Am putut vedea, din expunerile prezentate alaltăieri și ieri, că activitatea creatoare a lui Goethe este pătrunsă de o anumită concepție spiritual-științifică, chiar dacă, poate, ar trebui să o desemnăm drept o concepție bazată pe presimțire. Și este extraordinar de important să încercăm o dată să înțelegem un fapt atât de interesant cum e viața spirituală a lui Goethe. O asemenea viață spirituală apare în mod just în legătura ei cu întreaga evoluție a omenirii abia atunci când ne-o aducem în fața sufletului în cadrul unei cercetări aprofundate, cu tot ceea ce conține ea. Dar acum eu aș dori să mai adaug ceva la cele spuse înainte. Și anume, aș vrea să vă atrag atenția asupra faptului că întreaga structură a spiritului goethean, întreaga natură a vieții spirituale goetheene pot fi înțelese în mod just numai dacă le abordăm din punctul de vedere al științei spirituale. Nu numai că un punct de vedere nespiritual, firește, nu poate găsi în activitatea sa creatoare ceea ce noi am fost în măsură să aflăm alaltăieri și ieri printr-o cercetare spiritual-științifică, ci faptul că o asemenea viață sufletească a fost posibilă în cadrul evoluției omenirii poate fi explicat numai dacă studiem această viață sufletească din punct de vedere spiritual-științific. În diferite contexte v-am atras atenția și asupra altor manifestări ale vieții sufletești a lui Goethe, manifestări care poate par a fi situate mai departe de viața generală a omenirii, dar numai par așa, decât ceea ce găsim descris în vastul poem Faust, care ar trebui să-l intereseze în cel mai înalt grad pe orice om. Ieri v-am arătat că Goethe a cultivat un fel deosebit de știință a naturii. Și acest lucru, faptul că Goethe a cultivat un fel deosebit de știință a naturii, este extraordinar de important și plin de sens. Se poate spune că tocmai modul deosebit de a gândi al științei goetheene despre natură este încă și astăzi, în cele mai largi cercuri de oameni, ceva absolut neînțeles. Și totuși mie mi se pare că tocmai pentru cele mai diferite ramuri ale vieții spirituale din epoca prezentă, nu în ultimul rând pentru viața religioasă a epocii prezente, este de o importanță cu totul deosebită să reușim să aruncăm o privire în această configurație deosebită, în acest mod special în care Goethe a privit natura. Dumneavoastră știți că el a încercat să întemeieze pentru lumea anorganică o știință pe care a clădit-o, după propria sa exprimare, pe fenomenele originare, și a întemeiat o botanică pe care a construit-o pe ideea de metamorfoză.
Atât cât se poate vorbi despre aceste lucruri la modul absolut popular, aș vrea să vă spun astăzi, caracterizând, câteva cuvinte despre teoria fenomenelor originare și despre teoria metamorfozelor.
Ce intenționează Goethe, atunci când caută să explice natura, prin așa-numitele fenomene originare, nu prin ipoteze și teorii? Din anii ’80 eu mă străduiesc [Nota 51] să atrag atenția omenirii asupra a ceea ce este, de fapt, esența fenomenului originar. Dar nu se poate spune că până astăzi s-a înțeles prea mult din această problemă în niște cercuri largi de oameni. Poate că vom ajunge cel mai bine la o opinie asupra a ceea ce înțelegea Goethe prin fenomenul originar din natura anorganică dacă ne aducem în fața ochilor felul cum a ajuns el să creeze o teorie deosebită a culorilor. Ne relatează el însuși acest fapt. Știu că ceea ce vă voi spune acum este un lucru înfiorător și eretic pentru concepția de astăzi a științelor naturii din domeniul fizicii. Dar nu face nimic. Ceea ce nu admite fizica de astăzi, fizica viitorului se va vedea constrânsă să admită. Fizica de astăzi încă nu e destul de matură pentru a înțelege teoria culorilor a lui Goethe.
Până pe la începutul anilor ‘80 ai secolului al XVIII-lea, Goethe a crezut, ca și alți oameni – după cum am spus, o relatează el însuși –, în așa-numita teorie newtoniană a culorilor, care e construită pe o anumită ipoteză, pe o teorie. Această teorie afirmă că la baza luminii se află ceva – ei bine, aici nu e cazul să intrăm în detalii – care nu e perceput. Fie că e vorba, așa cum își reprezintă Newton însuși, de niște curenți materiali, fie că e vorba de niște vibrații sau de niște impulsuri electrice oarecare, la urma urmelor, e totuna. Apariția culorilor e concepută în sensul că lumina ar conține diferitele culori oarecum nedisociate, ca neutralizate într-un fel de entitate suprasensibilă, și că prin folosirea prismei sau prin alte procese culorile pot fi făcute să iasă la iveală din lumina albă unitară.
Într-o bună zi, Goethe s-a văzut nevoit să părăsească, într-un mod care fizicianului de astăzi nu poate să-i pară, firește, decât primitiv și prostesc, această reprezentare, pe care o împărtășise și el, odată cu mulți alții. El a studiat optica newtoniană, devenise adeptul acesteia, cum se înțelege de la sine, atât timp cât nu ai altceva mai bun, dar a constatat că, dacă vrei să aplici numai această optică newtoniană, numai această teorie a culorilor, pentru a reflecta la ceva de natură artistică, la ceva din domeniul picturii, nu poți face nimic cu ea. Acest lucru l-a deranjat pe Goethe din ce în ce mai mult și l-a determinat să verifice măcar cum stau lucrurile din punctul de vedere al fizicii cu fenomenele culorii. Și i-a cerut consilierului de curte Büttner, care era profesor universitar la Jena, să-i trimită aparatele necesare pentru a vedea ce concepții și-ar putea forma el însuși, prin cercetări proprii, prin niște experimente proprii, asupra modului în care iau naștere culorile. Iar consilierul de curte Büttner i-a pus la dispoziție Excelenței sale Goethe, bineînțeles, cu cea mai mare bunăvoință, tot ceea ce îi ceruse. Dar mai întâi aparatele trimise s-au acoperit de praf acasă la Goethe. Mult timp el nu a reușit să facă cercetările, până când consilierul de curte Büttner și-a dat seama că are nevoie de aparatele sale și că ar dori să-i fie trimise înapoi. Goethe le-a adunat, pentru a le trimite înapoi proprietarului. Dar mai înainte a vrut să arunce, totuși, repede o privire printr-o prismă, și a crezut – după cum am spus, într-un mod cum nu se poate mai primitiv și mai prostesc pentru fizicianul de astăzi – că atunci când se uită printr-o prismă trebuie să vadă peretele sau ecranul alb în toate cele șapte culori, una după alta, pentru că el se disociază în șapte culori. Dar nici vorbă de așa ceva! Peretele a rămas alb! Acest lucru l-a deranjat. Era o prostie, după premisele uzuale; numai că era o gândire sănătoasă. El s-a uitat prin prismă – peretele a rămas alb. Acest lucru l-a determinat să-l roage pe consilierul de curte Büttner să-i dea voie să mai păstreze instrumentele, aparatele. Și el și-a făcut în continuare cercetările. Din aceste cercetări au luat naștere, în primul rând, teoria sa asupra culorilor, iar în al doilea rând concepțiile sale despre fenomenele fizice, adică despre fenomenele anorganice din natură în general, o concepție care respinge toate ipotezele și teoriile, care nu născocește nimic în legătură cu fenomenele naturii, ci le deduce tot din niște fenomene, numai că din niște fenomene originare.
