Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CICLUL ANULUI CA PROCES DE RESPIRAŢIE A PĂMÂNTULUI

GA 223


CONFERINŢA ÎNTÂI

Dornach, 31 martie 1923

În vremea în care marile zile de sărbătoare din an se apropie de sufletele noastre, e bine să ne aducem iar şi iar în faţa ochilor sensul sărbătorilor anuale, şi eu aş dori să fac azi acest lucru, arătându-vă că din întreaga constituţie a Pământului poate fi înţeles ceea ce s-a statornicit, de-a lungul unor mari perioade de timp, pe baza unor cunoştinţe spirituale, drept an al sărbătorilor. Dacă vorbim într-un asemenea context despre Pământ şi realităţile sale, trebuie să ne fie însă clar faptul că nu avem voie să concepem Pământul drept un simplu conglomerat de minerale şi roci, aşa cum îl priveşte mineralogia şi geologia, noi trebuie să privim Pământul ca pe un organism viu, care are un suflet, şi care face să răsară, prin propriile sale forţe interioare, lumea vegetală, lumea animală, lumea umană fizică. Aşa că, dacă vorbim despre Pământ, dintr-un anumit punct de vedere, cum vom face noi astăzi, vom considera că de fiinţa Pământului ţine întreaga lume vie, toate corpurile înzestrate cu suflet aflate pe Pământ: în acest caz, se va potrivi ceea ce vreau să vă explic acum.

Dvs. ştiţi, desigur, că pe parcursul unui an Pământul, cu toate entităţile care-i aparţin ‒ priviţi numai covorul de plante care acoperă Pământul ‒, îşi modifică total forma, toate fiinţele cu care, am putea spune, priveşte afară spre Cosmos, drept fizionomie a sa. După trecerea fiecărui an, Pământul a ajuns din nou aproximativ în acelaşi punct în care se afla, în ceea ce priveşte înfăţişarea lui, în urmă cu un an. Nu e necesar decât să priviţi la raporturile meteorologice, la apariţia plantelor, a animalelor, şi să vă gândiţi că la acest sfârşit de martie 1923 Pământul a ajuns cu toate aceste fenomene aproximativ în acelaşi punct al dezvoltării sale în care se afla la sfârşitul lui martie în anul 1922.

Ne propunem să privim astăzi acest circuit parcurs de Pământ în fiecare an ca pe un fel de respiraţie mare pe care Pământul o face în raport cu ambianţa lui cosmică. Putem concepe şi alte procese care au loc pe Pământ şi în jurul Pământului ca pe un fel de procese respiratorii. Putem vorbi, de asemenea, despre o respiraţie zilnică a Pământului. Dar astăzi noi vrem să privim ciclul anual în mare, ca pe un proces grandios de respiraţie a Pământului, în cadrul căruia, în orice caz, nu este expirat şi inspirat de către Pământ aerul, ci sunt inspirate şi expirate acele forţe care acţionează, de exemplu, în procesele de vegetaţie ale plantelor, forţele care fac să iasă din pământ, primăvara, plantele, forţe care toamna se retrag din nou în pământ, făcând să se ofilească părţile verzi ale plantelor şi, în cele din urmă, paralizând procesele de creştere a plantelor. Aşadar, după cum am spus, nu vorbim aici de o respirare a aerului, ci vorbim de respirarea, de inspirarea şi expirarea unor forţe, despre care ne putem face o reprezentare parţială dacă observăm creşterea plantelor pe parcursul unui an. Vrem să aducem astăzi în faţa sufletelor noastre acest proces de respiraţie anual al Pământului.

