Rudolf Steiner
II. PROBLEMA FAUST

GA 273

III

PRESIMȚIRILE LUI GOETHE ÎN DIRECȚIA REALITĂȚII CONCRETE.
NOȚIUNI CU CARACTER DE UMBRĂ ȘI REPREZENTĂRI SATURATE DE REALITATE

Dornach, 27 ianuarie 1917, după reprezentarea scenică a unei părți din
„Faust II”, Actul II: „Cameră gotică îngustă, cu boltă înaltă”, „Laboratorium”

În legătură cu scenele pe care le-ați văzut mai înainte, am dori ca ele să-și facă o intrare plină de înțelegere în cele mai largi cercuri ale omenirii prezente, pentru că aceste scene conțin mulți germeni ai evoluției, spre care merge și curentul spiritual-științific. Se poate spune că Goethe, scriind aceste scene, pe baza unei experiențe de mulți ani, a presimțit multe dintre lucrurile care prin știința spirituală trebuie să răsară ca o semănătură. Tocmai aceste scene din partea a doua a lui Faust stau în fața sufletului nostru atât ca un document al istoriei culturii, cât și ca expresie a unei cunoașteri adânci. Ne este îngăduit ca atunci când ne apropiem de asemenea manifestări cum nu se poate mai profunde ale spiritului goethean să apelăm la ajutorul reprezentărilor deja obișnuite ale științei spirituale pentru a ajunge la o înțelegere deplină. Fiindcă în aceste reprezentări spiritual-științifice zace formulat, adus în conștiența deplin trează, ceea ce Goethe a creat printr-o imaginațiune interioară, pe baza experiențelor epocii sale.

În primele două scene avem, la început, un fel de document important al istoriei culturii. Când Goethe, maturizat prin tot ceea ce asimilase, pe de o parte, din științele naturii, din profunzimea pe care au cunoscut-o concepțiile legate de științele naturii, datorită studiilor sale de mistică, din acea profunzime pe care i-o dăduse arta greacă, atunci când a dat formă acestor reprezentări care trăiau în el, aceasta a fost perioada în care spiritele încercau să se apropie, dintr-un infinit entuziasm pentru cunoaștere, de problemele supreme ale existenței. Tocmai în cercurile noastre nu trebuie să surprindă, nu poate să surprindă, faptul că, atunci când apare cu mare intensitate, năzuința de a găsi lumea spirituală își are caricaturile ei, am putea spune, își creează caricaturile ei. Atât căutarea mistică precum și eforturile de cunoaștere mai adânci ale filosofiei își creează caricaturile lor. În perioada în care în spiritul lui Goethe se dezvoltau aceste scene, în imediata vecinătate se manifesta o căutare cu adevărat importantă, de natură filosofic-teosofică, am putea spune. Johann Gottlieb Fichte își ținea prelegerile dintr-un uriaș entuziasm pentru cunoaștere. Puteți vedea din expunerile succinte făcute de mine, atât în cartea Enigmele filosofiei, cât și în ultima carte, Despre enigma omului, că Fichte căuta într-un mod elementar să dea formă divin-spiritualului care trăiește în interiorul cel mai adânc al sufletului uman, în așa fel încât, prin această înflorire a divin-spiritualului în interiorul sufletului, omul devine conștient de însăși originea sa divin-spirituală. Fichte a căutat să sesizeze în sufletul uman viața plenară, deplină, a eului, a eului creator, real, dar și a eului plin de Dumnezeu. Prin aceasta, el a încercat să simtă punctul de contact al vieții umane interioare cu întreaga viață cosmică. Și el vorbea pe baza acestui entuziasm. Este cât se poate de explicabil că o asemenea încercare de a înainta spre spirit a stârnit adeseori reacții adverse. Nu-i așa, Fichte încă nu putea vorbi din tezaurul concret al științei spirituale, vremea încă nu se maturizase pentru așa ceva. Am putea spune că Fichte s-a străduit să învie în niște noțiuni abstracte vaste sentimentul care poate fi făcut să prindă viață în om sub impresia adevărurilor comunicate de știința spirituală. Din această cauză, limbajul lui avea de multe ori ceva abstract, dar ceva abstract pătruns de o simțire vie, de un sentiment viu. Și a fost necesară, desigur, impresia puternică pe care o poate face în mod nemijlocit o asemenea personalitate, pentru a lua în serios ceea ce Fichte avea de spus. Tipărite, cuvintele sale păreau în multe cazuri de-a dreptul paradoxale, chiar mai paradoxale decât trebuie să fie adeseori paradoxurile – paradoxurile necesare – în știința spirituală, pentru că cele adevărate le apar adesea oamenilor care nu s-au obișnuit cu ele, doar ca fiind ridicole. De aceea, tocmai un spirit cum a fost Fichte, care a trebuit să spună adevărul într-o formă încă cu totul abstractă, putea să fie considerat ridicol.