Și astfel, Goethe a ajuns la claritate în această privință. Dacă vedem o culoare, la baza ei se află, într-un anumit fel, o interacțiune dintre lumină și întuneric, atunci când le facem să se suprapună. Când facem ca lumina să se suprapună peste întuneric, iau naștere culorile întunecate: albastru, violet etc. Când facem ca peste ceva luminos, peste lumină, să se suprapună, într-un anumit fel, întunericul, așadar, materie care a fost întunecată, și altele de acest fel, sau prisma însăși, atunci iau naștere culorile luminoase: roșu, galben etc. — Aici nu e vorba de nicio teorie. Ceva întunecat și ceva luminos acționează în percepția nemijlocită. Numai că acestea sunt percepții simple. Când interacționează ceva luminos și ceva întunecat iau naștere culorile. Aici nu a fost exprimat nimic de felul unei ipoteze, al unei teorii, ci a fost exprimat doar ceva simplu, perceptibil.
Și acum, pentru el nu se pune problema de a inventa niște ipoteze, cum ar fi ipoteza ondulatorie sau ipoteza emisiei etc., pentru a spune că așa iau naștere culorile, ci se pune numai problema de a arăta în ce fel trebuie să alăturăm lumina și întunericul pentru ca în acest fel să apară culorile galben sau roșu sau albastru sau violet. Așadar, important pentru Goethe era să nu adauge fenomenelor niciun fel de ipoteze și teorii, ci să lase în modul cel mai strict ca fenomenele să vorbească de la sine. Pe această cale, Goethe a creat o teorie a culorilor care ne conduce în mod minunat la înțelegerea artistică a culorilor. Căci capitolul despre acțiunea senzorial-morală a culorilor, în care se găsesc atâtea sugestii importante și pentru artist, este unul dintre cele mai frumoase capitole ale teoriei culorilor a lui Goethe. Aceasta a fost baza concepției generale a lui Goethe despre natura nevie – a nu căuta nicăieri teorii sau ipoteze. Ele pot fi emise, spune el, ca să avem o schelă. Dar, după cum schela nu rămâne după ce clădirea e gata, ci e dată jos, și ipotezele ar trebui folosite numai pentru a găsi o cale de a asocia lucrurile, dar pe urmă, după ce am ajuns la fenomenul originar, la fenomenul cel mai simplu, ele trebuie demolate.
Acest lucru a încercat Goethe să-l facă și pentru întreaga fizică, cel puțin în mod schițat. În marea ediție de la Weimar, în volumul în care au fost tipărite de mine articolele generale de științe ale naturii ale lui Goethe, puteți găsi și o schemă, în care Goethe a prezentat o întreagă fizică schematizată, conform cu acest punct de vedere. Deosebit de interesantă este în această schemă teoria sunetelor [Nota 52], de exemplu, care este în acord cu teoria goetheană a culorilor, firește, numai sub o formă schematică. Dar ar fi interesant să se creeze o dată și o teorie a sunetelor care să poată face trecerea spre activitatea muzicianului, așa cum teoria culorilor a lui Goethe face trecerea spre activitatea pictorului. Ea încă nu a putut fi creată, firește, din cauză că științele moderne ale naturii merg pe cu totul alte căi decât concepția despre lume a lui Goethe, respectiv decât cele întemeiate pe concepția despre lume a lui Goethe. Acesta e lucrul pe care l-a încercat Goethe în ceea ce privește natura anorganică.
Ceva asemănător a încercat el să facă în legătură cu viața vie a plantelor, prin teoria metamorfozelor, în care, iarăși, nu emite ipoteze și teorii, ci urmărește cum se transformă, cum se metamorfozează frunza, cum ia diferite forme și devine apoi petală, astfel încât floarea nu e altceva decât frunza metamorfozată. Tot o concepție care nu vrea să emită ipoteze, nu vrea să emită teorii, ci vrea să rămână exclusiv la ceea ce oferă percepția. Numai că atunci ai nevoie de noțiuni mobile, de noțiuni la fel de mobile ca natura însăși. Felul cum trăiește natura în activitate constă în faptul că ea nu se cramponează de forme, ci transformă formele. Așadar, noi trebuie să avem noțiuni de felul celor pe care majoritatea oamenilor sunt prea comozi pentru a le crea, niște noțiuni care se transformă interior, pentru a putea urmări în mod real cu ajutorul noțiunilor, de la o formă la alta, cum se transformă acestea în natură. Dar atunci rămânem, fără ipoteze și fără teorii, numai în sfera pur senzorială.
Goethe se caracterizează tocmai prin faptul că respinge, când e vorba de fenomenele naturii, orice teorie, și că vrea să folosească gândirea numai pentru alăturarea justă a fenomenelor, în așa fel încât acestea să-și exprime ele însele ființa. Ba putem spune chiar ceva paradoxal, vă rog să luați bine aminte la acest lucru: Goethe poate pătrunde în mod just în regiunea spiritualului, așa cum am putut arăta ieri și alaltăieri, tocmai pentru că nu se impurifică, în ceea ce privește fenomenele naturii exterioare, cu tot soiul de teorii și ipoteze, ci percepe fenomenele naturii așa cum se oferă ele existenței accesibile prin simțuri.
Dar acest lucru mai are și o altă consecință. Când născocim niște teorii newtoniene sau spenceriene sau alte teorii asemănătoare, adică impurificăm prin teorii și ipoteze ceea ce oferă natura însăși, noi gândim asupra naturii așa cum putem gândi în cadrul vieții umane fizice, însă corpul eteric al omului nu primește în sine lucrul respectiv. Și toate aceste teorii, care nu sunt dobândite prin observarea pură a naturii, se transmit. Toate aceste teorii și ipoteze fac mai întâi din corpul eteric uman o caricatură, ba chiar, prin aceasta, fac și din corpul astral o caricatură și astfel perturbă viața omului în sfera suprasensibilă.
Împotriva acestei distrugeri a formelor pe care corpul eteric le solicită pentru sine s-a ridicat natura sănătoasă a lui Goethe. Tocmai acesta este – și de aceea spun: Goethe poate fi înțeles numai pe cale spiritual-științifică – lucrul important pentru Goethe. El avea un instinct pentru ceea ce nu provine din realitatea nemijlocită, pentru că simțea, când concepea noțiuni cum sunt cele newtoniene, că în corpul eteric ceva ciupește și pișcă. La ceilalți nu ciupește și nu pișcă nimic, pentru că au o organizare mai grosolană. Dar Goethe avea o organizare de-așa natură, încât ceva îl ciupea și pișcă în corpul său eteric în timp ce privea așa. Și nicio teorie, nici ipoteza cea mai valoroasă, nu opreau aceste ciupituri și pișcături, atunci când apărea numai albul și el trebuia să gândească: Peretele este, totuși, alb, deși ar trebui să apară în mod gradat toate cele șapte culori. Dar nu s-a întâmplat așa. Iar faptul că Goethe simțea în acest fel este o dovadă că el avea o natură cu totul sănătoasă, drept microcosmos integrat armonios în macrocosmos.
