|
V-am vorbit despre forţele Sibilelor, v-am atras atenţia asupra
faptului că le vedem ivindu-se ca umbre ale filosofilor greci în
Ionia
şi că după aceasta, timp de secole, au scos la lumina zilei ca prin
vrajă, din viaţa lor sufletească haotică, în parte
înţelepciune
profundă, în parte numai haos spiritual. Timp de secole ele au
dominat,
mult mai mult decât vrea să accepte istoria, viaţa spirituală a
sudului
Europei şi a ţinuturilor învecinate. Am vrut să spun că această
exteriorizare ciudată a Sibilelor face trimitere mai cu seamă la o
anumită forţă a sufletului omenesc care îşi avea semnificaţia ei
benefică în timpuri mai vechi, în cea de a treia perioadă
culturală
postatlanteană. Dar perioadele culturale se schimbă în cursul
evoluţiei
istorice a omenirii. Forţele cu care Sibilele au scos la lumina zilei
uneori adevărate nerozii erau încă, în cea de a treia epocă
postatlanteană, forţe sufleteşti bune, cu totul drepte, într-o
vreme
când se practica astrologia, când înţelepciunea
stelelor acţiona în
sufletele umane; tot atunci, prin influenţa înţelepciunii
stelare, erau
armonizate forţele care apoi au ieşit la suprafaţă în mod haotic
în
prezicerile Sibilelor. Din acest fapt puteţi deduce că forţele care
oricum domină undeva în Univers, de exemplu, cele care
cârmuiesc acum
în sufletele Sibilelor, în sine nu pot fi niciodată bune
sau rele, ci
că ele sunt bune sau rele în funcţie de locul şi timpul în
care apar.
Forţe care au apărut în sufletele Sibilelor erau întru
totul bune,
numai că ele nu erau adecvate evoluţiei sufleteşti a celei de a patra
epoci postatlanteene. Atunci nu trebuiau să domine în sufletele
oamenilor forţele care se ridicau din fundamentele subconştiente, ci
cele care vorbeau sufletului prin claritatea eului. Aţi aflat ieri cum
profeţii evreilor lucrau în sensul reprimării forţelor sibiline
şi a
aducerii la suprafaţă a forţelor care vorbesc prin claritatea eului, ba
putem spune că reprimarea forţelor haotice ale Sibilelor şi aducerea la
lumină a ceea ce poate vorbi prin eu este chiar caracteristica
profeţimii vechi ebraice.
Împlinirea strădaniilor vechilor profeţi evrei, ceea ce putem
numi,
aşadar, „a aduce pe făgaşul cel bun" forţele Sibilelor,
împlinirea
acestei sarcini a venit prin Impulsul christic. Când Impulsul lui
Christos a pătruns în modul bine cunoscut nouă în evoluţia
pământească
a umanităţii a fost vorba de o reprimare pentru un anumit timp a
forţelor apărute la suprafaţă în mod haotic prin Sibile, asemenea
unui
râu care după ce curge un timp la suprafaţă dispare într-o
grotă
subterană, pentru a reapărea mai târziu din nou la suprafaţă
(în l.
română, izbuc. N.tr.). Într-o altă modalitate, şi anume
în cea
limpezită prin Impulsul christic, în expresia pe care el o putea
da
acestor forme după ce a pătruns în aura Pământului, aceste
forţe
trebuiau să urce din nou la suprafaţă. La fel cum, după ce am dezvoltat
timp de o zi forţele noastre sufleteşti, trebuie să le cufundăm
în
subconştientul nopţii pentru a ne trezi apoi din nou, a fost necesar ca
aceste forţe, care au avut justificarea lor în a treia perioadă
de
cultură postatlanteană, să curgă neobservate, puţin parcă sub suprafaţa
vieţii sufleteşti, pentru a reapărea, aşa cum vom vedea. Vom avea
aşadar în faţa noastră fenomenul forţelor care se exteriorizează
atât
de haotic în cazul Sibilelor, care sunt forţe umane ce trebuie să
fie
curăţate de Impulsul christic, dar care se cufundă în
fundamentele
vieţii sufleteşti. Umanitatea nu ştie nimic despre faptul că Christos
lucrează mai departe cu aceste forţe în fundamentele sufletului.
