Dacă examinăm puţin mai departe succesiunea faptelor din cadrul procesului economic pe care le-am avut în vedere ieri, atunci ne va rezulta următorul lucru. Am văzut că procesul economic este pus în mişcare prin faptul că în primul rând natura este prelucrată, că aşadar, din produsele naturale ca atare, încă fără valoare în cadrul procesul economic, ia naştere produsul natural prelucrat. Apoi am văzut cum procesul continuă prin faptul că munca este, cum s-ar spune, prinsă de către capital, care divide, organizează munca, și că apoi munca dispare din nou în capital, astfel încât pentru progresul ulterior al procesului economic capitalul trebuie să muncească. Însă această muncă nu mai este o muncă în acelaşi sens ca înainte, ci este o preluare a capitalului de către ceea ce este pur spiritual. Și prin faptul că apoi spiritualul, aşa cum am descris ieri, valorifică mai departe capitalul în cadrul procesului economic, acest proces economic înaintează.
Aş dori să vă prezint schematic, oarecum simbolic ceea ce v-am descris aici, astfel încât să ne putem ridica treptat la o înţelegere a formulei indicată ieri. Putem spune: Natura coboară în muncă (desenul 3, tabla 4a). Astfel că avem cumva acest curent din natură în muncă. Natura se scufundă în muncă. Munca se dezvoltă mai departe. Valorile dezvoltate curg oarecum mai departe. Munca dispare în capital. Iar noi am urmărit procesul până în acest punct (desenul 3). Îl veţi putea continua uşor acum. Este necesar ca cercul să se închidă. Capitalul nu poate pur și simplu să intre în stagnare. Altfel nu am avea de a face cu un proces organic, ci cu un proces care ar muri în capital. Capitalul trebuie să dispară la rândul său în natură. Faptul că aici capitalul trebuie să dispară la rândul său în natură îl puteţi urmări de fapt în mod intuitiv, însă dumneavoastră trebuie mai întâi să mai luaţi ca ajutor o altă noţiune, dacă vreţi să înţelegeţi în mod corespunzător această dispariţie a capitalului în natură.
 Desenul 3 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 4a |
Dar luaţi întâi în considerare numai ceea ce am desfășurat până acum în faţa dumneavoastră, în procesul economic. Am expus prelucrarea naturii, organizarea muncii de către spirit, iar prin aceasta formarea capitalului, care este un fenomen însoţitor al organizării muncii de către spirit. Apoi prezenţa capitalului, care este într-o oarecare măsură preluarea capitalului de la spiritul care organizează munca, această autonomizare a capitalului, unde munca dispare iar spiritul lucrează acum în capital ca spirit inventiv, dar în context social. Partea propriu-zis tehnică a invenţiilor nu ne priveşte aici, partea propriu-zis tehnică a invenţiilor va fi luată în considerare abea când expunerile noastre vor ajunge mai departe.
Aşadar, tot ce v-am prezentat aici – nu aveţi decât să consultaţi aceasta – este prezentat dintr-un punct de vedere unilateral. A trebuit să descriu aceasta şi dintr-un punct de vedere unilateral. Căci toate acestea sunt descrise din punctul de vedere al producerii. Până acum am făcut cel mult aluzie la altceva în afara producţiei. Am folosit întru câtva doar uneori noțiuni care îşi au originea în consum, atunci când a fost vorba să ne apropiem puțin de problema preţului; dar despre consum nu veţi fi observat de fapt încă nimic. Aşadar, până acum am vorbit despre producţie. Însă procesul economic nu constă fireşte numai în producţie, ci constă, în afară de producţie, şi în consum.
Dacă reflectaţi un pic veţi vedea că consumul este exact polul opus al producţiei. Ne-am străduit, în cadrul producţiei, să găsim valori care iau naştere în procesul economic; dar consumul constă într-o înlăturare necontenită a acestor valori, într-o consumare continuă a acestor valori, deci într-o depreciere continuă a acestor valori. Și acesta este realmente acel lucru care în procesul economic joacă celălalt rol: o permanentă devalorizare, depreciere a valorilor. Chiar de aceea avem un anumit drept să spunem că procesul economic este unul organic, un proces în care intervine apoi spiritualul; căci un organism constă tocmai în faptul că mai întâi el formează ceva, iar apoi destramă din nou ceea ce a format. În organism trebuie continuu să se producă şi să se consume. Aceasta trebuie să se petreacă şi în organismul economic. Trebuie continuu să se producă şi să se consume.
