Rudolf Steiner
II. PROBLEMA FAUST

GA 273

II

„NOAPTEA ROMANTICĂ A WALPURGIEI”

Dornach, 10 decembrie 1916

Aș dori să fac azi în fața dumneavoastră numai câteva observații în legătură cu „Noaptea Walpurgiei”, pe care v-am prezentat-o ieri pe scenă și o vom juca și mâine, pentru că mi se pare important să avem o reprezentare justă a felului în care se situează această „Noapte a Walpurgiei” în mersul progresiv și în contextul general al dramei Faust. E ciudat faptul că, după ce Faust a prăbușit-o pe Gretchen în nefericire, până acolo încât mama sa a murit bând otravă – o licoare dătătoare de somn –, după ce fratele ei a fost ucis din cauza vinii comune a lui Faust și Gretchen, Faust fuge și, am putea spune, o lasă pe Gretchen cu totul la ananghie și nu știe nimic din tot ceea ce se petrece.

O asemenea situație a făcut o impresie deosebită asupra celor care priveau cu o anumită iubire spre drama Faust. Și vreau să citesc numai cuvintele lui Schröer, care a privit în mod sigur drama Faust cu o iubire imensă. Puteți citi ce am scris despre el în cartea mea cea mai recentă, Despre enigma omului [Nota 6]. Karl Julius Schröer spune în legătură cu „Noaptea Walpurgiei” [Nota 7]: „Se poate presupune că Faust, dus de Mefisto, a fugit. El a lăsat-o pe Gretchen cufundată în nefericire. Mama ei murise, fratele fusese ucis. Imediat după acest eveniment urmează nașterea copilului ei. Ea înnebunește, își îneacă pruncul și rătăcește de colo-colo, până când e prinsă și aruncată în închisoare.

Deși Faust nu putea să știe nimic din ceea ce s-a petrecut cu Gretchen după moartea lui Valentin, el plecase în niște împrejurări care fac să pară cu totul nefiresc să-l vedem – a doua zi? – pe muntele Blocksberg, drept unul care se plimbă lipsit de griji. Căci așa ne apare în textul din versurile 3838 și urm. Se vede că nici «Noaptea Walpurgiei» nu a fost scrisă în totală concordanță cu întregul. În mod evident, poetul a ieșit din sfera oricărui patos și stă în fața materialului cu un acces de ironie. Ideea de bază, care unește scena cu restul dramei, e clară. Mefisto îl duce pe Faust cu el pe Blocksberg, pentru а-l buimăci și а-l face s-o uite pe Gretchen; dar iubirea lui Faust e mai puternică decât poate să înțeleagă Mefisto. Ceea ce fac vrăjitoarele nu îl atrage; imaginea lui Gretchen răsare în sufletul lui în mijlocul celei mai mari orgii. – Această idee iese în evidență, nu cu suficientă vigoare, bineînțeles, și întreaga «Noapte a Walpurgiei» pare a avea dimensiuni mult prea mari în raport cu acțiunea dramatică. Ea devenise un tot de sine stătător, care, pe deasupra, mai este extins peste măsură de mult prin visul din «Noaptea Walpurgiei», care se adaugă scenei. Ceea ce am spus e valabil, firește, numai în legătură cu «Noaptea Walpurgiei» ca parte componentă a tragediei.”

Așadar, până și un om care iubește foarte mult drama Faust nu se poate declara mulțumit cu faptul că la două zile după ce se întâmplase marea nenorocire Faust apare pe Blocksberg plimbându-se voios împreună cu Mefistofel.

Dar tuturor acestor păreri eu aș vrea să le opun ideea că „Noaptea Walpurgiei” se numără printre părțile cele mai mature ale dramei Faust. Ea a fost scrisă între 1800 și 1801. Goethe a început să scrie la drama Faust când era încă foarte tânăr, așa că ne putem întoarce la început anilor ‘70 din secolul al XVIII-lea: 1772, 1773, 1774. Atunci începe să aștearnă pe hârtie primele scene. Acum el se maturizase mult, trecuse prin marile experiențe care s-au exprimat printre altele și în Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Lilie [Nota 8], scris mai devreme, și el adaugă acum în Faust al său „Noaptea Walpurgiei”; „Visul din noaptea Walpurgiei” a fost scris cu un an mai înainte decât „Noaptea Walpurgiei”. Ne este îngăduit, totuși, să ne formăm, pornind de aici, reprezentarea că Goethe lua foarte în serios introducerea „Nopții Walpurgiei” în Faust. Dar nu vom ieși niciodată din împotmolirea într-o anumită imposibilitate de a înțelege, dacă nu luăm în considerare faptul că Goethe a conceput problema într-un mod cu adevărat spiritual.

