pământului, forţele
sibilinice trebuiau
să fie din nou armonizate, transformate în ceea ce putea dezvălui
revelaţii justificate. Adevăratul cunoscător aparţinând
antichităţii
ebraice nu se uita cu plăcere la stele când voia să obţină
revelaţia
spirituală. El îl urma pe zeul Iahve care aparţine evoluţiei
Pământului
şi care a devenit un zeu lunar, aşa cum am spus în Ştiinţa ocultă.
În sărbătorile lunare ale evreilor este clar exprimat faptul că
„Domnul
Pământului" apare în mod simbolic din Lună, în
reflectarea sa. Dar să
nu mergi mai departe, aceasta era indicaţia vechii culturi ebraice faţă
de elevul său. Mulţumeşte-te cu ceea ce revelează Iahve prin simbolul
său lunar, în nici un caz nu merge mai departe, căci nu a venit
timpul
decât pentru a prelua din elemente ceea ce se exprimă prin
simbolul
Lunii. Altfel, acestea ar deveni forţe sibilinice incorecte! Dacă se
reuneşte în aspectul său natural ceea ce a fost adus din evoluţia
saturniană, solară şi lunară pentru evoluţia Pământului, acesta
ne
întâmpină prin antichitatea ebraică simbolizat în
Eva. Eve – vocalele
nu sunt niciodată exprimate clar în ebraică – Eve! Dacă adăugaţi
la
aceasta sensul folosit pentru entitatea divină a antichităţii ebraice,
care este conducătorul destinelor pământeşti, veţi avea o formă
care
este tot atât de corectă ca oricare alta: Ieve – Iahve,
conducătorul
Pământului care-şi are simbolul în Lună. Legat de aceasta,
ceea ce a
venit din evoluţia lunară, cu rezultatul produs de evoluţia lunară
pentru evoluţia Pământului: Stăpânul Pământului legat
de Maica
Pământului care este un rezultat al evoluţiei lunare... (lacună
în
text. N.tr.)... Iahve! Aşadar, din antichitatea ebraică vine legătura
tainică a forţelor lunare, care au lăsat resturile în Luna
astronomică
şi care şi-au părăsit forţele aparţinând omenirii în
elementul feminin
al existenţei omului. Legătura dintre Stăpânul Pământului
şi Mama Lunii
ne întâmpină chiar în numele Iahve.
Aş vrea să aduc în faţa sufletelor dumneavoastră două fapte
care vă
pot face atenţi la modul cum forţele sibilinice s-au transformat sub
influenţa Impulsului christic în adâncurile subconştiente
ale vieţii
sufleteşti. Am atras atenţia acum trei ani asupra unui fenomen pe care
aş vrea să-l readuc în discuţie acum; este vorba de o Sibilă
transformată sub influenţa Impulsului christic. Am făcut trimitere şi
în conferinţele tipărite sub titlul: „Istoria ocultă.
Consideraţii
esoterice asupra unor legături karmice ale unor personalităţi şi
evenimente ale istoriei mondiale", la fenomenul Fecioarei din
Orléans,
am făcut referire la influenţa realmente extraordinară pe care a avut-o
asupra destinului ulterior al Europei ceea ce a făcut Fecioara din
Orléans sub influenta inspiraţiilor sale, întru totul
pătrunse de
Impulsul christic, care au început din toamna anului 1428. Putem
afla
din istoria exterioară că destinele Europei ar fi trebuit să se
desfăşoare cu totul altfel în lipsa intervenţiei Fecioarei din
Orleans;
şi numai un materialist plin de prejudecăţi ca Anatole France poate
contesta aspectul misterios a ceea ce a intervenit atunci în
istorie.
Nu vreau să mă refer aici la ceea ce poate fi citit în orice
carte de
istorie şi care îl poate conduce pe cel care a ascultat aceste
conferinţe, la faptul că în Fecioara din Orléans apare
ceva de Sibilă
modernă. Este timpul în care cea de a cincea epocă postatlanteană
este
în ascensiune – suntem în secolul al XV-lea –, în
care forta christică
trebuie să iasă la suprafaţă din fundamentele sufletesti subconştiente.