Cu aceasta ajungem să vedem şi într-o altă lumină, dintr-un alt punct de vedere ceea ce s-a văzut până acum la forţele generatoare de valoare. Până acum am arătat de fapt numai cum iau naştere valorile în cadrul sau în derularea procesului de producţie. Acum însă, de fiecare dată când o valoare se confruntă cu devalorizarea sa, se modifică întreaga mişcare pe care am văzut-o până acum. Aceasta era o mişcare continuă, pe care am observat-o: valoare luând naştere prin utilizarea muncii asupra naturii; valoare luând naştere prin folosirea spiritului asupra muncii; valoare luând naştere prin folosirea spiritului asupra capitalului. Și toate acestea sunt o mişcare progresivă.
Putem aşadar spune: Am examinat mişcarea creatoare de valori din cadrul procesului economic. – Dar prin faptul că pretutindeni în acest proces economic intră şi factorul devalorizator, consumul, mai există încă ceva. Există acea dezvoltare a valorii, care se produce între producţia însăşi şi consum. Pătrunzând în consum, valoarea nu se mișcă mai departe. Nu devine o valoare mai înaltă. Nu se mișcă mai departe. Faţă în faţă cu aceasta se află ceva. Faţă în faţă cu ea se află tocmai consumul împreună cu dezvoltarea necesităţilor lui. Aici valoarea este situată în cu totul altceva decât a apărut ea situată până acum în consideraţiile noastre. Până acum am examinat valoarea într-o continuă mişcare. De acum înainte trebuie să începem să considerăm valoarea în mișcare până la un anumit punct, dar apoi trebuie să o vedem oprită. De fiecare dată când valoare este oprită nu ia naştere mai departe o mişcare creatoare de valoare, ci o tensiune creatoare de valoare.
Iar acesta este al doilea element din procesul economic. În procesul economic nu avem numai mişcări creatoare de valoare, ci avem şi tensiuni creatoare de valoare. Iar astfel de tensiuni creatoare de valoare putem observa în modul cel mai elocvent chiar când consumatorul stă faţă în faţă cu producătorul sau cu comerciantul, și când în următorul moment, am putea zice, formarea de valoare încetează, trecând în devalorizare. Acolo se formează o tensiune, iar această tensiune este ţinută în echilibru prin nevoia care vine dinspre cealaltă latură. Acolo (desenul 3) este oprit procesul creator de valoare: consumul vine în întâmpinare nevoii, şi ia naştere tensiunea dintre producţie şi consum, care este acum şi ea întru totul un factor creator de valoare, dar un astfel de factor creator de valoare, care poate fi comparat cu o dezvoltare de forţe care sunt reţinute, care sunt ţinute în echilibru, nu cu o acţiune în progres a forţelor. Aveţi aici pe deplin ceva analog cu cazul din fizică al energiilor cinetice şi energiilor potențiale, al energiilor cinetice şi energiilor de poziție, unde se creează echilibru. Când nu se au în vedere aceste energii de tensiune în procesul economic, se ajunge la cele mai ciudate idei. Vom vedea, dacă dezvoltăm astfel de concepţii, cum se ajunge la interpretarea fiecărui raport economic, dar altfel se ajunge la cele mai confuze concepţii. Dacă de exemplu vă opriți cu considerarea în mod unilateral numai la mişcările energiilor economice, nu veţi putea înţelege de ce diamantul din coroana Angliei are o valoare atât de nemaipomenit de mare; căci în cazul diamantului sunteţi obligaţi să recurgeţi totodată la noţiunea valorii economice de tensiune. Tot astfel mai găsiţi astăzi încă la mulţi economişti luată în considerare raritatea unor produse naturale. Raritatea nu va fi găsită niciodată ca factor creator de valoare dacă vedem numai mişcarea din cadrul procesului economic ca fiind creatoare de valoare, dacă nu învăţăm să înţelegem treptat cum într-un loc sau altul intervine, cel mai evident prin consum, dar şi prin alte raporturi, ceea ce este creare de valoare prin tensiuni, prin situaţii, prin stări de echilibru.