Eu cunosc destul de bine comentariile la Faust care au fost scrise până prin 1900 – mai târziu, într-o măsură mai mică –, dar până în anul 1900 le cunosc pe toate destul de bine; după aceea nu m-am mai ocupat la fel de intens de ceea ce s-a scris despre Faust. Dar atât îmi este foarte bine cunoscut, că nimeni n-a încercat, de fapt, să ia lucrurile în mod spiritual. Nu-i așa, se poate ușor ridica obiecția că este o pretenție exagerată față de simțirea noastră, față de sentimentele noastre, să ni se arate că, după două zile de la marea nenorocire, Faust se plimbă cu sufletul împăcat. Dar Goethe nu era, cu adevărat, monistul cu inimă superficială al pădurilor și pajiștilor, așa cum e prezentat adeseori, ci a fost un om, cum o arată și detaliile din „Noaptea Walpurgiei”, care era adânc inițiat în anumite corelații spirituale. Cine cunoaște aceste corelații vede din ele că în „Noaptea Walpurgiei” nimic nu e diletant, că totul e obiectiv; vede din ele, dacă vreau să folosesc acum o expresie banală, că în spatele ei este ceva, că nu e o simplă creație literară, ci a fost scrisă pe baza unei înțelegeri spirituale. Cel care e familiarizat cu anumite lucruri poate observa tocmai din detalii dacă cineva relatează niște realități – dacă, așadar, descrierea e făcută de un poet cu înțelegere spirituală –, sau dacă cineva și-a imaginat ceva despre lumea spirituală și ceea ce are legătură cu ea, lumea vrăjitoarelor, să zicem. În asemenea lucruri trebuie să ne extindem puțin și atenția.

Vreau să vă redau o istorioară simplă, cu toate că aș putea s-o spun într-o sută de variante, care vă va arăta în mod concret cum se poate recunoaște din detalii dacă avem de-a face cu o relatare în spatele căreia se află ceva sau dacă nu este așa. Bineînțeles, omul se mai poate înșela; și atunci esențialul este felul cum se relatează. Mă aflam o dată într-o societate formată din teologi, istorici, poeți etc. În această societate s-a povestit – asta a fost demult, în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, deci, cu aproape 30 de ani în urmă – următorul lucru: Cândva, într-o biserică din Paris, un capelan (Dornherr) predica într-un mod fanatic împotriva superstiției, el admițând numai ceea ce spune Biserica și, înainte de toate, voia să-i împiedice pe oameni să creadă în anumite lucruri, care lui îi păreau înspăimântătoare. În special, el voia să-i facă pe oameni să înțeleagă că francmasoneria e ceva foarte rău – știți, desigur, preoții catolici țin frecvent predici despre francmasonerie și spun tot soiul de lucruri despre pericolul pe care-l reprezintă aceasta –, dar acum el voia doar să convingă că este o doctrină reprobabilă și că oamenii care fac parte din ordinul francmason sunt foarte răi; dar nu voia să admită că în unele dintre aceste frății există ceva spiritual. Predica a auzit-o un om care fusese dus acolo de un altul și lui i s-a părut extrem de ciudat că acel capelan, preotul unei comunități mari de credincioși, le povestea oamenilor ceva ce el considera că e nejust, fiindcă el credea cu adevărat că prin asemenea societăți trec niște forțe spirituale. Amândoi l-au așteptat pe capelan după sfârșitul predicii și au stat de vorbă cu el; dar capelanul a rămas fanatic la părerea lui, că nu e vorba de nimic spiritual, că francmasonii sunt oameni foarte răi, cu o doctrină foarte rea. Atunci unul, care știa câte ceva despre această problemă, îi spuse: Înălțimea voastră, vă fac propunerea să veniți cu mine duminica viitoare la o anumită oră; vă voi așeza într-un loc tainic, într-o anumită lojă, de unde veți putea vedea ce se petrece. – Și capelanul zise: Da, așa o să fac, dar am voie să iau cu mine niște relicve? – Începuse să-i fie frică! A luat, deci, cu sine niște relicve; a fost condus în acel loc și a stat acolo neștiut de nimeni. Când s-a dat un semn anume, el a văzut cum spre scaunul președintelui s-a deplasat un personaj bizar, cu chipul palid, care se mișca în așa fel încât nu-și punea un picior înaintea celuilalt, ci aluneca ușor înainte. Acest lucru a fost relatat într-un anumit fel, și respectivul a povestit mai departe că și-a pus în lucrare relicvele, a rostit cuvântul de binecuvântare etc., și dintr-odată prin întreaga adunare a trecut o neliniște și totul s-a împrăștiat, s-a risipit!

După ce un preot, care fusese de față, un teolog, și-a spus părerea, că pur și simplu nu crede toată povestea, iar un alt preot a spus că auzise în cadrul unui colegiu ținut la Roma că pentru spiritul de adevăr al capelanului depuseseră jurământ zece preoți, primul preot mai spuse: Eu cred mai degrabă că zece preoți au jurat strâmb, decât că imposibilul e posibil. Atunci eu am spus: Mie îmi ajunge felul în care s-a povestit. Fiindcă esențialul era cum-ul, chestiunea cu deplasarea prin alunecare ușoară înainte.

Întâlniți această alunecare și aici, în „Noaptea Walpurgiei”: Gretchen, de îndată ce reapare, se deplasează alunecând. Așadar, până și un asemenea amănunt e descris de Goethe în mod obiectiv. Și e obiectiv fiecare amănunt, nu e descris într-un sens spiritual diletant.

Cu ce avem de-a face aici, propriu-zis? Avem de-a face cu ceva care dovedește că pentru Goethe nu se punea deloc întrebarea dacă Faust apare la două zile după ce se întâmplase nenorocirea plimbându-se cu sufletul împăcat pe Blocksberg, cutreierând păduri și pajiști, ci avem de-a face, în „Noaptea Walpurgiei”, cu o trăire spirituală a lui Faust pe care el nu a putut-o respinge, și care vine tocmai ca urmare a evenimentelor, zguduitoare pentru el, prin care trecuse. Avem de-a face, așadar, cu faptul că sufletul lui Faust e smuls din trupul său și îl găsește pe Mefisto în lumea spirituală. Și în cadrul lumii spirituale ei fac plimbarea pe Blocksberg, adică se întâlnesc cu aceia care, atunci când fac plimbarea pe Blocksberg, se află în afara trupului, fiindcă trupul celor ce se plimbă pe Blocksberg e culcat, bineînțeles, în pat.

