Am vorbit despre forma, substanţialitatea şi metalitatea regnului mineral în legătură cu diferitele nivele de conştienţă ale omului, înainte de a ne continua observaţiile, trecând la anumite substanţe metalice, trebuie să-mi clarific pe deplin punctul de vedere.
Din ceea ce am spus s-ar putea uşor trage concluzia că eu recomand ingestia acestor substanţe sub formă de alimente, ca o metodă de a induce stări de conştienţă care diferă de cele normale. Atunci când se discută metodele de a ajunge la cunoaşterea spirituală, prin exerciţii lăuntrice şi disciplină, deseori auzi spunându-se: Tare mi-aş dori să cunosc câte ceva din celelalte lumi şi alte stări de conştienţă, dar e prea greu să faci exerciţiile recomandate; ele iau prea mult timp.
Poate că, puţin mai târziu, aceşti oameni se apucă totuşi de exerciţii. Apoi, după o vreme, intervin cerinţele imediate ale vieţii şi ei îşi dau seama că nu doresc să-şi sacrifice obiceiurile vechi. Încet-încet, îşi pierd entuziasmul şi, fără mare zarvă, abandonează exerciţiile. Nu e surprinzător faptul că aceşti oameni nu realizează nimic; ei găsesc prea supărătoare obligaţia de a practica exerciţii spirituale.
Când aceşti oameni aud, de pildă, că proprietăţile unui anumit metal sunt asociate cu alte nivele de conştienţă, asta îi linişteşte. Dacă nu e nevoie decât de o mică doză de cupru pentru a păstra o legătură spirituală cu o altă persoană după moarte, atunci de ce nu ar lua-o, trag ei concluzia, dacă astfel vor avea putinţa de a dezvolta un nivel mai înalt de conştienţă.
Ideea devine şi mai atrăgătoare când aceste persoane află că practicile folosite în vechile Misterii nu erau foarte diferite, deşi în acele timpuri, fireşte, metoda se folosea sub o atentă şi neîntreruptă supraveghere din partea iniţiaţilor. Şi când oamenii aud aceste lucruri, se întreabă de ce aceste vechi practici nu sunt reînviate. Dar ei trec cu vederea faptul că în vremurile vechi întreaga organizare fizică a omului era altfel constituită. În acea perioadă, şi chiar şi până în epoca caldeeană, omul nu avea intelectul nostru de acum. Gândurile nu erau generate din sine, ca în ziua de azi, ci îi veneau omului prin inspiraţie. La fel cum astăzi înţelegem că nu noi creăm roşul trandafirului, ci primim din afară impresia acestui trandafir, tot aşa în vechime oamenii simţeau că gândurile le erau transmise prin intermediul obiectelor exterioare, erau „inspirate”, pătrundeau prin respiraţie. Acest lucru era cauzat de o constituire diferită a organismului fizic, chiar şi în ceea ce priveşte compoziţia sângelui. De aceea, pe atunci era posibil să se administreze doze înalt potenţate din acele metale despre care am vorbit – doze homeopate, după cum le numim noi astăzi – pentru a ajuta oamenii să-şi îndeplinească exerciţiile spirituale.
Să presupunem că unui om din perioada caldeeană i s-a prescris o doză înalt potenţată de cupru. Înainte de a o lua – aşa se făcea pe atunci – i se indica să facă anumite exerciţii spirituale specifice. În asemenea cazuri era nevoie ca el să se pregătească vreme de mai mulţi ani, şi nu zile, înainte să i se poată administra cuprul înalt potenţat. Şi pentru că avea o constituţie fizică diferită de a noastră, el învăţa, prin acele exerciţii, să urmărească reacţiile pe care acest cupru înalt potenţat, fin distribuit, ce circula în sângele lui, le provoca în partea de sus a corpului său. Când se administra cupru după această atentă pregătire, cel tratat simţea lăuntric cum cuvintele lui căpătau mai multă căldură, căci el însuşi genera căldură în laringe şi în nervii ce duc de la laringe la creier.
El putea reacţiona cu o asemenea sensibilitate extremă la ceea ce se întâmpla înăuntrul său pentru că alcătuirea sa fizică era diferită. Dacă, astăzi, noi am administra cupru în potenţă înaltă unei persoane aflate în aceleaşi circumstanţe, bineînţeles că ar avea efect, dar ar produce o disfuncţie a laringelui şi nimic altceva.
Este, deci, foarte important să înţelegem diferenţa dintre constituţia fizică a omului acelor timpuri şi cea a omului de azi. Astfel nu vom mai fi tentaţi să inducem alte stări de conştienţă prin administrarea de medicamente, ceea ce era o practică normală în vechime şi se mai folosea încă deseori şi în Evul Mediu.
Azi, singura metodă eficientă este ca omul să aibă o percepţie interioară a naturii, a fiinţei esenţiale a cuprului după cum am arătat ieri, şi astfel să dezvolte o reactivitate considerabilă faţă de culoarea cuprului şlefuit, faţă de comportamentul cuprului în soluţia de sulfat de cupru. Cu ajutorul concentrării şi meditaţiei asupra acestor reacţii, el se poate asigura că reacţionează corect.