Acum vedeţi aşadar că în procesul economic, pe care îl putem considera ca fiind cu totul organic, în care intervine continuu spiritul, poate avea loc şi devalorizarea. Devalorizarea trebuie să existe mereu acolo sau este mereu acolo. Astfel că vom spune: Pe acest drum, pe care îl parcurg valorile, de la natură, muncă, la capital, are loc o devalorizare permanentă. Dacă această devalorizare nu ar putea surveni în modul corespunzător, ce s-ar întâmpla atunci? Puteţi observa chiar în acest loc (desenul 3) ce s-ar întâmpla atunci.
Pentru a vă clarifica într-adevăr aceasta, luaţi problema creditului. Dacă vrem, în sensul în care am abordat ieri acest lucru, să punem capitalul în slujba spiritului, atunci producătorul spiritual va deveni datornic. El devine debitor sau poate deveni debitor numai prin faptul că are credit. Aici intervine creditul (desenul 3), şi anume acela pe care îl putem numi credit personal. El are credit. Creditul se exprimă numeric. Ceea ce alţii – mai mulţi sau mai puțini – îi avansează exact sub formă de capital, aceasta este, cum s-ar spune, creditul său personal. Acest credit personal are desigur, aşa cum ştiţi, o anumită consecinţă, cel puţin dacă îl examinăm în contextul condițiilor noastre economice actuale. El are ceva de-a face în eficiența sa economică cu rata dobânzii.
Să presupunem că rata dobânzii este mică. Trebuie să plătesc puţin acelor oameni care mi-au avansat capitalul, atunci când eu ca creator spiritual în procesul economic devin datornic, aşadar acelora care oferă creditul. Prin faptul că am de plătit o dobândă mai mică pot produce bunurile mele mai ieftin; prin aceasta voi putea avea un efect ieftinitor în procesul economic. Putem spune aşadar: creditul personal ieftineşte producţia, atunci când rata dobânzii scade. Dacă examinăm acest raport atâta timp cât capitalul mai este pur și simplu valorificat de către spirit în procesul economic, este mereu aşa. La o rată a dobânzii în scădere, cel care are nevoie de credit se poate mişca mai uşor, poate interveni într-un mod mai intens în procesul economic, într-un mod mai intens, va să zică, pentru ceilalţi. Când el inițial ieftineşte mărfurile, atunci el intervine în mod rodnic în primul rând pentru consumatori.
Acum însă să ne reprezentăm celălalt caz. Se dă credit, aşa-numitul credit real, creditul funciar. Când se dă credit real pe proprietate funciară, lucrurile se schimbă semnificativ. Să presupunem că rata dobânzii este de cinci procente. Iar acela care ia un credit funciar trebuie să plătească cinci procente. Capitalizaţi această proprietate şi veţi obține capitalul care corespunde acestei proprietăţi funciare, adică acea sumă cu care trebuie cumpărată proprietatea funciară. Dacă presupuneţi acum că rata dobânzii e de patru procente, atunci poate fi creditat mai mult capital în această proprietate funciară, cel puţin este creditat mai mult. Şi vedem pretutindeni că urmare a scăderii ratei dobânzii, proprietăţile funciare nu devin mai ieftine, ci devin mai scumpe. Ca urmare a reducereii ratei dobânzii proprietatea funciară nu devine mai ieftină, ci mai scumpă. Creditul funciar scumpeşte, pe când creditul personal ieftineşte. Creditul real scumpeşte proprietatea funciară, pe când creditul personal ieftineşte mărfurile. Aceasta însă înseamnă de fapt foarte mult în procesul economic; aceasta înseamnă că, atunci când capitalul se întoarce din nou la natură şi se uneşte cu natura sub forma creditului funciar, așa încât este atunci o unire a capitalului cu pamantul, adică cu natura, procesul economic este condus din ce în ce mai mult înspre scumpire.