Totuşi, aşa stau lucrurile în fapt.
Este un spectacol grandios, din punct de vedere al ştiinţei
spiritului, observarea intervenţiei acestui Impuls al lui Christos,
observarea modului cum, începând cu Conciliul de la Nicea,
oamenii se
ceartă în conştienţa lor superficială pentru stabilirea dogmelor,
cum
se înfruntă cu patimă cu conştienţa lor şi cum ceea ce este mai
important pentru creştinism se petrece în fundamentele
subconştiente
ale sufletului. Impulsul christic nu lucrează la nivelul la care
oamenii se ceartă, ci în fundamente; mai sunt unele lucruri care
vor
trebui să fie dezvăluite de înţelepciunea umană, lucruri pe care,
dacă
le examinăm numai la suprafaţă, ne apar ca fiind stranii. Unele aspecte
vor mai trebui să fie dezvăluite pentru că acţionează ca un simptom al
lucrării Impulsului christic în adâncurile vieţii
sufleteşti umane.
Astfel vom putea vedea sau înţelege că cele mai importante
desfăşurări
cu privire la configurarea curentului creştin în Occident nu pot
avea
loc prin dezbaterea problemelor pentru care se ceartă episcopii, ci că
aspecte istorice importante se datorează unor decizii care se iau
în
fundamentele vieţii sufleteşti şi care urcă în conştienţă ca
nişte
vise; astfel încât oamenii, din ceea ce percep în
vis, nu pot să
decripteze ce se întâmplă în adâncuri. Şi
există lucruri – vreau să
numesc numai un simptom – în care parcă urcă oglindiri prin vise
a ceea
ce Christos întreprinde în fundamentele sufleteşti
adânci, pentru a
aduce pe făgaşul corect forţele sufleteşti umane in cursul dezvoltării
istorice a Occidentului.
Poate vreun suflet să fie mişcat în aşa fel încât
să presimtă ceva
din ceea ce vreau să spun prin aceste cuvinte, când vedem că la
28
octombrie 312 fiul lui Constantin Chlorus, Constantin cel Mare, luptă
împotriva lui Maxenţiu din Roma şi ia o decizie de importanţă
capitală
pentru întregul Occident, privitor la configuraţia
creştinismului;
lupta şi victoria sunt uimitoare. Această bătălie dată în faţa
Romei de
Constantin împotriva oponentului său Maxenţiu nu a fost
hotărâtă prin
ordine militare, nici prin perspicacitatea comandanţilor, ci prin vise
şi semne sibilinice! Ni se povesteşte ceva semnificativ despre această
bătălie care a avut loc la 28 octombrie 312: că Maxenţiu, atunci
când
Constantin se apropia de porţile Romei, a avut un vis. Cineva îi
spunea
– în timp ce el se afla încă între zidurile oraşului:
Nu mai sta pe
locul pe care te afli! Sub influenţa acestui vis, întărit
încă şi de
cercetarea conţinutului profeţiilor Sibilelor, Maxenţiu a comis cea mai
mare nerozie – privind din afară – pe care o putea face: el a părăsit
Roma şi a luptat, cu armata sa care era de patru ori mai puternică
decât cea a lui Constantin, nu apărat de zidurile Romei, ci
în afara
acestora. Căci previziunea cărţilor sibiline spunea: Dacă vei lupta
împotriva lui Constantin în afara zidurilor Romei îl
vei distruge pe
cel mai mare inamic al Romei. Aceasta era una dintre spusele oraculare
sibiline! Încrezător, Maxenţiu a ieşit în faţa porţilor
Romei. Aşa cum,
odinioară, un alt oracol l-a condus pe Cressus, la fel şi acesta l-a
condus pe Maxenţiu. Prin întreprinderea sa el a distrus pe cel
mai mare
duşman al Romei, pe sine însuşi.