Dar, veţi obiecta, în cartea mea Cunoaşterea lumilor superioare nu există nicio indicaţie cu privire la măsurile pregătitoare ce trebuie luate pentru a dezvolta această reacţie la cupru. Aşa este. Dar îndrumările sunt date, în principiu, în cartea mea, deşi cuprul nu e menţionat în mod specific. Se face acolo descrierea modului în care trebuie să intrăm în fiinţa cristalelor, plantelor etc., şi sunt indicate şi exerciţiile pregătitoare. Dar, bineînţeles, nu se spune nimic despre cum trebuie meditat asupra naturii cuprului; ar fi fost nevoie de o întreagă bibliotecă (şi nu de o singură carte) pentru aceasta. Şi nici nu era necesar, căci fuseseră deja date indicaţiile necesare – exerciţii pentru stimularea încrederii în sine, de exemplu, şi exerciţii de concentrare asupra unei teme specifice sau a unui obiect. Într-adevăr, aceste exerciţii sunt deja cuprinse în ceea ce tocmai am spus despre natura cuprului. Nu se precizează că ar trebui să medităm asupra naturii cuprului. Se sugerează să alegem o temă sau un subiect simplu şi să medităm asupra lor dimineaţa şi seara. Aceasta echivalează cu a medita asupra naturii cuprului. Nu alegem ca subiect de meditaţie decât ceea ce se referă la natura sa metalică.
O meditaţie asupra unei teme specifice, ca de pildă „înţelepciunea radiază în lumină”, are o influenţă decisivă asupra vieţii interioare, dacă este practicată cu seriozitate. Ea duce la acelaşi efect ca şi în cazul în care cineva ar explora natura cuprului din toate punctele de vedere şi s-ar concentra asupra aspectelor lui fizice. În primul caz, abordarea noastră porneşte de la punctul de vedere moral, în al doilea caz, de la punctul de vedere fizic şi chimic. Pentru cei care nu sunt chimişti, este mult mai bine să intre în lumea spirituală pornind de la punctul de vedere moral.
De aceea, este necesar să ţinem cont de raporturile existente între lucruri, căci pentru omul actual ar fi o greşeală să urmeze fără discernământ metodele vechilor Misterii pentru a dobândi cunoaşterea lumii spirituale. Pentru epoca prezentă, metoda corectă constă în a înlocui abordarea externă, fizică, cu o abordare mai mult morală şi spirituală. Odată cu dezvoltarea organismului său fizic, întreaga relaţie a omului cu natura a fost transformată. Compoziţia sângelui, a fluidelor tisulare, şi întreaga constituţie fizică sunt altfel astăzi decât erau pe vremea vechilor caldeeni. Acest lucru nu poate fi dovedit prin analizare anatomică. În primul rând, anatomiştii îşi petrec cea mai mare parte din timp disecând cadavre. La un recent congres ştiinţific s-a tras un semnal de alarmă cu privire la nevoia urgentă de mai multe cadavre. Anatomiştii considerau că nu le ajung cadavrele pentru a investiga secretele ascunse ale vieţii. Dar ar fi foarte greu să obţinem cadavre caldeene pentru a întreprinde aceste investigaţii! În al doilea rând, cu tehnica lui grosolană, anatomistul nu va putea găsi accesul la secretele ascunse ale vieţii, acestea trebuie explorate prin metode spirituale.
Deoarece corpul nostru fizic este altfel constituit decât al celor din vechime, un lucru trebuie să ne fie clar. Şi astăzi noi mai putem administra substanţe înalt potenţate, potenţe ale metalelor, de exemplu. De ce? Explicaţia este că noi avem o înţelegere mai profundă a adevăratei fiinţe a naturii. Dacă înţelegem cu adevărat natura corpului omenesc, ştim că funcţiile sale sunt modificate de către metalele menţionate – cositor, cupru, plumb, şi aşa mai departe. Iar eu v-am arătat cum ele modifică, în primul rând, condiţiile de conştienţă.
Astăzi, însă, noi ştim că în corp au loc schimbări, chiar şi în viaţa normală, dacă-mi permiteţi să folosesc o expresie atât de banală. De exemplu, să presupunem că noi suferim o schimbare în acea regiune a corpului din care, după cum am arătat ieri, radiază activitatea cuprului (vezi desenul mi jos). Orice asemenea schimbare se reflectă în tulburări ale organelor digestive, în sistemul metabolism-membre – în tulburări ale organelor asociate în primul rând cu metabolismul, digestia şi asimilarea nutrienţilor. Orice asemenea tulburare în organizarea umană, pe care o numim boală, se asociază, de asemenea, şi cu o stare diferită de conştienţă. Trebuie să ţinem seamă de toate implicaţiile acestui lucru.
Atunci când avem un organ bolnav, ce înseamnă aceasta? Am spus ieri: În prezent omul are starea sa de conştienţă trează în viața obișnuită, prin inima sa. Celelalte componente ale organizării umane au alte stări, care nu ni se ridică în conştient. –Regiunea laringelui și tot ceea ce pornind de la laringe este în corelație cu creierul, are permanent starea de conştienţă ce succede stării normale, pe care am descris-o ieri pe lângă cea obișnuită. – Regiunea de aici (vezi desenul mai jos), regiunea organelor digestive are permanent starea de conștiență care ne conduce de-a lungul timpului pe care îl parcurg după moarte cei morţi. Aici omul merge mereu împreună cu cei morți. Fiecare om împărtăşeşte viața de după moarte a celor pe care i-a cunoscut personal în viaţă. Dar trăiește aceasta dedesubtul inimii sale, nu în inimă. Ca urmare, el nu ştie nimic despre această experienţă. Ea rămâne în subconştient, sub pragul conştienţei.