Rezonabil poate fi aşadar în cadrul procesului economic numai când capitalul de aici (desenul 3) nu se păstrează în natură, ci când acesta dispare în natură. În ce fel poate acesta să dispară în natură? Fireşte, atâta timp cât puteţi uni capitalul cu natura, aşadar prin acumularea de capital puteţi scumpi neîncetat natura în starea ei încă neprelucrată, atâta timp capitalul nu poate dispărea în natură; dimpotrivă, acesta se păstrează în natură. Şi în toate ţările în care legislaţia privind ipotecile duce la posibilitatea unirii capitalului cu natura, avem o stăvilire a capitalului în natură, în proprietatea funciară. În loc să fie folosit capitalul de aici (desenul 3), adică să dispară aici, în loc ca aici să ia naştere o tensiune creatoare de valoare economică, ia naştere o altă mişcare creatoare de valoare economică, care este dăunătoare procesului economic. Singurul lucru care poate să împiedice aceasta este ca celui care trebuie să prelucreze pământul, terenul, să nu-i putem acorda deloc un credit real pe proprietatea funciară, atunci când procesul economic este sănătos, ci numai un credit personal, adică un credit pentru valorificarea capitalului prin intermediul terenului. Dacă legăm proprietatea funciară, terenul, exclusiv de capital, atunci capitalul ajungând aici la natură stagnează, se congestionează. Dacă însă se leagă de productivitatea spirituală a aceluia care administrează terenul, care trebuie să ducă înainte procesul economic prin intermediul terenului, atunci capitalul dispare, ajungând aici la natură, atunci nu stagnează, atunci nu este păstrat, ci atunci capitalul străbate natura, ajungând din nou în muncă, și face din nou circuitul. Una din cele mai grave congestionări din procesul economic este aceea în care capitalul se uneşte pur şi simplu cu natura, unde deci, considerând procesul economic de la începutul lui – aceasta este fireşte doar o ipoteză – unde, după ce s-a legat de natură, a dezvoltat munca şi capitalul, apoi capitalul ajunge în situaţia de a lua în stăpânire natura în loc să se piardă în natură.
Fireşte, dumneavoastră aţi putea acum face o obiecţie foarte serioasă, spunând: Da, acum însă, în cadrul acestei mişcări a luat naştere capitalul. Dacă vine dinspre natură, şi este atât de mult, încât nu poate fi canalizat spre muncă? Dacă nu există posibilitatea, să zicem, de a găsi noi metode de a promova producţia brută? – Aici nu este legată natura de capital ci munca: dacă venim aşadar aici cu capitalul, şi facem producţia brută mai eficientă economic sau deschidem noi surse pentru producţia brută şi aşa mai departe, atunci putem aici să conducem capitalul direct în muncă. Dar dacă acolo se află prea mult capital, acest lucru îl simt desigur posesorii de capital, care nu pot face nimic cu capitalul lor în această situaţie. Da, dacă urmăriţi chestiunea din punct de vedere istoric, atunci veţi vedea că acesta și este cazul, că realmente a luat naştere prea mult capital, și singura ieşire pe care capitalul a găsit-o a fost să se conserve în natură. Prin aceasta am văzut dezvoltându-se exact aşa-numita valoare, aşa-numita creştere în valoare a terenurilor în cadrul procesului economic.
Observaţi însă în acest context mai vast ceea ce este mereu prezentat insuficient de către reformatorii funciari, caz în care problema nu poate fi niciodată înţeleasă, şi astfel vă veţi putea spune: Da, dacă unesc capitalul cu natura, atunci fireşte valoarea naturii creşte. Cu cât un lucru este mai ipotecat, cu atât mai scump trebuie acesta plătit ulterior. Va creşte continuu valoarea. Este aceasta însă – evaluarea terenului la o valoare crescută – este aceasta o realitate? Desigur, aceasta nu este deloc o realitate. Pe baza naturii lui terenul nu poate căpăta o valoare mai mare, el poate căpăta o valoare mai mare cel mult când pe acesta se efectuează o muncă mai eficientă. Atunci munca este factorul care sporeşte valoarea; dar terenul ca atare – dacă îl îmbunătăţiţi, atunci trebuie întâi să lucrezi asupra lui – terenul ca atare, să-l socotești crescut în valoare, este o absurditate, un totală absurditate. Terenul, pământul, în măsura în care acesta este natură pură, nu poate avea absolut nicio valoare. Îi daţi o valoare, unind capitalul cu el, astfel încât se poate spune: Ceea ce este numit în contextul economic actual valoare a terenului nu este în realitate nimic altceva decât capitalul fixat în acest teren; dar acest capital fixat în teren nu este o valoare reală, ci o pseudovaloare. Iar despre aceasta este vorba, să învăţăm în sfârşit să înţelegem şi în cadrul procesului economic care sunt valori reale şi care sunt pseudovalori.