Vedem cât de blândă, de delicată, de învăluită
în cel mai nobil
sufletism omenesc apare forţa sibilinică a Fecioarei din
Orléans. Cu
acest prilej dorese să vă citesc o scrisoare scrisă de un bărbat care a
participat la evenimente, pentru că din această aceasta reiese ce
impresie a făcut natura sibilinică a Fecioarei din Orléans
asupra celor
care aveau inima şi mintea deschise pentru aceste împrejurări. Un
bărbat din anturajul regelui pe care-l eliberase Fecioara din
Orléans
scrie, după ce a expus cele înfăptuite de ea:
„Aceasta şi multe altele a înfăptuit Fecioara (din
Orléans) şi cu
ajutorul lui Dumnezeu ea va face şi lucruri mai mari. Fetişcana este de
o frumuseţe fermecătoare şi are o ţinută bărbătească, vorbeşte puţin şi
arată o înţelepciune uimitoare; în vorbirile ei are o voce
fină,
plăcută, feminină. Mănâncă cu măsură şi încă mai cu măsură
bea vin. Îi
plac caii de călărie şi armele. Îi plac foarte mult bărbaţii
înarmaţi
şi nobili. Întâlnirea şi discuţiile cu lume multă îi
displac Fecioarei;
adeseori îi curg lacrimile, îi place o figură veselă,
rezistă la munci
nemaiauzite, iar în mânuirea şi purtarea armelor este
atât de
perseverentă încât rămâne complet înarmată şase
zile, zi şi noapte,
fără întrerupere. Ea spune: englezii nu au nici un drept asupra
Franţei
şi din această cauză ea ar fi trimisă, după cum spune, de Dumnezeu,
pentru a-i izgoni şi a-i învinge, însă numai după un
avertisment
prealabil. Regelui îi arată cea mai înaltă cinstire; ea
spune că el ar
fi iubit de Dumnezeu, având o protecţie specială, pentru care
motiv el
va fi şi menţinut. Despre ducele de Orléans, nepotul vostru, ea
spune
că va fi eliberat în mod miraculos, totuşi abia după ce se va
trimite
un avertisment englezilor care-l ţin prizonier, pentru a-l elibera.
Şi pentru a-mi încheia raportul, luminate Principe: lucruri
mai
minunate decât vă pot scrie sau exprima prin cuvinte se
întâmplă şi
s-au întâmplat. În timp ce vă scriu acestea, numita
Fecioară s-a
deplasat deja în regiunea oraşului Reims în Champagne,
direcţie în care
regele a pornit în grabă pentru ungerea şi încoronarea sa
cu sprijinul
lui Dumnezeu. Prealuminate şi puternice Principe şi Domnul meu cel mai
cinstit! Mă recomand dumneavoastră prea-smerit, rugând pe Cel
prea
Înalt să vă apere şi să vă împlinească dorinţele. Scris la
Biteromis,
în ziua a 21-a a lunii Iunie.
Smeritul dumneavoastră servitor Percival
Domn de Bonlamiulk, Consilier şi Şambelan
al Regelui Francezilor şi al
Ducelui de Orléans.
Stolnic al Regelui, născut la Berry".
În felul acesta scrie un Percival despre Fecioară către ducele
de
Milano. Cel care parcurge această scrisoare, această informare, va
resimţi cum este descrisă aici o Sibilă christificată.
Acesta este un aspect; un alt aspect asupra căruia aş vrea să atrag
atenţia, este şi el un fapt al timpului mai nou care îşi arată
zorile
în cea de a cincea epocă postatlanteană. Este vorba de ceea ce
scrie un
bărbat care se simţea pătruns atunci de ceea ce răsărea o dată cu
timpul nou şi căruia îi era îngăduit să se simtă pătruns de
aceasta. Am
putea spune că el resimţea în mod inconştient că vine un timp
în care
vechea astrologie poate reînvia într-o formă nouă,
christificată, în
care, dacă aceasta se exercită în mod corect, străbătută de
Impulsul
christic, vom putea ridica din nou privirea spre stele pentru a le
interoga asupra scrierii lor spirituale. El este în acelaşi timp
un
bărbat, aşa cum veţi vedea îndată, care resimte în
profunzime că
Pământul nu este numai ceea ce vrea să ne prezinte geologia
materialistă actuală, ceva pur fizic, mineralogic, ci că el este o
fiinţă vie, ceva ce nu are numai corp, cum vrea să ne convingă
materialistul actual, ci care are şi suflet. Bărbatul de care vorbesc
ştia astfel că îi este îngăduit să simtă – chiar dacă
în lipsa ştiinţei
de azi a spiritului nu avea posibilitatea să şi poată exprima: Impulsul
christic a fost preluat de sufletul Pământului în aura sa,
iar aici,
omului care se simte acum în aura Pământului cu sufletul,
simţind în
acelaşi timp şi Impulsul christic, îi este permis să ridice din
nou
privirea la ceea ce este scris în stele. Acest lucru se şi făcea.
Chiar
dacă orice astfel de apropiere aducea cu sine multă superstiţie, şi
tocmai vechii astronomi apăreau în acel timp încărcaţi de
multă
superstiţie, totuşi un bărbat profund legat de viaţa spirituală a
timpului nou grăieşte astfel:
„Acestea şi alte nenumărate transformări şi fenomene care au loc
în
şi pe Pământ sunt atât de ordonate şi exacte,
încât nu pot fi atribuite
nici unei cauze oarbe, şi întrucât planetele nu ştiu nimic
despre
unghiurile pe care le formează razele lor pe Pământ, acesta
trebuie să
aibă un suflet. Pământul este un animal".
Dar el nu înţelege un animal în sens obişnuit, ci un
organism viu.