Pe de altă parte, unii oameni, care au fost puternic impresionați de Fichte, au putut exagera lucrurile, așa cum în viață toate se exagerează. Și apoi au venit caricaturile entității fichteene, ca și caricaturile celorlalți, care țineau pe atunci prelegeri la Jena, dintr-un mod de-a gândi și simți asemănător. Căci la Jena ținea prelegeri și Schelling, care mai târziu, dintr-o străduință asemănătoare cu aceea a lui Fichte, și-a croit drum cu adevărat, așa cum am subliniat adeseori, spre o înțelegere foarte profundă a creștinismului, ba chiar a Misteriului de pe Golgotha. Schelling s-a dăruit de-a dreptul unui fel de teosofie căreia i-a dat expresie apoi, deși fără a fi înțeles de contemporani, în Filosofia mitologiei și în Filosofia revelației, dar care era foarte vie în tratatul pe care el l-a scris pornind de la Jakob Böhme [Nota 13], despre libertatea umană și despre alte subiecte legate de aceasta, era vie în dialogul Bruno sau despre principiul divin și principiul natural al lucrurilor, și mai ales în acel frumos tratat al său, Despre zeitățile din Samothrace [Nota 14], unde derulează o imagine a ceea ce a trăit, după părerea sa, în acele Misterii vechi. Au existat apoi spirite de felul lui Friedrich Schlegel, care au aplicat asupra diferitelor ramuri ale cunoașterii umane ceea ce aceste naturi de factură mai mult filosofică au căutat să extragă din ordinea lumii. Hegel începuse să-și aștearnă pe hârtie filosofia. Toate acestea se petreceau în imediata apropiere a lui Goethe. Acești oameni căutau să răzbată dincolo de tot ceea ce e relativ în lume, dincolo de tot ceea ce îi stăpânește pe oameni în viața cotidiană, spre absolut, spre ceea nu trăiește doar în aspecte relative. Așa a căutat Fichte să răzbată, dincolo de eul cotidian obișnuit, până la eul absolut, care este ancorat în Divinitate și urzește în eternitate. Așa au căutat Schelling și Hegel să răzbată până la existența absolută.

Modurile în care a primit epoca asemenea încercări au fost, desigur, diferite. Ne putem face, mai ales azi, când știința spirituală poate să ajungă până la inimile noastre, o reprezentare vie despre dispoziția sufletească în care se vor fi aflat un Fichte, un Schelling, un Hegel când vorbeau despre ceea ce se afla atât de clar în fața ochiului lor spiritual, iar oamenii aveau o atitudine obtuză, ostilă. Și atunci putem înțelege că tânărul Fichte, când le-a ripostat pedanților erudiți din Jena, care credeau că în felul lor știu totul, s-a putut aprinde de mânie. Fichte a fost cuprins de mânie nu numai când a fost obligat sa părăsească orașul Jena, ci și când vedea că dă tot ce are mai bun in el, dar nicio inima, niciun suflet nu-l primeau, pentru că oamenii credeau că știu totul pe baza vechilor reprezentări tradiționale și a cunoștințelor pe care le asimilaseră. Și putem înțelege atunci că uneori un spirit cum era Fichte, când îi avea în fața sa pe erudiții pedanți de la Jena, s-a putut lăsa pradă mâniei până într-acolo încât a afirmat că, dacă ar trebui să aibă de-a face cu tipii ăștia bătrâni, ar trebui omorâți toți cei trecuți de 30 de ani. – Ceea ce s-a aprins atunci la Jena a fost o luptă spirituală de prim rang. Erau calomniați și cei care trăiau în acea vreme la Jena. Un poet prolix, Kotzebue [Nota 15], care atunci avea însă un public cititor foarte larg, a scris un pamflet dramatic foarte interesant, care e plin de spirit prin faptul că descrie un tânăr absolvent al examenului de bacalaureat ce studiase la Jena și care, după ce se întoarce acasă, la mama lui, vorbește numai în fraze auzite de el acolo. Toate sunt preluate textual în acest pamflet, intitulat „Măgarul hiperborean sau cultura cea nouă”. Toate acestea par pline de spirit, dar nu sunt, totuși, decât denunțarea josnică a unei intenții bune. Trebuie să ținem departe toate acestea de ceea ce voia Goethe să critice: caricatura care se dezvoltă din ceva mare, fiindcă trebuie să ne fie clar faptul că scrisorile pe care și le-au trimis Goethe și Fichte [Nota 16], pe care și le-au trimis Goethe și Schelling arată că Goethe a știut să aprecieze la justa lor valoare aceste spirite care căutau absolutul. Dar, chiar dacă nu găsim la el niște principii oculte prelucrate foarte sistematic, Goethe a fost, putem spune, un spirit care trăia în aura ocultului, care știa că ceea ce merge pe calea progresului o poate lua fie în direcția ahrimanică, fie în cealaltă direcție, luciferică – chiar dacă nu a folosit aceste expresii, expresiile nu sunt esențiale –, și că evoluția lumii are loc întotdeauna prin bătaia de pendul dintre ahrimanic și luciferic. Goethe a vrut să deruleze totul din străfundul cel mai adânc și să arate că năzuința spre realitatea supremă poate fi în același timp un pericol. Câte nu pot deveni un pericol! Chiar și lucrul cel mai bun poate deveni, bineînțeles, un pericol. Tocmai aceasta problema i-a apărut lui Goethe în mod atât de viu în fața ochiului sufletesc, faptul că ceea ce e mai bun în lume poate deveni un pericol, dacă în el se amestecă puterile ahrimanice, puterile luciferice.

Aici el avea în vedere drama sa, Faust, îl avea în vedere pe acel Faust care năzuiește după misterele cele mai adânci ale existenței, care urma să înfățișeze transpus în realitate ceea ce a stat mereu în fața sufletului lui Goethe: perceperea nemijlocită a elementului spiritual viu din toate realitățile naturale și istorice. Goethe însuși voia să se întoarcă înapoi, la misterele existenței spirituale din Antichitatea greacă. El voia să se unească interior cu ceea ce existase, desfășurând o activitate creatoare vie, într-o epocă încheiată, epoca a patra postatlanteană. Acesta e lucrul căruia voia să-i dea formă în drama sa Faust, care tinde spre realitatea vie a Elenei. Goethe caută căile pe care îl poate face pe Faust al său să ajungă la Elena. Dar lui îi era clar că acesta este un pericol. Oricât de îndreptățită; oricât de înaltă e năzuința care există aici, ea reprezintă un pericol, pentru că poate aluneca foarte ușor pe panta luciferismului.