În vremurile în care asemenea lucruri erau practicate într-un mod intens, cei care voiau să facă drumul până la Blocksberg – ziua, respectiv noaptea cu pricina, este cea din 30 aprilie-1 mai – se ungeau cu o anumită alifie, care făcea posibilă o separare a corpului astral și a eului mai completă decât se întâmplă de obicei în somn. Datorită acestui lucru, ei fac în spirit drumul până la Blocksberg. Aceasta este o trăire – de natură inferioară, bineînțeles –, dar e o trăire pe care omul o poate avea. Dar nimeni nu trebuie să creadă că poate dobândi de undeva, pe o cale ușoară, vreo informație despre compoziția alifiei vrăjitoarelor, ea poate fi dobândită la fel de puțin pe cât se poate dobândi ușor vreo informație despre ceea ce face van Helmont [Nota 9] pentru a ieși conștient din trup, frecându-și cu anumite substanțe chimice anumite părți ale corpului. Așa ceva s-a întâmplat cu van Helmont. Dar asemenea lucruri nu sunt recomandate celor care – ca Franz din lucrarea Înălțarea la Cer a lui Hermann Bahr [Nota 10] – găsesc că e prea plictisitor să faci exercițiile necesare pentru a ajunge la un rezultat pe o cale justă. Știm însă prea bine că unii n-ar fi deloc nefericiți dacă li s-ar destăinui asemenea mijloace!

Faust – adică sufletul lui Faust – le întâlnește acum în mod real, împreună cu Mefisto, pe vrăjitoarele care au ieșit din corpurile lor și se întâlnesc în noaptea dintre 30 aprilie și l mai. Acesta e un proces spiritual real care e descris acum în mod obiectiv de către Goethe. Goethe nu arată, deci, numai că cineva poate să aibă o viziune subiectivă, lui îi este clar că, atunci când omul iese afară din corpul său întâlnește și alte suflete, ieșite și ele din corpurile lor. La aceasta se referă Mefisto foarte exact, când spune:

Cu adevărat, ei au intrat într-o altă sferă. Au intrat în lumea sufletelor; aici întâlnesc celelalte suflete. Și în această lume noi le găsim, bineînțeles, așa cum trebuie să fie ele aici, ca efect a ceea ce vine din viața lor fizică. Faust trebuie să se întoarcă în corpul său fizic. Cât timp omul e predispus să se întoarcă în corpul său fizic, adică nu moare din punct de vedere fizic, el poartă în sine, când iese afară cu corpul său astral, anumite înclinații, afinități, ale existenței fizice. De aceea, Faust spune, într-un mod ușor de înțeles, că se simte bine în aerul primăvăratic, în aerul de aprilie-mai; firește, deoarece nu e cu totul separat de corpul său, ci a ieșit afară și va intra din nou în el, percepe aerul foarte bine. Când suntem afară din corpul nostru fizic, așa cum este acum Faust, putem рerсере tot ceea ce e lichid, aeriform în lume, nu numai ceea ce e solid. În toate ființele din natura de afară există lichid. Omul este peste 90% o coloană de lichid și numai câteva procente sunt în el sub formă de corpuri solide. Așadar, nu trebuie să credeți că el, când se află afară din corp, nu ar putea vedea un alt om; doar că vede numai ceea ce e lichid. De aceea, el poate să perceapă și natura, care e împânzită peste tot de elementul lichid. Tot ce e descris aici e absolut conform cu realitatea! Faust poate s-o perceapă în felul acesta. Dar Mefisto – adică Ahriman –, o ființă ahrimanică, nu are nicio înțelegere pentru Pământul actual; el ține, de fapt, de ceea ce a rămas în urmă; de aceea, nu-i place prea mult când se face primăvară. Amintiți-vă cum am explicat într-una din ultimele conferințe că în timpul iernii omul își poate aduce aminte de ceea ce este lunar. Dar elementul lunar actual, Luna de azi, când Luna e Luna pământească, nu-i este prea mult pe plac lui Ahriman. Dar acel element lunar care se întâlnește cu elementul lunar din trecut, când din Pământ iese ceva înflăcărat, care luminează, acesta este elementul său: luminițele rătăcitoare, nu lumina Lunii. Cu totul adecvat realității acest drum spre luminile rătăcitoare, pe care Ahriman le mai scoate acum ca element lunar care încă mai există în Pământ!

Observ numai în treacăt: manuscrisul pentru „Noaptea Walpurgiei” care ni s-a păstrat e neclar și trebuie să fi fost vreo neglijență pe undeva, fiindcă în edițiile dramei Faust găsim peste tot ceva aproape imposibil; de-abia când am făcut exercițiile noastre pregătitoare pentru spectacol mi-a sărit în ochi faptul că la „Noaptea Walpurgiei” trebuie făcute niște corecturi. În edițiile dramei Faust, în primul rând, cântul /recitativul/ alternativ dintre Faust, Mefistofel și luminile rătăcitoare nu e repartizat la diferitele personaje. Erudiții au făcut tot soiul de repartizări, numai că ele nu se potrivesc, așa că eu am făcut în așa fel încât ceea ce atât de frecvent se găsește repartizat la Faust îi aparține lui Mefistofel:

– îi spune el luminii rătăcitoare –

Până și la Schröer găsesc acest pasaj însemnat pentru Faust, dar el îi aparține lui Mefistofel, așa cum s-a rostit și ieri, dacă vă amintiți. Următorul pasaj:

– aparține luminii rătăcitoare.