„Se va putea conştientiza la acesta tot ce este analog cu părţile
corpului animal. Plantele şi arborii sunt părul lui, metalele sunt
vinele lui, apele mării îi sunt băuturi. Pământul are o
forţă
formatoare, un fel de imaginaţie, mişcare, anumite boli; iar fluxul şi
refluxul sunt respiraţia animalului. Sufletul Pământului pare să
fie un
fel de flacără, de aici şi căldura subterană şi din această cauză nu
există nici o reproducere fără căldură. O anumită imagine a Zodiacului
şi a întregului firmament este întipărit de Dumnezeu
în sufletul
Pământului."
„Aceasta este legătura cerescului cu terestrul, cauza simpatiei
dintre Cer şi Pământ; arhetipurile tuturor mişcărilor şi
structurilor
Pământului i-au fost implantate de Dumnezeu, de Creator".
„Sufletul se află în centrul Pământului, trimite forme
sau
amprentele sale în toate direcţiile şi simte pe această cale
transformările şi obiectele armonioase din afara lui. Aşa cum stau
lucrurile cu sufletul Pământului, aşa stau şi cu sufletul omului.
Toate
ideile şi dovezile matematice, de exemplu, sufletul le produce din sine
însuşi, altfel ele nu ar putea avea acest înalt grad de
certitudine şi
precizie."
„Planetele au influenţă asupra forţelor sufleteşti ale omului. Ele
provoacă stări ale dispoziţiei sufleteşti şi pasiuni de toate felurile
şi prin acestea conduc adeseori la cele mai abominabile acţiuni şi
evenimente. Ele influenţează concepţia şi naşterea şi prin aceasta
temperamentul şi caracterul omului şi pe aceasta se bazează o mare
parte a astrologiei. Probabil că Soarele nu răspândeşte numai
lumină şi
căldură în întregul Cosmos, ci el este şi centrul şi
reşedinţa raţiunii
pure şi izvorul armoniei în întregul Univers – iar toate
planetele sunt
însufleţite."
„În întreaga Creaţiune se află o admirabilă armonie
atât în plan
sensibil cât şi în plan suprasensibil, în idei ca şi
în lucruri, în
imperiul naturii cât şi al harului. Această armonie există
atât în
lucruri cât şi în relaţiile dintre ele. Armonia supremă
este Dumnezeu
şi el a întipărit în toate sufletele o armonie interioară
ca imagine a
Sa. Numele, figurile, constelaţiile, în general natura sunt
în armonie
cu anumite taine ale religiei creştine. Aşa cum, de exemplu, în
Univers
există trei lucruri imobile: Soarele, stelele fixe şi mediul cosmic
(în
text = Intermedium. N.tr.), iar tot restul este mişcător, tot aşa se
află şi în Dumnezeul unic: Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Sfera
reprezintă,
de asemenea, Unitatea triplă (Tatăl este centrul, Fiul suprafaţa, Duhul
echidistanţa centrului faţă de suprafaţă – raza), la fel şi alte taine.
Fără spirite şi suflete nu ar exista armonie. În sufletele umane
se
găsesc predispoziţii armonioase de infinit de multe feluri.
Întregul
Părnânt este însufleţit şi prin aceasta se realizează marea
armonie
atât pe Pământ cât şi între acesta şi
constelaţii. Acest suflet
acţionează prin întregul corp al Pământului, dar îşi
are sediul într-o
anumită parte a lui, aşa cum sufletul omului îşi are sediul
în inimă;
şi de aici pleacă, ca dintr-un focar sau dintr-un izvor, acţiunile
sale, în ocean şi în atmosferă. De aici provine simpatia
dintre Pământ
şi constelaţii, de aici acţiunile ritmice ale naturii. Că
Pământul are
cu adevărat un suflet, o arată cel mai clar observarea vremii şi a
aspectelor astronomice care determină de fiecare dată manifestările ei.
În cazul unor aspecte planetare şi constelaţii aerul devine
agitat;
dacă acestea nu există sau sunt slabe sau de scurtă durată, el
rămâne
liniştit."
Aceste lucruri sunt scrise în 1607 de un bărbat, în care
trăieşte şi
vibrează, pe măsură ce apare timpul nou, astrologia christificată care
trage după ea superstiţia astrologică. Sunt scrise de un om dintr-o
dispoziţie cât se poate de pioasă, de un bărbat care ştie că
odinioară
se foloseau, cu drept cuvânt – mai târziu însă
în mod incorect –,
forţele care vin din lumea elementară, am spune azi forţele sibilinice.
Căci el spune: Nu se poate contesta că astfel de spirite – el se referă
la spirite care fac legătura dintre constelaţii şi Pământ – se
fixează
în elementele Pământului, în ceea ce înconjoară
Pământul ca atmosferă.