Să ne ocupăm pentru început de acea perioadă în care Pământul se află la aşa-numitul solstiţiu de iarnă, în ultima treime a lunii decembrie, conform cu modul actual de calculare a timpului. În această perioadă trebuie să privim Pământul, din punctul de vedere al acestui proces respirator, la fel cum îl privim pe om, cu respiraţia lui pulmonară, când el a inspirat, când are în interiorul lui aerul respirat şi îl prelucrează în interiorul lui, când îşi reţine, deci, respiraţia. Aşa că Pământul are în el acele forţe la care mă refer acum, când vorbesc de expiraţie şi inspiraţie. El îşi reţine aceste forţe, la sfârşitul lunii decembrie. Iar ceea ce are loc atunci cu Pământul poate fi desenat în mod schematic precum urmează. Să ne imaginăm că acesta e Pământul (vezi schema, p. 13, roşu; planșa 1, sus stânga). În ceea ce priveşte această respiraţie, noi putem observa mereu numai o parte a Pământului. Observăm acea parte unde locuim noi înşine; pe partea opusă a Pământului, situaţia se prezintă, bineînţeles, exact invers. Trebuie să ne reprezentăm respiraţia Pământului în sensul că într-un loc Pământul expiră, în locul diametral opus inspiră, dar astăzi nu e nevoie să ţinem seama de acest aspect.

Să ne reprezentăm perioada lunii decembrie. Să ne reprezentăm ceea ce desenez aici cu galben drept respiraţia reţinută din regiunea noastră. Pământul a inspirat complet; el ţine împreună, în interiorul lui, forţele despre care am vorbit. În acest moment al anului, Pământul se află într-o stare despre care putem spune că el îşi reţine sufletescul în interiorul său. Pământul şi-a aspirat complet în sine sufletescul, căci forţele despre care am vorbit sunt sufletescul Pământului. Aşadar, începând cu sfârşitul lunii decembrie, Pământul îşi ţine cu totul în interiorul său sufletescul. L-a aspirat în întregime, la fel ca omul, care, după ce a inspirat, ţine complet aerul în interiorul său. E perioada în care a fost aşezată, pe bună dreptate, naşterea lui Iisus, fiindcă acum Pământul se află, după cum s-ar putea spune, în posesia interioară a întregii sale forţe sufleteşti. Şi, prin faptul că Iisus se naşte în acest moment, el se naşte din sânul unei forţe pământeşti care conţine întreg sufletescul Pământului. Iar în perioada Misterului de pe Golgota, iniţiaţii care, aş zice, mai erau demni de vechea iniţiere, dădeau un sens adânc concepţiei pe care o elaboraseră despre faptul că naşterea lui Iisus cade în acest moment din viaţa Pământului, în momentul în care Pământul îşi reţine respiraţia.

desen
plansa 1  Planșa 1
[măreşte imaginea]

Asemenea iniţiaţi spuneau cam aşa: Când, în vremuri vechi, în vremurile în care lăcaşurile noastre de iniţiere se înălţau în cadrul civilizaţiei chaldeene, în cadrul civilizaţiei egiptene, se vorbea despre acea entitate care este Înalta Fiinţă Solară, şi când oamenii voiau să afle ce avea să le spună oamenilor de pe Pământ această Înaltă Fiinţă Solară, atunci în legătură cu vorbirea Înaltei Fiinţe Solare se forma o părere, în felul următor. Nu era observată direct lumina solară, în spiritualitatea ei; era observată lumina solară reflectată de Lună. Când iniţiaţii îşi îndreptau privirile spre Lună, prin mijlocirea vechiului ochi sufletesc clarvăzător, ei vedeau, o dată cu tălăzuirea spre Pământ a luminii reflectate de Lună, revelarea Spiritului Cosmic. Şi, într-un mod mai exterior, sensul acestei revelări se arăta prin observarea configuraţiei Lunii în raport cu stelele fixe şi cu planetele.

Aşa se observa, în misteriile chaldeene şi mai ales în cele egiptene, la ceas de noapte, poziţia stelelor, în ceea ce priveşte lumina lunară ce se revărsa spre Pământ. Şi, exact la fel cum, din literele pe care le vede pe o foaie de hârtie, omul descifrează sensul a ceea ce vrea să citească, iniţiaţii observau ce poziţie are Berbecul, Taurul, faţă de lumina lunară ce se revărsa în jos, ce poziţie au Venus, Soarele însuşi, etc., faţă de lumina lunară. Şi din raportul reciproc în care se aflau constelaţiile zodiacale şi stelele, din felul cum erau ele orientate de către lumina lunară ce se revărsa spre Pământ, ei citeau ce avea de spus Cerul Pământului. Mesajul era apoi transpus în cuvinte. Şi sensul a ceea ce fusese transpus în cuvinte era scopul căutărilor întreprinse de vechii iniţiaţi. Ei căutau să afle ce voia să-i spună omului pământean acea Fiinţă care mai târziu avea să fie numită Christos. Spre acest lucru îşi îndreptau privirile vechii iniţiaţi, spre ceea ce stelele, în raporturile lor cu Luna, puteau să spună vieţii pământeşti.