Când apare o tulburare, de pildă o dispepsie, în acea regiune în care omul este în contact spiritual cu cei morţi, conştienţa de dedesubtul centrului inimii se modifică. Sub inima apare o conștiență prea puternică.
Ce înseamnă, de exemplu, să ai o anume boală de stomac? În viața fizică aceasta înseamnă, firește, ceea ce descrie fizic medicul. Și ceea ce reprezint eu aici nu aduce nicidecum nici cea mai mică obiecție medicinei fizice. Eu recunosc şi apreciez valoarea acesteia. Ca antroposofi, nu adoptăm atitudinea diletantului, a amatorului sau a şarlatanului care dispreţuieşte sau critică medicina oficială. Noi îi acceptăm pe deplin concluziile. Când cineva suferă de o problemă gastrică, simptomele pot fi diagnosticate la nivel fizic; dar, ca urmare a suferinţei sale gastrice, el este mai capabil de a participa la viaţa celor morţi imediat după moartea acestora. Bineînţeles că e nevoie să se pună un diagnostic fizic pentru a putea începe un tratament. Din punct de vedere spiritual noi am spune că o asemenea persoană se simte îndemnată să păstreze legătura spirituală cu sufletele pe care le-a cunoscut pe Pământ, după moartea acestora. Dar ea nu poate să pătrundă în sfera de conştienţă се-şi are sediul sub inimă. Nu ştie că se află în comunicare cu cei morţi.
Acesta este aspectul spiritual al unei astfel de boli. Problemele gastrice apar pentru că suntem prea ataşaţi de cei morţi. În aceste circumstanţe, cei morţi ne domină. Noi suntem puternic influenţaţi de acea lume care, după cum am arătat ieri, este mult mai reală decât lumea fizică.
Să ne imaginăm că avem în faţa noastră o balanţă. Dacă acul indicator deviază, putem să-l aducem din nou la zero prin încărcarea celuilalt taler. Starea de dezechilibru a persoanei care şi-a dezvoltat o asemenea sensibilitate anormală a conştienţei de sub inimă încât este prea ataşată de cei morţi – şi nu este deloc conştientă de acest lucru – se aseamănă cu o balanţă care este încărcată pe o singură parte. Echilibrul se restabileşte prin adăugarea unei greutăţi echivalente în cealaltă parte.
Astfel, dacă aici (vezi desenul) dedesubtul inimii conştienţa e prea activă, conştienţa din regiunea laringelui, aici (roșu), trebuie scăzută, pentru că în inimă se află mijlocul balanței (portocaliu). Trebuie așadar slăbită conștiența în această regiune. Și cum se face aceasta? Prin administrarea de cupru. Am arătat deja că trupul omului actual este astfel constituit încât cupru acţionează în laringe.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 5 |
Sistemul metabolic şi cel al laringelui sunt într-o relaţie la fel de strânsă ca şi cele două talere ale balanţei. Fiecare poate fi ajustat cu ajutorul celuilalt. Dacă se administrează dozele potrivite de cupru, pacientul va tinde să se retragă într-o oarecare măsură din tărâmul morţilor şi astfel va avea de câştigat în privinţa sănătăţii, în vreme ce, altfel, el s-ar identifica din ce în ce mai mult cu acesta. Acesta este aspectul spiritual al vindecării.
Astăzi ştim, deci, că toate substanţele au atât un aspect fizic cât şi un aspect moral. Vechii iniţiaţi se puteau folosi de aspectul fizic al substanţelor pentru a-şi ajuta elevii, dar numai după ce aceştia fuseseră supuşi unei pregătiri susţinute. Acest lucru nu ar trebui folosit astăzi în acelaşi fel. Astăzi, atributele morale aparţin dezvoltării sufleteşti, atributele fizice aparţin medicului. Este important ca omul care este familiarizat cu latura fizică a substanţelor şi are ocazia să studieze în detaliu acest aspect, să îşi îmbogăţească, de asemenea, aceste informaţii prin cunoaşterea laturii morale. Trebuie să ne conformăm cu stricteţe acestei reguli în ceea ce priveşte percepţia actuală şi percepţia practică pe care o avem în domeniul metodelor spirituale. Organismul uman s-a modificat radical cu trecerea vremii şi relaţia strânsă care exista în vechime între cunoaşterea aspectelor morale şi fizice ale substanţelor s-a pierdut, şi trebuie regăsită. Voi mai avea imediat ceva de adăugat despre pierderea acestei relaţii.
Relaţia dintre ştiinţa medicală, cu abordarea ei predominant fizică, şi ştiinţa spirituală trebuie să fie, cu toate acestea, diferită azi faţă de cum era în trecutul îndepărtat. În ambele cazuri, această relaţie trebuie să continue, dar în prezent ea va lua o altă formă. De cunoaşterea unor asemenea fapte depinde capacitatea noastră de a distinge între căile adevărate şi cele false în investigaţia spirituală.
O scurtă recapitulare a întregii atitudini a omului faţă de cunoaştere de-a lungul secolelor va arunca mai multă lumină asupra a ceea ce am discutat deja.