„Nu se poate nega faptul că, odinioară, astfel de spirite comunicau
omului oracole prin idoli, stejari, dumbrăvi, grote, prin animale etc.;
iar prezicerile obţinute din observarea zborului păsărilor nu era numai
o artă de a deruta pe cei slabi. Acele spirite erau active în
direcţionarea păsărilor prin aer, prin care cu voia Domnului atunci
îi
erau sugerate omului multe lucruri. Încă şi azi se mai aude
despre
păsări de rău augur (piază rea), ca bufniţe, ulii, vulturi, corbi,
numai că aceste exemple sunt tot mai rare. Acele spirite nu pot accepta
să fie dispreţuite, aşa cum o merită, potrivit legii lui Dumnezeu şi a
învăţăturii creştine: dimpotrivă, atunci ele se
îndepărtează şi tac.
Întrucât Mincinosul a avut permisiunea încă de la
început să vorbească
prin animale şi a vorbit prin şarpe cu Eva, el a indus în eroare
neamul
omenesc. De atunci, acesta le-a fost obiceiul: de câte ori ele au
putut
vorbi cu omul, prin voci sau prin semne, prin corpurile sau mişcările
animalelor, ele au folosit această forţă în mod abuziv, şi-au
apropriat
cinstiri dumnezeieşti şi au derutat pe bieţii oameni. Deşi Christos a
venit pentru a nărui lucrările diavolului, deşi a impus tăcere acestor
spirite şi deşi ele şi-au pierdut statuile din temple, dumbrăvile,
grotele şi Pământul pe care l-au stăpânit mult tunp, mai
sunt totuşi
aici; adeseori ele sunt biciul lui Dumnezeu, El spune oamenilor
diferite lucruri prin intermediul lor."
Omul nostru face aluzie la faptul că revelaţiile spirituale se
christifică. În 1607 acest om vorbeşte astfel despre răsturnările
care
au avut loc în lumea spirituală. Cine este acest om? Este el
îndreptăţit să vorbească, ne este îngăduit să-l ignorăm?
Nu, este un om
fără de care azi nu ar exista astronomia şi fizica modernă: este
Johannes Kepler. Şi ai vrea să-i sfătuieşti pe cei care se numesc
în
prezent materialişti sau monişti şi care se referă la Kepler ca la unul
dintre cei care trebuie să le fie idoli să-şi pună la inimă pasajul mai
sus citat. Cele mai importante legi astronomice, cele trei legi ce-i
poartă şi numele şi care domină toată astronomia actuală sunt opera sa.
El vorbeşte despre ceea ce se ridică la suprafaţă treptat o dată cu a
cincea epocă postatlanteană. Trebuie să ne reobişnuim treptat să
cunoaştem acţiunile spirituale legate de stele – acum pătrunse de noul
impuls.
Când a intrat Parsifal în Cetatea Graalului, încă
neştiutor,
nepregătit pentru a pune întrebări în mod liber – potrivit
tradiţiei
mai târzii, preluată de Wolfram von Eschnbach? Când a
intrat Parsifal
în Cetatea Graalului, şi când Amfortas, rănit, a simţit
dureri
infinite? Când a intrat Parsifal în Cetatea Graalului?
Legenda ne
spune: Era timpul lui Saturn; Saturn şi Soarele se aflau în Rac,
la
apogeu. Vedem cum se căuta până la nivelul cel mai intim legătura
dintre Pământ şi stele. Era timpul lui Saturn!
Am aflat că Impulsul christic se află parcă ascuns, în
fundamentele
sufletului; sus continuă disputele teologice şi aduc la lumină ceea ce
devine mai târziu creştinismul tradiţional. Dacă ne referun la
persoana
lui Parsifal aşa cum o descrie legenda putem spune că el nu ştie nimic
despre toate acestea. Tocmai de cele ce s-au petrecut la suprafaţă el
este ţinut la distanţă. Toate acestea el nu trebuie să le ştie.
În
felul acesta este apărat de tot ce s-a petrecut la suprafaţă. El află
aceste lucruri din izvoare care se extrag din fundamentele sufletului,
aşa cum am auzit ieri, când pleacă din Cetatea Graalului; de la
femeia
ce-şi plângea mirele mort pe care-l ţinea pe genunchi; de la
eremit
care este legat de forţe mistice şi de la forţa Graalului, căci el
ajunge la pustnic în ziua Vinerei Mari: încă în mod
inconştient, forţa
Graalului acţionează în el.
Este, aşadar, un om care nu a ştiut nunic din ceea ce s-a petrecut
în mod supraconştient; el este pus în legătură cu sursele
subconştiente
care se ridică la suprafaţă în timpul mai nou; trebuie să extragă
din
aceste surse. Inima şi sufletul său sunt neatinse în puritatea
lor de
ceea ce lumea exterioară îi aduce în viaţa omului, el
trebuie să
primească taina Graalului. Cu forţele sufleteşti cele mai înalte,
mai
pure, mai nobile trebuie să primească taina Graalului. El trebuie să
întâlnească pe cineva care nu este apt să facă faţă acelor
forţe
sufleteşti care trebuie să trăiască plenar taina Graalului: trebuie
să-l întâlnească pe Amfortas. Noi ştim, de fapt, că
Amfortas este
predestinat să fie paznic al Graalului, dar el a decăzut în
forţele
inferioare ale naturii umane; el face legătura între această
decădere
şi paza Graalului; din voluptate şi gelozie el si-a omorât
rivalul.