Apoi e rândul lui Faust, în care pătrund acele lucruri care îi aduc aminte trăirea zguduitoare prin care trecuse:

Apoi, în mod ciudat, următorul e atribuit de către Schröer lui Mefistofel; dar el trebuie atribuit, bineînțeles, luminii rătăcitoare:

Schröer i-a atribuit acest pasaj lui Mefistofel; dar așa e greșit, bineînțeles. Ultimul trebuie atribuit lui Faust:

Vreau să remarc imediat că și în cele ce urmează se mai găsesc greșeli. După ce Faust a rostit cuvintele:

găsiți repartizată lui Mefistofel o cuvântare foarte lungă; ea nu-i aparține lui Mefistofel — în toate edițiile îi e repartizată lui —, numai ultimele versuri îi aparțin, de fapt, lui Mefistofel:

Acest pasaj îi aparține lui Faust. Și abia ultimele versuri:

îi aparțin lui Mefistofel. A fost necesar ca acest lucru să fie corectat, pentru că lucrurile trebuie să stea la locul lor. Apoi eu mi-am permis să intercalez un singur vers. Pentru că, bineînțeles, când vrăjitoarele sunt între ele, unele lucruri, într-adevăr, nu pot fi puse în scenă, eu mi-am permis să includ un vers, dar el nu face parte din text.

Ei bine, trebuie să mărturisesc că m-а cam întristat să văd ce greșit s-au transmis aceste pasaje în toate edițiile și că nimeni nu și-a dat seama că trebuie să repartizeze pasajele în mod corect. Trebuie să ne fie absolut clar faptul că Goethe a scris drama Faust încetul cu încetul și că, bineînțeles – el însuși a caracterizat manuscrisul ca fiind confuz –, unele lucruri trebuie să fie neapărat corectate; dar corectate într-un mod adecvat. Nu Goethe trebuie corectat, bineînțeles, ci aceia care au scos edițiile.

Din cele spuse se poate înțelege, deci, că și Mefistofel se servește de luminile rătăcitoare drept călăuze și că ei intră, s-ar putea spune, într-o lume care e percepută la fel de mișcătoare, de tălăzuitoare, cum percepem când ceea ce e solid a dispărut. Încercați să vă transpuneți în tot ceea ce se rostește aici, și să vedeți cât de adecvat e lăsat la o parte tot ceea ce e solid, să vedeți cum aceasta este în concordanță cu întregul, cum Goethe prezintă acum luminile rătăcitoare, pe Mefisto, pe Faust, ca ființe aflate în afara corpului. Mefisto nu are un corp fizic, doar îl îmbracă; pentru moment, Faust nu trăiește în corpul său fizic; luminile rătăcitoare sunt niște entități elementare, care, bineînțeles, nu pot lua în stăpânire corpul fizic, pentru că el e solid. Toate acestea, Goethe prezentându-le împreună ca pe un cânt alternativ, arată că el vrea să ne introducă în realitatea ființială a lumii spirituale, nu doar, cum s-ar putea crede, în ceva vizionar, ci în realitatea ființială a lumii spirituale. Dar că, atunci când ne aflăm astfel în spiritual, totul arată altfel, asupra acestui lucru ni se atrage atenția imediat, fiindcă, probabil, un privitor obișnuit nu-l va vedea în munte pe Mamon arzând, aurul din interior. În general – nu e nevoie de explicații – totul arată că aici e descris un suflet aflat în afara corpului. Avem de-a face, deci, cu o corelație reală care ne este arătată în sânul unor entități spirituale și Goethe face să se reverse aici ceea ce îl leagă pe el însuși de cunoașterea lumii spirituale. Faptul că Goethe a fost în stare să-l introducă într-un mod atât de potrivit pe Mefistofel în drama sa dovedește că deja de pe atunci el era familiarizat cu aceste lucruri, că știa că Mefistofel este o ființă rămasă în urmă. De aceea, el chiar introduce niște ființe rămase în urmă. Ia gândiți-vă – o voce, саre spune:

O voce de jos – e, deci, o voce care provine mai mult de la o ființă care are instincte subumane – îi răspunde:

Gândiți-vă numai că mai târziu se va răspunde:

Și apoi ni se adresează o voce care se târăște de 300 de ani. Aceasta înseamnă: Goethe invocă spiritele care au rămas în urmă cu 300 de ani. Cu 300 de ani în urmă a fost creat Faust, legenda despre Faust; ea a luat naștere în secolul al XVI-lea. Spiritele care au rămas în urmă din acea vreme se amestecă acum cu acelea care, ca vrăjitoare de azi, vin pe muntele Brocken, chiar intră în scenă, pentru că noi trebuie să luăm lucrurile textual. Goethe spune, așadar: Oh, în lumea noastră mai lucrează și acum asemenea suflete, și ele sunt înrudite cu sufletele vrăjitoarelor, de vreme ce au rămas în urmă cu 300 de ani. – Acolo unde totul ajunge sub conducerea lui Mefistofel, în „Noaptea Walpurgiei”, printre sufletele vrăjitoarelor mai pot să apară asemenea „mefistofelași”, încă foarte tineri. Și apoi vine o semivrăjitoare care e din prezent; pentru că cea care strigase mai înainte:

nu este semivrăjitoarea, ci cu adevărat o ființă bătrână de 300 de ani. Vrăjitoarele nu ating o asemenea vârstă, chiar dacă se duc pe Blocksberg. – Semivrăjitoarea sare cu pași mărunței, încet, vine încet spre înalturi. Aici se întâlnesc entități spirituale reale, chiar entități spirituale care au învins timpul, care au rămas în urmă, în timp, ca să spunem așa. Unele cuvinte sunt de-a dreptul minunate. Aceasta o spune una din voci, tocmai aceea care se înalță deja la vârsta de 300 de ani:

Cu aceasta, Goethe exprimă foarte frumos faptul că sufletele vrăjitoarelor și acelea care le aparțin celor decedați în felul acesta, care rămân atât de mult în urmă, sunt înrudite cumva. Spre a fi „între ai mei” tind aceste suflete rămase în urmă. Foarte interesant!

Vedem apoi cum Mefisto vrea să-l mențină pe Faust mereu la ceea ce e obișnuit, banal; vrea să-l mențină printre sufletele vrăjitoarelor. Dar Faust dorește să afle tainele mai adânci ale existenței, și de aceea el vrea și mai mult, și mai departe; el vrea să ajungă la adevăratul rău, la temeiurile originare ale Răului.

Pentru acest ceva mai profund pe care Faust vrea să-l caute în Răul însuși, Mefisto nu are posibilitatea corectă de înțelegere; el nici nu ar vrea să-l ducă pe Faust acolo, fiindcă aici povestea devine cam delicată. A fi condus, ca suflet, la vrăjitoare, asta mai merge; dar când unul ca Faust e introdus în comunitatea lor, el poate descoperi, dacă înaintează mai departe spre Rău, niște lucruri extrem de periculoase pentru unii oameni, fiindcă s-ar dezvălui atunci originea în Rău a multor lucruri care există pe Pământ. Din acest motiv, pentru unii oameni era mai bine ca vrăjitoarele să fie arse pe rug. Chiar dacă, bineînțeles, vrăjitoria nu trebuie să fie protejată, s-ar putea, prin faptul că ar apărea niște vrăjitoare și, datorită însușirilor lor mediumnice, ele ar fi folosite de unii oameni care vor să afle anumite taine, dacă mediumnismul ar merge suficient de departe, să iasă la lumină originea unor lucruri care se petrec în lume. Dar așa ceva nu e lăsat să iasă la lumină; de aceea erau arse pe rug vrăjitoarele. Cei care le-au ars pe rug aveau un interes major să nu poată fi dezvăluit ce iese la lumină când un cunoscător oarecare pătrunde mai adânc în tainele vrăjitoarelor. Ei bine, asupra unor asemenea lucruri se poate doar atrage atenția. S-ar fi găsit originea unor lucruri și nimeni dintre aceia care nu au a se teme de așa ceva n-a fost de acord cu arderea pe rug a vrăjitoarelor.

Dar, după cum am spus, Mefisto vrea să-l mențină pe Faust mai mult în banalitate. Și atunci Faust își pierde răbdarea, fiindcă își imaginează că Mefistofel este un diavol adevărat și că nu-i prezintă niște arte magice banale, ci îl va introduce cum se cuvine în tainele Răului, după ce l-a scos deja din corp. Acum el vrea ca acesta să se producă în fața lui ca „diavol” și nu ca un magician cu totul obișnuit, care te poate introduce numai în fleacurile lumii spirituale. Dar Mefistofel refuză; el vrea, totuși, să introducă numai în banalitate. Este extraordinar de interesant felul în care Mefistofel îi abate atenția de la Răul propriu-zis, care nu trebuie să-i fie dezvăluit lui Faust în acest stadiu, și îl face să devină iarăși atent la lumea elementară. Și acesta este un pasaj minunat:

Minunat de adecvat cu realitatea este ceea ce a fost făcut să coboare în sfera mirosurilor! Este cu adevărat așa: în lumea în care Mefisto l-a introdus pe Faust se miroase într-o măsură mult mai mare decât se vede. „Chipul lui ce pipăie” – este ceva exprimat într-un mod minunat de plastic, pentru că nu este un miros de felul celui pe care îl au oamenii, fiindcă nu e niciun chip, fiindcă este ca și cum ai putea trimite ceva afară din ochi pentru a pipăi lucrurile cu niște raze oculare fine. Că așa ceva trăiește la animalele inferioare e adevărat, fiindcă melcul nu are doar cornițele, antenele sale, ci aceste cornițe-antene se prelungesc prin niște fascicule eterice extraordinar de lungi și cu ele un asemenea animal poate pipăi, într-adevăr, ceea ce e moale, dar poate pipăi numai în mod eteric. Ia gândiți-vă ce adecvat la realitate este descris acest lucru, nu într-un mod diletant.