Dar în momentul în care Misterul de pe Golgota s-a apropiat, misteriile au fost străbătute, aş zice, în esenţa lor, de o mare metamorfoză spiritual-sufletească. Cei mai bătrâni dintre iniţiaţi le-au spus atunci discipolilor lor: Vine o vreme în care nu mai e îngăduit să privim constelaţiile în raport cu lumina lunară ce se revarsă spre noi. În viitor, universul le va vorbi altfel pământenilor. Trebuie observată direct lumina solară. Şi noi trebuie să ne întoarcem privirile de cunoscători spirituali de la revelaţiile Lunii la revelaţiile Soarelui.

Ceea ce a devenit mai întâi o învăţătură a misteriilor a făcut o impresie extraordinar de puternică asupra oamenilor care în epoca Misterului de pe Golgota se mai numărau printre iniţiaţii vremurilor vechi. Şi de pe această poziţie apreciau asemenea iniţiaţi Misterul de pe Golgota. Dar ei spuneau: În evoluţia de pe Pământ trebuie să intervină ceva care poate să provoace trecerea de la era lunară la era solară. ‒ Şi aşa au ajuns să-şi dea seama de importanţa cosmică a naşterii lui Iisus. Ei priveau naşterea lui Iisus ca pe ceva care, de pe Pământ, va da impulsul ca de acum înainte nu Luna, ci Soarele însuşi să fie regentul universal al fenomenelor cereşti. Dar evenimentul care va interveni ‒ îşi spuneau ei ‒ trebuie să fie de o natură cu totul deosebită. Natura sa deosebită li se revela în felul următor. Ei începeau să înţeleagă sensul interior al acestui eveniment pământesc în ultima treime a lunii decembrie. Ei începeau să înţeleagă sensul vieţii de pe Pământ în perioada pe care noi o numim acum perioada Crăciunului. Ei îşi spuneau: Totul trebuie raportat la Soare. Dar Soarele îşi poate exercita influenţa asupra Pământului numai când Pământul şi-a expirat forţele. În perioada Crăciunului, el le-a inspirat, el îşi ţine respiraţia în interior. Dacă Iisus se naşte acum, el se naşte într-o perioadă în care, într-un anumit sens, Pământul nu vorbeşte cu cerurile, într-o perioadă în care Pământul e retras cu fiinţa lui în el însuşi. Iisus se naşte într-o perioadă în care Pământul se rostogoleşte singuratic prin spaţiul cosmic, fără a-şi trimite respiraţia spre acest spaţiu cosmic astfel încât respiraţia sa să poată fi străbătută de valurile forţei solare, de valurile luminii solare. În această perioadă, Pământul nu-şi oferă sufletescul Cosmosului; ci îşi retrage sufletescul în el însuşi, îl aspiră în interiorul său. Iisus se naşte pe Pământ într-o perioadă în care Pământul este singur cu el însuşi, în raport cu Cosmosul. ‒ Încercaţi să simţiţi acest sentiment cosmic, care, aş zice, stă la baza unui asemenea calcul!