Să privim retrospectiv evoluţia omului, până în vremea când interpretarea cunoaşterii şi a cercetării era atât de diferită. Progresele enorme înregistrate recent în ceea ce priveşte cunoaşterea termo şi electrodinamicii şi a organismelor vii sunt considerate ca aparţinând domeniilor naturii, ştiinţelor naturii, istoriei naturale şi, în Anglia, filosofici naturale. Felul în care este prezentată natura astăzi în şcoli este foarte abstract. Natura este prezentată ca o sumă de „legi ale naturii” – aceasta este expresia folosită – pe care copiii trebuie să le memoreze. Şi caracterul abstract al acestui studiu este continuat în viaţă.
Să luăm în considerare cât de reci şi de abstracte găseşte chiar şi cel mai entuziast student ştiinţele naturii de astăzi. La botanică, el este obligat să înveţe pe de rost liste de termeni pentru plante şi speciile de plante, la zoologie, numele şi clasificarea animalelor şi speciilor animale. El le uită imediat şi este obligat să le repete din nou şi din nou ca să-şi ia examenele. Iar după examene, deseori le uită definitiv; dacă mai are nevoie de ele mai târziu, le caută într-un manual. Nu se poate spune că un student de azi are aceeaşi relaţie cu botanica sau zoologia ca şi cu o personalitate pe care o îndrăgeşte. Acest lucru este exclus.
Astăzi, natura a devenit ceva vag şi nebulos, un catalog de legi ale gravitaţiei, căldurii, electricităţii, magnetismului – legi ale mecanicii. Ştiinţele naturii şi istoria naturală se ocupă cu studiul pietrelor şi plantelor. Dar ştiinţele naturii mai includ şi viaţa şi constituirea internă a organelor plantelor, animalelor şi omului, cercetare în care noi suntem ignoranţi. Pe scurt, ştiinţele naturii şi filosofia naturală de azi includ multe lucruri pe care afirmăm că le cunoaştem şi multe lucruri pe care le ignorăm.
Iar aceasta este o situaţie care nu poate inspira încredere; totul este atât de confuz şi nebulos, modul de a gândi atât de superficial şi de abstract. Astăzi, noi ne silim vitejeşte să stăpânim această abstracţiune pe care o numim „natură” şi mulţi dintre noi, să o recunoaştem, am devenit indiferenţi faţă de această abordare abstractă. Şi, dacă nu aparţinem generaţiei mai tinere care se revoltă activ împotriva a ceea ce se predă în şcolile noastre pe post de ştiinţe ale naturii, adoptăm o atitudine de neutralitate binevoitoare. Nu a fost întotdeauna aşa. Aş dori acum să caracterizez pe scurt atitudinea faţă de cunoaştere aşa cum era în urmă cu câteva secole.
Când privim înapoi la secolele al IX-lea, al X-lea, al XI-lea şi chiar la secolele al XII-lea şi al XIII-lea, întâlnim oameni pe care – deşi pe vremea aceea erau mult mai puţini – astăzi i-am numi savanţi, oameni consideraţi a fi cei mai de seamă cărturari ai vremii lor, care predau în vestita Şcoală de la Chartres în secolele al XI-lea şi al XII-lea, ca de pildă Bernardus Silvestris, Bernard de Chartres, Alanus ab Insulis. În acea vreme, acele personalităţi încă mai aveau norocul de a fi în preajma iniţiaţilor, oameni ce aveau o profundă cunoaştere a misterelor existenţei, ca de pildă faimosul iniţiat medieval Gioacchimo da Fiore sau cealaltă ilustră personalitate cunoscută lumii sub numele de Johannes de Hanville*.
* Sau Johannes de Hauteville; lat. de Alta Villa. Lucrarea sa Architrenius (1184) este menţionată în unul din caietele lui Rudolf Steiner. Lucrarea este o lungă naraţiune ce descrie călătoria alegorică a unui tânăr plecat să caute sfatul şi ajutorul zeiţei Natura.
Citez aceste nume, la care se mai pot adăuga multe altele, pentru a caracteriza atitudinea predominantă a acelor vremuri faţă de cunoaştere.
Când pătrundem în punctul de vedere spiritual al unor asemenea personalităţi, descoperim că ele aveau o cu totul altă concepţie despre natură decât noi. În cazul unui botanist, anatomopatolog sau histolog din prezent, când îi priveşti expresia feţei, aceasta nu arată vreun interes profund în ceea ce priveşte misterele patologiei sau anatomiei; ea reflectă mai curând reminiscenţe ale balului la care a fost aseară. Aflăm mai multe despre acea ocazie festivă decât despre misterele naturii!
Era cu totul altceva când priveai în ochii unui Gioacchimo da Fiore, Alanus ab Insulis sau Bernardus Silvestris. Pe feţele lor era întipărită tragedia. Ei simţeau că trăiesc într-o epocă care suferise o pierdere iremediabilă. Şi în vreme ce ei îşi dădeau din ce în ce mai mult seama de această pierdere, inimile li se umpleau de durere.
Sau, dacă le-am fi privit degetele, degete pe care lumea modernă decadentă le-ar numi „nervoase”, le-am fi văzut ca o dovadă vie a dorinţei lor de a sonda acele vechi Misterii, a căror pierdere era înscrisă pe chipurile lor, şi am fi simţit dorul lor de a reînvia străvechea înţelepciune a trecutului.
Existau momente trecătoare când ei puteau să evoce imagini ale acelor vremuri vechi pentru elevii lor; dar acestea erau doar imagini- fantomă.