Dacă aveţi o eroare în sistemul dumneavoastră de gândire, atunci fireşte că la început nu observaţi gradul în care această eroare produce efecte, pentru că legătura dintre eroare şi toate acele diferite procese perturbatoare din organism care se află în legătură cu ea, şi care pot fi recunoscute doar prin ştiinţa spiritului, această legătură scapă ştiinţei grosiere actuale. Nu se ştie de exemplu cum în organele periferice, prin erori de gândire iau naştere perturbări ale digestiei, şi aşa mai departe. Însă în procesul economic, acolo acţionează tocmai aceste erori, aceste plăsmuiri aparente, acolo ele devin reale, acolo acestea au consecinţe. Şi, din punct de vedere economic, practic nu este nicio deosebire esenţială dacă, să zicem, emit undeva nişte bani, care inițial nu sunt justificaţi de vreo realitate, ci sunt doar pură multiplicare de bancnote, sau dacă atribui terenului, proprietăţii funciare, valoarea capitalului. În ambele cazuri creez pseudovalori. Prin asemenea multiplicări de bancnote cresc preţurile din punct de vedere numeric, dar în realitate cu aceasta nu fac nimic în procesul economic. Doar schimb ordinea. Pe oamenii luaţi individual îi pot însă păgubi enorm. Așa îi păgubeşte această capitalizare a proprietăţii funciare, pe acei oameni care se află în contextul procesului economic.
Puteţi face studii foarte interesante dacă de exemplu comparaţi legislaţia privind ipotecile, aşa cum era ea în ţările Europei centrale înainte de război, unde preţul terenurilor putea fi ridicat după bunul plac datorită însăși legislaţiei, și dacă luaţi legislaţia din Anglia, unde valoarea proprietăţii funciare nu poate creşte în mod semnificativ într-un anumit mod, și apoi să vă uitați la efectele asupra procesului economic. Aceste lucruri pot reprezenta teme de disertaţie foarte interesante. Compararea în cifre a efectului legislaţiei din Anglia care reglementează ipotecile cu cea din Germania ar fi o temă foarte bună.
Cu aceasta v-am putut ilustra aşadar despre ce este vorba de fapt aici: că realmente natura de aici (desenul 3) nu are voie să conducă la o conservare a capitalului, ci că aici capitalul trebuie să acţioneze nestingherit mai departe din nou în muncă. Dar dacă el este acolo – vreau să mai spun aceasta încă o dată –, dacă capitalul nu poate fi folosit, bineînțeles singurul mod prin care el nu este acolo într-o măsură în care n-ar trebui să fie acolo, acest singur mod este ca el pe acest drum (desenul 3) să fie consumat astfel încât în final aici să fie doar atât de mult cât poate intra aici în prelucrarea pământului, atâta capital cât necesită această muncă. Se înțelege de la sine că pe acest drum capitalul este folosit, că este consumat. Ar fi chiar groaznic – gândiţi-vă ipotetic! – dacă pe tot parcursul acestui drum nu s-ar consuma nimic. Atunci produsele ar trebui cărate după noi tot drumul. Lucrurile se desfăşoară în mod organic numai prin faptul că lucrurile sunt consumate, epuizate. Tot astfel însă, aşa cum se consumă natura prelucrată, aşa cum se consumă munca organizată prin capital, tot astfel trebuie şi capitalul, pe drumul său mai departe, să fie pur şi simplu consumat, să fie consumat cu adevărat. Da, această consumare a capitalului este într-adevăr ceva ce trebuie să fie generat.
Acest lucru poate fi generat doar prin ordonarea în mod corect a întregului proces economic de la început până la sfârşit, adică până la întoarcerea sa în natură, astfel încât acolo să fie prezent ceva precum un autoregulator din organismul uman. Organismul uman realizează acest lucru, ca, cel puţin atunci când funcţionează normal, să nu se depoziteze într-un loc sau altul substanţe nutritive nefolosite. Iar dacă substanţele nutritive nefolosite sunt depozitate într-un loc sau altul, atunci omul se îmbolnăveşte, la fel ca și când părţi nefolosite din organism ar fi depozitate. Gândiţi-vă de exemplu când în digestia capului substanţele sunt depozitate, adică în cap are loc o digestie neregulată. Substanţele nu sunt îndepărtate, sunt depozitate. Deci consumul nu este reglementat cum trebuie. Atunci apar migrenele. Așa aţi putea vedea peste tot în organismul uman cum în asimilarea şi eliminarea necorespunzătoare a ceea ce trebuie digerat se află cauzele fenomenelor maladive. Tot astfel este şi în organismul social în acumularea a ceea ce într-un anumit loc ar trebui de fapt să fie consumat. Este pur şi simplu necesar ca aici (desenul 3) să intervină consumarea capitalului, astfel încât capitalul să nu se poată uni cu natura spre a deveni ceva neviu, să nu devină oarecum o inserţie pietrificată în procesul economic. Căci proprietatea funciară capitalizată este tocmai o inserţie imposibilă în procesul economic.
