Faptul că omul este în ființa lui mai mult decât ceea ce se poate cerceta, mai mult decât ceea ce poate fi pătruns cu mintea și cu celelalte forțe sufletești pe care le posedă omul, acest fapt am dorit să-l arăt, în principal, ieri, pornind de la drama Faust a lui Goethe. Goethe însuși simțea profund că prin forțele spirituale pe care le poate dezvolta omul în viața conștientă actuală nu se poate ajunge atât de departe cât poate să ajungă omul conform naturii sale. Cei care cred că nu trebuie decât să se extindă ceea ce se numește astăzi știință, pentru a ajunge la cunoașterea a tot ce e posibil și imposibil, spun, pur și simplu: Ei bine, desigur, cu ceea ce oferă astăzi știința se ajunge numai la o cunoaștere foarte limitată a omului. Dar știința se va extinde, ea va progresa tot mai mult și atunci se va ajunge la cunoașterea adevărată a omului.
Acesta este un mod foarte miop de a privi lucrurile, pentru că, pur și simplu, este incorect. Pentru a cunoaște omul, esențialul nu este ca acea concepție științifică admisă astăzi să se extindă tot mai mult, ci să se apeleze la alte forțe și capacități de cunoaștere decât cele folosite de știința actuală. Știința actuală poate să ajungă oricât de departe pe căile ei, ceea ce Goethe simțea că nu poate fi cunoscut în cadrul entității omului, nu poate fi pătruns niciodată, în niciun caz, cu această știință. Pentru că întreaga știință oficială se ocupă numai de entitatea pământească, de entitatea planetei Pământ. Pe baza a ceea ce numim astăzi știință nu se va putea spune ceva decisiv despre altceva decât despre procesele planetei Pământ. Dar omul nu este exclusiv un om pământesc, ca om pământesc el are în urma lui evoluțiile de pe Saturn, Soare și Lună și poartă în sine germenele evoluțiilor care vor avea loc pe Jupiter, Venus și Vulcan. Despre această formă de viață, din afara domeniului pământesc, știința nu poate ști nimic, pentru că legile pe care le posedă această știință sunt valabile numai pentru lumea pământească. Așadar, omul în totalitatea lui nu poate fi cunoscut cu ajutorul acestor legi, el poate fi cunoscut numai dacă ne extindem cunoștințele dincolo de sfera domeniului pământesc.
Ei bine, ieri am atras atenția asupra faptului că omul trăiește în stări de conștiență situate sub pragul conștienței obișnuite și deasupra pragului conștienței obișnuite. Sub pragul conștienței obișnuite se află multe dintre lucrurile din ale căror regiuni țâșnesc la suprafață trăirile visului. Sub acest prag al conștienței se află foarte multe din experiențele prin care trece omul în starea de veghe din timpul zilei, de la trezire și până la adormire. O luciditate suficientă vă poate arăta că oamenii ar ști mult mai mult despre vis dacă s-ar strădui să știe ceva mai mult despre starea de veghe. Dacă oamenii s-ar strădui mai mult să afle ceva despre starea de veghe, ei ar constata că în timpul acestei stări de veghe visează într-o măsură mult mai mare decât cred. Este cu adevărat doar o aparență, o impresie, că între starea de veghe și cea de somn există o graniță foarte clară. În timpul stării de veghe, mulți oameni nu numai că visează, ci și dorm, în privința multor, foarte multor lucruri. Noi ne aflăm într-o stare cu adevărat trează – după cum știm – numai în privința reprezentărilor noastre și a unei părți din sentimentele noastre, pe când o mare parte a vieții de sentiment, și mai ales a vieții de voință, o trăim întotdeauna, după cum știm, doar ca în vis sau ca în somn. Viața de somn se întinde cu adevărat până în viața de veghe. Omul s-ar putea lămuri mult mai bine în legătură cu viața de vis dacă ar încerca să vadă ce deosebire există între reprezentările care tălăzuiesc în sus și în jos, care vin și pleacă, am putea spune, care evocă tot soiul de lucruri și care sunt atât de asemănătoare cu viața de vis, încât pot fi confundate cu aceasta, și reprezentările în cazul cărora suntem activi cu întreaga noastră voință. Vom găsi doar o mică parte a lumii de reprezentări la care omul înșiruie cu întreaga sa voință o reprezentare alături de cealaltă, pe când el are adeseori în viața de peste zi și momente în care se abandonează derulării reprezentărilor. Ia gândiți-vă cum, atunci când vă lăsați în voia derulării reprezentărilor, o reprezentare o cheamă pe alta, cum vă amintiți niște lucruri petrecute demult pentru că ați făcut să apară o reprezentare prezentă și apoi aceasta face să apară în interiorul dumneavoastră niște trăiri pe care le-ați avut cu mult timp în urmă. Este un proces care adeseori nu se deosebește prea mult de visare. Din cauză că oamenii posedă într-o măsură atât de mică forța tehnică interioară de gândire pentru a putea urmări în mod just viața de veghe din timpul zilei, foarte puțini au astăzi capacitatea adecvată pentru a evalua în mod just viața de somn, cu viața de vis care țâșnește la suprafață. Doar vedem că există atâtea teorii care se cred științifice și care vorbesc despre viața de vis. Școala freudiană și alte școli, anumiți adepți – nu toți – ai psihanaliștilor spun despre vise că sunt reprezentări provocate de faptul că omului nu i se împlinesc în viață anumite dorințe. Omul trece prin viață, el are cele mai diferite dorințe, dar este incontestabil, spun asemenea oameni, că multe dintre dorințele noastre nu se împlinesc. În momentul în care conștiența e diminuată aceste dorințe apar în fața sufletului. Din cauză că omul nu-și poate realiza în realitate aceste dorințe, el și le împlinește în activitatea de reprezentare, astfel încât visele sunt, în concepția unor oameni din zilele noastre, dorințe împlinite în fantezie. Aș dori ca cei care afirmă asemenea lucruri să reflecteze și să se întrebe cum ajung să viseze că sunt decapitați! Toate lucrurile de acest fel, care constituie astăzi, în general, conținutul unor teorii, sunt cele mai groaznice unilateralități. Aceste unilateralități trebuie să străbată în mod necesar capetele oamenilor, dacă nu apelează la cercetările spiritual-științifice întreprinse asupra unor lumi care sunt necunoscute lumii senzoriale exterioare și gândirii intelectuale exterioare, cercetări care ne arată ce este omul în afară de ceea ce înțeleg simțurile sale și intelectul său.