Astfel că Goethe ni-l înfățișează mai întâi pe Faust alunecând pe panta luciferică, paralizat de apariția Elenei, paralizat de legătura cu spiritualul. Faust a luat-o pe Elena din împărăția mumelor, dar mai întâi a avut-o în fața sa doar ca forță spirituală. El e paralizat de de ceea ce poate trăi din punct de vedere spiritual. Interiorul lui Faust este umplut de ceea ce el a asimilat. El trăiește în spiritualul viu, în elementul spiritual al vechii Grecii, dar e paralizat de acesta.

Așa îl găsim după ce Mefisto l-a adus înapoi, în chilia sa, în laboratorul său, și ni-l arată paralizat din cauză că trăiește împreună cu elementul trecutului.

spune Mefistofel. Noi vedem, de asemenea, că a apărut o anumită separație între Faust care a alunecat pe panta luciferică, și Mefistofel. Am putea spune că Faust se află cu sufletul său – viețuind mai mult sau mai puțin conștient ceea ce trăiește – pe un alt făgaș spiritual, pe care a ajuns sub influențe luciferice, diferit de căile spirituale pe care umblă Mefistofel. Ele sunt separate acum ca printr-o graniță a conștienței.

Faust visează, așa se spune în limbaj profan. El nu știe nimic de vechea sa lume, în care trăiește drept lumea sa contemporană. Dar Mefisto o are în jurul său, și prin el reînvie totul în mod ahrimanic. Și astfel avem în această scenă cele două lumi, ciocnindu-se puternic una de cealaltă, ciocnindu-se într-un mod absolut obiectiv. E ciudat cât de temeinic este Goethe, de fapt, în natura lui spiritual-științifică instinctivă. Această ciocnire ne este arătată foarte clar de famulus, care intră acum pentru prima dată în scenă, și care pendulează, fără a bănui nimic, am putea spune, între lucrurile cele mai periculoase care au loc în imediata lui apropiere.   

Pe acest habar-n-am îl vedem la început, care întru câtva îi reprezintă pe acei oameni care parcă sunt prizonierii habarnismului, ai lipsei de atenție, de care, adeseori, nu pot fi făcuți răspunzători. El nu vede ce se petrece în jurul lui. În acest sens poate fi conceput și întregul discurs care vine de la acest famulus.

Deja astfel ne este descrisă întreaga ambianță în care trăim acum, prin întâlnirea fostului elev, devenit acum absolvent al examenului de bacalaureat, cu Mefistofel. Proaspătul absolvent, i-o citim pe chip, provine în întregime din mediul pe care vi l-am descris mai înainte. Dar el reprezintă o caricatură a acestui mediu, este infectat de tot ceea ce au putut să dea filosofia kantian-fichtean-schellingian-hegeliană, expunerile lui Schlegel; dar el ia totul într-un sens îngust, egoist. De ce face acest lucru? Ei bine, noi trebuie să ne punem această întrebare. De ce a devenit proaspătul bacalaureat cel care ni se înfățișează aici? Oare Goethe a vrut să-și bată joc, prin acest tânăr bacalaureat, de filosofia, scumpă lui, a celor de la Jena? Nicidecum. Dar, în sensul lui, pe acest făgaș filosofic a fost trimis elevul care a primit de la Mefistofel un cuvânt călăuzitor:

Elevul, devenit tânăr bacalaureat, a primit impulsul de la Mefistofel însuși. Mefistofel nu se poate plânge că bacalaureatul îl tratează în așa fel încât îl face să spună:

Fiindcă el este cel care a sădit în elev toate acestea; el le-a semănat în sufletul lui. Bacalaureatul a dat curs maximei și mumei, vestitul șarpe. Și la început, el nu se simte deloc îngrijorat, îngrijorarea va veni mai târziu. Acum el nu se simte deloc îngrijorat de asemănarea lui cu Dumnezeu, pe care o și exprimă foarte clar, când atrage atenția asupra faptului că el este acela care a creat lumea, care a plăsmuit lumea.

Ba putem ajunge să cunoaștem chiar niște pui de om care înțeleg filosofia kantiană într-un sens și mai raportat la eul lor decât acest tânăr bacalaureat. Am cunoscut cândva un om care era atât de infectat de filosofia kantiană, fichteană, încât credea cu adevărat că el crease întreaga lume. Aceasta devenise pentru el o idee fixă. Eu i-am spus atunci: „Ei bine, sigur, ați creat lumea, ca reprezentare, ca reprezentare a dumneavoastră, dar la reprezentare se mai adaugă ceva, fiindcă ați creat, de asemenea, reprezentarea cizmelor dumneavoastră, dar cizmele le-a făcut cizmarul, și nu puteți spune că ați făcut aceste cizme, deși ați făcut reprezentarea acestora!” De fapt orice infirmare veritabilă, chiar a filosofiei schopenhaueriene, despre „lumea ca reprezentare”, are la bază această problemă cu cizmarul, numai că oamenii nu privesc întotdeauna lucrurile în lumina justă.