Ceea ce urmează să vă descriu acum nu este o fantezie poetică, ci o realitate. Îl putem vizualiza pe Alanus ab Insulis din Şcoala de la Chartres, unde acea catedrală magnifică se mai înalţă şi azi, cum le vorbea elevilor săi despre natură şi spunea: Natura este o fiinţă care ne scapă atunci când ne apropiem de ea. Omul îşi îndreaptă acum energiile spre alte scopuri; el nu mai are acea înţelegere intuitivă a naturii pe care o aveau înţelepţii vremurilor trecute. În ochii lor, natura era o fiinţă maiestuoasă înzestrată cu spirit, care lucra pretutindeni – acolo unde se formau stâncile, acolo unde plantele răsăreau din pământ şi acolo unde stelele străluceau ca nişte nestemate în Ceruri. Peste tot lucra o fiinţă de o grandoare infinită, care se revela sub înfăţişarea minunată a unei femei ce ţese pânza naturii. Cei vechi vieţuiau aceasta în mod intuitiv. Din descrierile lor, noi ne mai putem încă reprezenta cum apărea natura în ochii lor, ţesând şi lucrând pretutindeni şi în toate, în manifestările căldurii, luminii, ale culorii şi ale vieţii. Ei îşi dădeau seama că zeiţa Natura era o fiinţă divin-spirituală a cărei adevărată esenţă poate fi cunoscută doar prin percepţie directă.
O personalitate cum era Alanus ab Insulis mai putea încă să le prezinte elevilor săi din Şcoala de la Chartres astfel de concepţii. Dar deoarece iniţiaţii observau cum această veche concepţie a zeiţei Natura păleşte şi moare progresiv, vedeau încă plină de viaţă şi vitalitate această natură pe care noi azi o considerăm moartă şi abstractă pentru că am pierdut legătura cu ea, pe feţele lor se citea durerea şi tragedia.
Şi mai aflăm, de asemenea, despre astfel de oameni ca de pildă Brunetto Latini, faimosul profesor al lui Dante. În decursul călătoriilor sale, printr-un incident karmic ciudat, el a suferit o insolaţie care a dus la o modificare a conştienţei. Acest eveniment a fost mult mai important pentru dezvoltarea lui decât suferinţele pe care le-a îndurat atunci când ultimii guelfi au fost izgoniţi din oraşul său natal. Datorită acestei transformări a conştienţei el a mai fost capabil să o perceapă pe această zeiţă Natura şi s-o descrie în cartea sa Tesoretto. El face o descriere sugestivă, de inspiraţie imaginativă, a modului în care, pe drumul de întoarcere spre Florenţa sa natală, a ajuns la un deal aflat în mijlocul unei păduri pustii şi pe acest deal a văzut-o pe zeiţa Natura ţesând la războiul ei. Ea i-a dezvăluit însemnătatea gândirii, a simţirii şi a voirii pentru sufletul omenesc, natura intrinsecă a celor patru temperamente şi rolul pe care-l îndeplinesc cele cinci simţuri.
Şi ochii spiritului şi sufletului său s-au deschis. Această experienţă avută pe drumul de întoarcere din Spania către Florenţa sa natală, sub influenţa unei stări patologice, depresive, a fost o realitate spirituală. Ca rezultat al acestei transformări interioare, el a văzut cum se întreţes în mod viu cele patru elemente, foc, pământ, apă şi aer, mişcarea şi oscilaţia planetelor şi ieşirea sufletului din trup către Cosmos. Toate acestea el le-a vieţuit sub influenţa învăţăturii spirituale pe care i-a oferit-o zeiţa Natura.
Aceste experienţe erau descrise de oamenii acelei epoci cu o claritate şi concreteţe ce nu ar putea fi depăşite nici azi. În acelaşi timp, ei simţeau că anticii vieţuiseră altfel această cunoaştere, şi că, odată cu trecerea vremii, această cunoaştere se pierduse treptat. Pentru a putea reînvia cunoaşterea acestor mistere era necesar să se inducă o stare patologică. Şi ei simţeau un impuls irezistibil de a păstra vie adevărata imagine a naturii.
Şi când privim retrospectiv întreaga atitudine a omului faţă de cunoaşterea naturii, simţim că abordarea noastră în privinţa naturii e abstractă, natura e pentru noi un catalog de legi. Ne simţim mândri dacă, măcar în parte, putem vedea aceste legi ca părţi integrante şi înrudite dintr-un întreg. Dacă privim înapoi în trecut cu câteva secole, vedem că atunci exista o relaţie vie între om şi o fiinţă divină care trăia, urzea şi lucra în fenomenele naturale – în răsăritul şi apusul Soarelui, în transmiterea căldurii către pietre şi plante, o căldură care lucrează activ în tot ce este viaţă, creştere şi proliferare. Cât de diferită era o ştiinţă care ţinea cont de activităţile zeiţei Natura. Starea de spirit pe care o aveau studenţii Şcolii de la Chartres – majoritatea făceau parte din Ordinul cistercian – când ieşeau de la cursurile lor era cu totul diferită de starea de spirit cu care ies astăzi de la prelegeri studenţii! Ei se simţeau plini de viaţă şi de vitalitate, fiinţa lor interioară se putea exprima mai bine. Şi aceeaşi realitate vie se reflectă în descrierile unor autori ca Brunetto Latini, celebrul profesor al lui Dante. Ne putem uşor închipui spiritul creator viguros al timpului, căci personajele şi splendidele descrieri picturale din Divina Comedie a lui Dante sunt inspirate din descrierile pregnante ale profesorului său Brunetto Latini, care îşi datora iniţierea unui incident karmic. Iar Şcoala de la Chartres şi alte şcoli datorau unor iniţiaţi ca Gioacchimo da Fiore şi altora mare parte din învăţăturile pe care le ofereau în acea vreme.