Să urmărim acum Pământul mai departe, în ciclul său anual. Să urmărim Pământul până în perioada în care ne aflăm acum. Să urmărim Pământul aşa cum evoluează el până pe la echinocţiul de primăvară, până spre sfârşitul lunii martie. Va trebui să desenăm situaţia în mod schematic, în felul următor. Pământul (vezi schema mai jos, roşu; planșa 1 sus dreapta) tocmai a expirat complet; sufletul lui se mai află încă pe jumătate în Pământ, dar Pământul şi-a expirat sufletul, forţele sufleteşti ale Pământului se revarsă în valuri afară, în Cosmos. Dacă din decembrie şi până acum forţa Impulsului Christic s-a unit strâns cu Pământul, vom constata acum că acest Impuls Christic începe să învăluie Pământul cu razele luminoase ale sufletescului ce se revarsă în afară (săgeţile). Dar ceea ce năvăleşte astfel, drept viaţă sufletească a Pământului christificată, în spaţiul cosmic spiritual, trebuie să fie întâmpinat acum de însăşi forţa luminii solare. Şi se naşte reprezentarea: Christos, care în luna decembrie s-a retras, din punct de vedere sufletesc, împreună cu Pământul, în interiorul Pământului, ca să fie izolat de influenţele cosmice, începe acum, o dată cu expiraţia Pământului, să-şi expire propriile sale forţe, să şi le ofere, ca în ele să pătrundă elementul solar ce radiază spre el. Şi vom obţine un desen schematic adecvat dacă vom desena elementul solar drept ceea ce se uneşte cu Forţa lui Christos radiind din direcţia Pământului (galben).

Christos începe să colaboreze cu elementul solar în perioada Paştilor. De aceea, Paştile cad în perioada de expiraţie a Pământului. Dar nu avem voie să raportăm ceea ce are loc acum la lumina lunară ce se retrage, ci la elementul solar.

De aceea, data Paştilor e fixată pentru prima duminică de după Luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară. Iar omul, simţind asemenea lucruri, ar trebui să spună referitor la perioada Paştilor: Dacă m-am unit cu Forţa lui Christos, atunci şi sufletul meu se tălăzuieşte acum, cu forţa de expiraţie a Sufletului Pământului, afară, spre întinderile cosmice, şi el primeşte forţa solară pe care Christos o trimite acum de pe Pământ sufletelor umane, aşa cum înainte de Misterul de pe Golgota o trimitea din Cosmos.

desen Planșa 1

Dar o dată cu aceasta mai survine ceva. Când, în vremurile în care evenimentele cele mai importante de pe Pământ erau raportate la lumina lunară ce venea în valuri, erau stabilite sărbătorile, acestea erau fixate exclusiv în funcţie de ceea ce putea fi observat în spaţiu: poziţia Lunii faţă de stele. Pentru a se fixa datele sărbătorilor, se descifra sensul pe care Logosul îl înscrisese în spaţiul cosmic. Dacă studiaţi felul cum a fost fixată data Paştilor, aşa cum o avem noi acum, veţi vedea că fixarea legată de aspectul spaţial merge până la un anumit punct, până în punctul în care se poate spune: Acum e Luna plină după începutul primăverii. ‒ Până aici, totul este spaţial. Dar acum ieşim din spaţialitate: Duminica de după Luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară, Duminica, aşa cum nu este ea fixată din punct de vedere spaţial, aşa cum ea este fixată în cadrul cercului anotimpurilor, aşa cum, în ciclul zilelor săptămânii, urmează întotdeauna după ziua lui Saturn, Duminică, Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, ziua lui Saturn, ş.a.m.d., mereu în cerc. Acum, când trecem de la fixarea legată de spaţiu a constelaţiei lunare la derularea pur temporală a duminicilor în cadrul ciclului anual, acum ieşim din spaţialitate.

E celălalt aspect pe care-l simţeau apartenenţii vechilor misterii: că vechiul mod de a fixa sărbătorile se raporta la spaţiul cosmic şi că o dată cu Misterul de pe Golgota s-a ieşit din spaţiul cosmic şi s-a intrat în timp, care, el însuşi, nu se mai raporta la spaţiul cosmic. S-ar putea spune şi aşa: ceea ce ei raportau la spirit, a fost separat de aspectul pur spaţial. A fost un pas extraordinar de mare făcut de omenire în direcţia spiritului.