Toate aceste lucruri sunt de la sine înţelese; din cauză că
lucrurile
sunt mereu greşit înţelese, trebuie să atragem atenţia asupra
faptului
că antroposofia nu propovăduieşte nici un fel de ascetism. Dincolo de
aceste lucruri se află ceva mult mai profund.
Existau un fel de forţe elementare naturale care nu se exteriorizau
sau care nu erau luate în considerare aşa cum se exprimau
în viaţa
obişnuită exterioară, ci aşa cum se exprimau în legătura lor cu
lumile
spirituale încă în cea de a treia epocă transatlanteană.
Ceea ce părea
să pulseze în sistemul sangvin şi nervos prin elemente se ridica
şi
recepţiona tainele. Nu este vorba de o asceză a simţurilor, ci de o
conştientizare a tainelor sfinte. Ele mai puteau fi primite în
cea de a
treia perioadă culturală cu aceleaşi forţe care-l stăpânesc,
în
general, pe om pe Pământ. Acum venise timpul în care
tainele sfinte nu
se dezvăluiau decât forţelor sufleteşti curate, nevinovate,
când omul
găseşte posibilitatea de a se ridica de la ceea ce-l leagă de vocaţia
pământească, de care nici antroposofia nu vrea să-l
înstrăineze. Dar el
trebuie să se ridice de la acea vocaţie pământească, de la ceea
ce îi
era îngăduit în vremea vechii astrologii şi să se
înalţe dacă vrea să
se posteze pe o poziţie nouă fată de vechile taine. Aceasta trebuie s-o
facă prin forţele sufletului nevinovat, care s-a eliberat de tot ce
este pământesc. Faţă de opoziţia creată de antichitatea ebraică,
trebuie creată o altfel de opoziţie. Antichitatea ebraică a atras
atenţia cu severitate: Nimic din forţele sibilinice, care erau
încă
justificate în astrologie, nimic din acestea! Să ne ţinem numai
de zeul
Pământului Iahve!
Din această cauză a luat naştere o repulsie faţă de orice revelaţie
venită de sus, o acceptare a tuturor revelaţiilor de jos, o teamă faţă
de ceea ce se revela din ceruri. Această situaţie trebuia să domine un
timp pe Pământ; trebuia să se manifeste pentru o anumită perioadă
o
anumită opoziţie faţă de ceea ce venea de sus. Forţe ca cele sibilinice
erau privite ca forţe luciferice care veneau de sus. Acum însă,
după ce
entitatea Christos coborâse în corpul lui Iisus din
Nazaret, ceea ce
venea de sus era christificat; acum era din nou îngăduit să
priveşti în
sus, acum legătura dintre Stăpânul Pământului şi Maica
lunară se
schimbase. Deoarece Stăpân al Pământului devenise Christos,
cel care se
revărsase în aura Pământului. De probleme ale lumilor, aşa
cum se ocupa
de ele Curtea regelui Artus, te puteai apropia cu forţele
Pământului;
de problemele proprii ale Graalului nu te puteai apropia cu acţiunea
forţelor terestre, aşa cum a fost cazul lui Amfortas. O mare suferinţă
trebuia să-l atingă pe omul care se apropia de tainele Graalului cu
asemenea forţe. Şi întrucât influenţele constelaţiilor
fuseseră
christificate, un astfel de om care, de fapt, nu primise în sine
nimic
din ceea ce era subiect de dispute la suprafaţă, dar care prin karma sa
se afla într-un punct în care sufletul său putea fi primit
de Christos,
un astfel de om putea fi din nou gândit în legătură cu
forţele sugerate
prin simbolul timp al lui Saturn; adică Saturn şi Soarele care se aflau
în acelaşi timp în semnul Racului. Acela în care
acţionează încă
subteran, încă în fundamentele sufleteşti subconştiente,
Impulsul lui
Christos, Parsifal, vine cu forţa saturniană şi rana arde aşa cum
încă
nu arsese niciodată.
Vedem, aşadar, cum se anunţă timpul mai nou. Sufletul lui Parsifal
este în legătură cu impulsurile istorice, subconştiente, pătrunse
de
aura lui Christos, cu impulsurile christice, chiar şi atunci când
el
încă nu ştie. Dar, încetul cu încetul trebuie să iasă
la suprafaţă ceea
ce a domnit aici, jos, ceea ce a condus istoria umanităţii. Din această
cauză, el trebuie să înveţe treptat să înţeleagă ceea ce nu
poate fi
înţeles niciodată dacă nu te apropii cu forţe sufleteşti
nevinovate,
pure, dacă te apropii cu ştiinţă tradiţională, cu erudiţie. Atunci
poate fi văzut – căci a ieşit la suprafaţă şi a devenit aproape la fel
de cotidian ca Graalul cerese, cel care exprimă numele –, dar este
totuşi vorba de reînnoirea, de schimbarea formei a ceea ce a
constituit
motivul pentru care a luptat la vremea sa, de antichitatea ebraică.