Termenul natura nu era folosit în sensul abstract pe care i-l dăm noi; ci el însemna ceva care operează în mod creator în fenomenele exterioare perceptibile cu ajutorul simţurilor, dar care rămâne ascuns şi scapă privirii noastre.
Mai există un factor care trebuie luat în considerare. Să presupunem – şi aici din nou vă descriu o realitate fundamentală, nu vreo fantezie poetică – că aţi asistat, ca student vârstnic, la o serie de prelegeri ţinute de Alanus ab Insulis şi aţi luat parte la discuţii; apoi studenţii s-au retras şi dumneavoastră vă plimbaţi singuri cu Alanus ab Insulis, vorbind despre subiectul prelegerii.
Conversaţia s-ar putea să ajungă la o anumită temă. Poate că aţi vorbit despre zeiţa Natura care se manifestă în lumea fenomenelor, dar care vă rămâne ascunsă. Atunci, Alanus ab Insulis, căruia discuţia îi stârnise interesul, v-ar fi spus: Dacă noi am mai avea parte în cursul somnului de starea de care se bucurau mai demult cei vechi, am putea vedea latura ascunsă a naturii. Somnul nostru conduce la uitare; dar tocmai în acest inconştient întâlneau anticii aspectul ascuns al naturii. Dacă noi am mai putea vieţui somnul clarvăzător al celor vechi, am cunoaşte-o pe zeiţa Natura.
Şi dacă, într-o situaţie similară, v-aţi fi angajat într-o conversaţie intimă cu Gioacchimo da Fiore, el v-ar fi răspuns: Somnul nostru este lipsit de conţinut, conştienţa noastră e anulată. Din această cauză ar fi greu s-o cunoaştem pe zeiţa Natura ce urzeşte şi lucrează în în tot ceea ce este creat. Anticii erau conştienţi de aspectele ei vizibile şi de cele ascunse. Ei nu foloseau niciodată termenul natura. Niciodată nu susţineau că fiinţa a cărei prezenţă noi o presimţim vag, dar nu o cunoaştem, era zeiţa Natura. Ei îi dădeau un alt nume – Proserpina sau Persefona.
Acest lucru era încă cunoscut în acea vreme. Ceea ce tocmai v-am descris s-a transformat apoi în concepţia noastră abstractă despre natură. Şi ceea ce trăia în sufletele unor oameni ca Bernardus Silvestris, Alanus ab Insulis, John de Hanville, şi în primul rând în Brunetto Latini, era o transformare a acelei zeiţe pe care cei vechi o vedeau ca Proserpina, fiica lui Demeter – întregul Univers; Proserpina-natura (termenul modern sună banal), natura care nu poate trăi decât o jumătate din viaţa ei în lumea de sus, care nu-i revelează omenirii decât aspectul ei fizic şi senzorial, în vreme ce cealaltă jumătate a vieţii şi-o petrece pe acele tărâmuri pe care omul le locuieşte în somn, tărâmuri pe care astăzi el nu le mai poate locui căci somnul său este golit de adevărata realitate.
Cunoaşterea noastră despre natură, deşi nu ne putem da seama de aceasta din cauza concepţiilor noastre abstracte actuale, este un ecou a ceea ce a trăit odată în vechiul mit grecesc al Persefonei.
Faptul că acei oameni cu figuri întristate erau conştienţi de acest lucru şi că acesta mai putea fi încă cunoscut în epoca lor ne arată cât de mult s-au schimbat cărările cunoaşterii odată cu trecerea vremii. După cum v-am spus în prima parte a conferinţei mele, singura cale de a ne dezvolta un sentiment corect faţă de aceste lucruri şi de a fi sensibili la distincţiile subtile din domeniul lor este de a examina retrospectiv natura cunoaşterii care a existat odată. V-am citat aceste exemple nu cu intenţia de a readuce la viaţă vechi forme de cunoaştere, ci pentru a vă atrage atenţia asupra genului de cunoaştere ce era prevalent în trecut.
Dacă putem păstra în minte cuvintele ce ar fi putut fi, poate, rostite de Gioacchimo da Fiore sau John de Hanville: „Ceea ce astăzi privim ca fiind natură, sau ceea ce ne este ascuns, căci scapă percepţiei noastre spirituale, aceasta era odinioară cunoscută ca Proserpina”, şi dacă acest mit al Proserpinei (căci a supravieţuit doar ca mit) este reînnoit înăuntrul nostru, atunci imaginile pe care acesta le evocă vor trezi imagini ale unor relaţii încă şi mai vechi. Acestea sunt imagini din vremea în care omul nu cunoştea nici aspectul abstract nici aspectul tragic al zeiţei Natura, din vremea când el o vedea pe însăşi Proserpina-Persefona sub aspectul ei de frumuseţe radioasă şi melancolie tragică.
Sub ce aspect apărea ea, în acele zile îndepărtate ale tinereţii ei? Acestea nu erau zilele filosofiei lui Platon, nici ale dialogurilor lui Socrate, ci vremuri mult mai vechi, când cunoaşterea era mult mai vie şi mai plină de vitalitate decât la apogeul culturii greceşti.