Din cele spuse ieri veți putea deduce în mod cert un lucru despre vise. Veți putea deduce că în viața de vis urzește și trăiește ceva care are legătură cu trecutul nostru uman, cu acel trecut în care noi am avut o existență care se mai raporta la focul-pământ și la aerul-apă. Când suntem cufundați în somn, când suntem în starea de inconștiență, rechemăm în prezent trecutul nostru. Astăzi noi nu suntem în stare, cu această conștiență bazată pe creier și cu voința noastră liberă obișnuită, să ne transpunem în mod conștient în această lume. Am fost, de altfel, tot în stare de inconștiență sau subconștiență, în vremea în care ne-am parcurs evoluția în stadiile anterioare. Dar următoarea observație nu e foarte greu de făcut. Dacă vă urmăriți viața de vis, veți constata că vă puteți explica extraordinar de greu imaginile visului în așa fel încât să reiasă un sens. Felul cum se înșiruie o imagine de vis după alta are un caracter haotic. Dar acest caracter haotic este doar la suprafață. Sub această suprafață omul trăiește într-un element care nu este deloc haotic, fiind însă diferit, absolut diferit de modul de a avea trăiri în viața de veghe din timpul zilei. Nu e nevoie decât de un singur caz ca să vă lămuriți cât de diferită e viața de vis de viața de veghe din timpul zilei, și veți vedea atunci în mod clar deosebirea radicală dintre ele. În viața de veghe din timpul zilei ar fi foarte neplăcut dacă, în privința relațiilor cu alți oameni, ar exista ceea ce percepem în vis. În vis omul simte că este legat de aproape toți oamenii cu care se află într-o relație karmică; el simte că duce o viață în comun cu toți oamenii cu care are o anumită relație karmică. Din momentul în care adormiți și până vă treziți, de la dumneavoastră pornește o forță spre nenumărați alți oameni și de la nenumărați alți oameni pornesc forțe spre dumneavoastră. Vorbirea o învățăm abia în viața de veghe din timpul zilei, dar, dacă nu mă înțelegeți greșit și reflectați la ce vă spun cu privire la comunicarea pe care o avem în somn, veți înțelege dacă spun: În somn, dumneavoastră vorbiți cu nenumărați oameni și nenumărați oameni vă vorbesc. Iar ceea ce trăiți în sufletul dumneavoastră în timpul somnului sunt comunicările a nenumărați oameni, iar ceea ce faceți în timpul somnului este să vă trimiteți gândurile către nenumărați oameni. Această legătură dintre oameni este foarte strânsă în timpul somnului. Ar fi extraordinar de penibil, de chinuitor dacă această situație ar exista și în timpul zilei. Tocmai aici este activitatea binefăcătoare desfășurată de „Păzitorul Pragului”; el îi ascunde omului ceea ce există sub pragul conștienței sale. În timp ce dormiți, dumneavoastră știți, de regulă, când cineva vă minte, știți când cineva nutrește gânduri foarte rele față de dumneavoastră. În general, oamenii se cunosc în timpul somnului relativ bine unii pe alții, dar cu o conștiență neclară. Toate acestea sunt acoperite de conștiența trează și ele trebuie să fie acoperite, din simplul motiv că omul nu ar ajunge niciodată la gândirea conștientă de sine la care trebuie să acceadă prin misiunea Pământului și nici la mânuirea, aplicarea voinței libere pe care, tot așa, trebuie să și-o cucerească prin misiunea Pământului, dacă ar trăi ca în perioadele saturniană, solară și lunară, mai ales ca în cea lunară. Atunci el a trăit și în cadrul vieții exterioare, așa cum trăiește astăzi între adormire și trezire.
Dar acum intervine un alt lucru, foarte important. Din viața pe care omul o petrece cu adevărat în mod inconștient, între adormire și trezire, ies la suprafață visele. De ce nu sunt ele o copie adevărată a vieții de acolo, de jos? Oh, dacă ar fi niște cópii adevărate, directe, visele ar fi, în primul rând, mijloace importante de transmitere în privința relațiilor noastre cu lumea și cu oamenii, ar fi, de asemenea, semne de avertizare importante. Ele ar vorbi conștiinței noastre cu o putere deosebită despre un lucru sau altul, în legătură cu care, în viață, ne place să ne iluzionăm. Faptul că nu suntem expuși lucrurilor pe care visele le-ar face cu noi dacă ar fi niște cópii adevărate ale vieții sub nivelul conștienței se datorează împrejurării că viața noastră din timpul zilei ne împânzește atât de puternic cu forțe încât își aruncă umbrele, aș spune, peste întreaga viață de vis. Astfel, noi introducem reprezentările, imaginile vieții de veghe din timpul zilei în viața de vis, respectiv în viața de somn, și așa iau naștere visele. Să presupunem, de exemplu, că visați, sau ați putea să visați, o persoană care și-a trasat sarcina de a vă face să înțelegeți că ați făcut ceva nepotrivit. Așa ceva se întâmplă. Și alte persoane ar putea să ne avertizeze, să ne atenționeze conștiința în timp ce dormim. Pe baza experiențelor și obișnuințelor din viața de veghe din timpul zilei, dumneavoastră aveți dorința sau pofta – aș putea spune și așa – de a nu asculta asemenea cuvinte. Nu vreți să ascultați nimic din ceea ce vă spune o asemenea persoană în timp ce dormiți. Ei bine, dorința se transpune, se transformă într-o întunecare a trăirii; dar dacă în același timp are loc o activitate sufletească atât de vie încât țâșnește la suprafață imaginea, atunci pentru dumneavoastră din viața de veghe din timpul zilei se așterne, peste ceea ce ar trebui să aveți drept imagine, celălalt fapt, că un anumit prieten bun, pe care vă place să-l ascultați mai mult decât pe avertizator, vă spune: Ce om extraordinar de fin, care face întotdeauna doar ceea ce e mai bun și mai drăguț, ești tu! Tocmai contrarul din viața de veghe diurnă și din reminiscența ei în formă de imagine poate fi așternut uneori peste ceea ce omul trăiește în realitate. În fond, viața diurnă trează este cauza tuturor iluziilor și amăgirilor care iau naștere în cursul vieții de vis.
Alt aspect este acela că azi, în ciclul actual de evoluție, omul se poate apropia de știința spirituală. Dar există foarte mulți, o știm, care se apropie de știința spirituală și spun: Eu mă ocup de ani întregi cu știința spirituală, dar ea nu mă face să înaintez. Ea îmi spune că prin știința spirituală poți dobândi un lucru sau altul, dar nu mă face să înaintez. Eu am subliniat adeseori că acest gând nu e corect. Știința spirituală, chiar dacă nu duce la înflorirea unei vieți esoterice, îl face pe orice om să înainteze, pentru că înseși ideile științei spirituale au forța de a ne duce înainte. Numai că trebuie să fim atenți la trăirile subiective care apar în mod real în suflet. Căci există acest fenomen particular care ne spune că ceea ce apare drept un lucru nou la cineva care ajunge pe tărâmul științei spirituale nu se deosebește deloc, în primă instanță, în ceea ce privește caracterul de imagine, de lumea visului. Ceea ce trăiește omul dacă devine cercetător spiritual arată foarte asemănător cu restul lumii viselor, dar o observație mai fină te face să remarci, totuși, o deosebire mare între visele obișnuite și acele percepții care se desfășoară printr-o viață spirituală conștientă primită în gândire. În cazul imaginilor de vis pe care adeptul științei spirituale le trăiește în sufletul său poate că unele lucruri par haotice, dar dacă le analizăm conform îndrumărilor pe care le primim de la știința spirituală, vom constata că ele devin niște cópii tot mai fidele, în desfășurarea lor, ale vieții și trăirii interioare a omului. Și noi trebuie să ținem seama de acest strat de trăiri, ascuns intelectului obișnuit și vieții senzoriale obișnuite, trăiri care se desfășoară ca o visare meditativă, care totuși e plină de sens și care, dacă o observăm în mod just, ne oferă explicații asupra unor taine spirituale. Trebuie să fim atenți, ca să putem vedea cum în viața de reprezentare obișnuită se cuibărește, să zicem așa, această viață, care pare foarte asemănătoare cu visul, dar care, tocmai prin derularea ei plină de sens, dacă nu ne îndreptăm privirea spre imaginile izolate, ci la derularea plină de sens a imaginilor, conduce în lumea spirituală. Dacă suntem atenți la asemenea lucruri, ajungem să facem foarte bine distincție între trei straturi ale conștienței despre care Goethe, după cum v-am arătat ieri, avea cunoștințe atât de bogate, pline de presimțiri.