Să stăm în faţa Mamei-fecioare având pe genunchi pe
Christos şi să
spunem: Cine poate simţi sfinţenie în faţa acestei imagini, acela
are
un sentiment despre Graal. Toate celelalte lumini, toţi ceilalţi zei
sunt iradiaţi (umbriţi) de sfânta cupă, acum Maica lunară atinsă
de
Christos. Chibzuieşte „Ce"-ul, chibzuieşte şi mai mult „Cum"-ul! Şi să
ne amintun cum Parsifal, plecând din Cetatea Graalului, are
în faţă
imaginea Miresei şi a Mirelui, care-l pun în legătură cu forţele
christice inconştiente; să ne gândim cum îi instruieşte
eremitul
sufletul nevinovat, la vremea Paştilor, când imaginea Graalului
trebuie
să apară pe cer cu scriere stelară; să-l urmărim cum călăreşte – am
subliniat ieri expres – zi şi noapte, ziua privind natura, noaptea
având adeseori în faţă semnui ceresc al Sfântului
Graal, secera Lunii
strălucind, cu ostia, cu Spiritul lui Christos, cu Spiritul solar
înăuntru; să vedem cum este el pregătit pe drum prin consonanţa
imaginii Mamei-fecioare cu Fiul-Mire şi cu semnul scrierii cereşti,
pentru înţelegerea tainei Sfântului Graal; să vedem cum
în sufletul său
coacţionează ceea ce a pătruns destinele Pământului ca Impuls
christic,
cu scrierea stelară care trebuie înnoită; să vedem cât este
de înrudit
tot ce este christificat cu forţele stelare... (lacună în text.
N.tr.);
întrucât a trebuit să intre în timpul lui Saturn, el
trebuia să facă să
ardă mai intens rănile celui care nu adăstase în mod corect la
Graal,
Amfortas.
Chibzuieşte „Ce"-ul, chibzuieşte şi mai mult „Cum"-ul! Căci nu este
vorba să caracterizăm astfel de lucruri prin cuvinte ca cele pe care
le-am folosit acum sau cu altfel de cuvinte. De Graal nu te apropii cu
anumite cuvinte sau chiar cu speculaţie filosofică. De Graal te apropii
când poţi transforma toate aceste lucruri în sentimente şi
când ştii că
privitor la Graal trebuie să simţi tot ce este sfânt: că trebuie
să
simţi confluarea a ceea ce a trecut de la Lună, a ceea ce a apărut
pentru prima dată în Mama Pământului, Eva, şi reapare apoi
reînnoit în
Mama feciorelnică, a ceea ce a devenit Stăpân al
Pământului, în zeul
Iahve, a ceea ce apare ca Nou Stăpân al Pământului,
în fiinţa lui
Christos care s-a revărsat în aura Pământului. Simţi
confluenţa a ceea
ce acţionează acum din stele, simbolizat prin scrierea stelară, cu
această evoluţie a umanităţii. Dacă iei în considerare toate
acestea,
şi le pătrunzi cu simţirea ca o consonanţă a istoriei umanităţii cu
scrierea stelară, atunci înţelegi şi taina care trebuie să fie
exprimată prin cuvintele care i-au fost încredinţate lui
Parsifal, al
căror ecou îl găsim în legendă: că de fiecare dată
când moare un rege
al Graalului, având vocaţia de păzitor al acestuia, apare pe
Sfântul
Graal numele succesorului demn. Aceasta înseamnă să fie chemat să
înveţe să citească scrierea stelară într-o nouă formă.