Și mai trebuie să scoatem în evidență încă o latură a problemei. Noi știm că omul nu e doar ființa care trăiește între naștere și moarte, că omul este și ființa care trăiește între moarte și o nouă naștere. În această viață dintre moarte și o nouă naștere avem acele complexe de forțe interioare pe care ni le-am creat în fizic. După ce, la câteva zile, ne-am separat de corpul eteric, ne îndreptăm privirile spre acest corp. Esențial este ca noi să-l fi tratat în așa fel încât să putem privi spre corpul eteric fără ca el să ne inducă în eroare, ca o caricatură. Interesant este că, dacă privim natura într-un mod pur adecvat naturii, așa cum o privea Goethe, dacă respingem teoriile și ipotezele, lăsând să-și spună cuvântul numai fenomenele originare, această percepere, această contemplare a fenomenelor originare este în măsură să declanșeze în noi senzații și sentimente sănătoase, sentimente pe care Goethe le descrie în capitolul „Efecte senzorial-morale ale culorilor”. Posibilitatea de a percepe fenomenele senzoriale încetează, bineînțeles, odată cu viața noastră. Dar ceea ce rămâne în spiritual-sufletescul nostru, datorită percepției pure, singura considerată de Goethe valabilă ca știință despre natură, este ceva sănătos și se armonizează și cu lumea spiritual-sufletească. Astfel încât putem spune: Deși se limitează la fenomen, la realitatea senzorială, știința despre natură a lui Goethe este o știință conformă cu spiritul tocmai pentru că, datorită faptului că spiritul nu se află sub o influență ahrimanică sau luciferică, el nu impurifică prin teorii percepția pură a naturii. – Asemenea teorii întunecă pentru entitatea spiritual-sufletească percepția pură a realităților pământești.
Ei bine, eu v-am apus ieri că omul nu trăiește doar aici, pe Pământ, că înainte de a fi pășit pe Pământ el a trecut prin evoluțiile saturniană, solară și lunară. După ce va părăsi Pământul sau, mai exact spus, după ce Pământul îl va părăsi pe el, omul va trece prin evoluțiile jupiteriană, venusiană și vulcaniană. Dar eu v-am spus că noțiunile științelor noastre despre natură se pot raporta numai la evoluția pământească. – Într-adevăr, dacă elaborăm o știință sănătoasă despre natură avem imboldul de a nu descrie evoluția de pe Pământ în așa fel încât să introducem în ea, producând confuzie, tot felul de lucruri care se potrivesc numai pe Saturn, Soare sau Lună, care în realitate sunt întrețesute în evoluția de pe Pământ, ci o știință sănătoasă despre natură vrea să scoată Pământul din acest context și să-l descrie ca Pământ, cu legitatea sa. Așa face Goethe. Oamenii se pot ridica într-o măsură atât de mică la o înțelegere sănătoasă a evoluțiilor lunară, solară și saturniană pentru că nu au o concepție sănătoasă nici despre evoluția Pământului. Chiar dacă Goethe nu a ajuns la această concepție despre evoluțiile lunară, solară și saturniană, cel care se adâncește în știința lui despre natură, care este o știință despre natură purificată de tot restul, care se referă numai la Pământ, acela își pregătește spiritul să separeu domeniul pământesc, printr-o știință sănătoasă despre Pământ, și prin aceasta se pregătește pentru o contemplare sănătoasă a ceea ce poate fi văzut numai în suprasensibil: evoluțiile saturniană, solară și lunară și, în general, spiritualul. Astfel încât putem spune: Tocmai datorită percepției sale orientate în mod pur spre senzorial a avut Goethe predispoziția de a prelucra aceste lucruri, așa cum am văzut ieri și alaltăieri, în drama sa Faust. Goethe era situat atât de mult cu percepția spirituală în spirit tocmai pentru că nu aplica fenomenului din natură niciun fel de teorii și ipoteze confuze scoase din spirit. Un lucru îl determină pe celălalt.
Aspectul asupra căruia v-am atras atenția ieri la sfârșit este faptul că Goethe nu a fost pe de o parte idealist și pe de altă parte realist, că el concepea fenomenele exterioare în mod realist, iar ceea ce trebuie conceput idealist, în mod idealist, dar el nu credea că poate întemeia prin una sau alta o concepție despre lume, ci lăsa ca cele două concepții să se oglindească reciproc în viața sufletului său, așa cum se oglindesc ele și în realitatea exterioară. Chiar dacă nu a urmărit el însuși acest lucru, a făcut în așa fel încât, dacă ne transpunem cu adevărat profund în modul de reprezentare goethean, să ajungem să ne putem reprezenta corect amândouă felurile de a trăi prin care omul trebuie să treacă.
Cum se face oare că concepția umană obișnuită de astăzi e atât de puțin dispusă să admită spiritualul? Iar când își formează noțiuni despre lumea spirituală, acestea sunt atât de abstracte încât natura exterioară nu poate fi înțeleasă cu ajutorul lor? Cum se face oare că pentru omul actual idealismul și realismul se despart într-o asemenea măsură încât întemeiază pe baza lor fie doar un monism paralitic, care nu spune nimic, fie, în general, nu o scot la capăt cu o concepție despre lume? Care este cauza? Cauza constă în faptul că astăzi oamenii vor să-și întemeieze concepția despre lume într-un mod absolut precis. Astăzi omul devine un om de știință, el face cunoștință cu natura și încearcă s-o impregneze cu tot felul de teorii și ipoteze. Fiindcă ceea ce concepe știința de astăzi drept ereditate etc. nu sunt niște fenomene originare, ci simple teorii și ipoteze. Și omul caută să îmbibe fenomenele naturii cu asemenea ipoteze, ori el devine teolog sau filosof și încearcă să-și formeze pe baza tradiției anumite noțiuni, idei, despre spiritual. Numai că acestea sunt atât de inconsistente și fantomatice, încât natura nu poate fi înțeleasă nici în acest fel, căci ele nu au suficientă forță pentru a ne apropia în mod just de natură cu ajutorul lor.
Uitați-vă prin tratatele actuale de teologie și filosofie, să vedeți unde găsiți în ele un punct de sprijin sănătos pentru a proiecta asupra naturii, pe baza lor, lumina justă! Unde găsiți în mod serios în rândurile celor ce reprezintă azi știința, dacă nu sunt niște fanfaroni moniști, o posibilitate de a vă ridica, pornind de la știință, până la formele și regiunile divin-spirituale ale existenței? Dacă ai o gândire sănătoasă, astăzi așa ceva nu e posibil, nu e posibil să menții cele două domenii așa cum sunt ele astăzi. Cele două domenii pot fi unite numai dacă ai capacitatea de a te dărui observării naturii și unei științe așa cum s-a dăruit Goethe naturii: cu privirea îndreptată în mod pur asupra fenomenului, asupra fenomenelor, fără a amesteca în ele teorii, decât doar pentru a edifica fenomenele, făcând ca gândirea să fie doar slujitorul care colaborează, dar nu se amestecă în rezultate. Aceasta este atitudinea pe care trebuie să o avem față de natură, să-i recunoaștem naturii puterea de a se interpreta ea însăși. A nu specula asupra naturii, ci a fi pe deplin materialiști, lăsând fenomenele materiale să vorbească de la sine, aceasta este sarcina pe care o avem față de o știință sănătoasă despre natură. Dacă o scoatem la capăt cu o asemenea știință despre natură, vom ajunge să înțelegem în mod real viața umană dintre naștere și moarte sau, să spunem, dintre concepție și moarte. Dar dacă privim în intimitatea naturii în acest fel, neinfluențați de teorii și ipoteze imposibile, noi trebuie să putem privi și în intimitatea lumii spiritului. Și atunci nu rămânem la teologii sau filosofii abstracte, ci ni se dăruiesc niște percepții spirituale. Tocmai prin forța pe care o trezește în noi observarea pură a naturii, prin modul goethean de a observa natura, ni se pot forma percepții spirituale, percepții ale spiritului pur. Pe cel care își amestecă în mod confuz noțiunile și ideile în fenomenele naturii, aceste noțiuni se răzbună, nu-l lasă să ajungă la contemplarea spiritului. Cel care privește natura în mod pur, acela o găsește în propriul său suflet, în așa fel încât poate privi și spre spirit într-un mod real. În această privință, concepția goetheană despre lume poate fi o educatoare extraordinară a omenirii moderne.