Unul din straturile conștienței este acela care se ivește fără ca noi să facem nimic, în așa fel încât avem visele obișnuite. Dacă nu suntem tălmăcitori de vise, dacă nu suntem superstițioși, ci căutăm transcendentul imaginilor de vis, această lume a viselor ne va putea destăinui și faptul că noi, ca oameni, am trecut prin alte stadii de evoluție, altele decât stadiile vieții pământești.
Avem apoi conștiența diurnă obișnuită, pe care o cunoaștem sau măcar credem că o cunoaștem. O cunoaștem ca fapt, oamenii nu se străduiesc întotdeauna să și-o explice, dar ca fapt o cunosc.
Al treilea strat este prelungirea până la noi a cunoașterii suprasensibile reale. Cunoașterea suprasensibilă reală este, firește, ceva spre care omul din epoca actuală trebuie să tindă și în viitor, din motivele discutate de noi suficient de des.
Ei bine, ieri v-am arătat cum înfățișează Goethe, în prima parte a scenei din Faust II, ce este luat în considerare în primul rând de noi, viața de vis, cu specificul ei ciudat. Și din momentul în care oreada îi vorbește lui Mefisto, când apar, apoi, filosofii, avem de-a face cu lumea realității obișnuite din viața trează din timpul zilei. Din momentul în care driada îi atrage atenția lui Mefistofel asupra forkiadelor, avem de-a face cu o trimitere la cunoașterea suprasensibilă conștientă. Aceste trei straturi ale conștienței sunt cele asupra cărora își îndreaptă Goethe gândirea și activitatea de reprezentare, atunci când își așază în față întrebarea: Cum devine acest homunculus, care este accesibil la început cunoașterii umane, un homo? Nu cu ajutorul științei obișnuite a intelectului și simțurilor, ci numai prin faptul că apelăm la alte straturi ale conștienței. Fiindcă omul, în existența sa, e mult mai cuprinzător decât Pământul, iar intelectul și simțurile sunt adecvate numai pentru lucrurile pământești.
Dar ieri am arătat că poziția de echilibru a Sfinxului lipsește, atunci când omul se cufundă în lumea trecutului său, că omul se simte în ea nesigur, că homunculus se simte nesigur. Fiindcă omul nu știe despre el însuși – scuzați-mă, dar așa este – mult mai mult decât despre un homunculus; în realitate, el nu știe despre un homo. Și la Goethe, homunculus nu îndrăznește să pătrundă în activitatea sirenelor, a lui Seismos etc., pentru că se teme de elementul tălăzuitor, furtunos, în care omul se cufundă când părăsește lumea sirenelor și se cufundă în lumea din care țâșnesc de obicei la suprafață visele. Acolo, homunculus nu se încumetă să intre.
Homunculus ar vrea s-o pornească pe un drum mai comod pentru a deveni homo. El e pe urmele a doi filosofi, Anaxagoras și Thales. El ar vrea să afle de la ei cum poți introduce în entitatea ta umană mai mult decât îți poate da unul ca Wagner, în laboratorul lui. Iată ce ar dori el să afle. Noi știm deja că Goethe nu aștepta de la filosofii moderni să afle așa ceva; și el nu vrea „să tragă pe sfoară” poporul răbdător [Nota 41], nu vrea să-l ducă pe homunculus la Königsberg, în apropierea lui Kant, ca să afle de la acesta cum poți lua ființă ca om, cum îți poți extinde ființa umană; Goethe căuta, tocmai, să se transpună cu simțirea sa în lumea vechilor greci, deoarece credea că entitatea umană poate fi sesizată mai degrabă prin transpunerea în reprezentările încă flexibile, mai puțin solide, ale grecilor, din celelalte straturi ale conștienței, decât prin ceea ce filosofii moderni scot numai din intelect și din conștiența bazată pe simțuri. Și așa se face că el nu îl duce pe homunculus în tovărășia lui Kant sau Leibniz sau Hume sau Locke, ci în tovărășia unor filosofi care încă mai erau aproape de concepțiile mai vechi ale oamenilor, de vechile concepții din Misterii, din care se mai putea ști ceva despre ființa omului, ce-i drept, nu pe baza unor trăiri ale conștienței la fel de luminoase și clare cum sunt cele de astăzi, dar pe baza unei trăiri mai cuprinzătoare a conștienței. Dar, de fapt, Anaxagoras și Thales nu sunt decât niște urmași întârziați ai vechii înțelepciuni din Misterii. Anaxagoras încă mai posedă mult din vechea înțelepciune misterială. Ne-o arată tot ceea ce face Anaxagoras să apară în scenă. Thales este, de fapt, inauguratorul orientării științifice moderne, el nu mai cunoaște decât foarte puțin din vechile taine misteriale. El știe, bineînțeles, mai mult decât epigonii săi filistini, dar știe mai puțin decât Anaxagoras. Thales, acest lucru se vede din discursurile sale, știe, de fapt, să dea explicații numai despre ceea ce se petrece în lumea senzorială din jurul său, despre felul cum se formează, încetul cu încetul – ai crede că vorbește Lyell, geologul modern [Nota 42] –, prin procese lente, munții și celelalte forme de pe Pământ. Anaxagoras vrea să explice lucrurile actuale din cele trecute, vrea să explice realitatea pământească din cele petrecute înainte, pe când Pământul încă nu era Pământ. Anaxagoras vrea să explice lucrurile întorcându-se la vremurile cărora le aparțin cu ființa lor, după cum v-am arătat ieri, furnicile, dar și pigmeii. Anaxagoras trăiește cu totul în această lume, care astăzi e o lume suprasensibilă, sau, dacă vreți, o lume subsensibilă, dar fără a cărei cunoaștere nu putem înțelege lumea senzorială. Anaxagoras redă prin aceasta, de fapt, o convingere profundă a lui Goethe. Într-una dintre maximele sale Goethe și-a spus foarte frumos părerea despre acest aspect [Nota 43]: „Noi nu ne putem imagina născându-se ceea ce nu se mai naște. Noi nu înțelegem ceea ce deja a devenit.” Și mai spune, într-un alt loc din scrierile sale [Nota 44]: „Rațiunea este orientată spre ceea ce devine, iar intelectul spre ceea ce a devenit...”