Constantin a avut un alt vis în care i se spunea: Pune
în faţa
armatei tale – ea nu era atât de mare, ci de patru ori mai mică
decât
cea a lui Maxenţiu – semnul lui Christos! El a arborat semnul şi a
obţinut victoria. O decizie importantă pentru configuraţia Europei a
fost hotărâtă prin vise şi sentinţe sibilinice! Aici izbucneşte
la
suprafaţă ceea ce se petrece în străfundurile vieţii sufleteşti a
omului european. Cu adevăiat, ca un fluviu care a dispărut în
cavernele
munţilor, astfel încât nu-l vezi şi poţi presupune lucrul
cel mai
ciudat, aşa continuă să curgă curentul Impulsului christic în
adâncurile sufletelor oamenilor europeni, acţionând mai
întâi ca un
fapt ocult.
Dragii mei prieteni, permiteţi-mi să fac acum mărturisirea că
în
cercetarea mea în cadrul ştiinţei spiritului, în urmărirea
acestui
curent, i-am pierdut adeseori urma; deci trebuia să caut locul unde el
va reapărea. Am presupus că „râul" Impulsului christic apare
încet, că
nici astăzi nu se manifestă pe deplin. Dar unde apare el? Aceasta era
întrebarea. Cum reapare el? Dacă urmăriţi, dragi prieteni,
expunerile
mele din cărţi şi din ciclurile de conferinţe şi dacă vi se va
întâmpla
să simţiţi ca şi mine, veţi găsi că ceea ce eu am spus în
legătură cu
Sfântul Graal nu vă satisface. Aşa cum am mărturisit, aşa mi se
întâmplă şi mie; nu pentru că aş fi spus ceva care nu stă
în picioare,
dar tocmai când stabileam un lucru mă simteam nemulţumit.
Adeseori,
când urmăream curentul despre care am vorbit mai înainte
în înaintarea
sa, când urmăream evoluţia creştină ocultă a Occidentului
în faţa
sufletului îmi apărea avertismentul: Trebuie să afli mai
întâi unde se
află scris numele lui Parsifal. Şi a trebuit să aflu, dragi prieteni,
că cercetările oculte sunt conduse într-un mod uimitor. Pentru a
nu fi
ispitiţi să facem speculaţii şi să ne deplasăm în domenii de unde
împreună cu adevărul ocult ar putea foarte uşor să-şi ia zborul
fantezia, suntem conduşi cu încetul şi din aproape în
aproape pentru a
aduce la lumină adevărul, pentru a ne convinge despre corectitudinea
lui. Astfel, a trebuit să mă resemnez în aşteptarea răspunsului
la
întrebarea: Caută unde se află scris numele lui Parsifal!
Dragi prieteni, eu preluasem ceea ce cunoaşteţi cu toţii din legenda
lui Parsifal, şi anume că, după ce Parsifal se întoarce vindecat
de
erorile sale şi regăseşte calea spre Sfântul Graal, i se vesteşte
că pe
cupa sfântă ar fi apărut numele său. Dar unde se află, unde poate
fi
găsită cupa sfântă? Astfel de cercetări oculte te ţin adeseori
în loc,
astfel încât nu poţi face mare lucru; pentru a nu fi scos
în afara
problemei prin speculaţii asupra adevărului, eşti ţinut în loc.
Apar
jaloane în activitatea de cercetare. Aşa mi-au apărut şi mie,
în cursul
multor ani, momente în care căutam răspuns la întrebarea:
Unde găseşti
cupa pe care e scris numele lui Parsifal?