Dar acum ei ajung la un club vesel – ne aflăm, bineînțeles într-o lume eterică. Și Goethe a știut să nu fie din soiul celor care nu vorbesc decât cu un chip alungit în mod tragic, el a știut să vorbească, de asemenea, cu umorul necesar și cu ironia necesară, când ele erau la locul lor. De ce nu s-ar putea ca un general bătrân, un ministru, „Excelența Sa”, un parvenu, și, de asemenea, un autor, în timp ce discută de-ale lor și sorb puțintel vin și, treptat, încep să găsească ei înșiși atât de puțin interesant ceea ce discută, încât adorm, de ce nu s-ar putea, dacă ei se află sub influența deosebită a ceea ce se petrece în club, dacă dau un pic cu zarul și printre ei mai e încă prezentă patima jocului, de ce nu s-ar putea ca aceste suflete să iasă afară și să le găsim împreună, într-un club vesel, printre alții, care au ieșit din corp. Într-un club: generalul, Excelența Sa ministrul, parvenitul și acum și poetul? De ce să nu se întâmple așa? Îi întâlnim și pe ei, pentru că se află în afara corpului. Și dacă avem noroc, putem descoperi și noi o asemenea serată, pentru că acestea sunt uneori de-așa natură încât adorm toți laolaltă, din cauza propriului lor amuzament. Vă dați seama, Goethe nu ignoră problema. Dar Mefistofel e atât de surprins că aici, prin natura însăși, fără alte mijloace decât numai printr-o continuare puțin anormală a vieții naturale, se ajunge atât de departe încât ei cad, în sufletele lor, în această stare, e atât de surprins că ceva se apropie în felul acesta de el, încât își aduce aminte de niște straturi și mai adânci ale existenței sale. De aceea, el îmbătrânește subit, nu poate trăi așa ceva în forma pământească; aici chiar vede cum îi vine înșelăciune dinspre lumea oamenilor, și n-ar dori așa ceva. Până și luminii rătăcitoare îi spune să nu meargă în zigzag, ci drept, altfel o să-i stingă lumina pâlpâitoare. Mergând în zigzag, lumina rătăcitoare vrea să facă la fel ca oamenii, dar Mefisto vrea să meargă drept înainte, deși oamenii merg în zigzag. Așa că îl deranjează; faptul că numai printr-un mers anormal al vieții – nu prin ceva organizat de către Iad – în zona muntelui Blocksberg intră patru membri demni de cinstire ai societății umane.

Dar pe urmă lucrurile merg iarăși bine. Mai întâi vine vrăjitoarea vechiturilor, care, bineînțeles, a ieșit din corp, cu toate vrăjitoriile ei, care sunt enumerate atât de frumos.

Dat fiind faptul că, în mod absolut sigur, această vrăjitoare e „unsă”, el se simte din nou în elementul său, i se adresează cu „Doamnă mătușă”; dar el spune:

El ar vrea să aibă ceva care l-ar putea interesa mai mult pe Faust. Dar Faust nu e deloc foarte atras, doar se simte în sânul unui element spiritual inferior de tot și spune – acest lucru vă rog să-l luați în seamă – în mod minunat:

Să nu-mi pierd conștiența! – Așadar, el nu vrea să trăiască toată povestea într-o stare de conștiență diminuată, în mod cumva atavic, ci într-o stare de conștiență deplin clară. Dar la un asemenea sabat al vrăjitoarelor ușor s-ar putea paraliza conștiența, și aceasta nu trebuie să se întâmple. Ia gândiți-vă ce departe merge Goethe.

Iar acum se atrage atenția asupra faptului că sufletescul trebuie să iasă din corp, că trebuie luată afară și o bucată din corpul eteric, lucru care nu se întâmplă în mod obișnuit în cursul întregii evoluții de pe Pământ, decât ca într-o ieșire deosebită, aș zice, printr-un fel de inițiere naturală. Corpul eteric al lui Faust a ieșit și el afară, parțial; acest lucru e văzut, deoarece corpul eteric – am amintit adeseori [Nota 11] – al bărbatului e feminin, e văzut drept Lilith. Acesta ne duce foarte departe, în vremurile în care bărbatul nu era constituit deloc așa. Lilith este, potrivit legendei, prima soție a lui Adam și mama lui Lucifer. Așadar, aici vedem cum deja niște arte vrăjitorești luciferice, care îi stau la dispoziție, ca ajutor, și lui Mefisto, sunt aici în joc, dar că, totuși, la mijloc e ceva inferior. E cazul în cuvântarea ce urmează, echivalentă cu o ispitire. Faust se teme și așa că ar putea să-și piardă conștiența și Mefisto chiar dorește să facă în așa fel încât Faust să-și piardă conștiența și astfel să se scufunde cu atât mai adânc. El l-a făcut acum chiar să tragă afară o bucată din corpul eteric, astfel încât poate să aibă înfățișarea lui Lilith. El ar dori să se ajungă cu aceasta foarte departe, de aceea îl ispitește la dansul vrăjitoarelor, în care el însuși dansează cu vrăjitoarea cea bătrână, iar Faust cu cea tânără. Și aici se vede că Faust nu-și poate pierde conștiența. El nu-și poate pierde conștiența!