Așadar, bacalaureatul este, într-un anumit sens, o victimă a lui Mefisto, așa cum vine acum el însuși în întâmpinarea sa. Filosofii au căutat absolutul. În acest bacalaureat, căutarea absolutului devine o caricatură. Mefisto trebuie să-i spună:

Vedem descrisă de Goethe, într-un fel foarte spiritual, legătura cu cultura, cu cultura spirituală a epocii de atunci. De aceea sunt atât de vii și de extraordinar de dramatice aceste scene, pentru că au fost luate din realitatea vie. Și Goethe încearcă mereu să-i scoată pe oameni dincolo de acele reprezentări care au puțin miros de pivniță, și pe care le auzim atât de des: Noi vrem să ne unim numai cu ce este bun, nu trebuie să existe nimic luciferic și ahrimanic; de așa ceva trebuie să fugim.

Pentru că nu-i plac aceste reprezentări cu miros de pivniță, Goethe îl prezintă uneori pe Mefistofel foarte simpatic, foarte cu inimă, s-ar putea spune. Fiindcă, ce plină de căldura inimii este scena în care Mefistofel, când bacalaureatul devine prea absolutist, alunecă de-a dreptul cu scaunul lui de la bacalaureat spre publicul spectator. Și anume, spre parterul plin de tineret alunecă Mefistofel și caută aici un adăpost. Și Goethe îl arată pe Mefistofel spunând nu doar lucruri drăcești, ci și unele foarte nimerite, căci Goethe știe câte elemente mefistofelice trebuie să fie amestecate în viață, dacă e ca viața să prospere, cât de nesănătoase sunt reprezentările care, în felul amintit, miros a pivniță. Și merită, fără îndoială, să reflectăm o dată la faptul că nici Goethe n-a rămas cu totul rece la răceala mulțimii obtuze. De aceea, el îl lasă pe Mefistofel al său să-și verse năduful, chiar puțin mâniat, provocat de oamenii la care vede ce reci rămân la sentințele înțelepte rostite de el. Aceasta este o răceală asupra căreia Goethe voia să atragă atenția, chiar dacă această răceală nu era nici pe departe atât de mare cum este azi, adeseori, asupra modului de a gândi și a dispoziției sufletului față de ceea ce poate să ajungă, din viața spirituală, până la oameni.

Și apoi vedem cum se desfășoară o activitate cu adevărat ahrimanică, prin fabricarea lui homunculus. Lui Goethe nu i-a fost ușor să creeze acea parte din Faust pe care am avut-o aici în fața ochilor. Poeții mărunți rezolvă orice! Chiar și această problemă mare, un poet mărunt ar fi rezolvat-o repede: a-i conduce unul spre celălalt pe Faust și pe Elena. Dar Goethe nu era un poet mărunt, și de aceea creația poetică a fost pentru el dificilă și amară. El a trebuit să caute o cale pe care să-l conducă în mod real pe Faust spre Elena, împreună cu care el a trăit, aș zice, într-o altă stare de conștiență, așa cum am văzut. Goethe a trebuit să caute această cale. Lui nu i-a fost deloc clar de la început cum avea să găsească această cale. Mai întâi, Faust trebuia făcut să coboare în lumea subpământească și s-o roage pe Proserpina să-l ajute ca Elena să se apropie de el în carne și oase. Goethe simțea ce trebuia să facă el aici pentru a o lua pe Elena de la Proserpina, dar nu găsea niciun fel de noțiuni și reprezentări pentru a descrie acest lucru. Fiindcă, ia gândiți-vă, despre ce era vorba. Era vorba despre faptul că Faust ajunsese atât de departe încât să se apropie de Elena în subconștientul sufletului său, în mod imaginativ; dar el trebuia să se apropie de ea și cu facultățile care-i erau naturale în viață. De aceea, Elena trebuia să urce în această sferă a conștienței. Așadar, Goethe trebuia să creeze un fel de încarnare a Elenei. În acest scop, el a folosit ceea ce știa de la Paracelsus, pe care-l studiase, desigur; mai ales tratatul lui Paracelsus De generatione rerum i-a fost de mare folos. Aici Paracelsus descrie cum pot fi fabricați, prin anumite procese, homunculuși. Bineînțeles, omului de azi îi este ușor să spună: Ei da, era o prejudecată medievală a lui Paracelsus. Nimeni nu trebuie să creadă ce fantazează Paracelsus. Desigur, după mine, nici nu trebuie să creadă nimeni. Dar oamenii ar trebui totuși, să reflecteze la faptul că în tratatul De generatione rerum autorul îl asigură în mod categoric pe cititor că prin anumite procese suntem în stare să producem ceva care nu are corp – vă rog să luați seama! Paracelsus spune expres: nu are corp, dar are niște facultăți asemănătoare cu facultățile sufletești umane, numai că se amplifică până la clarvedere. Așadar, Paracelsus se gândea la anumite procedee care îl duc pe om până acolo unde are în fața sa o ființă fără corp, dar care desfășoară, la fel ca omul, un fel de activitate mentală, un fel de activitate intelectuală, chiar sub o formă mai amplificată. La aceasta a recurs Goethe. El se va fi gândit așa: Elena i-a întins lui Faust mâna în sfera conștienței, în mod spiritual, dar ea trebuie să devină mai densă.

El a făcut să aibă loc această densificare printr-o ființă cum este homunculus, care construiește, aș zice, puntea de legătură dintre spiritualul pur, prin faptul că este el însuși lipsit de corp, dar ia naștere, uneori, din procedee corporale, înspre corporalitate, astfel încât putem spune: Prin prezența lui homunculus e creată posibilitate ca Elena cea pur spirituală să fie introdusă în lumea corporală, care e patria lui Faust.