Ştiam că ar exista unele semnificaţii ale cupei sfinte, în
care se
afla ostia, aşadar un disc (de azimă, folosit la împărtăşania
catolicilor, N.tr.). Iar pe cupa sfântă trebuia să fie scris
„Parsifal". Am conştientizat cât de profund semnificativ este un
pasaj
ca cel din Evanghelia după Marcu, cap. 4, versetele 11-12, 33 şi 34
unde se spune că Domnul indică multe lucruri în parabole, pe care
numai
treptat le lămureşte. În cercetarea ocultă adeseori eşti condus,
treptat şi încet, în direcţia indicată de karma; şi
când îţi vine în
întâmpinare ceva care pare să se refere la un anumit lucru
nu ştii ce
trebuie să preiei din acesta în sufletul tău, sub influenţa
forţelor
care vin din lumile spirituale. Adeseori nici nu ştii că ceea ce se
obţine din adâncurile lumii oculte se referă la o problemă pe
care o
urmăreşti timp de mulţi ani. Astfel, eu nu am ştiut ce să fac cu ceea
ce mi-a spus spiritul poporului norvegian, spiritul poporului nordic,
despre Parsifal: Învaţă să înţelegi cuvântul care a
curs prin puterea
mea în legenda nordică a lui Parsifal: „Ganganda greida" –
consolarea
sau mângâierea rătăcitoare! De asemenea nu am ştiut ce să
fac cu
impresia primită când am mers o dată în biserica
Sfântul Petru din
Roma, sub influenţa lucrării lui Michelangelo Mama cu Iisus, care o
înfăţişează
pe Sfânta Fecioară cu o figură încă atât tânără
ţinând pe genunchi pe
Iisus mort. Şi contemplând această operă de artă – aceasta este o
astfel de dirijare – mi-a apărut din lumea spirituală, nu ca o viziune,
ci ca o imaginaţie adevărată, reprezentarea din Cronica Akasha care ne
arată cum Parsifal atunci când pleacă pentru prima oară din
cetatea
Graalului, necunoscând nimic despre tainele care guvernează
acolo,
întâlneşte în pădure o femeie tânără care-şi
ţine pe genunchi mirele
mort pe care-1 plânge. Dar eu ştiam că imaginea, fie că este
vorba de
Mamă sau de Mireasa căreia i-a fost luat Mirele prin moarte – Christos
este numit adeseori Mirele –, are o mare importanţă şi că ansamblul
care mi s-a înfăţişat fără contribuţia mea are o semnificaţie
aparte.
Aş putea să vă mai înşir asemenea semne care mi-au apărut
în cursul
căutării răspunsului la întrebarea: Unde se află scris numele lui
Parsifal pe Sfântul Graal? Că el trebuia să se afle scris,
aceasta ne-o
spune chiar legenda. Să ne reamintim trăsăturile cele mai importante
ale legendei lui Parsifal.
Ştim că Parsifal este născut de mama sa Herzeleide, după ce tatăl
plecase cu armata şi că aceasta l-a născut în dureri mari, şi
în mod
ciudat, însoţite de apariţii asemănătoare viselor. Ştim că ea a
vrut
să-l ferească de exerciţiile cavalereşti şi de virtuţile cavalereşti,
că a lăsat pe alţii să-i administreze proprietăţile şi s-a retras
în
singurătate pentru a-şi creşte copilul în aşa fel
încât să rămână
departe de ceea ce putea să i se întâmple; copilul nu
trebuia să fie
expus pericolelor la care fusese expus tatăl său. Dar ştim că băiatul a
început de timpuriu să privească tot ce poate fi admirat în
natură şi
că nu a învăţat nimic prin educaţia dată de mamă, decât că
domneşte un
Dumnezeu, că apoi a manifestat tendinţa de a sluji acestui Dumnezeu.