Dar atunci noi trebuie să dezvoltăm în sine, în mod separat, perceperea naturii, perceperea spiritului. Trebuie să fim însă conștienți și de faptul că nu putem face nimic numai cu una, luată în sine, sau cu cealaltă, luată în sine. Dacă vreți să rămâneți doar filosof sau teolog, atunci e ca și cum, având un obiect care arată cu totul diferit când e văzut din două direcții, ați vrea să-l fotografiați dintr-o singură direcție; și tot așa stau lucrurile dacă vreți să rămâneți un simplu om de știință. Trebuie să puteți fi în întregime și una și alta, și să faceți în așa fel încât una să se oglindească în cealaltă, adică să nu căutați unirea pe calea unor noțiuni abstracte, ci să lăsați lucrurile să se unească ele însele, formând mai întâi separat, pentru fiecare dintre cele două domenii, percepții neamestecate cu alte elemente. Și atunci cele două domenii se vor oglindi una într-alta. Prin facultatea unei asemenea oglindiri veți dobândi o concepție sănătoasă și despre viața umană în ansamblul ei. Atunci veți vedea fenomenele naturii, din afara omului, în sensul unei științe goetheene despre natură. Dar, când îl priviți pe om, veți vedea că ceea ce există în natura exterioară nu e suficient pentru explicarea omului. Atunci veți ajunge numai la un homunculus, dar nu la un homo.
Vedeți, așadar, că tocmai pentru а-l înțelege pe om e necesar să ne apropiem cu știința despre natură și cu știința despre spirit din două direcții opuse, lăsându-le pe amândouă să se oglindească una într-alta. Atunci ele sunt adecvate omului. Atunci în om viața dintre naștere sau concepție și moarte se oglindește în ceea ce lui îi apare drept viață dintre moarte și o nouă naștere, și invers: viața dintre moarte și o nouă naștere se oglindește în viața dintre naștere și moarte. Să nu născocim o teorie unică, menită să explice un aspect sau altul, ci două percepții imaginative, nu două teorii, două percepții imaginative pure, și să nu le unim pe acestea în noțiuni, ci să le lăsăm să se oglindească reciproc în această percepție imaginativă.
Faptul că Goethe, prin evoluția lui sufletească sănătoasă, a ajuns la asemenea concepții despre oglindirea reciprocă a ceea ce există ca realitate ființială în lumea exterioară dovedește că el se afla în mod real pe calea ce duce la știința spirituală modernă. Și, chiar dacă pentru epoca sa Goethe încă era nesigur, într-o anumită privință, pentru că – așa cum trebuie să subliniez mereu – cunoașterea sa spiritual-științifică era bazată pe presimțire, el a avut, totuși, o judecată sănătoasă și despre viața spirituală, care poate fi urmărită în epoca noastră până în regiunile în care Goethe încă nu a pătruns, dar pentru atingerea cărora a creat premisele.
Eu nu aduc nicio critică pentru faptul că goetheanismul a fost atât de puțin înțeles, căci cel care pătrunde lucrurile nu critică și nu dojenește, ci știe că trebuie să vorbească numai în sens pozitiv. Eu nu fac mustrări pentru ceea ce s-a petrecut, ci doar prezint ceea ce este imperios necesar pentru viitor. Pentru viitor este imperios necesar ca omenirea să se adâncească în asemenea reprezentări – indiferent că le numim goetheanism sau altfel –, în niște reprezentări care au existat ca premise deja în gândirea lui Goethe. Iar gândirea lui Goethe este extraordinar de reală și de adecvată realității. Și e foarte important să se țină seama de acest lucru.
Ca să vă trimit la înțelegerea justă a acestui aspect trebuie să vă spun cum se comportă omul de obicei când vrea să dezlege enigma unui fenomen sau altul din viață sau din natură. Să privim acum un om de condiție medie, dar unul care este inteligent – astăzi sunt inteligenți tocmai oamenii de condiție medie –, să privim, așadar, un om de condiție medie, care este inteligent. Nu-i așa, omul de condiție medie trăiește de la naștere și până la moarte. Să zicem că la 35 sau la 45 sau la 42 de ani, într-un anumit an al vieții, poate și mai devreme, el vrea să-și dezlege o anumită enigmă, poate chiar să întemeieze o concepție despre lume, poate vrea să se lămurească asupra unui lucru. Ce face el? Ei bine, un asemenea om frunzărește superficial prin materialul de reprezentări pe care îl are în el la 42 de ani, să zicem. Să presupunem că el vrea să-și explice în mod just concepția despre lume a lui Copernic, dacă vreți, în acest caz el adună la un loc toate noțiunile și reprezentările pe care le poate găsi astfel. Când privește superficial în viața lui sufletească și poate găsi acolo ceva care este în concordanță cu sine însuși, după ce și-a organizat o serie de asemenea noțiuni, în care, după cum zice el, nu găsește nicio contradicție, consideră că e gata, că a înțeles. Acesta este omul de condiție medie. Dar nu acesta este Goethe!
Sufletul lui Goethe lucrează cu totul altfel. Dacă nu avem în vedere acest lucru, putem scrie tot felul de biografii ale lui Goethe; va rezulta ceva care s-a născut în anul 1749 la Frankfurt și a murit la Weimar în 1832, dar care nu este Goethe. Sufletul lui Goethe lucra cu totul altfel. Când Goethe își punea în față, la 42 de ani, un fenomen oarecare, atunci nu acționa doar acea formațiune abstractă ce rezultă când adunăm la un loc toate noțiunile pe care le avem, formând o concepție necontradictorie, cum se spune; când Goethe privea, la 42 de ani, o plantă sau altceva, un lucru asupra căruia voia să se lămurească, în sine acționa în mod real întreaga sa viață sufletească. Așadar, în perioada în care Goethe avea 42 de ani și voia să reflecteze, de exemplu, la viața unei plante, în el acționau și niște impulsuri pe care nu le aduna, pur și simplu, la un loc, ci și acele impulsuri care acționaseră în copilăria lui, în parte și în mod inconștient; întotdeauna acționa întreaga viață a sufletului, în totalitatea ei. Omul modern vrea mereu să excludă acest lucru, el vrea să ajungă la o concepție lipsită de prejudecăți. Dar în acest fel nu se poate ajunge mai departe de câteva noțiuni adunate la un loc, pe care le poți privi ușor și comod. De aceea, noi putem ajunge la aceste lămuriri importante tocmai prin intermediul lui Goethe, privind în ansamblu diferitele faze ale vieții lui.