Pe lângă toate acestea, Goethe a mai avut nevoie, firește, și de un soi de neînțelegere. Și neînțelegerea e provocată prin intermediul lui Wagner. Wagner e indus în eroare de mentalitatea sa materialistă, astfel încât el crede că homunculus a fost fabricat pe o cale cu totul materială; el n-ar fi în stare să realizeze ceea ce ar fi un homunculus real, fiindcă pentru aceasta e nevoie de forțe spirituale, care nu-i stau la dispoziție lui Wagner. Aceste forțe spirituale sunt făcute să apară prin faptul că se apropie Mefistofel, elementul ahrimanic. Fiindcă prin aceasta este dat iarăși impulsul ahrimanic, în așa fel încât din ceea ce combină aici Wagner să ia naștere cu adevărat ceva. Dacă Wagner ar fi realizat ceva pe calea sa, absolut singur, poate cu ajutorul unor anumite forțe care stau ascunse peste tot, ar fi obținut ceea ce i-a reușit acelui om care mi-a scris cu câtva timp în urmă spunându-mi că, după ce se străduise ani de zile, izbutise să producă în odaia sa niște omuleți vii, de care nu mai poate acum să scape; nu mai știe cum să scape! Cerea sfat despre felul în care ar putea să scape de aceste creaturi, pe care el le fabricase drept mecanisme vii. De atunci ele îl urmăreau peste tot. Ne putem imagina ce devine mintea unor asemenea oameni! Oamenii care trăiesc evenimente atât de aventuroase există încă și azi, bineînțeles, la fel cum există și cei care își bat joc de aceste lucruri.

Printr-o coincidență, care nu este însă decât o coincidență plăcută, tocmai în vremea în care Goethe scria această scenă, Johann Jakob Wagner [Nota 17] din Würzburg a afirmat că e posibil să fabricăm homunculuși, și el indica și căile pe care se pot obține aceștia. Dar nu e adevărat, firește, că Goethe a luat numele de la el. Fiindcă numele vine din vechiul Faust, care exista deja în acea vreme; el a fost pus pe hârtie într-o vreme în care Johann Jakob Wagner era încă un mic copil.

E nevoie, așadar, iarăși de Mefistofel, pentru ca din ceea ce realizează Wagner să rezulte cu adevărat homunculus. Dar acesta este realizat acum. Și el devine așa cum învățase Goethe să-l descrie pe homunculus, după indicațiile lui Paracelsus. Și homunculus devine într-adevăr imediat clarvăzător, fiindcă el vede cu ochiul spiritual visul lui Faust, descrie ceea ce trăiește el retras în mod luciferic într-un fel de altă stare a conștienței, faptul că Faust ajunge cu adevărat în lumea Antichității grecești. Întâlnirea lui Zeus cu Leda, mama Elenei, o recunoaștem în descrierea visului lui Faust făcută de homunculus.

Vedem, așadar, că Goethe pune alături ceea ce trăiește mai întâi în mod spiritual în Faust și pe homunculus, care știe să interpreteze trăirea lui Faust. Vedem cum Goethe lucrează în așa fel încât Elena poate să intre apoi în lumea fizică obișnuită. Și, prin toate procesele care sunt descrise în „Noaptea clasică a Walpurgiei”, noi vedem cum Goethe încearcă, din spiritualul etern al Elenei, împreună cu care a trăit Faust, să plăsmuiască corporalul, prin faptul că homunculus trece prin toate regnurile naturii și își depune acorporalitatea, se întrupează, se unește cu elementul spiritual al Elenei. Prin faptul că toate acestea trec prin toate regnurile naturii, Elena devine din punct de vedere exterior, în planul fizic, cea care ne apare în actul III din partea a doua a dramei Faust. Prin homunculus și prin transformarea pe care el o poate realiza cu cea împreună cu care Faust trăiește în mod spiritual, Elena se naște din nou. Acesta este lucrul esențial pentru Goethe. De aceea l-a introdus pe homunculus, de aceea prezintă înrudirea dintre ceea ce visează Faust, ca să zicem așa, și ceea ce percepe homunculus prin clarvedere.

Dar cu aceasta Goethe este foarte aproape de ocultismul adevărat, de acel ocultism asupra căruia eu am atras adeseori atenția și de care ne îndepărtează orice mod de a gândi care se scaldă în abstracțiuni, care nu vrea să trăiască decât în noțiuni abstracte. Eu am arătat de multe ori că o anumită formă unilaterală pe care a căpătat-o principiul creștin a dus la crearea unor noțiuni cu caracter de umbră, inconsistente, drept concepție despre lume, care nu sunt întotdeauna în măsură să intervină în viața reală. Omenirea stă azi sub imperiul unor asemenea noțiuni. Ea deține cunoașterea pur mecanică a naturii, care nu este însă o cunoaștere, ci doar o manevrare, din care viața a fost alungată.

spune Mefisto. Aceasta reprezintă, pe de o parte, ceea ce vrea doar să copieze ceea ce are loc în mod exterior. Și, pe de altă parte, noțiunile obținute prin abstractizare fie pornind de la ceva spiritual rezultat în mod panteist, fie de la ceva spiritual care trăiește într-un cuib pe vârf de nori, făcut din noțiuni cu caracter de umbră, care nu sunt în stare să se cufunde cu adevărat în viață, să perceapă viața reală.