Aş dori să atrag atenţia în mod expres asupra faptului că aici nu este vorba de a crea agitaţie. Vreau să desfășor lucrurile aşa cum se configurează ele din procesul natural. Vom examina doar ceea ce este ştiinţific; dar nu ne putem îndeletnici cu o ştiinţă care se ocupă cu acţiunile oamenilor, fără să indicăm ce fel de simptome de boală pot apărea, tot aşa cum nu putem examina organismul uman fără să indicăm ce fel de simptome de boală pot apărea. Acum, consumul corespunzător de capital trebuie să fie prezent, numai că nu consumul integral, ci cât este necesar, adică: ceva mai trece mai departe, astfel încât natura să poată fi apoi prelucrată în continuare.
Acest lucru însă, care trebuie să treacă mai departe, pe acesta vi-l pot clarifica tot printr-o imagine. Luaţi un fermier, acesta din punct de vedere economic trebuie realmente să se străduiască să elimine, să vândă ceea ce a obţinut ca recoltă, şi pentru anul următor să păstreze sămânţa. Sămânţa trebuie păstrată mai departe, trebuie conservată. Aceasta este pe deplin o imagine care poate fi utilizată pentru acest proces de aici (desenul 3). Capitalul trebuie consumat într-o asemenea măsură încât să mai rămână numai ceea ce poate fi considerat ca un fel de sămânţă care să ațâțe mai departe procesul economic, pornind din nou dinspre natură. Aşadar are voie să rămână numai ceea ce asigură oarecum mai eficient promovarea anumitor surse de produse brute, ceea ce în anumite condiţii poate îmbunătăţi şi pământul, să zicem, prin crearea unor îngrăşăminte mai bune. Însă pentru aceasta trebuie utilizată munca. Așadar trebuie retras din consum ceea ce poate acţiona mai departe ca muncă; pe de altă parte trebuie consumat dinainte ceea ce, dacă ar mai fi aici (desenul 3), s-ar uni în mod neorganic cu natura.
Acum puteţi zice: Aşadar, spune-ne acum cum se întâmplă aceasta, că acum vine exact aici numai atât capital, cât este necesar pentru a asigura aşa-zicând sămânţa pentru următorul proces! Spune-ne asta!
Cu ştiinţa economică nu ne aflăm pe un teren logic, ci cu ştiinţa economică ne află pe un teren real. Aici nu se pot da răspunsuri cum primim uneori, să zicem, în etica teoretică. Nu-i aşa?, în etica teoretică un infractor poate fi admonestat strașnic şi câte şi mai câte. În felul acesta se va fi făcut suficient din punct de vedere etic. Dar ceea ce este de natură economică, trebuie să recunoaştem, aceasta trebuie să se desfăşoare. Trebuie vorbit despre realităţi. Când se vorbeşte despre procesul de producţie şi se arată în ce fel creează el valori, se vorbeşte despre realităţi. Că în privința consumului se vorbeşte de realităţi, aceasta ştie fireşte oricine. Deci în economia naţională trebuie vorbit numai despre realităţi. Ideile nu produc nici un efect în lumea reală. Ceea ce reglementează procesul economic în modul corect se exprimă în ceea ce în scrierea mea Puncte centrale ale problemei sociale am numit adevăratele asociații. [ Nota 9 ]
Dacă lăsaţi viaţa economică în seama ei însăşi, iar pe acei oameni care sunt implicaţi în viaţa economică, fie drept producători, fie drept comercianţi, fie drept consumatori, dacă îi strângeţi laolaltă pe aceşti oameni în mod corespunzător în asociații, atunci aceşti oameni vor avea posibilitatea, de-a lungul întregului proces economic, să împiedice o formare de capital prea puternică, să aţâţe o formare de capital prea slabă.