Dar el nu ştia nimic despre Dumnezeu, şi, o dată, când a
întâlnit
cavaleri, i-a luat drept Dumnezeu şi a îngenuncheat în faţa
lor. Când
copilul i-a spus mamei că a văzut cavaleri şi că ar vrea să devină şi
el cavaler, mama îl îmbrăcă în haine de bufon şi-l
lăsă să meargă în
lume. Ştim că băiatul a plecat în lume, a trăit unele aventuri
şi– ceea
ce are o semnificaţie foarte profundă – ştim că, mai târziu, mama
sa a
murit de inimă rea datorită dispariţiei fiului, care nici nu şi-a
întors capul pentru a-şi lua rămas bun şi a plecat în lume
pentru a
trăi aventuri cavalereşti. Ştim că, după unele peregrinări, în
care a
aflat câte ceva despre esenţa cavalerismului şi virtutea
cavalerului,
ajunge la Cetatea Graalului. Am amintit cu alt prilej cum aflăm din
legendă cea mai bună variantă a sosirii lui Parsifal în Cetatea
Graalului, la Chrétien de Troyes; cum ne este prezent faptul că,
după
ce a făcut lungi călătorii, Parsifal ajunge într-un ţinut izolat,
unde
întâlneşte doi oameni: unul vâsleşte, conducând
o barcă, celălalt
pescuieşte din barcă; cum, întrebând lumea, el este
îndrumat spre
regele pescar; cum întâlneşte apoi pe regele pescar
în Cetatea
Graalului; cum regele pescar, deja slăbit de vârstă, trebuind să
stea,
din această cauză, în patul de odihnă, îi
înmânează în cursul
convorbirii paloşul primit în dar de la nepoata sa; cum apoi,
intră în
sală un scutier ţinând în mână o suliţă din care
curge sânge pe mâna
scutierului – acum apare o fecioară cu Sfântul Graal care este un
fel
de cupă. Din ceea ce se află în Graal radiază o asemenea
strălucire
încât toate luminile din sală pălesc, aşa cum lumina
stelelor este
estompată de Soare şi de Lună. Aflăm apoi că în acest Sfânt
Graal se
află ceea ce constituie hrana specială a bătrânului tată al
regelui
pescar, care este diferită de ceea ce se serveşte din abundenţă la cina
la care participă regele pescar şi Parsifal. Aceştia se hrănesc cu
alimente obişnuite. De câte ori se aduce un nou fel de
mâncare, Sfântul
Graal este dus în camera tatălui regelui pescar care primeşte
hrană din
ceea ce se află în Graal. Parsifal, căruia pe drumul care-l
adusese
aici îi fusese sugerat să nu pună prea multe întrebări, nu
întreabă de
ce sângerează suliţa, nici ce reprezintă Graalul –
bineînţeles, el nu
ştia numele acestuia. Aşa cum aflăm de la Chrétien de Troyes,
Parsifal
este găzduit peste noapte în acelaşi spaţiu în care avusese
loc tot ce
am povestit. A doua zi găsi întregul castel gol. El strigă să
vină
cineva. Nimeni nu se afla în preajmă. Se îmbrăcă singur.
Numai calul
şi-l găsi jos, pregătit de drum. El crezu că toţi erau la
vânătoare, şi
dori să plece călare după ei pentru a întreba despre minunea
Graalului.
Dar după ce trecu călare peste puntea basculantă aceasta s-a ridicat cu
o viteză atât de mare încât calul trebui să sară
pentru a nu cădea în
şanţul cetăţii. În jur nu află nimic din societatea pe care o
găsise cu
o zi înainte în cetate. Apoi, Chrétien de Troyes
povesteşte cum
Parsifal întâlneşte într-o regiune împădurită o
femeie cu un bărbat
mort pe genunchi, pe care-l plânge. Ea este prima care-i spune ce
el ar
fi trebuit să întrebe despre marile taine care i se revelaseră.
Ştim,
conform celor povestite de Chrétien de Troyes, că el a mai făcut
câteva
călătorii, şi că în ziua Vinerei Mari a ajuns la un pustnic care
se
numea Trevericent; ştim cum acesta îi arată că este blestemat
pentru că
a pierdut prilejul de a acţiona într-un mod care ar fi fost ca o
tămăduire a regelui pescar, şi anume să întrebe despre minunile
cetăţii. Atunci primeşte o anumită învăţătură.