Să încercăm, dragi prieteni, să devenim demni să
învăţăm, să citim
într-o formă nouă această scriere stelară; să învăţăm a o
citi aşa cum
trebuie să ne fie dată acum. În fond, nu înseamnă altceva
decât o
citire în scrierea stelară, când încercăm să desluşim
evoluţia umană în
etapele Saturn, Soare, Lună, Pământ până la Vulcan. Dar
trebuie să ştim
în ce contexte vrem să descifrăm scrierea stelară în vremea
noastră. Să
devenim demni de aceasta! Căci nu întâmplător sau fără rost
se spune că
Graalul a fost din nou dus de la locul lui, că pentru perioada
următoare nu a mai fost exterior perceptibil. Să contăm ca pe o nouă
căutare a Graalului, ceea ce ne este permis să cultivăm în
antroposofie, şi să învăţăm a cunoaşte ceea ce se ridica atunci
din
fundamentele sufleteşti subconştiente, ceea ce a urcat în
conştienţa
omului. Să transformăm aceste lucruri, treptat, într-un limbaj
din ce
în ce mai conştient! Să fundamentăm o înţelepciune care să
ne poată
dezvălui din nou legătura pământescului cu cerescul, fără a face
apel
la tradiţia veche, aşa cum poate fi ea revelată în prezent. Apoi
să ne
lăsăm pătrunşi, cu tot ce poate deveni simţire în noi, de modul
cum a
ajuns Parsifal la taina Graalului. Ulterior ea a rămas din nou ascunsă
pentru că oamenii au trebuit să caute legătura Pământului cu
forţele
cosmice mai întâi în domeniul ştiinţei celei mai
exterioare. Trebuie să
înţelegem şi că un spirit cum a fost Kepler a găsit
înţelegere cu
ajutorul legilor lui cereşti matematico-mecanice – dar iarăşi trebuia
să se afunde în fundamente sufleteşti subconştiente, ceea ce el a
adăugat fiind pătruns cu adevărat de Impulsul christic. Când
vorbim
despre evoluţia noastră pământească şi cum se leagă aceasta de
Cosmos,
noi vorbim în sensul său. El ne spune: „Aşa cum, de exemplu,
în Univers
există trei lucruri imobile: Soarele, stelele fixe şi intermediumul
(mediul sau spaţiul cosmic. N.tr.), iar tot restul este mişcător tot
aşa se află şi în Dumnezeul unic: Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh. Sfera
reprezintă, de asemenea, Unitatea triplă (Tatăl este centrul, Fiul
suprafaţa, Duhul echidistania centrului faţă de suprafaţă – raza), la
fel şi alte taine. Fără spirite şi suflete nu ar exista armonie.
În
sufletele umane se găsesc predispoziţii armonioase în infinit de
multe
feluri. Întregul Pământ este însufleţit şi prin
aceasta se realizează
marea armonie atât pe Pământ cât şi între
acesta şi constelaţii. Acest
suflet acţionează în întregul corp al Pământului, dar
îşi are sediul
într-o anumită parte a lui, aşa cum sufletul omului îşi are
sediul în
inimă; iar de aici pornesc, ca dintr-un focar sau dintr-un izvor,
acţiunile sale, în ocean şi atmosferă. De aici provine simpatia
dintre
Pământ şi constelaţii, de aici şi acţiunile ritmice ale naturii.
Că
Pământul are cu adevărat un suflet, o arată cel mai clar
observarea
vremii şi a aspectelor astronomice care determină de fiecare dată
manifestările ei. În cazul unor aspecte planetare şi constelaţii,
aerul
devine agitat; dacă acestea nu există sau sunt slabe sau de scurtă
durată, el rămâne liniştit".
„Acestea şi nenumărate transformări şi fenomene care se petrec
în şi
pe Pământ sunt atât de ordonate şi exacte,
încât nu pot fi atribuite
unei cauze oarbe şi întrucât înseşi planetele nu ştiu
nimic despre
unghiurile pe care le formează razele lor pe Pământ, acesta
trebuie să
aibă un suflet. Se va putea conştientiza la acesta tot ce este analog
cu părţile corpului animal. Planetele şi arborii sunt părul lui,
metalele sunt venele, apele mării îi sunt băuturi. Pământul
are o forţă
formatoare, un soi de imaginaţie, mişcare, anumite boli şi fluxul şi
refluxul care sunt respiraţia animalului. Sufletul Pământului
pare să
fie un fel de flacără, de unde provine căldura subterană şi din această
cauză nu există reproducere fără căldură. O anumită imagine a
Zodiacului şi a întregului firmament este întipărită de
Dumnezeu în
sufletul Pământului."
Noi vedem în prezent cum a fost imprimată această imagine a
Zodiacului în sufletul Pământului, în aura
Pământului, şi, trecând prin
aceasta, ajungem treptat până la cealaltă parte a concepţiei lui
Kepler: până la acea parte care trebuia să rămână în
fundamentele
subconştiente ale sufletului, care arată însă cu claritate că
ceea ce
considerăm azi cosmologie este o împlinire. Pe cât este de
profund
fundamentată în evoluţia omenirii ceea ce trebuie să fie pentru
noi
antroposofia noastră, pe atât este ea legată cu acel avertisment
care
vine spre noi de la Sfântul Graal. Şi dacă avem în vedere
Europa,
Apusul vechilor timpuri şi ceea ce a persistat în perioada
postatlanteană ca amintiri ale timpului atlantean, când vedem cum
în
cultura greacă răsună în cultul lui Apolo un ultim ecou care ne
spune
cum a fost christificat cândva în lumile superioare cel ce
a devenit
ulterior Iisusul nathanic, care a coborât apoi, săvârşind
Misteriul de
pe Golgota, când urmărim toate acestea ne întrebăm: De unde
a venit
Christos? Cum a coborât el pentru a deveni Stăpân al
Pământului? El a
venit de la vest spre est, iar de la est a venit din nou spre vest. El
a venit din domeniul Ierarhiilor superioare, în învelişul
său exterior.