Eu am încercat, de exemplu, să înțeleg niște lucruri foarte târzii din concepția lui Goethe prin faptul că m-am întors mereu la acel imn în proză intitulat „Natura” [Nota 53], pe care Goethe l-a scris la începutul anilor ‘80 și în care sunt conținute, într-o stare nematurizată, concepțiile de mai târziu. Și am atras atenția adeseori, și mai demult, asupra faptului că Goethe, băiatul de șapte ani, adună minerale, ia un pupitru pentru note muzicale de la tatăl său, înalță pe el mineralele, așază sus o mică lumânare și celebrează apoi un fel de serviciu divin, vrând să înalțe „marelui Zeu”, cel care acționează în sânul fenomenelor naturii, o jertfă. Dimineața – ia gândiți-vă, era un băiat de șapte ani! – el captează o rază de Soare și o face să treacă printr-o lentilă, ca să-i aprindă mica lumânare. Ceea ce aprinde el deasupra mineralelor este un foc natural. În aceasta zace ascuns, într-un mod copilăresc, tot ceea ce acționează mai târziu ca ecou, în concepțiile cele mai mature. Îl cunoaștem pe Goethe numai dacă suntem în măsură să-l înțelegem în mod just din totalitatea ființei sale. Și atunci, dacă îl înțelegem așa, ajungem la ceva ce Goethe a putut să cultive doar puțin, pe baza premiselor existente în epoca sa, ajungem să cultivăm concepțiile lumii spirituale într-un mod pe care îl putem găsi conform cu concepția despre lume a lui Goethe. Fiindcă, ia gândiți-vă, nu putem face altfel, dacă reflectăm în mod goethean asupra naturii, dacă gândim cu adevărat în sensul teoriei despre fenomenul originar și despre metamorfoză, decât să declanșăm în sufletul nostru, printr-o asemenea gândire, niște forțe care duc la perceperea vieții pe care o duce omul după ce a trecut prin poarta morții. Tocmai prin percepția goetheană, îndreptată spre natura pură, prin perceperea pură a naturii, se pun bazele unei învățături adevărate despre nemurire, ca ceva de la sine înțeles. Tocmai prin aceasta dobândim forța pentru acele reprezentări diametral opuse de care avem nevoie pentru ca suprasensibilul prin care omul trăiește între moarte și o nouă naștere să intre în percepție imaginativă; dobândim forța de a avea asemenea percepții dacă ne facem mai întâi privirea ageră pentru ceea ce este natură pură, pentru ceea ce, în natură, n-a fost stricat prin teorii și ipoteze.
Oamenii fac cele mai mari greșeli crezând, în legătură cu lumea exterioară, că lucrurile trebuie să se desfășoare liniar și mereu în aceeași direcție. Când cineva îi vorbește unui om care înțelege lucrurile despre monism, în sensul în care fac foarte mulți oameni ai epocii prezente când întemeiază un monism abstract, așadar, când unui om care înțelege lucrurile i se prezintă un asemenea monism abstract, este ca și cum acolo ar sta un om la care sunt bine dezvoltate partea dreaptă și partea stângă și ar veni un altul și i-ar spune: Dar așa ceva e greșit, acesta este un dualism eronat, omul trebuie să fie construit în mod monist, e incorect ca el să aibă o jumătate dreaptă, aici lucrurile nu sunt așa cum trebuie.
Exact așa trebuie să fie concepția noastră despre lume. Așa cum noi nu suntem construiți greșit pentru că avem două mâini și putem sprijini mâna stângă de mâna dreaptă, nu e greșit nici să ai două concepții despre lume care se oglindesc una într-alta și se luminează reciproc. Cel care consideră că e greșit dacă se cer două concepții despre lume ar trebui să spună, de asemenea: Trebuie să născocim niște mișcări artificiale, pentru ca mâna stângă și mâna dreaptă să nu lucreze atât de separat, iar piciorul stâng și cel drept să nu umble separat prin lume, ci, în cele din urmă, printr-o mare cucerire, mâna dreaptă să fie vârâtă în cea stângă, piciorul drept să fie vârât în cel stâng, pentru ca omul să fie monist și să-și poată duce așa mai departe existența!
Pentru cel care înțelege lucrurile, pentru cel care are în vedere realitatea și nu niște teorii abstracte încâlcite, tendința idealismului abstract, pe de o parte, a realismului grosier, pe de altă parte, ca monism, este tot atât de unilaterală pe cât de unilateral ar fi ceva ce poate fi comparat cu situația grotescă pe care am prezentat-o eu adineaori. Și este cu adevărat în sensul concepției goetheene despre lume ceea ce fac eu, chiar dacă astăzi încă într-un mod foarte contestat, când atrag mereu atenția, pe de o parte, asupra unui mod pur de a percepe natura, nu asupra unuia împânzit de ipoteze, ci asupra unei percepții care trăiește ca percepție, care nu e ceva gândit, la care gândirea e folosită numai pentru a face să apară percepția, și, pe de altă parte, asupra unui mod de a percepe spiritualul la care gândirea e folosită tot numai pentru a face să apară percepția spiritului, care ne duce apoi cu adevărat în regiunea unde trebuie să-l căutăm pe om când el se află de o parte a vieții sale, între moarte și o nouă naștere.
Când le prezinți oamenilor o concepție spiritual-științifică despre lume, ei încă mai găsesc astăzi niște teorii care sună logic, niște teorii inteligente, pentru a contesta această concepție. Eu am spus adeseori: Oh, sunt foarte ușor de născocit niște contestări ale științei spirituale. Am făcut o dată la Praga încercarea [Nota 54] de a ține două conferințe pentru publicul larg, una după alta, una în care am contestat știința spirituală și alta în care am susținut-o, un lucru pe care unii mi l-au luat în nume de rău. Dar eu am făcut încercarea de a ține o conferință pentru combaterea științei spirituale și alta pentru susținerea ei. Știința spirituală poate fi contestată. Cum să nu poată fi contestată? Cel care crede că știința spirituală nu poate fi contestată se situează cam pe aceeași poziție ca unul care spune să nu se poate înțepa în mâna stângă cu un ac pe care îl ține în cea dreaptă. Așa ceva se poate face, fără îndoială, dar toate acestea nu înseamnă absolut nimic. Și noi trebuie să spunem: În interiorul acestor adversari, care lucrează cu niște teorii atât de logice în aparență, zace, de fapt, cu totul și cu totul altceva. Se vorbește și de inconștient și subconștient. Psihanaliștii, dar și alții, înțeleg foarte greșit importanța pe care o are pentru om viața sufletească inconștientă, viața spirituală. Am vorbit adeseori aici despre acest lucru. Ei bine, psihanaliștii actuali vorbesc despre viața spirituală inconștientă la fel cum vorbește orbul despre culoare. Ei sunt împinși spre ea de imperativele științifice ale prezentului, dar au o știință, cum am numit-o anul trecut la Zürich [Nota 55] și aici, care lucrează cu mijloace insuficiente. Fiindcă trebuie să ai cu adevărat capacitatea de a găsi întotdeauna în mod just, pentru ceea ce se petrece în conștient, subconștientul situat dedesubt.