desen Planșa 1

Iar dacă vom merge şi mai departe cu respiraţia Pământului în cadrul ciclului anual, vom constata că în luna iunie Pământul se află într-o a treia stare. Pe acea porţiune unde noi tocmai ne facem observaţia, Pământul a expirat complet. Întreaga entitate sufletească a Pământului e revărsată în spaţiul cosmic, e dăruită spaţiului cosmic. Sufletescul Pământului se îmbibă cu forţa Soarelui, cu forţa stelelor (planșa 1, jos, stânga). Christos, care este unit cu sufletescul Pământului, îşi uneşte şi el forţa cu forţa stelelor şi cu cea solară care curg acum prin sufletescul Pământului, dăruit universului cosmic. Sunt Sânzienele, este perioada Sânzienelor. Pământul a expirat complet. În fizionomia sa exterioară, cu care priveşte afară, în univers, Pământul nu-şi arată propria sa forţă, aşa cum o arăta, în sine, în perioada solstiţiului de iarnă, Pământul prezintă pe suprafaţa lui forţa reflectată a stelelor, a Soarelui, a tot ceea ce există cosmic în afara lui.

Vechii iniţiaţii, mai ales cei din regiunile nordice ale Europei, simţeau în mod deosebit de intens sensul şi spiritul interior al acestei perioade, care este pentru noi luna iunie. Ei simţeau că propriile lor suflete sunt dăruite, împreună cu Sufletul Pământului, întinderilor cosmice. Şi, înainte de toate, ei îşi spuneau cam aşa: Noi trăim cu sufletele noastre în depărtările cosmice. Trăim cu Soarele, trăim cu stelele. Iar dacă ne întoarcem privirile spre Pământ, care s-a umplut de plante ce răsar şi cresc, care s-a umplut cu tot felul de animale, atunci, în plantele care răsar şi cresc, în florile ce răspândesc în lume culori, în insectele care se mişcă încolo şi încoace, în păsările care străbat aerul, cu penajul lor divers colorat, noi vedem reflectat, oglindindu-se parcă, ceea ce primim în suflet tocmai când părăsim Pământul şi ne unim cu respiraţia ce se revarsă în afară a Pământului, spre a trăi în mod cosmic, nu în mod pământesc. Dar tot ceea ce se arată astfel în spaţiul cosmic, în mii de culori, răsărind, crescând, ieşind din Pământ, toate sunt de aceeaşi natură. Numai că acesta este reflexul, forţa de reflectare, pe când forţa directă o purtăm în sufletele noastre umane. ‒ Aşa se simţeau acei oameni care-şi primeau inspiraţiile din lăcaşurile de iniţiere şi care înţelegeau în special sărbătoarea solstiţiului de vară. Vedem, astfel, cum se situează sărbătoarea Sânzienelor în marea respiraţie a Pământului în raport cu Cosmosul.

Dacă urmărim şi mai departe această respiraţie, ajungem în cele din urmă la stadiul care se instalează la sfârşitul lui septembrie. Forţele expirate încep să se deplaseze iarăşi înapoi, Pământul reîncepe să inspire. Sufletul Pământului, care fusese revărsat afară, în Cosmos, se retrage din nou în interiorul Pământului. Sufletele umane percep în subconştientul lor sau în impresiile lor clarvăzătoare această inspiraţie a sufletescului pământesc drept procese ale propriului lor suflet. Oamenii care, prin cunoaşterea iniţiatică, primeau inspiraţii în legătură cu asemenea lucruri, pe la sfârşitul lui septembrie puteau să-şi spună: Ceea ce Cosmosul ne-a dat şi ceea ce s-a unit, prin Impulsul Christic, cu propriile noastre suflete, este lăsat de noi să se întoarcă înapoi spre Pământ, spre acel Pământ care pe parcursul verii întregi a servit doar reflectării, care s-a comportat ca un fel de oglindă faţă de Cosmos, faţă de Cosmosul extrapământesc.