Cele devenite, aceasta este ceea ce vede Thales de jur împrejurul său. Anaxagoras se ocupă de procesul devenirii, de ceea ce a precedat cele devenite, se ocupă de procesul nașterii. De aceea, Goethe face o distincție riguroasă între intelect [Nota 45], orientat spre ceea ce numim astăzi obiectul științei, și rațiune, care merge dincolo de ceea ce este accesibil simțurilor și adecvat intelectului, ocupându-se de suprasensibil, așadar, și de acel suprasensibil care s-a manifestat înainte să fi apărut stadiul actual, Pământ. Anaxagoras este acela în care Goethe îl vede pe reprezentantul unei cunoașteri care își îndreaptă atenția spre procesul devenirii, simțindu-se la ea acasă în tot ceea ce fac pigmeii, în tot ceea ce fac asemenea ființe care, ce-i drept, duc în prezent o existență fizică, dar care aparțin, conform naturii lor, trecutului, la fel ca și furnicile etc.
Și, ei bine, când ajunge la el rugămintea lui homunculus, Anaxagoras vrea să-i dea lui homunculus ocazia de a îmbogăți ființă umană prin ceea ce știe. El vrea să-l ducă pe homunculus în lumea pigmeilor, a furnicilor etc., vrea chiar să-l facă acolo rege. Lui Anaxagoras îi este foarte clar că în lumea despre care vorbește Thales, care e lumea condițiilor actuale, nu se poate obține prea mult pentru a se ajunge de la homunculus la homo, dar, când se intră în lumea devenirii, în lumea care a precedat-o pe a noastră, s-ar putea obține ceva ca să se ajungă de la homunculus la homo. Dar homunculus e nehotărât:
| Thales al meu ce zice? | Was sagt mein Thaies? |
El mai are încă în sine gândul că nu poate îndrăzni să intre în lume. Când aceasta l-a întâmpinat ca lume de vis, el nu a îndrăznit să intre. Acum, când ea îi vine în întâmpinare în gândurile lui Anaxagoras, el tot nu îndrăznește să intre, el mai vrea sfatul lui Thales. Iar acesta îl sfătuiește să nu se cufunde în lumea gândurilor lui Anaxagoras. Ce fel de lume este lumea gândurilor lui Anaxagoras? Este, de fapt, lumea vechilor Misterii, dar aplatizată și nivelată până la posibilitatea de înțelegere umană. Sunt noțiunile cu caracter de umbră rămase din vechile Misterii. De aceea, ele nu pot rezista în raport cu lumea. Dacă ai noțiunile reale, vii, despre devenire, atunci ajungi la înțelegerea acestei lumi, îi faci față. Dar cu noțiunile cu caracter de umbră pe care le posedă Anaxagoras, homunculus nu poate face față obiecțiilor lui Thales, fiindcă aceste obiecții vin din actuala lume senzorială. Și, exact la fel cum visele efemere, care sunt reflexul strălucirii din alte lumi mai înalte, spirituale, dispar din fața omului când începe să cânte cocoșul sau când cineva trântește o ușă, tot astfel, ceea ce trăiește în lumea de gânduri a lui Anaxagoras dispare foarte ușor când încep să se manifeste celelalte gânduri, care provin din lumea senzorială de astăzi. Thales nu are nevoie decât să atragă atenția asupra faptului că lumea senzorială de astăzi este, totuși, prezentă. Și el face aceasta într-un mod foarte viguros. La fel cum lumea de astăzi ucide lumea trecutului care ne reapare în vis, tot așa cocoșii îi ucid pe pigmei și pe furnici. E numai o imagine, o copie a acestui fapt. Anaxagoras s-a îndreptat mai întâi spre lumea care îi apare omului în lumea viselor tot sub forma unei cunoașteri nesigure. După ce a fost nevoit să vadă că din această lume nu vine nicio binecuvântare pentru homunculus, el se adresează lumii de sus. Și imploră, într-o cuvântare minunată îndreptată spre ceea ce a rămas din trecut dintre fenomenele cerești, Luna. După ce s-a întins, mai întâi, în ideile și gândurile sale, asupra a ceea ce rămăsese din stadiul lunar: furnici, pigmei, lumea de jos, după ce eșuează aici în privința lui homunculus, el se adresează lumii de sus, unde din acele vechi vremuri lunare a rămas Luna.
Ia gândiți-vă cât de clar atrage Goethe atenția, tocmai în această scenă, asupra tainelor care stau la baza devenirii pământești. El îl pune acum și pe Anaxagoras să se adreseze, cu implorarea lui, din sânul vechii înțelepciuni misteriale, Lunii. Anaxagoras se adresează Lunii printr-o cuvântare minunată. Această cuvântare arată cum a vrut Goethe să înfățișeze prin Anaxagoras o personalitate care e situată în lumea spirituală, dar încă nu e situată în lumea spirituală decât cu intelectul, cu acel intelect care, dacă observă numai realitățile prezentului, nu poate ajunge la spiritual, dar care, la Anaxagoras, a mai păstrat spiritualul din vechile Misterii. Anaxagoras spune:
| Subpământenilor vreo laudă de le-am adus, De data-aceasta mă întorc privind în sus... Tu! naltă, veșnic fără vârstă-n viață, Cu triplu nume, și-ntreită față Pentru-al meu neam, azi în calamitate Te chem, Diana, Luna sau Hecate! Tu ce-mi desfereci pieptul, prăpastie cu gând. Tu, cordial-cumplită, lucind atât de blând, Deschide-al umbrei tale crunt gâtlej, Arată-ți vechea forță, fără vrăji! |
Könnt' ich bisher die Unterirdischen loben, So wend' ich mich in diesem Fall nach oben . . . Du! droben ewig Unveraltete, Dreinamig-Dreigestaltete, Dich ruf ich an bei meines Volkes Weh, Diana, Luna, Hekate! Du Brusterweiternde, im Tief sten-Sinnige, Du Ruhig-Scheinende, Gewaltsam-Innige, Eröffne deiner Schatten grausen Schlund, Die alte Macht sei ohne Zauber kund! |
Dar el nu mai are decât umbrele. În loc să realizeze ceva pentru homunculus, el percepe faptul că din Lună cade pe Pământ pustiire, că acum și ceea ce mai rămăsese în viață e distrus printr-un fenomen elementar. Dar e important pentru caracterizarea lui Anaxagoras felul în care invocă el Luna, acest vestigiu din vremurile anterioare Pământului: „Diana, Lună, Hekate”. Așadar, pentru Anaxagoras, Luna nu e ceva unitar, ci o triadă. Luna, în măsura în care își împlinește cercurile sus, pe cer, este zeița Luna. În calitate de Lună, ea acționează asupra Pământului din afară.