Fiinţele Ierarhiilor superioare l-au adus jos, El le aparţinea. Că
lucrurile stau aşa ne aminteşte legenda lui Parsifal care ne spune: O
ceată de îngeri i-au adus lui Titurel Sfântul Graal,
adevărata taină a
lui Iisus Christos, a legăturii Stăpânului Pământului cu
Mama
feciorelnică şi o ceată de îngeri îl aşteaptă în
domeniul Ierarhiilor
superioare. Dacă-l căutăm aici vom înţelege sensul concepţiei
noastre
antroposofice, vom înţelege treptat aspectul de constelaţie al
Sfântului Graal, aspectul uman al Sfântului Graal, vom
ajunge la Mama
cu Iisus, cu Christos.
Am căutat, dragi prieteni să atragem atenţia asupra istoriei
umanităţii, în măsura în care aceasta este purtată de forţe
spirituale.
Şi dacă aţi simţit ceva din ceea ce eu, prin cuvintele mele, am vrut să
modific nu numai în gândirea, ci în dispoziţia
dumneavoastră
sufletească, atunci a fost atins scopul urmărit prin acest ciclu de
conferinţe. Aş fi putut numi acest ciclu de conferinţe tot atât
de
bine: „Despre căutarea Sfântului Graal". Să fie lăsat judecăţii
fiecărui om dacă în ceea ce se înţelege aici prin expresia
Armonia
tuturor religiilor se vor putea regăsi cu adevărat într-o zi
confesiunile răspândite pe întregul Pământ. Poate fi
lăsat în grija
fiecărui om să decidă aceasta singur. Şi poate fi lăsată fiecărui
suflet judecata asupra faptului dacă ceea ce se numeşte unitatea
religiilor este mai bine atins cu ce am încercat să caracterizăm
drept
căutarea Graalului, decât cu alte lucruri care vorbesc despre
unitatea
religiilor, dar care reprezintă cu totul altceva.
Cine va vrea să ţină cont strict de aspectul confesional
îngust
delimitat, cu siguranţă nu va putea fi convins la început.
Aceasta
provine de la faptul că el îşi apleacă urechea spre ceea ce am
văzut că
nu este decât partea exterioară a faptelor propriu-zise ale lui
Christos, care sunt de natură spirituală. Ceea ce am vrut să evocăm
în
faţa sufletelor noastre este cum cineva a fost condus de karma sa spre
aceste fapte spirituale ale lui Christos care, din această cauză, este
un model ideal pentru unificarea religioasă a Pământului, cum
Parsifal
a fost cel condus spre aceste lucruri; şi ne gândim la acea
continuare
a legendei lui Parzival care spune că Graalul, pentru perioada
când a
devenit apoi invizibil în Europa, a fost dus în ţinutul
preotului Ioan,
care-şi avea împărăţia dincolo de locurile în care au ajuns
cruciaţii.
În vremea cruciadelor era venerat ţinutul preotului Ioan,
succesorul
lui Parsifal, şi după felul în care era căutat trebuie spus:
Chiar dacă
toate acestea au fost exprimate în formule geografice
pământeşti, locul
lui Ioan nu se poate găsi cu adevărat pe Pământ.
Oare este aceasta, în legenda europeană care voia să continue
legenda lui Parsifal, o presimţire a faptului că Christos, care există
inconştient în noi, acţionează din acea vreme şi în
fundamentele
Orientului şi că poate disputele religioase care au loc aici se
oglindesc în supraconştient? Ar putea fi acest lucru influenţat
de
efluviile şi revelaţiile adevăratului Impuls al lui Christos, aşa cum a
început să se întâmple în Occident potrivit
revelaţiei lui Parsifal?
Oare lumina solară a Graalului să fie menită să lumineze peste toţi
zeii de pe Pământ, aşa cum o sugerează simbolic faptul că atunci
când
fecioara aduce cupa strălucitoare ca aurul având în ea
taina Graalului
aceasta întunecă celelalte lumi? Ar trebui oare să aşteptăm ca –
spre
deosebire de ceea ce se crede azi – forţele christice, acţionând
încă
inconştient, să se alăture într-o formă modificată la ceea ce a
apărut
ca lumină în Occident potrivit expresiei: Ex oriente lux? Ar trebui să se
poată lega lumina cu lumină? Pentru aceasta va fi necesar ca noi să fim
pregătiţi, noi, cei care prin karma noastră ne aflăm aşezaţi pe solul
acelor curente geografice, culturale peste care a trecut Christos
încă
atunci când a christificat pe Iisus din Nazaret în regiuni
suprapământeşti, pentru a se muta apoi în Orient. Să
ridicăm privirea
şi să simţim că prin înalturile noastre a avut loc trecerea lui
Christos deja în revelaţiile sale prepământene. Să
dezvoltăm
aptitudinea de a-L înţelege în aşa fel încât să
nu înţelegem eronat
ceea ce el va spune către noi, când va veni timpul ca alte
mărturisiri
de credinţă ale Pământului să fie străbătute de impulsurile sale!