Aici avem, deci, descrisă în mod just de Goethe o scenă care se petrece între spirite. Când sufletele sunt în afara corpului, ele pot trăi acest lucru. Goethe a fost în măsura în care să-l descrie așa. Dar și alte suflete pot intra în această societate. Dar aduc cu ele însușirile lor pământești. Goethe știa bine că la Berlin trăia Nicolai, care era prieten cu Lessing. Nicolai era unul dintre cei mai fanatici iluminiști ai epocii sale, unul dintre acei oameni care pe atunci – ei bine, dacă ar fi existat deja o ligă a moniștilor, ei ar fi devenit membri ai acesteia, ar fi devenit chiar „oameni de conducere” în liga moniștilor, fiindcă de acest soi erau oamenii în secolul al XVIII-lea! – luptau împotriva a tot ceea ce este spiritual. Un asemenea om era proktofantasmist – nu vreau să traduc cuvântul, îl puteți căuta în lexicon –, dar cam așa era. Prin urmare Nicolai nu numai că, după ce Goethe a scris Suferințele tânărului Werther, a scris și el Bucuriile tânărului Werther, ca să-și bată joc de sentimentalismul goethean, de pe poziția ateismului, ci el a mai vorbit, ca să poată fi astfel cu adevărat monist, cum s-ar spune astăzi, despre aspectele reprobabile ale superstițiilor legate de lumea spirituală, și asta în cadrul Academiei de Științe de la Berlin. Și el era în măsură să facă așa ceva! – El suferea de viziuni, vedea în lumea spirituală; dar avea remediul medical împotriva lor, care era cunoscut deja pe atunci: el cerea să i se pună lipitori pe o anumită parte a corpului. Și atunci viziunile îi treceau. De aceea el a fost în măsură să dea, în acea conferință prezentată la Academia de Științe, o interpretare materialistă a vizionarismului; fiindcă a putut să arate prin propriul său exemplu că, dacă ți se pun lipitori, ele alungă viziunile. Așadar, toate sunt numai sub influența celor materiale! Aici, Goethe n-a luat lucrurile la întâmplare, ci l-a cunoscut foarte bine pe Nicolai, pe Friedrich Nicolai, născut în 1733, negustor de cărți și scriitor, decedat în 1811. Și ca să nu existe nicio îndoială asupra faptului că l-a cunoscut foarte bine pe Nicolai, el îl mai pune pe proktofantasmist, după ce acesta s-a dus printre spirite, ca spirit, el însuși, și a vrut să le nege prin discuții, să mai spună după un timp:

Ele ar trebui să fi dispărut deja, pentru că el vrea să le desființeze prin discuțiile sale.

Azi s-ar spune: Dar noi am răspândit monismul.

Ei bine, trebuie, totuși, să vadă, pentru că el poate vedea cu adevărat; dar e unul care suferă de viziuni, fiindcă asemenea oameni sunt potriviți, de asemenea, să se întâlnească în „Noaptea Walpurgiei”.   

Nici aici Goethe nu a descris lucrurile în mod diletant, ci a luat un om care, prin imaginațiunile sale, dacă totul se desfășoară în mod favorabil, poate să intre, în noaptea de 30 aprilie-1 mai, tot în mod conștient, în lumea spirituală și să le întâlnească acolo pe vrăjitoare. Trebuie să fie tocmai un asemenea om. Goethe nu descrie ca un diletant, ci folosește niște oameni care sunt absolut destoinici. Dar ei rămân împotmoliți în înclinațiile, în afinitățile pe care le au în lume. De aceea el, proktofantasmistul, vrea și el, ca spirit, să abolească spiritele; și Goethe arată acest lucru foarte clar. Fiindcă însuși Friedrich Nicolai a discutat, ca anexă la tratatul său – tratatul despre teoria spiritelor și lipitorilor –, o apariție de stafii care s-a petrecut pe moșia lui Wilhelm von Humboldt din Tegel. Wilhelm von Humboldt trăia în apropiere de Berlin, la Tegel; Friedrich Nicolai s-a năpustit, ca un iluminist ce era, și asupra acestei întâmplări; de aceea, Goethe îl face să spună:

Tegel este o suburbie a Berlinului, aici familia Humboldt avea o moșie; acolo a avut loc apariția de stafii care l-a interesat foarte mult pe Goethe; și el mai știa că și Friedrich Nicolai a descris-o, dar ca adversar, ca „iluminist”:

Ei da, până și în casa lui Wilhelm von Humboldt din Tegel, care e un om emancipat, bântuie stafiile. El nu vrea să suporte „despotismul spiritelor”, căci spiritele nu fac ce le spune el, nu sunt ascultătoare:

Și ca să arate pe deplin că percepe cu adevărat într-un mod adecvat situației o personalitate ca Nicolai, el mai adaugă cuvintele:

Fiindcă făcuse o călătorie prin Germania și Elveția și descrisese tot ce văzuse, Nicolai a notat toate lucrurile ieșite din comun pe care le întâlnise și aici găsim foarte multe observații cu adevărat inteligente, emancipate. În special, el s-a ridicat împotriva superstiției, cum o numește. Se face aluzie până și la călătoria prin Elveția!

Pe diavoli, pentru că el a scris combătând spiritele, pe poeți – „Bucuriile tânărului Werther” – împotriva lui Goethe.

În fața unor asemenea oameni, Mefistofel știe cu cine are de-a face. De aceea spune:

Iarăși o aluzie la teoria lipitorilor emisă de Friedrich Nicolai. O puteți citi în tratatele Academiei de Științe din Berlin. Friedrich Nicolai a ținut această conferință în 1799.

Ei bine, după ce toată această poveste s-a încheiat, Faust vede o apariție absolut obișnuită: un șoricel roșu sare din gura frumoasei vrăjitoare. Acesta e un fenomen foarte obișnuit și o dovadă a faptului că Faust a rămas deplin conștient; căci dacă n-ar fi deplin conștient, ci numai într-o stare onirică, totul ar rămâne la șoricelul roșu, dar el poate să transforme această viziune, provocată, în primă instanță, de niște porniri senzoriale, în ceea ce trebuie să fie, de fapt, pentru el. Scena încremenește – cred că aceasta este o impresie foarte puternică – și șoricelul roșu devine Gretchen. Rămâne doar cordonul roșu de sânge din jurul gâtului. Imaginațiunea a dispărut. Faust e in măsură să treacă de la o imaginațiune de rang inferior la perceperea vizuala a sufletului lui Gretchen, care prin nefericirea ei devine acum vizibila in fața lui in adevărata ei înfățișare.