De aceea, eu am atras atenția asupra faptului că știința spirituală e în măsură să-l înțeleagă pe omul real, concret, ea poate, de exemplu, să spună: Capul omului este numai pe de o parte ceea ce face anatomistul din el, descriindu-l în mod pur exterior, el nu e nici ceea ce își închipuie un suflet care navighează în mod abstract într-un cuib de nori al noțiunilor, ci trebuie înțeles drept ceva provenit prin metamorfoză din corpul încarnării precedente și, așa cum am explicat în ultimele conferințe, e format din întreg Cosmosul, din sfera întregului Cosmos. – Această activitate plăsmuitoare, a interveni în lumea materială prin noțiuni, nu a înota în noțiuni generale abstracte, acesta este esențialul spre care trebuie să tindă o știință concretă a spiritualului. Fiindcă tocmai lucrul de care se tem cel mai mult, în epoca prezentă, niște pastori creștini și alți oameni, cu abstracțiunile lor inconsistente despre Dumnezeu și eternitate, este această cuprindere vie a lumii, sesizarea concretă a realității materiale, care este și ea o revelare a spiritualului. Această pătrundere cu noțiunile în lumea reală este ceea ce oamenii de azi nu vor să realizeze.

Dar tocmai acesta este lucrul asupra căruia Goethe vrea să atragă atenția în mod foarte energic. De aceea înfățișează el contrastul dintre spiritul lui homunculus, care vede spiritualul real, concret, așa cum trăiește el în conștiența lui Faust, chiar dacă de o altă natură, și felul în care i-ar plăcea lui Mefisto să fie lumea, prin unilateralizarea Evului Mediu creștin: stingerea a tot ceea ce se apropie de sufletul uman drept realitate spirituală. De aceea, homunculus vede ceea ce nici Wagner nici Mefistofel nu văd. Și, pentru că Mefistofel spune:

homunculus răspunde:

Goethe tinde în mod conștient spre o percepere concretă a realității.

Eu am atras atenția asupra faptului că, bineînțeles, în locul unde homunculus i se adresează lui Mefistofel, dintr-o cauză sau alta, lipsește un vers, fiindcă vedem peste tot rima:

Rima la „acasă” lipsește.

Așadar, dintr-o cauză sau alta, la dictare un vers a fost omis, fiindcă lipsește rima — și nu există niciun motiv ca aici să nu fie rimă –, așadar, un vers, care trebuie să fi sunat cam așa:

astfel încât homunculus, după ce a văzut că Mefisto nu-l înțelege, îi spune în mod clar că oamenii au fost îndepărtați de lumea spirituală concretă prin abstractizare, prin noțiunile nebuloase care au fost create și care au fost aduse la strâmtoare prin activități de felul acelora din sânul cărora a ieșit Faust, dar pe care până la urmă el le-a depășit. Dar Mefisto se simte bine aici, în diavolescul lui. De aceea, homunculus spune cam așa:

Se referă la Evul Mediu, dar cu aluzie la vechiul Niflheim:

„Întinerit” este o expresie veche, care este foarte bună. După cum noi îmbătrânim din direcția fizicului, când ne naștem întinerim din direcția spiritualului. Și aceasta a fost o veche expresie germană; în loc de „a se naște” se spunea „a întineri”, ceea ce dovedește că în limbă e conținută o înțelegere a acestui fapt. Așadar:

Și acum, el privește în jur, în chilia întunecoasă, și vede tot ceea ce se află acolo:

Pe urmă:

fiindcă el trebuie să fie introdus în viața cea vie, deoarece nu vrea doar noțiuni abstracte; el nu vrea, de exemplu, să aibă doar o descriere a Greciei antice, prin faptul că ea îi este prezentată, așa cum au făcut unii umaniști sau filologi, ci vrea să trăiască în mod viu cu Grecia antică, prin faptul că reprezentantul acestei Grecii antice, Elena, pășește în carne și oase în fața lui.

Astfel vedem noi peste tot la Goethe, tocmai în această scenă, minunata sa presimțire în direcția realității concrete. La aceste creații de bătrânețe ale lui Goethe fiecare cuvânt a fost scris dintr-o adâncă experiență în contact cu lumea. Și acest lucru dă cuvintelor sale greutate, o greutate imensă, le dă, de asemenea, imortalitate; ce frumos sunt rostite asemenea cuvinte tocmai de Mefistofel, ceea ce le dă un colorit deosebit:

Adică diavolul discordiei, cu care Mefisto se simte foarte înrudit.

Te simți aproape transpus în epoca prezentă, fiindcă și aici se spune: Ei se ceartă pentru drepturile libertății! Deja Goethe răspunde:

În ansamblu, ne vine să spunem: O, de-ar putea veni vremea în care ceea ce există în poezia unei asemenea căutări – cum o găsim revelată tocmai la Goethe prin această scenă, cu care trebuie făcută neapărat legătura pe baza cercetării spiritual-științifice antroposofice – să-i ia în stăpânire pe oameni într-o măsură mai largă, de s-ar putea ca ea să pătrundă mai mult în suflete! Atunci cu adevărat am progresa mai mult ca oameni.

Dar, în loc de aceasta, din vremurile lui Goethe și până azi, abstractizarea oricărei căutări a făcut infinit de mulți pași mai departe. Și aici este punctul în care tocmai cel care depune eforturi spiritual-științifice ar trebui să încerce – după părerea mea cățărându-se pe ceea ce a făcut Goethe – să-și clarifice deosebirea dintre o căutare spirituală concretă și o căutare spirituală abstractă. Dacă ne ocupăm de știința spirituală, ea ne oferă niște noțiuni prin care ne cufundăm cu adevărat în realitate, în ceea ce este real, prin care ajungem să înțelegem ce este această realitate. Materialismul nu oferă asemenea noțiuni reale, ci doar noțiuni cu caracter de umbră. Cum ar putea înțelege oare materialismul, de exemplu, deosebirea făcută de noi între capul omului și restul corpului? Sau, cum poate înțelege materialismul, de exemplu, următorul lucru?