| conștient | temeiuri logice | credința în limitele cunoașterii |
| subconștient | teamă de spiritual | lipsă de interes pentru spiritual |
Vedeți dumneavoastră, lucrurile stau în așa fel încât noi putem spune: Aici e conștiența – vezi schema – și sub ea se află subconștientul. Ei bine, cum stau lucrurile astăzi? Începând cam din secolul al XVI-lea, se exercită niște influențe ahrimanice foarte puternice asupra omului și asupra întregii sale gândiri. Acest lucru își are partea sa bună și partea sa rea. Pentru științele naturii, acest lucru are consecința că ea se formează într-un mod ahrimanic absolut precis. Goethe a opus acestei științe ahrimanice știința sa, așa cum v-am caracterizat-o ieri. Dar în sufletul uman nu se petrece nimic – puteți afla acest lucru din conferințele pe care le-am ținut aici în urmă cu opt zile – fără ca și în subconștient să se petreacă ceva. În timp ce se dezvoltă forma actuală a gândirii despre natură, în subconștient se dezvoltă două sentimente cu totul speciale: teama de spiritual și lipsa de interes pentru spiritual. Astăzi nu se poate dezvolta o știință despre natură în sensul gândirii actuale, dacă nu se creează o știință despre natură goetheană, fără ca, în același timp, să se dezvolte o frică subconștientă față de lumea spirituală și o lipsă de interes subconștientă față de lumea spirituală. Oamenii se tem de spiritual. Aceasta este consecința necesară a impresiilor pe care le oferă astăzi științele naturii. Dar o frică subconștientă despre care oamenii nu știu nimic. Această frică subconștientă se îmbracă, și abia îmbrăcată cu tot soiul de panglicuțe și veșminte înșelătoare îi apare omului în conștiență. Căci ea se îmbracă în niște temeiuri logice. Frica se transformă în temeiuri logice. Și cu aceste temeiuri logice umblă omul prin lume. Cine pătrunde sensul acestor lucruri aude cum oamenii prezintă niște temeiuri logice foarte inteligente, dar el știe, de asemenea, că jos, în subconștient, e încuibată frica de spiritual, așa cum ceea ce este necunoscut insuflă întotdeauna frică – teama de apă a câinilor poate fi explicată în același fel –, iar lipsa de interes se arată în mod special în credința că dacă dezvoltăm o cunoaștere justă a naturii putem apuca spiritul cu mâinile. Fiindcă eu l-aș invita o dată pe un om care vrea să cunoască într-un mod cu adevărat exhaustiv să spună din ce fenomene pământești ale naturii poate să explice forma capului uman, fără a recurge la știința spirituală. Explicarea naturalist-științifică pură, justă, a capului uman, ne conduce înapoi, la ceea ce putem cunoaște numai pe cale spiritual-științifică, așa cum am spus. Dacă nutrim interes pentru ceea ce există în mod real în natura umană, atunci ceva ne conduce, bineînțeles, la spiritual. Numai lipsa de interes îl poate deruta pe om în așa măsură încât să spună că în capul uman nimic nu face trimitere la spirit! Ei bine, dacă excludeți, în primă instanță, tot ceea ce duce la spirit – dacă nu acordați atenție spiritului, dacă vă construiți, în primă instanță, ipoteze și teorii goale –, ele zboară într-o clipă și nu se mai vede nimic când le expunem, după ce mai întâi le-am preparat frumușel! Naturalistul de astăzi procedează în cea mai mare parte ca unul care mai întâi curăță cu grijă peștele, în așa fel încât să nu mai aibă deloc solzi, și după aceea susține că peștele nu are solzi. Tot așa, naturalistul de astăzi curăță mai întâi din fenomene tot ceea ce face trimitere la spirit, pentru că el nu are niciun interes față de spirit. Dar el știe despre lipsa de interes la fel de puțin ca despre frică. De aceea, lipsa de interes poate îmbrăca niște veșminte înzorzonate și amăgitoare, și aceste veșminte sunt credința că există limitele cunoașterii. În conștiență, omul vorbește de existența limitelor cunoașterii – ignorabimus. Ceea ce spune un asemenea om este absolut indiferent. Dacă am vrea, am putea născoci alte asocieri de cuvinte pentru ceea ce a spus, de exemplu, Du Bois-Reymond [Nota 56], în ultima sa conferință despre limitele cunoașterii naturii – ele ar fi exact la fel de valoroase, pentru că ceea ce vrea el este, de fapt, absolut indiferent. Ceea ce vrea el a fost provocat de dezinteresul său subconștient față de peștii curățați de solzi, care nu au solzi – folosim acum doar o comparație.
Vedeți, așadar, că ar fi foarte folositor dacă omenirea actuală ar vrea să se orienteze după noțiunile spiritual-științifice, pentru că astfel s-ar putea ca în fața ochiului sufletesc să-i apară o cunoaștere justă a naturii și o cunoașterea justă a spiritului, măcar sub formă de reprezentări. De ele are nevoie omenirea. Omenirea are nevoie de amândouă concepțiile. Astăzi găsim deja foarte des niște indicii pentru faptul că omenirea are nevoie în prezent de ceva nou în domeniul concepțiilor despre lume, în domeniul cunoașterii lumii. Dar o frică subconștientă, un dezinteres subconștient, acționează foarte puternic. Și de aici rezultă astăzi fenomenele care ies la lumina zilei pe acest tărâm sub o formă atât de ciudată. Un om care trebuie luat în serios a rostit niște cuvinte ciudate într-unul din ultimele numere ale revistei „Wissen und Leben” („Știință și viață”) [Nota 57], pe care trebuie să le examinăm puțin, dacă vrem să dobândim niște puncte de sprijin pentru felul în care trebuie să ne raportăm la gândirea și a acelor oameni care trebuie luați în serios, dar care sunt atinși în interiorul lor de frica și lipsa de interes despre care am vorbit.
În cursul unui articol intitulat „Chitul (Kitt) internațional” se vorbește în felul următor:
„Printre cele mai mari dezamăgiri din istoria lumii se numără și faptul că și această putere spirituală” – puterea spirituală a creștinismului – „a dat greș în fața războiului și nu a ridicat niciun dig împotriva valului de ură și distrugere care s-a rostogolit asupra noastră. Ba chiar tocmai în cadrul creștinismului au ieșit la lumina zilei în timpul dezbinării dintre popoare niște fenomene deosebit de urâte, ca, de exemplu, teologia războiului, cu încercarea ei de a coborî până și valorile absolute cele mai înalte în relativitatea evenimentelor din viața lumii noastre. În încercarea de a le raționaliza și transpune într-o formulă oarecare, s-a ajuns până la intenția de a justifica chiar și ceea ce este îngrozitor, răul radical, prin Dumnezeul etic al iubirii, în loc să se rămână, în fața prăbușirii îngrozitoare a iubirii și vieții, cu cea mai mare umilință, la Deus absconditus al lui Luther, la Dumnezeul ascuns, care apare și în fenomene în dinamica indiferentă din punct de vedere etic a lumii. Prin transfigurarea etic-religioasă a războiului i-au fost atribuite «bunului Dumnezeu» niște scopuri care arată teribil de asemănătoare cu scopurile deținătorilor puterii și ai cabinetelor.”