În măsura în care acționează ea însăși pe Pământ, Luna e Diana. Forțele care lucrează ca forțe cosmice prin intermediul Lunii ce își descrie cercurile pe cer au frați și surori și în anumite forțe pământești. Luna este prezentă nu numai din punct de vedere cosmic, ci și din punct de vedere pământesc. Aceleași forțe care sunt din punct de vedere cosmic legate de Luna care își descrie cercurile pe Cer întrețes și împânzesc cu viața lor și domeniul pământesc și se numără printre anumite forțe inconștiente importante. Ceea ce lucrează în cadrul Pământului, prin faptul că în om domnește, venind la suprafață din subconștient, un anumit raport față de natură care nu-i devine cu totul conștient omului, aceasta era ceea ce vechiul grec numea Diana. Se spune de obicei că Diana e zeița vânătorii. Desigur, ea este zeița vânătorii pentru că în plăcerea de a vâna pulsează și acest element subconștient, care pulsează însă și în numeroase alte sentimente și impulsuri ale voinței umane. Diana nu este doar zeița vânătorii, ea este, de asemenea, zeița care creează și lucrează în tot ceea ce e căutat de om, pe jumătate semiconștient, pe jumătate subconștient, la fel ca plăcerea de a vâna. Omul face în viață multe asemenea lucruri. Aceasta e partea mediană.
Dar în om, și mai ales în Pământ, mai trăiește o a treia entitate, entitatea Hekate, forma subpământeană a Lunii. Și din interiorul Pământului, din lumea subpământească, acționează spre suprafață forțele care în Lună acționează de sus în jos, în măsura în care Luna este un fenomen ceresc. Din Lună, omul actual nu mai cunoaște decât globul mineral abstract, despre care el crede că înconjoară acolo, afară, Pământul în cicluri de câte patru săptămâni. Vechiul grec cunoștea Luna întreită: Luna, Diana, Hekate. Și, fiind un microcosmos, omul este o copie a tot felul de triade, așadar, și o copie a Lunii întreite: Luna, Diana, Hekate. Oare nu am făcut noi cunoștință cu omul întreit? Am făcut cunoștință cu omul capului. Pentru că este un produs al evoluțiilor de pe Saturn, Soare și Lună, produsul trecutului, în general, omul capului poate fi pus în legătură cu vestigiul ceresc, cu Luna. Astfel încât, în om, capul ar corespunde, ca microcosmos, Lunii macrocosmice. Omul median, omul pieptului, ar corespunde Dianei. În inimă iau naștere și acele impulsuri subconștiente a căror zeiță e Diana. Iar tot ceea ce are loc în omul extremităților, cu prelungirea sa până în omul sexualității, provine de la puterea subpământească a Hekatei: toate sentimentele și impulsurile obscure, pur organice, corporale, care pulsează în om. Și Goethe atinge toate aceste lucruri, pentru a le face absolut clare celui care vrea să le recunoască. Din împărăția Hekatei face parte, de exemplu, Empuse, care în această scenă apare printre lamii, în preajma lui Mefisto, alături de lamii, la care acest lucru nu apare atât de evident, ci doar ceea ce înclină mai mult spre Diana. Dar în Empuse lucrează în special ceea ce trăiește în partea subpământească a lumii pământești, ceea ce trăiește din punct de vedere microcosmic în natura inferioară a omului și urmează să fie trezit în Mefistofel. Toate aceste lucruri sunt atinse de Goethe. Anaxagoras vrea să-și impună știința mai puternic decât a făcut-o înainte, când a atras atenția numai asupra elementului pământesc, dar asupra elementului pământesc rămas în urmă, asupra furnicilor, asupra mirmidonilor săi, așa cum se exprimă el. Anaxagoras se îndreaptă spre Luna întreită, care este din punct de vedere macrocosmic ceea ce este omul din punct de vedere microcosmic. Oare a bănuit Goethe că în Luna întreită existau în mod macrocosmic real omul capului, omul pieptului, omul abdomenului sau al extremităților? Ei bine, să citim versurile următoare:
| Tu ce-mi desfereci pieptul, – Diana Prăpastie cu gând, – Luna Tu, cordial-cumplită, lucind atât de blând – Hecate |
Du Brusterweiternde – Diana –, Im Tief sten-Sinnige – Luna –, Du Ruhig-Scheinende, Gewaltsam-Innige - Hekate –. |
Aici aveți cele trei însușiri ale Lunii, Dianei, Hekatei, în măsura în care acestea se referă și la omul tripartit, cele trei însuși pe care Goethe le exprimă în mod clar și le face palpabile prin faptul că el desemnează chiar partea mediană prin expresia „tu ce-mi desfereci pieptul” /Brusterweiternde = dilată pieptul/.
Vedeți, așadar, cel care afirmă că Goethe se cufunda adânc, prin ceea ce știa, în niște adevăruri spiritual-științifice avea motive întemeiate să o facă. Numai că ceea ce e cuprins într-o lucrare cum este Faust al lui Goethe trebuie citit în adevărata sa formă. Dacă reflectați, în cazul lui Goethe, la această situare a lui, ieșită din comun, în sfera științei spirituale, printr-o cunoaștere bazată pe presimțire, veți găsi că e de înțeles de ce el simțea că spiritualul, suprasensibilul este ceva înspăimântător. El era situat, după cum am arătat ieri, în lumea sa nordică și simțea cu ajutorul noțiunilor și reprezentărilor pe care le oferă această lume. Chiar dacă cineva e cel mai mare geniu, nu poate avea decât aceleași noțiuni pe care le au și ceilalți. El le poate uni altfel, dar nu poate avea decât aceleași noțiuni. Și atunci el nu o poate scoate la capăt cu celelalte două straturi ale conștienței: cu stratul subsensibil și cu cel suprasensibil; nu o scoate la capăt cu ele. Filistinul obișnuit nu-și face probleme, el se bucură dacă nu trebuie s-o scoată la capăt cu celelalte două straturi ale conștienței. Dar Goethe, care năzuia cu toate fibrele sufletului său să înțeleagă ființa omului, simțea ca pe ceva care îngrădește foarte mult faptul că nu avea reprezentările, noțiunile necesare pentru a privi în lumea din care provine omul și în care el nu poate pătrunde cu mintea lui, cu știința lui obișnuită. Și astfel, din tot ceea ce a simțit pe baza unor predispoziții naturale, din tot ceea ce îi era accesibil în mod obișnuit și mai ales din cele observate în Italia drept artă greacă, în Goethe s-a născut gândul: Dacă cineva se umple cu reprezentările, cu viața vechilor greci, ajunge mai aproape de suprasensibil decât cu ajutorul reprezentărilor moderne. – Acest gând era atât de adânc înrădăcinat în Goethe, încât începând cu anii ’80 ai secolului al XVIII-lea, a căutat mereu să-și modeleze reprezentările, în așa fel încât ele să fie atât de flexibile cum fuseseră reprezentările grecilor. El spera ca în felul acesta să o scoată la capăt cu lumea suprasensibilă. Dar ce se lega de acest lucru? Se lega faptul că el a făcut, într-adevăr, niște eforturi foarte mari, nu pentru a ajunge să cunoască lumea suprasensibilă prin contemplarea vieții din Grecia antică, ci pentru a dobândi reprezentări cu care să poată aduce în viața sufletului lumea suprasensibilă. E interesant să vezi cum, tocmai când scria aceste scene, s-a cufundat în tot felul de lucruri, pentru a face ca în fața sufletului său să reapară în mod viu viața vechii Grecii. Astăzi oamenii nu sunt mai aproape de viața vechii Grecii decât erau în vremea lui. Și Goethe a găsit, în orice caz, într-o lucrare cum este, de exemplu, Privire de ansamblu asupra istoriei lumii vechi și a culturii sale [Nota 46] de Schlosser, care a apărut în 1826 și pe care Goethe a citit-o imediat, pe lângă multe alte lucrări care l-au transpus în viața Greciei antice, posibilitatea de a face ca aceasta să reînvie în fața sufletului său. Dar cu ce gânduri a încercat el să facă acest lucru? Ia gândiți-vă numai că el scrie [Nota 47]: Ea ne îndeamnă să ne îndreptăm privirea spre ceea ce este aspectul cel mai general, cel mai trecut, spre ceea ce nu poate fi adus la noi din istoria originară și, începând de aici, să lăsăm diferitele populații să se perinde, treptat, prin fața ochilor noștri.