Acum, când am încercat să-l însoţesc pe Parsifal
la pustnic, mi s-a
dezvăluit un cuvânt care, aşa cum trebuie să-l exprim potrivit
cercetărilor de ştiinţă a spiritului, nu este comunicat nicăieri, dar
cred că-l pot afirma cu deplin temei. Un cuvânt rostit de
bătrânul
pustnic m-a impresionat profund, după ce îl făcu atent asupra
Misteriului de pe Golgota despre care Parsifal ştia puţine lucruri,
în
ciuda faptului că sosise aici într-o zi de Vinerea Mare.
Bătrânul i-a
spus lui Parsifal – folosesc cuvinte care au circulaţie în
prezent,
care sunt fidele numai prin sensul lor: Gândeşte-te ce s-a
întâmplat cu
prilejul Misteriului de pe Golgota! Îndreaptă-ţi privirea spre
Christos
răstignit pe cruce, care i-a spus lui Ioan: „De acum, aceasta este Mama
ta", şi Ioan nu o mai părăsi. Tu însă – grăi bătrânul către
Parsifal –,
tu ai părăsit-o pe maica ta, Herzeleide. Din cauza ta, ea a plecat din
lume! Parsifal nu înţelese întregul context, dar erau
cuvinte spuse cu
o intenţie spirituală, ca să acţioneze mai departe în sufletul
său ca
imagine, pentru ca el să-şi afle echilibrarea karmică pentru faptul că
îşi părăsise mama în chiar imaginea lui Ioan care nu-şi
părăseşte mama.
Acest fapt trebuia să aibă un ecou în sufletul său. Parsifal
rămâne un
timp la pustnic, apoi căută din nou drumul spre Sfântul Graal. El
găseşte Graalul cu puţin înainte sau chiar înainte de
moartea
bătrânului Amfortas, regele pescar. Atunci este momentul în
care îi
vine în întâmpinare cavaleria Sfântului Graal,
cavaleria sfântă,
spunându-i: Numele tău străluceşte pe Graal! Tu eşti viitorul
stăpân,
regele Graalului, căci numele tău a apărut strălucitor pe cupa
sfântă!
Parsifal devine rege al Graalului. Aşadar, numele Parsifal este scris
pe cupa sfântă, strălucitoare ca aurul, în care se află o
ostie. Pe
această cupă este scris numele său.
Şi acum era necesar să găsesc cupa. Mi s-a părut întotdeauna
necesar, în cazul unei cercetări oculte, să iau în seamă nu
numai ceea
ce rezultă nemijlocit din sursele oculte, ci, atunci când este
în joc o
problemă importantă, să am în vedere şi ceea ce a adus la lumină
cercetarea exterioară. Cred că nu este bine să neglijezi ceea ce
erudiţia exterioară are de spus, pentru a rămâne cu picioarele pe
pământ şi să nu te pierzi în nori, în utopie. Aici a
fost momentul în
care eruditia exoterică m-a indus în eroare. Prin ceea ce ea a
scos la
lumină, m-a deviat mult timp de la cărarea cea dreaptă; căci din
această cercetare exoterică am putut afla că, atunci când a
început
să-şi scrie Parsifalul său,
Wolfram von Eschenbach – aşa spune cercetarea exoterică – a folosit,
după propriile sale cuvinte, pe Chrétien de Troyes şi pe un
anume Kyot.
Cercetarea exoterică nu poate să-l identifice pe acest Kyot, şi din
această cauză îl consideră ca pe o invenţie a lui Wolfram von
Eschenbach, ca şi cum acesta, pentru multele lucruri pe care le adaugă
la ceea ce găseşte la Chrétien de Troyes, ar mai fi vrut să
găsească şi
o altă sursă. Ştiinţa exterioară accepta un singur lucru, că Kyot ar fi
copiat operele lui Chrétien de Troyes şi că Wolfram von
Eschenbach ar
fi prelucrat acest fapt într-un mod plin de fantezie.