Puteți gândi cum vreți, dar conexiunile sunt, în lumea spirituală, foarte diverse, poate chiar năucitoare, iar ceea ce v-am descris eu acum despre transformarea unei viziuni inferioare, cea cu șoricelul roșu, în ceva superior, adevărat, profund, este întru totul o realitate spirituală. E cum nu se poate mai probabil că inițial Goethe a gândit altfel întreaga scenă; există o mică schiță [Nota 12] în care scena e descrisă puțin altfel, așa cum Mefistofel ar dori s-o proiecteze în fața lui Faust; dar Faust a devenit suficient de conștient ca să i se sustragă lui Mefistofel și să vadă un suflet spre care Mefistofel însuși nu l-ar fi condus niciodată; până și pentru Mefistofel ea rămâne „Meduza”, de unde dumneavoastră vedeți cum Goethe vrea să arate în mod clar că două suflete pot interpreta una și aceeași realitate spirituală în moduri absolut diferite; una adevărată, cealaltă, într-o direcție sau alta, greșită. Mefistofel, pe baza instinctelor sale inferioare, care colorează asemenea fenomene, ajunge la afirmația frivolă: orișicui ea îi apare drept iubita lui. Și acum noi vedem de asemenea, că e vorba de o trăire spirituală a lui Faust, la саre trebuia să ajungă. El nu este plimbărețul plin de vigoare, ci acela care trece printr-o trăire spirituală; iar ceea ce el vede aici drept Gretchen este, de fapt, ceea ce trăiește în el și care doar face ca restul să urce la suprafață.

Acuma, Mefisto vrea să-l abată pe Faust de la toate acestea, care sunt realitatea spirituală mai profundă, și îl duce apoi în fața a ceva – la sfârșitul „Nopții Walpurgiei” acest lucru trebuie văzut neapărat așa – ce Mefisto doar transpune în această scenă: un fel de teatru. Aceasta este întru totul o vrăjitorie a lui Mefistofel. Se reprezintă ceea ce urmează: „Visul din noaptea Walpurgiei”. Dar totul e transpus în scena de pe Blocksberg, pentru că trebuie descris așa cum vrea Mefisto să-l aibă pe Faust, și întregul „Vis din noaptea Walpurgiei”, despre care vreau să vorbesc astăzi în continuare, e prezentat de Mefisto, pentru a face ca gândurile lui Faust să ia o direcție absolut precisă. Dar avem aici un fel ciudat de transcriere poetică. Aduceți-vă aminte că Mefisto spune:

În „Visul din noaptea Walpurgiei” totul e rațional, rezonabil; dar lui Faust trebuie să i se creeze impresia că el trebuie doar să se desfete cu acest ceva rațional, rezonabil. Goethe a transpus cuvântul italian dilettare în germanul dilettieren; este, de fapt, ergötzen = a delecta. Iar Servibilis a fost inventat de Goethe drept servitor al lui Mefistofel, care are misiunea de а-l face pe Faust să se delecteze din cauza a ceea ce e rezonabil, rațional, adică să ia lucrurile într-un mod frivol. De aceea, cu toate că „Visul din noaptea Walpurgiei” trebuie luat în serios, ni se spune:

Așadar, acesta e modul în care Mefistofel vrea acum să-l ispitească pe Faust, să-l facă să disprețuiască ceea ce e rațional în „Visul din noaptea Walpurgiei”. De aceea face ca acesta să-i fie pus în față într-o asemenea aură, aș zice. Pentru că așa ceva e pe placul lui, să strecoare pe furiș pe Blocksberg ceea ce e rațional; el găsește că așa ceva e bine. Pentru că, după părerea lui, își are locul aici.

Vedeți, avem de-a face aici, într-adevăr, cu o creație poetică în care se tratează în mod intenționat despre lumea spirituală inferioară, și care ne arată că Goethe era foarte priceput în ceea ce privește cunoașterea spirituală. Pe de altă parte, aceasta ne poate arăta cât este de necesar ca oamenii să se apropie măcar puțin de știința spirituală, fiindcă altfel cum să-l înțelegi pe Goethe? Până și unii oameni eminenți, care îl iubeau pe Goethe, pot să gândească altfel, numai că Goethe e un tip atât de îngrozitor!

Ei nu spun asta, ci maschează lucrurile. Și aceasta se numără printre minciunile de viață!

El e un tip atât de îngrozitor încât, după ce l-a pus pe Faust să provoace nenorocirea cu mama lui Gretchen, cu fratele lui Gretchen, îl duce peste două zile pe Blocksberg, unde el se plimbă cu suflet mulțumit. Dar trebuie să repetăm într-una: Goethe nu a fost acel Goethe al pădurilor și pajiștilor care răgnesc de mulțumire, așa cum le-a apărut el până acum oamenilor, ci va fi necesar să ne dăm ceva osteneală pentru a recunoaște că în el exista cu totul altceva și că multe dintre lucrurile care stau ascunse în drama lui Goethe trebuie să iasă la lumina zilei de-abia de acum înainte.

AcasăLucrări OnlineIndex GA273PrecedentaUrmătoarea