desen Planșa 1

O oglindă nu lasă să treacă prin ea nimic din ceea ce se află în faţa ei. Din cauză că în timpul verii Pământul este o oglindă a vieţii cosmice, el este şi în interiorul lui, în timpul verii, impermeabil, opac pentru Impulsul Christic. În această perioadă, Impulsul Christic trebuie să trăiască în expiraţie. Pământul însuşi se dovedeşte a fi impermeabil pentru Impulsul Christic. Forţele ahrimanice se fixează solid în acest Pământ impermeabil pentru Impulsul Christic. Iar când omul se reîntoarce, cu forţele primite în propriul suflet în procesul de expiraţie a forţelor Pământului, şi, de asemenea, cu forţele lui Christos, atunci el se cufundă în Pământul ahrimanizat (planșa 1, jos dreapta). Dar în perioada actuală din evoluţia Pământului, începând cu ultima treime a secolului al 19-lea, sufletului uman care se cufundă îi vine în ajutor, din înalturi spirituale, forţa lui Mihael, care, în timp ce respiraţia Pământului se întoarce în Pământul însuşi, se luptă cu balaurul Ahriman.

Acest lucru a fost văzut în mod profetic de către cei care deja în vechile misterii aveau o înţelegere spirituală a ciclului anual. Ei ştiau că în vremea lor încă nu apăruse acest mister: Forţa lui Mihael vine în ajutorul sufletului uman care se cufundă în lumea pământească. Dar ei ştiau că, dacă sufletele se vor naşte mereu din nou, va apărea forţa lui Mihael, că forţa lui Mihael va veni în ajutorul sufletelor de oameni pământeni. În acest sens priveau ei ciclul anual. Găsiţi de aceea că la data de 29 septembrie, la câteva zile după echinocţiul de toamnă, în calendar este înscrisă, pe baza unei înţelepciuni străvechi, ziua lui Mihael. Şi Mihaeli este tocmai pentru oamenii simpli de la ţară o perioadă deosebit de importantă.

Dar, prin felul cum se situează în ciclul anual, Mihaeli este o perioadă importantă şi pentru aceia care pot înţelege întregul sens al epocii actuale din viaţa Pământului. Dacă vrem să ne transpunem cu starea de conştienţă justă în epoca actuală, trebuie să înţelegem că în ultima treime a secolului al 19-lea forţa lui Mihael începe lupta cu balaurul, începe lupta cu puterile ahrimanice, aşa cum trebuie să se întâmple în epoca noastră. Omul trebuie să se conecteze el însuşi la sensul evoluţiei Pământului şi a omenirii, prin faptul că participă în mod just cu propria lui conştienţă la această luptă cosmic-spirituală.

Până în prezent, Mihaeli este o sărbătoare ţărănească. Dvs. ştiţi ce sens leg eu de ea: o sărbătoare a oamenilor simpli. Dar ea este chemată să devină din ce în ce mai mult, pe măsură ce oamenii vor înţelege întregul sens al respiraţiei cosmic-pământeşti anuale, sărbătoarea care vine să întregească sărbătoarea Paştilor. Fiindcă aşa va trebui să gândească odată şi odată omenirea, care va ajunge să înţeleagă din nou Pământul în mod spiritual.

În perioada marii expiraţii a verii, Pământul este ahrimanizat. Ar fi vai şi amar, dacă naşterea lui Iisus ar avea loc pe acest Pământ ahrimanizat! Înainte ca circuitul să fie complet şi să se apropie luna decembrie, care permite ca Impulsul Christic să se nască pe Pământul însufleţit, Pământul trebuie să fi fost curăţit, prin forţe spirituale, de balaur, de forţele ahrimanizate. Şi forţa mihaelică trebuie să se unească cu ceea ce, din septembrie până în decembrie, se revarsă drept respiraţie a Pământului, cu ea trebuie să se unească forţa purificatoare a lui Mihael, care învinge influenţa ahrimanică rea, pentru ca sărbătoarea Crăciunului să se poată apropia în mod just şi să poată avea loc în mod just naşterea Impulsului Christic, care apoi se va maturiza în continuare, până când va începe expiraţia, până în perioa-da pascală.

Vedem astfel că se poate spune: În perioada Crăciunului, Pământul şi-a aspirat în sine sufletul, Pământul a luat în sine viaţa lui sufletească, prin marea respiraţia anuală. Impulsul Christic se naşte în interiorul Pământului, în Sufletul Pământului aspirat în sine de către Pământ. Înspre primăvară, el se revarsă în afară, în Cosmos, prin marea expiraţie a Pământului. El vede ce este de natură stelară, intră în relaţii de interacţiune cu acest element, dar în aşa fel încât nu intră într-o relaţie pur spaţială, ci într-una temporală, aşa că aspectul temporal a fost scos din cel spaţial.