Cercetarea actuală trebuie să-l determine pe om să facă abstracţie
de calea care trece prin Kyot, căci cercetarea exterioară îl
consideră
ca fiind o invenţie a lui Wolfram von Eschenbach. Totodată – şi acestea
sunt combinaţii karmice –, în timp ce eu eram indus în
eroare în
această privinţă, epocile postatlanteene, aşa cum s-au desfăşurat
înaintea Misteriului de pe Golgota, înaintea epocii a patra
postatlanteană, reapar, într-un anumit fel, după această epocă.
Astfel,
epoca a treia reapare abia în epoca noastră, a cincea, a doua
în cea de
a şasea şi prima epocă, aceea a sfinţilor Rishi va reapărea în
epoca a
şaptea în modul pe care l-am prezentat de mai multe ori. Mi s-a
arătat
– acesta este rezultatul unei cercetări de mulţi ani – din ce în
ce mai
clar că, efectiv, în epoca noastră există ceva care este ca o
înviere a
astrologiei epocii a treia postatlanteene străbătură de Impulsul
christic. De fapt, astăzi trebuie să cercetăm în stele altfel
decât se
cerceta atunci, dar scrierea stelară trebuie să aibă din nou importanţă
pentru noi, să ne spună ceva. Şi iată că într-un mod uimitor s-au
asociat, s-au combinat acest gând al reapariţiei scrierii stelare
şi
acela al tainei lui Parsifal. Astfel încât nu am mai avut
altă
posibilitate decât să cred că sunt legate una de cealaltă. Atunci
s-a
înfăţişat sufletului meu o imagine. Imaginea mi-a fost dată
când am
încercat să-l însoţesc pe Parsifal în drumnul său de
la Trevericent
spre Cetatea Graalului. Chrétien de Troyes ne-a descris
într-un mod
care vorbeşte inimii întâlnirea cu acest pustnic. Aş vrea
să vă prezint
un mic fragment din acest episod, în care se povesteşte cum
ajunge
Parsifal la bătrân:
El dă pinteni calului
Şi din adâncul inimii oftează
Pentru că vinovat se simte faţă de Dumnezeu,
Căinţa îi sfredeleşe pieptul.
Plângând el străbate pădurea
În faţa chiliei totuşi se opreşte
Coboară din şa,
Armele la pământ le pune
Şi-ntr-o mică bisericuţă
Găseşte cucernicul om.
În suferinţa sa
Se lasă-n genunchi în faţa lui.
Lacrimi ce-i curg din ochi
Coboară neîncetat pe bărbia sa,
În timp ce cu simplitate de copil
Îşi împreună mâinile în faţa lui.
„Voi care dăruiţi mângâierea,
Ascultaţi mărturisirea-mi plină de căinţă:
Cinci ani am fost orbit de-amăgiri,
Fără credinţă am trăit
Şi năzuiam într-una spre rău."
„Spune-mi de ce-ai făcut aceasta
Şi roagă-l pe Domnul să te lase
Să te mai apropii o dată
De fericita ceată."
„La regele pescar fost-am o dată;
Am văzut lancea de pe al cărui
Oţel sânge picura. Am văzut Graalul
Şi n-am întrebat
Ce vrea să spună acel sânge,
Şi ce-nsemna Graalul.
Din acea zi până azi
În grea suferinţă a sufletului am fost.
Mai bună mi-ar fi moartea!
Şi-acolo-am uitat de Domnul nostru
Şi am rămas departe de harul său."
„Spune-mi dar cum eşti numit."
„Sunt cunoscut ca Parsifal."
Din adâncul pieptului suspină bătrânul:
Numele îi este bine cunoscut.
Grăieşte el: „Te-a unit cu suferinţa
Greşeala ce fără ştiinţă ai făcut".