Deja în ultimii 20 de ani, anii în care creează tocmai aceste scene din Faust, Goethe s-a ocupat intens cu asemenea studii, care fac să devină viu în fața sufletului său un trecut de mult apus și îi arată cum se apropie de el epoca prezentă. Goethe nu este un poet ca mulți alții, care creează din degetul mic, aș spune, el este un poet care vrea să se cufunde în acea lume care îl duce în suprasensibil, pentru ca apoi, ca poet, să poată produce comunicări despre acest suprasensibil. [Nota 48] Și, deoarece credea în lumea greacă, pentru el reprezentarea s-a metamorfozat într-o anumită privință. Pentru că el căuta viața greacă în suflet, noțiunea de adevăr și noțiunea de Bunătate s-au apropiat pentru Goethe mai mult de noțiunea de Frumos. Iar noțiunea de Rău s-a apropiat mai mult de urât. Pentru omenirea actuală, așa ceva este deja greu de înțeles. În gândirea greacă era altfel. Cosmos e un cuvânt care înseamnă la fel de bine ordinea frumoasă a lumii, ca și ordinea adevărată a lumii. Omenirea actuală nu mai concepe frumosul apropiat atât de mult de Adevăr și urâtul apropiat de Rău, așa cum făcea grecul. Pentru grec, Frumosul se contopea cu Adevărul, urâtul cu eroarea și cu Răul. Datorită relației sale cu spiritul grec, în Goethe a luat naștere sentimentul că cel care are o structură sufletească asemănătoare grecilor, care încă mai erau aproape de lumea suprasensibilă, simte neadevărul și Răul ca fiind urâte, el își întoarce privirea de la ele, având simțul frumosului, și simte Adevărul, îl simte ca frumos. Goethe a dezvoltat acest sentiment. Și el a crezut că se apropie mai mult de suprasensibil dacă se va pătrunde cu un sentiment față de frumusețea lumii. Dar atunci, la fel cum putem cunoaște lumina numai după umbra ei, trebuie să ne pătrundem și cu un sentiment pentru urâțenia lumii. Iată ce căuta Goethe.
Din acest motiv, el îl duce pe Mefistofel, care nu e decât o altă fațetă a vieții lui Faust, în apropierea arhetipurilor urâțeniei, a forkiadelor, care sunt arhetipurile urâțeniei. Cu aceasta, Goethe atinge un mare mister al existenței. Din conferințele pe care vi le-am prezentat de-a lungul anilor în acest loc, veți fi văzut că și în prezent anumiți oameni sunt în posesia anumitor secrete. Mai ales conducerea catolicismului roman – conducerea – e în posesia anumitor secrete. Esențial este felul în care sunt folosite asemenea secrete. Dar și anumiți inițiați din sânul populației de limbă engleză sunt în posesia anumitor secrete. Din cauza unei înțelegeri greșite foarte grave, nu numai Biserica romano-catolică – conducătorii ei – ține ascunse de credincioșii lor aceste secrete, ci și anumiți inițiați esoterici din sânul populației de limbă engleză. Ei au diferite motive, și despre unul dintre aceste motive vreau să vorbesc acum.
Pământul are un trecut: stadiile Saturn, Soare, Lună; un prezent: Pământul; un viitor: stadiile Jupiter, Venus, Vulcan. În evoluție există Binele și Răul. Din Cosmos, din evoluția cosmică, Binele poate fi recunoscut numai din trecut, din stadiile Saturn, Soare, Lună și din jumătatea stadiului Pământ. Când ne îndreptăm privirea spre trecut, vedem că înțelepciunea și Binele sunt legate între ele. Înțelepciunea și bunătatea sunt inoculate, insuflate de acele ființe din ierarhiile superioare care țin de oameni în acea perioadă din dezvoltarea naturii umane în care aceasta încă nu se trezise, așa cum s-a trezit pe Pământ, la conștiența absolut trează. În perioada următoare, a stadiilor Jupiter, Venus și Vulcan, și în actuala perioadă, Pământ – aceasta începe deja –, omul încă trebuie să păstreze Binele în jumătate din stadiul Pământ, dacă vrea să ajungă la Bine, el trebuie să creeze pe baza naturii sale impulsurile Binelui, fiindcă din ambianța Pământului, din ceea ce se apropie drept ceva nou, se revelează forțele Răului. Dacă forțele Răului nu s-ar revela, omul nu ar ajunge la voința liberă. Inițiații la care mă refer cunosc acest secret important și nu doresc ca omenirea să se maturizeze, nu vor să-l comunice. Ei știu acest secret. Dacă ceea ce a luat naștere, ca natură umană, pe Saturn și a evoluat de-a lungul stadiilor Saturn, Soare și Lună și merge acum mai departe, dacă acest lucru care s-a dezvoltat pentru noi, oamenii, pe Saturn, și are un trecut, ar lua naștere acum, din sânul condițiilor de pe Pământ, el ar deveni un Rău radical, ar putea să primească în sine doar Răul. Din condițiile exterioare rezultă numai posibilitatea de a prelua Răul. Acestei situații, de a fi expus Răului, îi datorează omul posibilitatea de a ajunge la voința liberă, faptul că poate să aleagă între Răul care se apropie de el și Binele pe care el îl poate dezvolta, dacă se dăruiește plin de încredere lucrurilor care au fost sădite în natura lui prin evoluția trecutului. Din acest motiv, inițiații le spun celor ce vor și ei să se inițieze: Există trei straturi ale conștienței. Aceasta este o formulă permanentă, pe care oamenii o pot primi în școlile de inițiere în care se vorbește limba engleză. Când omul se cufundă în subconștientul din care țâșnesc la suprafață visele, el simte o înrudire intimă cu alte ființe – v-am spus deja mai înainte, și cu alți oameni –, care nu poate ajunge până în lumea prezentă. Când omul trăiește cu conștiența sa diurnă, așa cum e cazul în epoca actuală, în lumea accesibilă simțurilor sau intelectului, aceasta este lumea în care el trece prin naștere și moarte. Iar când omul se transpune sus, în lumea în care va păși ca om fizic în viitor, pe care și-o poate cuceri cu ajutorul unor cunoștințe suprasensibile, aceasta e lumea în care el trăiește, în primă instanță, cu Răul. Căci tocmai în aceasta trebuie să constea tăria omului, în faptul că el e în stare să țină piept Răului, că poate rămâne vertical în înfruntarea cu Răul. El trebuie să poată face cunoștință cu Răul.