Paştile cad în prima Duminică după ce a apărut Luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară. În cadrul expiraţiei totale, omul se înalţă cu sufletescul său, afară în Cosmos, el se îmbibă şi se pătrunde cu influenţe stelare, primeşte în sine o dată cu respiraţia Pământului, respiraţia lumii, se pătrunde cu forţa pascală, el este cel mai solid ancorat în elementul cu care începuse să se pătrundă de la Paşti încoace, în perioada Sânzienelor, apoi trebuie să se întoarcă o dată cu Sufletul Pământului şi, în acelaşi timp, cu propria sa viaţă sufletească, în Pământ, dar el are nevoie ca Mihael să-i stea alături, ca să poată pătrunde în mod just în cele pământeşti, după ce forţele lui Mihael au învins puterile ahrimanice.

Pe măsură ce forţa respiraţiei e retrasă în interior, sufletul Pământului se retrage din ce în ce mai mult în pământescul însuşi, până când a sosit perioada Crăciunului, şi atunci, în epoca actuală, petrece în mod just perioada Crăciunului cel care-şi spune: Mihael a curăţit Pământul, pentru ca în perioada Crăciunului naşterea Impulsului Christic să poată avea loc aşa cum trebuie. ‒ Şi pe urmă iarăşi începe revărsarea spre spaţiile cosmice. Şi, revărsându-se în afară, Christos îl ia cu sine pe Mihael, pentru ca Mihael să-şi poată asimila din nou, din Cosmos, acele forţe pe care le-a consumat luptând împotriva forţelor ahrimanic-pământeşti. De Paşti, Mihael începe să se cufunde şi el în viaţa Cosmosului, el se întreţese cel mai mult cu viaţă cosmică în perioadă Sânzienelor. Iar un om care, în epoca noastră, percepe în mod just ce anume îl uneşte, ca om, de lumea pământească, îşi spune: Începe pentru noi era în care putem vedea în mod just Impulsul Christic, dacă-l ştim însoţit de-a lungul anului de forţa mihaelică, dacă îl vedem, aş zice, pe Christos intrând, revărsându-se în lumea pământească şi apoi în sus, în cea cosmică, însoţit în mod corespunzător de Mihael, care luptă pe Pământ, de Mihael care în depărtările cosmice îşi cucereşte forţa pentru luptă (vezi lemniscata; planșa 2).

desen
plansa 2  Planșa 2
[măreşte imaginea]

Aşa că, la rândul ei, ideea de Paşti va fi înţeleasă în modul just, adecvat epocii noastre, dacă omul ştie să alăture celei mai grandioase dintre toate imaginile care a fost aşezată, aducând lămurire, în existenţa pământească, deci, dacă omul ştie să alăture astăzi imaginii lui Christos cel care se înalţă din mormânt, biruind moartea, Entitatea lui Mihael, stând la dreapta lui Christos, când în forţa de respiraţie a Pământului se întreţese forţa lui Christos, pe parcursul unui ciclu anual din respiraţia Pământului.

Dacă ştim să înviem astfel în noi, în fiecare dintre cele patru mari perioade de sărbătoare ale anului, deci, şi în perioada Paştilor, ideea de Christos, atunci noi o înviem astăzi aşa cum trebuie ea să învie, dacă, în calitate de pământeni, ştim s-o introducem în mod just în epoca actuală, cu deplină înţelegere a acestui fapt. Speranţa că forţa lui Mihael va veni, în slujba forţei lui Christos, îi însufleţea pe aceia care, până în epoca noastră, au înţeles Impulsul Christic.

Îndatorirea de a ne pătrunde în sensul lui Mihael cu Impulsul Christic ne revine în mod deosebit în epoca actuală. Şi noi ne pătrundem cu el în mod just dacă ştim să unim ideea de înviere cu ideea mihaelică activă, aşa cum s-a transpus ea în evoluţia omenirii, în felul descris adeseori.