Ei bine, cel ce urmărește puțin literatura contemporană va fi știind că această afirmație e foarte adevărată, că din toate părțile i se atribuie lui Dumnezeu intențiile deținătorilor puterii drept intenții divine, astfel încât omul nostru caracterizează aici nu pe nedrept câteva dintre fenomenele cel mai puțin îmbucurătoare ale epocii prezente. El spune mai departe:
„Și nu numai atât. S-au ascuțit și tensiunile dintre Bisericile creștine. Opoziția istorică dintre luteranism și Calvinism a fost dezgropată din nou. Anglicanii extremiști s-au îndepărtat de protestantismul de pe continent într-o asemenea măsură încât aproape că nu mai vor să-i recunoască apartenența la creștinism. Ca să nici nu mai vorbim de sfârșirea legăturilor creștine internaționale din cadrul muncii misionare. Astfel încât idealul național limitat al popoarelor pare să fi repurtat biruința asupra idealului comunitar internațional al creștinismului.
Dar, acolo unde s-a petrecut așa ceva, creștinismul a trădat Evanghelia. Iuda îl trădează pe Christos. Fiindcă esența creștinismului arată spre o comunitate umană vastă și nu se poate manifesta decât în cadrul unei asemenea comunități.”
Ei bine, și așa mai departe. Da, omul spune destule lucruri interesante, dar el nu ajunge să se întrebe: Noi am cultivat acest creștinism timp de aproape două milenii. Cum se face atunci că, deși, conform cu esența sa, creștinismul ar exclude o stare cum este cea actuală, el nu a exclus-o? Nu ai spus nimic dacă afirmi: Oamenii sunt niște creștini proști și trebuie să fie creștini mai buni, dacă prin aceasta înțelegi că ei trebuie să devină niște creștini așa cum au mai existat! Aș putea să vă prezint sute de afirmații care apar în prezent, făcute de niște oameni care, de altfel, trebuie luați absolut în serios, și din ele ați vedea că deja ici și colo apare un anumit impuls, chiar dacă absolut subconștient, care spune că e necesar ceva de felul unei noi concepții despre lume. Dar în momentul în care acești oameni ar trebui să ajungă cu adevărat la ceea ce este necesar, la o concepție despre lume spiritual-științifică, își încețoșează ei înșiși noțiunile și aceste noțiuni se transformă imediat în frică și dezinteres. Ei se tem de știința spirituală. Acest lucru poate fi dovedit foarte exact la diferitele personalități din afirmațiile lor și din viața lor. Sau ei manifestă dezinteres. Spiritul lor nu pricepe, ei nu sunt deloc în stare să se adâncească în așa ceva. Și atunci se ajunge la contradicții atât de ciudate, pe care cititorul actual, bineînțeles, nu le vede, pentru că astăzi oamenii citesc așa cum am descris eu ieri sau cu alte ocazii. Omul care a scris articolul amintit, și care, după cum am spus, e de luat cu totul în serios, justifică ceea ce a scris acolo. Dar, vedeți dumneavoastră, el spune că trebuie să găsim din nou ceva pentru ca, nu-i așa, creștinismul să-și poată pune în valoare importanța și eficacitatea sa internațională. Și face tot felul de propuneri. El spune: De ce să nu fie posibil ca creștinismul să cultive impulsurile internaționale care împiedică ura și distrugerea? – Și ajunge să scrie și fraza următoare:
„Încă în august 1914 Bisericile britanice libere i-au scris profesorului Harnack [Nota 58]: «În afară de popoarele de limbă engleză, niciun popor nu e situat mai sus în iubirea și admirația noastră ca cel german. Noi datorăm cu toții enorm de mult teologiei, filosofiei și literaturii germane».”
Avem aici – spune el – un fenomen absolut îmbucurător, faptul că teologii britanici le fac teologilor germani un compliment dintre cele mai minunate. N-ar putea fi așa în viitor?
Da, dar dacă gândim realist, acest lucru a fost pus pe hârtie în august 1914, tocmai în momentul în care a izbucnit distrugerea! Concluzia realistă ar fi, așadar: cu toate că teologii britanici au pus pe hârtie un asemenea compliment, aceasta n-a putut contribui cu nimic pentru a împiedica lucrarea distrugerii. Așadar, dumneavoastră vedeți, în loc să gândească de la stânga la dreapta, omul nostru gândește de la dreapta la stânga sau invers, după cum stă chestiunea; pe când gândul conform cu realitatea spune: Trebuie să cercetăm ce nu e just, ce lipsește, cu toate că oamenii aceia și-au făcut niște complimente atât de frumoase. Dar el spune: Dacă o să facem tot așa cum am făcut în august 1914, atunci, fără îndoială, vom progresa.
Da, atunci o putem lua iarăși de la început! Fiindcă așa ceva nu poate să ajute, a dovedit-o realitatea! Așadar, gândul just ar fi să ne spunem: Probabil că ceva nu e în regulă! Creștinismul trebuie să fi omis ceva. Ceea ce el a omis e faptul că nu se transpune în ceea ce cer impulsurile epocii noastre. – Astfel, putem vedea că oamenii își dau seama că vechea concepție despre lume a eșuat. Dar ei nu vor alta nouă, o vor iarăși pe cea veche, ca să putem avea încă o dată un eșec. Această dorință rămâne, bineînțeles, în subconștientul lor. Ei vor, firește, să se întâmple ce e mai bun, numai că sunt prea comozi ca să caute cu adevărat ceea ce este necesar.
Acesta e lucrul care stă în fundal mereu, când trebuie să vorbești despre importanța goetheanismului pentru epoca noastră sau despre importanța a ceea ce, bineînțeles, e mai mare decât goetheanismul, despre importanța întregii lumi spirituale și a cunoașterii ei. Nici aici nu e nevoie să fim critici. Nu e nevoie să spunem cât de fundamental răi sunt oamenii care nu fac ceea ce ar trebui să facă, ci ar trebui să ne limităm la a înțelege ce trebuie să se întâmple. Ar trebui să ne îndreptăm privirile spre aspectul pozitiv. Poate că atunci ne vom spune: Da, numai de n-ar sta atât de îngrozitor de puțin în puterile mele, eu pot face atât de puțin. Eventual, se poate pune și întrebarea: De fapt, ce să facă omul de unul singur? Asemenea întrebări se pun adeseori, având în substrat ideea prezumțioasă că în expunerile mele ar putea fi dată o rețetă concretă pentru omul individual, rețetă care, dacă ar fi dată tuturor, ar deveni prin aceasta abstractă și și-ar pierde conținutul. Astăzi, pentru foarte mulți oameni se pune doar problema ca ei să înțeleagă că tocmai cei în a căror mână de conducători a fost investit extrem de mult, pe un tărâm sau altul, greșesc infinit de mult, pentru că tocmai oamenii care conduc în prezent omenirea se ridică împotriva a unor lucruri împotriva cărora nu ar avea voie să se supere. Și acest lucru e important, e important ca noi să nu fim roși de un fals sentiment al autorității, să nu avem un respect uriaș, pentru că nu verificăm. Aceasta e problema, noi nu trebuie să cădem astăzi, pur și simplu, în plasa autorităților istorice, problema e tocmai aceasta, că noi trebuie să fim atenți și vigilenți, să ne formăm o judecată despre faptul că pe cele mai diferite tărâmuri ale vieții suntem adeseori purtați pe căi greșite de către persoanele ce conduc astăzi lumea. Acest lucru nu se face, adeseori, cu suficientă agerime și, mai ales, cu suficientă luciditate. Fiindcă oamenii ar trebui să manifeste luciditate față de aceste lucruri, nu lipsă de luciditate. Acesta e un lucru de o importanță uriașă, să verificăm, în subconștientul nostru, și să vedem cât de mult mai avem încă în noi înșine dintr-o credință greșită în autoritate, să ne dăm seama, de asemenea, că tocmai știința spirituală ne face să ne eliberăm cu adevărat de credința în autoritate, să devenim cu adevărat oameni liberi, care judecă ei înșiși, cu capul lor, dacă se lasă pătrunși în mod viu de judecățile ei. Oamenii cred că lumea trebuie să meargă în mod liniar într-o singură direcție. Dacă ne obișnuim să privim natura într-un anumit mod naturalist-științific, vom încerca să privim totul în mod naturalist-științific. Dacă ne obișnuim să privim lumea conform unor teorii abstracte, în mod idealist, cum se spune adeseori, vom încerca să privim totul în acest mod. Dar viața nu se desfășoară în acest mod liniar, pe o singură direcție, viața cere de la noi mobilitate, o multitudine de forme ale gândirii, o varietate a gândirii. Acesta e un lucru pe care ni-l putem însuși numai prin practicarea științei spirituale, dar e un lucru imperios necesar pentru a ne orienta în mod just în epoca prezentă.