Desigur, consecința reală a acestui fapt este necesitatea de a se răspândi lumină asupra trecutului, ceea ce poate să facă numai știința spirituală [Nota 49], pentru ca omul să fie în stare să facă față în întâlnirea necesară cu Răul. Asupra acestora trei lucruri atrag mereu atenția inițiații populației care vorbește limba engleză. Pe aceasta se întemeiază lupta, care este foarte importantă, chiar dacă lumea exterioară știe prea puțin despre aceasta, dintre anumiți oameni care vor să se întâmple ceea ce e necesar și vor să li se comunice oamenilor asemenea secrete, și cei care nu vor ca omul să se maturizeze. Până în prezent au învins încă aceștia din urmă. E foarte important să se știe aceste lucruri. De aici puteți vedea ce nenorocire s-ar provoca dacă adevărurile spiritual-științifice ar fi sustrase lumii, pentru că omul este expus, în orice caz, Răului. Și e protejat de Rău numai dacă se adâncește în viața spirituală a Binelui. Dacă cineva îi sustrage omului viața spirituală a Binelui, el nu acționează ca prieten al oamenilor, indiferent că e membru al unui ordin francmason sau iezuit, el nu acționează spre binele oamenilor. Dacă oamenilor le sunt sustrase comorile înțelepciunii spirituale, ei sunt aruncați pradă Răului. Și aici se poate urmări un anumit scop. Acest scop poate fi acela de a cunoaște Binele numai într-un cerc restrâns, pentru a pune stăpânire, cu ajutorul acestui Bine, asupra omenirii neputincioase, care, prin Rău, se îndreaptă spre absurditatea vieții.
Vă puteți imagina că acela care – ca Goethe – are o cunoaștere bazată pe presimțirea acestor lucruri se apropie de ele numai ezitând. Veți fi având o reprezentare, din diferitele lucruri pe care le-am spus deja în prezența dumneavoastră, despre natura spirituală deosebită a lui Goethe și de aici vă veți putea forma o părere despre faptul că Goethe se apropie de aceste lucruri subtile, dar în măsură să zguduie lumea, numai cu niște reprezentări congruente cu situația. Din acest motiv, când și-a conceput drama Faust el nu a vrut să cadă pradă reprezentării de a atrage direct atenția asupra faptului că omul, dacă vrea să facă progrese în cultură, trebuie să se expună fără nicio frică priveliștii pe care o oferă Răul, ci a îmbrăcat și acest lucru în reprezentările vechilor greci, prin faptul că îl expune pe Mefistofel priveliștii oferite de urâțenia cea mai mare, priveliștii oferite de triada forkiadelor, de cele trei forkiade, care sunt urâțenia întrupată. În loc să le atragă oamenilor atenția fără nicio reticență, așa cum trebuie s-o facă știința spirituală, asupra realității Răului, Goethe atrage atenția asupra realității urâțeniei alături de frumusețe. De aici purtarea ciudată a lui Mefistofel față de forkiade. Dacă Mefistofel ar fi rămas în patria lui nordică, adică într-o lume care este, totuși, mai avansată în ordinea lumii decât cea greacă, el ar fi fost nevoit să dea față cu lumea amară, dar necesară, din care izvorăște Răul viitorului. În loc de aceasta, Goethe îl face să dea față, în lumea Antichității, cu arhetipurile urâțeniei, cu forkiadele. Prin aceasta, îl transpune, dacă mă pot exprima astfel, în preistoria istoriei Răului. Prin faptul că apelează la niște noțiuni grecești, el așază în fața oamenilor un adevăr de o gravitate fundamentală într-un mod încă plăcut oamenilor. Și aici Goethe se dovedește a fi un cunoscător temeinic al problemei. Noi știm – puteți citi acest lucru în cartea mea Știința ocultă – că viitorul este, într-un anumit sens, revenirea, pe o treaptă superioară, a trecutului. Jupiter este, într-un anumit sens, repetarea Lunii; Venus, repetarea Soarelui; Vulcan, repetarea lui Saturn. În stadiile de mai târziu apar, pe o treaptă superioară, stadiile trecute. Așa e și cu Răul, el apare pentru ca omul să-și poată aduce la înflorire cât mai intens posibil, pe baza propriei sale naturi, ceea ce are bun în el. Dar acest Rău va prezenta niște imagini deformate, niște caricaturi ale formațiunilor din vremea originară.
Așa cum ne prezentăm acum, suntem, în multe privințe, numai datorită faptului că în noi colaborează omul stâng și omul drept. Fizicienii și fiziologii reflectează mult căutând răspuns la întrebarea de ce noi avem, de fapt, doi ochi și la ce ne folosesc cei doi ochi. Dacă ar ști de ce avem două mâini și la ce ne folosesc cele două mâini, ei ar ști, de asemenea, de ce avem doi ochi și la ce ne folosesc cei doi ochi. Dacă omul n-ar putea simți cu mâna dreaptă pe cea stângă, el nu ar ajunge la conștiența eului. Datorită faptului că suntem în stare să cuprindem cu omul drept pe cel stâng, datorită faptului că putem ajunge la cunoașterea omului drept prin intermediul celui stâng, noi ajungem la conștiența de sine și la conștiența faptului că eul este prezent. Când privim un obiect, e necesar ca omul să nu aibă doar un singur ochi. Când se întâmplă ca un om să aibă, din naștere sau ca tendință sau din cauza unui accident, doar un ochi, aceasta nu contrazice ceea ce am spus, e vorba de predispoziție, de forțe, nu de aparența exterioară. Când privim un om, axele oculare se intersectează; datorită acestui lucru, eul e legat de actul vizual: datorită încrucișării dintre direcția stângă cu cea dreaptă. Și, cu cât ne întoarcem mai departe în urmă, cu atât mai mare va fi înrudirea, dar cu atât va fi mai comună și conștiența. De aceea, Goethe le prezintă pe cele trei forkiade având în comun un ochi și un dinte, o descriere foarte adecvată. Așadar, cele trei au un ochi și un dinte. Este așa din cauză că simțurile încă nu trebuie să acționeze împreună, ci trebuie să mai stea izolate, înrudirea este exprimată, pe de o parte, prin acest lucru, dar, pe de altă parte, ea este exprimată și prin faptul că elementele încă nu acționează împreună, că nu poate avea loc ceea ce la noi se întâmplă, de exemplu, datorită omului stâng și omului drept. Atât de exact exprimă Goethe ceea ce vrea să spună. Acest lucru atrage atenția asupra multor lucruri.