Să încercăm să ne reprezentăm diferitele forme pe care le-a luat cunoaşterea în decursul evoluţiei omenirii ca, astfel, să putem pune în perspectivă corectă ceea ce am discutat deja din punctul de vedere al prezentului şi ceea ce se va discuta mai în detaliu în cursul viitoarelor conferinţe.
Deşi, în mod necesar, relatarea noastră va fi scurtă şi imperfectă, să încercăm să ne reprezentăm natura Misteriilor în care a fost iniţiat filozoful grec Heraclit, Heraclit cel „întunecat” şi „melancolic”, cum i se spunea, căci, odată cu trecerea anilor, se lăsase o întunecare psihică asupra a tot ceea ce el primise în cadrul Misteriilor. Să ne imaginăm acea perioadă din dezvoltarea Misteriilor când grecii îşi datorau Misteriilor viziunea imaginativă şi crearea miturilor lor. Şi să ne imaginăm Misteriile din Efes, în care a fost iniţiat Heraclit.
În Efes mai supravieţuia cunoaşterea din vremurile primordiale, care a persistat până în vremea lui Homer şi chiar până în vremea iniţierii lui Heraclit, deşi într-o formă emasculată. Aceste Misterii străvechi încă erau înfloritoare. În acel templu împodobit spre răsărit cu statuia zeiţei Diana, zeiţa Fertilităţii, care simboliza supraabundenţa fertilităţii naturii de pretutindeni, era prezentă o puternică atmosferă spirituală. Când aveau loc conversaţii, elevilor li se împărtăşeau prin viu grai importante secrete ale existenţei, profunde secrete spirituale, imediat după ce ei luaseră parte la Misterii şi primiseră puternicele impulsuri ale acestora prin ceremoniile din templul din Efes. Şi aceste conversaţii profunde continuau şi după ce participanţii la ceremonii părăseau templul. La vremea amurgului, când natura invită la contemplare, ei urmau cărarea ce ducea de la poarta templului până la o pădurice cu cărări umbrite, cu copaci cu frunziş verde-închis printre care se pierdeau treptat în depărtare poteci ce plecau de la templu. Aş dori să vă ofer o imagine, deși incompletă, a unor astfel de conversaţii.
Nu era ceva neobişnuit ca o persoană ce primise o iniţiere parţială în Misteriile acelor vremuri să intre în vorbă cu un elev sau cu o elevă. Căci trebuie să ştiţi că în acele zile egalitatea în drepturi dintre sexe, deşi după scurtă vreme a fost pierdută, era o realitate mult mai vie decât este astăzi. Putem deci vorbi atât despre elevi, cât şi despre eleve, la Efes. Şi în aceste conversaţii se manifesta un viu interes faţă de aspectul spiritual al mitului Persefonei. Dar cum decurgea o asemenea conversaţie? În primul rând, era acolo învăţătorul, preotul-iniţiat, care, prin impulsurile spirituale pe care le primise, avea puterea de a vorbi despre ceea ce se întâmplă în lumea formelor, despre interrelaţiile dintre entităţi în acea lume. Vorbind din cunoaşterea sa de iniţiat, el îi spunea elevului cam aşa: Acum se înserează, şi ne va cuprinde curând somnul care revelează lumea spirituală. Priveşte-ţi forma umană în întregul ei. Sub picioarele noastre se află plantele iar în jurul nostru sunt umbrele din ce în ce mai lungi ale amurgului şi palida lumină verde a crângului templului. Primele stele încep să strălucească pe Cer. Priveşte maiestatea şi grandoarea inepuizabilei vitalităţi a vieţii sus, în Ceruri, şi jos, pe Pământ. Apoi priveşte-te pe tine însuţi şi aminteşte-ţi că un întreg Univers trăieşte şi se mişcă în tine, că fiecare activitate organică, fiecare schimbare şi întâmplare a vieţii tale lăuntrice aduce mărturie în fiecare clipă despre plenitudinea faptelor şi nesfârşitele transformări ale fiinţei tale. Înţelege că eşti un microcosmos care, deşi e limitat în spaţiu, e mai bogat în mistere şi minuni decât macrocosmosul pe care-l percepi cu vederea şi cu intelectul. Învaţă să simţi şi să cunoşti această lume din tine. Înţelege că tu priveşti acum din lumea ta microscopică în lumea mai mare ce se întinde de la Pământ la stele. Apoi te va cuprinde somnul; nu vei mai fi prizonier în propriul tău corp, în propria ta lume, ci vei sălăşlui în cealaltă lume, pe care o contempli acum, o lume ce cuprinde Pământul şi stelele. Sufletul şi spiritul tău se vor fi desprins de corpul fizic şi vor lua parte la strălucirea stelelor şi la exhalaţiile Pământului. Vei călători purtat de vânt şi vei gândi din strălucirea stelelor. Vei trăi acum în lumea spirituală şi vei privi înapoi la sinea ta microcosmică.
În vechime, învăţătorul îi putea vorbi astfel elevului său, căci percepţia lumii exterioare nu era atât de clar definită ca astăzi, iar viaţa de somn încă nu era complet golită de conţinut. Somnul era încă plin de experienţe. Învăţătorul vorbea despre nişte realităţi atunci când se referea la această stare de somn, spunând: Te afli acum în prezenţa Proserpinei, numită şi Persefona sau Cora. Cora trăieşte în stele, în razele Soarelui, în razele Lunii şi în plantele care cresc. Peste tot pot fi văzute lucrările Persefonei, căci ea a ţesut veşmântul Universului. Şi în spatele acestora toate este Demeter, mama ei, pentru care a ţesut Persefona acest veşmânt pe care voi îl vedeţi ca lume exterioară. – învăţătorul nu folosea termenul „natură”; el prefera să vorbească despre Persefona sau Cora.