Noi știm că omul are corp fizic, corp eteric, corp astral și eul său. Animalul are corp fizic, corp eteric și corp astral. Noi vedem animalul. Este interesant să observăm animalele când stau culcate pe pajiște, după ce au păscut pe săturate și digeră. Este interesant să le observăm. De ce oare? Pentru că animalul este retras în întregime cu ființa sa astrală în corpul său eteric. Ce face sufletul animalului când acesta digeră? Sufletul participă cu o senzație nesfârșită de plăcere, de tihnă, la ceea ce are loc în corp. El stă acolo și se privește cum digeră; senzația de plăcere a animalului este imensă. Este interesant, de exemplu, să vezi, pe cale spirituală, o vacă digerând când stă culcată și în ea devin cu adevărat vizibile din punct de vedere interior toate procesele care au loc prin faptul că substanțele nutritive sunt preluate de stomac și sunt trimise în toate celelalte părți ale corpului. La aceasta privește animalul cu senzația cea mai intimă de plăcere, pentru că există o corespondență intimă între corpul său astral și corpul său eteric. Astralul trăiește în ceea ce corpul eteric oglindește din procesele fizico-chimice prin care substanțele nutritive se introduc în organism. Ceea ce vede vaca e o întreagă lume! În orice caz, această lume e constituită numai din vacă și din procesele care au loc în ea. Dar, cu adevărat, chiar dacă ceea ce percepe corpul astral în corpul eteric al vacii sunt numai procesele din ambianță, din ambianța vacii, toate acestea devin, pentru conștiența vacii, la fel de mari cât este conștiența noastră umană, care se întinde până la firmament.

Ar trebui să vă desenez procesele care au loc între stomac și restul organismului vacii drept o sferă mare, care se desface, se dezvoltă mult în afară, în acest moment pentru vacă existând numai cosmosul-vacă, dar la o dimensiune uriașă.

Nu este o glumă, așa stau lucrurile. Și vaca se simte nespus de mare, când privește astfel în cosmosul ei, când se vede drept cosmos. Aici privim în interiorul naturii concrete a animalului. Eul omului smulge corpul astral din legătura intimă cu corpul eteric, din legătura în care se află corpul astral cu corpul eteric, de exemplu, la vacă. El e smuls din această legătură. Și astfel, omului îi e sustrasă posibilitatea ca, în timp ce digeră, după masă, să aibă o privire de ansamblu asupra întregului proces. Toate acestea rămân în inconștient. În schimb, eul îngrădește cu activitatea sa impulsurile corpului eteric, în așa fel încât ele sunt percepute de corpul astral numai în regiunea organelor de simț. Astfel, ceea ce la animal trăiește ca un tot, împreună cu corpul astral, la om e concentrat numai în organele de simț. Dar, din această cauză, la om procesul senzorial devine atât de mare cum devine în anumite momente procesul digestiv pentru animal.

Este, într-un anumit sens, o imperfecțiune a omului faptul că, atunci când trage un pui de somn după-amiază, nu își poate privi, visând, propria sa digestie, fiindcă el ar vedea o întreagă lume. Dar eul îi smulge acestei lumi corpul astral al omului și îi permite să vadă drept cosmos numai ceea ce este trăit în organele de simț înseși.

Am vrut să spun acest lucru doar ca exemplu. Fiindcă de aici se vede că pentru știința spirituală concretă esențial este să se cufunde în mod real în ființe, cu noțiunile; nu să construiască noțiuni abstracte, ci noțiuni care se cufundă în realitate. Dar tocmai acesta este fenomenul însoțitor al erei materialiste, faptul că ea disprețuiește noțiunile care se cufundă în realitate. Ea nu vrea să aibă asemenea noțiuni. Pentru cunoașterea naturii, aceasta duce numai la deficiența că nu se cunoaște nimic din realitate. Dar pentru viață, el duce la o deficiență cu mult mai mare. Îl pune pe om în imposibilitatea de a avea un simț pentru noțiunile concrete, pline de conținut. De aceea, educația făcută sub semnul materialismului este, totodată, o educație în direcția noțiunilor goale de conținut, cu caracter de umbră. Lucrurile merg în paralel: a nu putea înțelege realitatea în mod spiritual, a privi totul drept un mecanism și a fi incapabil să ajungi la niște noțiuni care pot duce cu adevărat la condițiile de viață ale lumii, ale omului.

Și, din acest punct de vedere, trebuie să înțelegem epoca prezentă, fiindcă aici se află dificultățile ei. În epoca prezentă există, fără îndoială, naturi idealiste, dar ele sunt naturi idealiste ale unei epoci materialiste, și de aceea vorbesc în noțiuni generale cu caracter de umbră, care nu pot interveni în realitate, ci, cel mult, prin intermediul pasiunii, pe acea cale ocolită pe care omul se umflă în pene și o trâmbițează cât mai puternic înspre lume. Așadar, în timp ce, pe de-o parte, în ceea ce privește cunoașterea naturii, avem doar imposibilitatea de a cunoaște natura, avem, pe de altă parte, drept fenomenul paralel necesar, declamarea de noțiuni fantomatice. Și nu vorbim, desigur, de ceva care este lipsit de realitate, ci de ceva care are legătură, în modul cel mai fatal, cu evenimentele dureroase ale epocii prezente.