Și să vă mai gândiți și la faptul că, după cum știți din Știința ocultă, omenirea bisexuată de astăzi provine din cea unisexuată! Masculinul și femininul s-au format abia în cursul evoluției. Va avea loc o evoluție în sens invers. Când ajunge față în față cu Răul sub forma urâtului și se aliază cu el, când merge împreună cu forkiadele, Mefistofel spune:
| Acum s-ar zice | Da steh' ich schon... |
– după ce a încheiat tovărășia cu forkiadele –
| Acum s-ar zice Că sunt al Haosului fiu iubit! |
Da steh ich schon, Des Chaos vielgeliebter Sohn! |
Forkiadele:
| Noi, fără îndoială-i suntem fiice. | Des Chaos Töchter sind wir unbestritten. |
Și Mefistofel:
| Vor spune, vai, că sunt hermafrodit. | Man schilt mich nun, o Schmach! Hermaphroditen. |
El devine chiar hermafrodit, urmând să se atragă atenția asupra acestui fapt, la care m-am referit acum, la starea anterioară celei de bisexualitate. Goethe descrie lucrurile într-un mod cu adevărat adecvat. Din această scenă se poate vedea cât de profund era situat Goethe, prin presimțire, în sânul adevărurilor științei spirituale.
Și acum, încercați să vă aduceți aminte că eu v-am spus, cu puțin timp în urmă [Nota 50]: Nu poate să-și formeze o concepție despre lume satisfăcătoare cel care, indus în eroare de ceea ce este și trebuie să fie omul, ajunge, pe de o parte, la niște idealuri abstracte, care nu au nicio forță – la fel ca unele forțe ale naturii care nu pot interveni în ordinea fizică a lumii și, de aceea, se vor risipi ca ceața, când Pământul va fi ajuns la ținta sa, adică la mormântul său –, de asemenea nici cel care este un idealist abstract, nici cel care este materialist. – Omul trebuie să fie și una sau alta, am spus eu. El trebuie să se poată ridica până la niște idei conforme cu spiritul, și trebuie să poată privi ce este material în mod material și să-și poată forma în legătură cu aceasta niște reprezentări materialiste. Omul trebuie să fie în stare să-și formeze o concepție despre o lume materialistă și una idealistă, și nu să fabrice, cu ajutorul unor noțiuni abstracte, o unitate, ci, având, pe de o parte, noțiunile naturalist-științifice, pe de altă parte, noțiunile idealiste, să le facă să trăiască împreună. La fel cum spiritul și materia trăiesc una într-alta, interferând, și în procesul cunoașterii însuși elementul material trebuie să trăiască, după cum v-am spus, prin elementul ideatic, iar cel ideatic prin cel material; ele trebuie să se lumineze unul pe altul și să se întrepătrundă.
De acest lucru și-a dat seama Goethe. El a înțeles câtă unilateralitate este în faptul că oamenii caută, în noțiuni abstracte, fie o concepție despre lume înclinată spre materie, fie una închinată spre spirit. Dar el nu era înclinat să caute o concepție despre lume prin asemenea noțiuni abstracte, ci căuta să procedeze altfel. Și a caracterizat în felul următor acest alt fel de a proceda: De vreme ce multe dintre experiențele noastre nu se exprimă rotund și nu pot fi comunicate direct, eu am ales de mult timp un mijloc de a revela, celui ce poate deveni atent, sensul tainic prin niște formațiuni care se opun una celeilalte și care se oglindesc oarecum una în cealaltă.
Ei bine, cum s-ar putea exprima mai clar faptul că cineva nu este nici idealist, nici realist, ci idealist și realist și că el face ca ambele concepții despre lume să se oglindească una într-alta! Goethe încearcă să se apropie de adevăr din cele mai diferite direcții ale lumii și prin oglindirea noțiunilor una într-alta. Așadar, deja în impulsurile date de Goethe se găsește calea care trebuie inaugurată prin știința spirituală, pentru ca omenirea să fie condusă spre viitor, spre un viitor benefic!
Ar fi de dorit să se pornească în acest fel de la Goethe. Dar atunci trebuie să citim, înainte de toate, o operă cum este Faust! Dar omenirea s-a dezobișnuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, de citit. Oamenii spun, cel mult, când văd scris: Luna, Diana, Hekate, cea care dilată pieptul, cea care cugetă în străfunduri, cea care luminează liniștită, dar puternic-intimă – ei bine, ei spun: Exprimări poetice. Nu e nevoie să mergem prea departe, nu e nevoie să ne aplecăm asupra fiecărui cuvânt și să fantazăm în legătură cu el. Astăzi oamenii se bucură când li se oferă ceva în care nu e nevoie, propriu-zis, să creadă, pentru că le place să meargă numai pe deasupra lucrurilor. Dar lumea nu ne permite să procedăm așa. Dacă vă gândiți la adevărul grav pe care l-am rostit despre întâlnirea lui Mefistofel cu forkiadele, și care se păstrează, totuși, chiar dacă se păstrează prost, în câteva școli oculte din epoca prezentă, atunci veți avea ocazia să înțelegeți, pe lângă multe alte lucruri, marea seriozitate a strădaniei spiritual-științifice, marea seriozitate care trebuie să existe în această năzuință spiritual-științifică. Uneori, din câte un om care a ajuns în apropierea a ceea ce e necesar pentru omul viitorului se aude, doar pe jumătate conștient, câte un suspin, ca acela a lui Nietzsche, când a scris cântecul închinat miezului nopții: „Lumea e-adâncă, și mai adânc ca ziua e gândită”.
Trebuie să spunem, desigur: Ziua îi dă omului conștiența diurnă, dar omul nu ajunge din propria sa ființă la mai mult decât la un homunculus, și nu la un homo, dacă rămâne doar la ceea ce îi aduce ziua. Fiindcă lumea e-adânc, și mai adânc ca ziua e gândită. Și pentru că Goethe nu voia să-l introducă pe Faust doar în ceea ce aduce ziua, ci în ceea ce ascund veșniciile, el a trebuit să-l facă să o apuce pe calea care îl duce, împreună cu homunculus și cu Mefisto, spre suprasensibil. Goethe credea că se apropie de acesta cufundându-se în reprezentările vechilor greci și insuflându-le în sine viață.