Din acest motiv am vrut să mă refer ceva mai detailat la Goethe. Nu am dorit, propriu-zis, să spun ceva deosebit despre Goethe – acest lucru, după cum ați văzut, a rezultat de la sine –, ci am vrut să atrag atenția asupra câtorva adevăruri importante ale științei spirituale care pot fi legate de ceea ce găsim, prelucrat în mod artistic de Goethe, tocmai în scena care va fi prezentată acum. Mulți trec cu trufie peste Goethe, pentru că nu-l găsesc științific, așa cum nu pot găsi științifică nici știința spirituală. Dar multora le-ar fi de folos dacă ar vrea să se adâncească puțin tocmai într-un asemenea spirit, într-un asemenea suflet cum e cel al lui Goethe, căci el ne duce departe de credința greșită, care este, de fapt, o superstiție, că omul înaintează întotdeauna cu adevărat numai prin noțiuni ferme, printr-o viață univocă. Acolo unde este evoluție, acolo este și involuție, adică evoluția diametral opusă. Și unde este involuție, este și evoluție. Dacă vă îndreptați privirea în mod pur spre fenomenele originare și spre metamorfozele naturii și nu vă deteriorați modul de a percepe natura prin niște teorii care îl întunecă, atunci acest mod de a privi natura nu se va dezvolta unilateral, ci în suflet se va dezvolta și celălalt mod de a percepe, cel orientat spre spirit. Și, dacă veți dezvolta cu adevărat acel mod de percepție care se orientează spre spiritual, nu veți mai introduce teorii eronate în natură, ci veți avea imboldul de a lăsa natura să se interpreteze singură, în mod pur, în fenomenele ei materiale.
Tot așa stau lucrurile când pe tărâmul științei spirituale trebuie să exprimăm niște lucruri care dau de gândit, cum a fost ieri, când a trebuit să vă spun niște lucruri despre problema Răului în legătură cu apariția forkiadelor, sau când trebuie să spunem că în subconștientul omului zac multe lucruri despre care el nu știe nimic în conștiența lui. Oamenii îți iau adeseori în nume de rău când le spui așa ceva, pentru că nu te înțeleg. Ia gândiți-vă numai când cineva spune în mod obiectiv despre acest fapt: Tu porți în subconștientul tău atâtea și atâtea lucruri –, atunci celălalt gândește: Acesta e dușmanul meu; chiar dacă un asemenea gând rămâne inconștient, el gândește: În subconștientul meu eu port tot felul de intenții ascunse. La fel pot gândi și contemporanii noștri: Antroposoful ăsta ne dojenește, spune că avem o frică subconștientă și un dezinteres subconștient; de fapt, el ne ponegrește. – Dar lumea nu e univocă și ferm unilaterală. Eu nu spun doar că oamenii au în subconștientul lor frică și dezinteres, ci mai spun: Voi aveți în subconștientul vostru întreaga lume spirituală; sesizați-o numai. Și ea este acolo, jos. Acesta e celălalt aspect. În știința spirituală nu se face niciodată o afirmație fără ca în ea să se implice o altă afirmație. Iar cel căruia eu îi spun: Tu porți în tine o frică subconștientă și un dezinteres subconștient, ar trebui să fie conștient de faptul că eu îi spun, de asemenea: Ce-i drept, tu nu ești conștient de frica ta și de dezinteresul tău, tu le garnisești cu tot soiul de minciuni și cu credința ta în faptul că există niște limite ale cunoașterii, dar trebuie să cuprinzi întreaga ta lume subconștientă, numai să vrei să te cufunzi în lumea ta subconștientă. Eu nu-i adresez doar cuvinte dojenitoare, ci îi spun ceva bun despre lumea lui subconștientă. De aici puteți vedea că viața nu e unilaterală, și că nici știința spirituală nu o poate descrie în mod unilateral.
Așa se face că vorbim, pe de o parte, așa cum trebuie să vorbim adesea. Dacă suntem nevoiți să le spunem oamenilor că repulsia, aversiunile, frica și dezinteresul le sunt insuflate, noi trebuie să le spunem, de asemenea: Voi trebuie să învingeți anumite pericole, dacă vreți să ajungeți la lumea spirituală, trebuie să învingeți anumite lucruri incomode. – Sigur, acesta este unul dintre aspecte, care trebuie arătat. Dar, ia gândiți-vă ce sumă de sentimente care dau fericire sufletului zace în faptul că o concepție despre lume, concepția spiritual-științifică, ne deschide privirea pentru viața pe care o ducem aici, împreună cu alți oameni, între naștere și moarte, ce sentimente care ne umplu de fericire se deschid pentru lume dacă știm că noi trăim încă și mai intim legați cu cei care au trecut prin poarta morții. Și mai gândiți-vă: când oamenii vor înțelege în mod just această idee despre faptul că lumea are două laturi, când ei vor vedea această lume în mod just, în sensul științei spirituale, ceea ce are de spus știința spirituală va revărsa în suflete nu numai cerința pătrunderii incomode în lumea spirituală, ci va avea misiunea de a revărsa în sufletele oamenilor extraordinar de multe sentimente consolatoare, sentimente care umplu sufletul de fericire, care vor lua în stăpânire sufletul datorită faptului că acest suflet uman va deveni tot mai capabil de a trăi nu numai împreună cu cei care îl înconjoară în lumea senzorială, ci împreună cu toți oamenii cu care în viața fizică a înnodat o legătură de viață sau alta, de a trăi împreună cu ei dincolo de poarta morții. Putem pretinde oare, dacă suntem rezonabili, ca o știință care ne duce sufletele dincolo de poarta morții să fie o știință comodă? Nu, dacă avem minte și suntem rezonabili nu putem pretinde așa ceva. Omenirea va trebui să meargă spre o anumită fericire a lumii tot pe o cale incomodă. Pentru aceasta, ea va trebui să se decidă să caute o știință despre lumile spirituale.