În vremea lui Goethe, lucrurile nu merseseră atât de departe, dar noi azi ne aflăm în fața incapacității multor oameni de a găsi o deosebire între o noțiune fantomatică și una reală. Wagner, așa cum îl descrie Goethe, trăiește și el în noțiuni fantomatice, iar homunculus caută chiar să-l facă să înțeleagă că trăiește în noțiuni fantomatice, de exemplu, prin cuvintele rostite după ce Wagner l-a întrebat cu teamă:

Ce se va alege de mine dacă ceilalți vor pleca?

Când citesc acest pasaj îmi aduc aminte întotdeauna că el este scris de-a dreptul din viață, din viața erudiților. Fiindcă eu știu despre o promoție de doctoranzi, din rândurile căreia un tânăr a stat față în față cu un domn erudit, un istoric [Nota 18], care era profesor universitar, dar era mai ales un cunoscător al documentelor referitoare la știința istoriei: era profesorul favorit al tânărului doctorand. Printre întrebările pe care i le-a pus, a fost și aceasta: Ei bine, vă rog să-mi spuneți, domnule candidat, în ce document papal apare pentru prima dată punctul I? – El a știut imediat sub ce papă apare pentru prima dată în documente punctul I: Inocențiu al IV-lea! – Dar alături ședea un alt istoric, care voia să joace puțin rolul de Mefisto și, de aceea, a spus: Ei bine, domnule coleg, dat fiind că sunt cel de-al doilea examinator, trebuie să-i pun și eu o întrebare candidatului. Spuneți-mi, domnule candidat, când a urcat Inocențiu al IV-lea în scaunul papal? – Candidatul nu știa. Dar când a murit Inocențiu al IV-lea? – Candidatul nu știa. Ei bine, dragă domnule candidat, atunci spuneți-mi orice altceva despre Inocențiu al IV-lea, în afară de faptul că în documentele sale apare pentru prima dată punctul I! – El nu știa absolut nimic. Atunci profesorul cunoscător al documentelor istorice, al vechilor pergamente, spuse: Dar, domnule candidat, azi parcă aveți bătută în cuie o scândură în fața ochilor! – Atunci, cel care voise să joace rolul lui Mefisto zise: O, domnule coleg, dar e discipolul dumneavoastră preferat! Oare cine i-a bătut în cuie această scândură în fața ochilor?

Ei bine, tot așa și bunul Wagner, altfel decât homunculus, a putut să descopere în pergamentul său micul punct de pe i. Dar, de atunci și până azi, s-a răspândit, în mod universal și istoric, aș zice, modul de a gândi abstract, care trăiește exclusiv în noțiuni. Și astfel vedem că poate să se desfășoare o piesă de teatru care intervine profund în întreaga istorie a lumii, în care, într-o problemă importantă, apare un document alcătuiește exclusiv din noțiuni fantomatice. Nu ne putem imagina ceva mai lipsit de realitate decât nota pe care Woodrow Wilson a adresat-o recent Senatului Statelor americane [Nota 19]! Astăzi, când ne poate duce la progres numai încercarea de a înțelege realitățile lumii, vedem, într-un loc de prim rang, neputința de a concepe și altceva în afară de niște noțiuni cu caracter de umbră, niște umbre de noțiuni.

Aici ne este îngăduit, desigur, să punem întrebarea: Oare suferința trebuie să se prelungească la nesfârșit, din cauză că în locurile cele mai proeminente, sub influența culturii materialiste, azi oamenii fug de realitate și nu mai sunt în stare să conceapă decât umbre de noțiuni? – Eu știu că dacă cineva atinge asemenea trăiri triste ale epocii prezente găsește prea puțină înțelegere, din cauză că puțini oameni sunt în stare să conceapă măcar deosebirea dintre niște noțiuni fantomatice și realitate. Cel care e un simplu idealist – în a fi idealist există întotdeauna ceva demn de admirație –, dar nu înțelege realitatea spirituală va găsi chiar că e frumos să se vorbească atât de tranșant despre libertate și drepturile omului și despre asociații internaționale de state etc. El nu-și va da seama în ce constă caracterul fatal, aducător de nenorociri, al acestor lucruri; acest pericol nu e înțeles deloc în cercurile cele mai largi.

Ești înțeles atât de puțin, încât începi să înțelegi tu însuți cuvintele rostite de Mefisto. Pentru că, la urma urmelor, așa cum vorbește el, așa vorbește câte unul, considerat bărbat important, care, chiar dacă nu vrea să creeze întreaga lume, vrea să o guverneze conform cu cea mai sumbră dintre noțiunile fantomatice. Cu privire la înțelegerea acestor lucruri, oamenii nu vor deloc să evolueze. Ei rămân mereu copii, care cred că lumea poate fi guvernată cu șabloane noționale. De aceea, putem înțelege și cuvintele mefistofelice:

Cei care cred că lumea poate fi guvernată cu noțiuni fantomatice nu înțeleg nici măcar ceea ce Goethe spune prin diavol, acolo unde diavolul rostește adevărul!

Scena cu homunculus, din partea a doua a dramei Faust de Goethe, poate fi înțeleasă ca un curs universitar pentru înțelegerea realității. Dar aceste lucruri trebuie luate cu deplină seriozitate. Și depinde de noi să ne formăm niște noțiuni foarte clare despre deosebirea dintre toate acele declarații care străbat astăzi lumea, în număr atât de mare, care au bântuit lumea de decenii și, în final, au provocat situația de azi.

AcasăLucrări OnlineIndex GA273PrecedentaUrmătoarea