Şi, continuând dialogul său cu elevul, învăţătorul spunea: Dacă ar rămâne cineva treaz mai multă vreme decât tine, atunci, în vreme ce tu dormi, el ar percepe plantele, munţii, norii şi stelele – manifestări exterioare ale Persefonei – exact cum le percepi şi tu acum. Iluzia se află în felul de a vedea. Nu Persefona, nici activităţile ei creatoare din munţi, plante, nori şi stele sunt cele iluzorii, ci felul în care tu le vezi. Şi acum a venit vremea pentru somn. Prin ochii tăi, organul misterelor vieţii, Cora-Persefona va intra în tine.
Aceste lucruri erau descrise cu asemenea intensitate deoarece fuseseră vieţuite foarte intens; astfel că, în vreme ce adormea, omul nu simţea doar că vederea, auzul şi percepţia i s-au stins, ci era conştient şi de prezenţa Persefonei, pe care o simţea cum îi pătrunde prin ochi şi se cufundă în corpul fizic şi eteric din care corpul său astral şi Eul se retrăseseră pe timpul somnului.
În timpul stării de veghe noi trăim în lumea de sus, în timpul somnului trăim în lumea de jos. Persefona intra prin ochii celui ce dormea în corpurile fizic şi eteric. Ea sălăşluia împreună cu Pluto, Domnul somnului, înăuntrul corpurilor fizic şi eteric. Neofitul adormit vieţuia activitatea lui Pluto şi a Persefonei. Prin instruirea pe care o primise el devenea conştient de intrarea Corei prin poarta ochilor. Acest lucru devenea pentru el o realitate vie, şi acum vieţuia faptele lui Pluto şi ale Persefonei în timpul somnului. Şi în vreme ce neofitul avea aceste experienţe, învăţătorul său avea trăiri ce corespundeau acestora şi erau legate de lumea formelor.
Apoi, când învăţătorul şi elevul se întâlneau din nou, fiecare din ei primise o anumită cunoaştere. Şi când ei vorbeau despre plante şi copaci, învăţătorul descria felul cum apăreau formele lor, căci ele îi fuseseră revelate în somn. Apoi el discuta în detaliu configuraţia frunzelor şi tulpinilor, a întregului regn al naturii şi forţele formatoare care vin de sus şi pătrund în pământ. Şi, deşi poate elevul avusese alte trăiri, el îşi putea probabil urmări învăţătorul atunci când îi vorbea despre misterele clorofilei şi ale osmozei. Astfel, ei se completau unul pe altul: în această imagine vie a zeiţei Persefona în lumea subpământeană, се-şi revela omului celălalt aspect al ei în timpul somnului, aceste secrete erau revelate sufletului omenesc şi pătrundeau în el.
Astfel, în acele vremuri îndepărtate, elevul învăţa de la învăţător şi acesta din urmă de la elev. Din partea unuia, învăţătura pornea din spirit şi suflet, din partea celuilalt, din suflet şi spirit. Prin acest schimb de experienţe împărtăşite ei atingeau cele mai înalte culmi ale cunoaşterii. Când îşi împărtăşeau aceste trăiri atât de profunde şi apoi vedeau din nou apropierea răsăritului şi luceafărul de dimineaţă strălucind la răsărit, trimiţând raze de lumină în crângul întunecat ale cărui cărări străjuite de copaci maiestuoşi se pierdeau treptat în depărtare, inimile lor se bucurau. Ei petrecuseră un scurt răstimp pe acel tărâm pe care noi îl numim acum tărâmul naturii. Şi după ce discutau aceste lucruri între ei, aveau certitudinea că avuseseră un dialog cu Persefona. Ei ştiau, de asemenea, că tot ceea ce a fost mai târziu încorporat în mitul Persefonei era, în realitate, sursa ascunsă a cunoaşterii naturii de către om.
Pot doar sugera în mod imperfect cât de fascinante erau aceste conversaţii legate de Misteriile din Efes şi străbătute de o cunoaştere vie, vitală a Persefonei. Dar odată cu trecerea vremii această cunoaştere a devenit mai searbădă, ajungând la acea abstracţiune pe care o cunoaştem astrăzi drept natură, şi unii oameni, ca Gioacchimo da Fiore, erau întristaţi de această tragică pierdere.
Putem înţelege calea ce duce la o înţelegere a naturii spirituale a omului şi Cosmosului doar dacă, pe lângă semnalarea şi caracterizarea diferitelor stări de conştienţă ce sunt accesibile omului, mai arătăm şi cum anume au fost transformate aceste stări de conştienţă în decursul evoluţiei omenirii, când ne dăm seama cât era de diferită cunoaşterea ce străbătea conversaţiile celor ce participaseră la Misteriile din templul din Efes de a noastră şi cât de diferită era natura unui dialog cu asemenea personalităţi ca Gioacchimo da Fiore şi Alanus ab Insulis, şi cât de diferită este şi astăzi cunoaşterea pe care trebuie să ne străduim s-o dobândim din nou, pentru ca, prin pregătire spirituală, să tindem spre forme de cunoaştere ce conduc înapoi de la exterior către interior, de la sus la jos şi apoi de la interior către exterior şi de la jos la sus.