Şi-atunci au loc convorbirile dintre pustnic şi Parsifal de care am
vorbit mai înainte. Când am încercat apoi să-l
însotesc în spirit pe
Parsifal, care, după ce a făcut popasul la eremit, s-a îndreptat
din
nou spre Graal, adeseori am avut o trăire ca şi cum mi s-ar lumina
în
suflet imaginea drumului lui pe timp de zi şi de noapte şi faptul că
în
timpul zilei el era dăruit naturii, iar noaptea stelelor, ca şi cum
în
inconştientul său ar fi vorbit scrierea stelară. Şi era ca şi cum
scrierea stelară ar fi fost numai o prevestire a ceea ce cavaleria
sfântă, care-l întâmpina din partea Graalului, i-ar
spune: „Din Sfântul
Graal străluceşte numele tău, luminând!," Dar Parsifal, evident,
nu
ştia ce ar putea face cu ceea ce-i lumina din stele, căci aceasta
rămânea în inconştientul său şi din această cauză nici nu
poate fi
interpretat foarte corect, oricât ai încerca să te
adânceşti prin
cercetare de pe poziţia ştiinţei spiritului.
Atunci, am încercat să mă întorc încă o dată la
Kyot şi, ce să vezi:
mai cu seamă un lucru pe care-l spune Wolfram von Eschenbach despre el
mi-a făcut o impresie profundă, pe care a trebuit s-o reunesc cu
„Ganganda greida". Ele s-au asociat de la sine. A trebuit să-l mai
asociez şi cu imaginea femeii care-l ţine pe genunchi pe mirele ei
mort. S-a întâmplat când eu, ca şi cum nu l-aş fi
căutat, am dat peste
acest cuvânt rostit de Kyot. Expresia lui este: er jach, ez hiez ein dinc der grâl,
adică, el spuse: un lucru se numea Graal. Şi apoi, chiar cercetarea
exoterică ne indică cum a ajuns la: er
jach, ez hiez ein dinc der grâl. El a primit o carte de la
Flegetanis în Spania. Este o carte de astrologie. Nu există nici
un
dubiu, este permis să spui: Kyot este chiar cel care, îndemnat de
Flegetanis – cineva pe care el îl numeşte şi în care
retrăieşte ceva
din cunoaşterea scrierii stelare –, aşadar, sfătuit de această
astrologie retrezită la viaţă, vede lucrul numit Graal. Acum ştiam că
nu trebuie renunţat la Kyot, că el ne oferă chiar un indiciu important,
când cercetezi de pe poziţia ştiinţei spiritului: că el, cel
puţin, a
văzut Graalul.
Unde este, deci, de găsit Graalul care are înscris pe el
numele lui
Parsifal? În cursul cercetării mele mi-a fost dat să aflu că el
trebuie
căutat – numele – în scrierea stelară. Şi apoi, în altă zi,
pe care
trebuie s-o consider ca una foarte importantă pentru mine, a rezultat
unde poate fi găsită cupa de aur; prin ea – se exprimă prin simbolul
său din scrierea stelară – suntem conduşi la taina Graalului. În
scrierea stelară am văzut, ceea ce oricine poate vedea - fără a afla
însă taina problemei. Într-o zi, pe când urmăream cu
privirea
interioară secera aurie a Craiului Nou, care apare pe cer în aşa
fel
încât Luna întunecată este slab vizibilă, mi-a
apărut, aşezată în ea ca
o rondelă mare slab vizibilă, astfel încât se vede
fizic-exterior Luna
aurie, „Ganganda greida" – provizia de drum rătăcitoare – şi în
ea
marea ostie, rondela întunecată, ceea ce nu se vede pe Lună dacă
o
priveşti superficial, ci numai dacă o observi cu atenţie: Căci atunci
vezi rondela întunecată şi – înscris în minunatele
litere ale scrierii
oculte pe secera Craiului Nou – numele Parsifal! Aceasta, dragi
prieteni, a fost scrierea stelară. Din citirea scrierii stelare rezultă
pentru inima şi pentru mintea noastră ceva – chiar dacă poate
încă nu
totul – din taina lui Parsifal, din taina Sfântului Graal. Ceea
ce mai
am să spun în legătură cu acestea, o voi face mâine.