Aceasta fireşte include și observarea corectă a procesului economic. Ea face parte din aceasta. Aşadar, când undeva un sortiment de marfă devine prea ieftin să zicem, sau devine prea scump, atunci cei implicați trebuie să fie în măsură să observe acest fapt în modul corespunzător. Faptul că devine mai scump sau că devine mai ieftin nu are bineînţeles încă nicio semnificaţie; abia atunci, când eşti în situaţia de a spune, pe baza experienţelor care pot avea loc doar prin consfătuirea asociaţiilor: Cinci unităţi monetare pentru o cantitate de sare este prea puţin sau este prea mult – abia atunci, când se poate spune cu adevărat că preţul este prea mare sau prea mic, atunci se vor putea lua măsurile necesare.
Dacă preţul unei mărfi, unui bun devine prea scăzut, astfel că acei oameni care produc bunul nu mai pot primi remuneraţie în modul corespunzător pentru producţia lor ieftină, pentru rezultatele lor prea ieftine, atunci pentru producerea acestui bun trebuie angajaţi mai puţini lucrători, adică lucrătorii trebuie îndrumaţi spre alte ocupaţii. Dacă un bun devine prea scump, atunci trebuie îndrumați spre aceasta mai mulţi lucrători. În cazul asocierilor avem de a face cu o angajare corespunzătoare a oamenilor în cadrul fiecărei ramuri a economiei. Trebuie să fie clar că o creştere reală a preţului pentru un articol, un produs economic trebuie să însemne o sporire a numărului de oameni care lucrează la acest articol, iar o scădere a preţului, o scădere prea puternică a preţului, face necesare măsuri pentru îndrumare lucrătorilor dinspre un domeniu de activitate către altul. Putem vorbi despre preţuri numai în corelație cu distribuţia oamenilor în anumite ramuri de activitate ale respectivului organism social.
Ce păreri domnesc uneori astăzi, când pretutindeni există tendinţa de a lucra mai degrabă cu noţiuni decât cu realităţi, aceasta vă este arătat în prezent de câte un susţinător al banilor liberi*. Pentru aceştia este foarte simplu: Dacă preţurile, să zicem, sunt undeva prea mari, aşadar dacă trebuie plătit un preţ prea mare pentru un articol oarecare, atunci trebuie să te îngrijești ca banii să se împuţineze, și astfel mărfurile devin mai ieftine, şi viceversa. Dacă reflectaţi însă temeinic veţi vedea că aceasta nu înseamnă în realitate nimic altceva pentru procesul economic decât ce ar însemna dacă dumneavoastră, printr-un dispozitiv şiret, atunci când este prea frig, aţi face mercurul din termometru să urce. Prin aceasta dumneavoastră doar trataţi simptomele. Prin faptul că daţi banilor o altă valoare, prin aceasta nu creaţi nimic real.
* Freigeld – banii liberi, unul din dezideratele principale ale economiei libere (Freiwirtschaft), model economic elaborat de Silvio Gesell (1862-1930), prezentat în lucrarea sa principală „Die Natürliche Wirtschaftsordnung durch Freiland und Freigeld”, apărută în 1916.(n.tr.)
Ceva real creaţi doar dacă reglementaţi munca, adică numărul de oameni care muncesc; căci preţul depinde tocmai de numărul de muncitori care lucrează într-un anumit domeniu. A rândui aceasta prin intermediul statului ar însemna cea mai rea tiranie. A rândui aceasta prin asociațiile libere care iau naştere pe tărâm social, în care fiecare om are posibilitatea să cunoască ce se petrece – sau el se află în asociație, sau reprezentantul său se află în aceasta, sau i se comunică ce se întâmplă acolo, sau vede el însuși ce trebuie să se petreacă –, aceasta este lucrul spre care trebuie să tindem.
Fireşte, de aceasta se leagă şi altceva, anume că trebuie avut grijă ca lucrătorul să nu execute doar o singură operaţie toată viaţa lui, ci el trebuie să poată lucra și altceva. Gândiţi-vă, aceasta va deveni necesar, necesar în special din motivul că altfel vine prea mult capital aici (desenul 3). În acest caz capitalul, care ar fi aici prea mult, l-aţi putea folosi pentru a-i învăţa ceva pe lucrători, pentru a-i canaliza spre alte ramuri profesionale. Vedeţi aşadar că, în momentul în care se gândeşte eficient, procesul economic se corectează – aceasta este ceea ce este important, ceea ce este esenţial –, el se corectează. Însă el nu se va corecta niciodată dacă doar s-ar spune că prin una sau alta, prin inflaţie sau prin emiterea unei sau altei dispoziţii va fi mai bine. Prin aceasta nu va fi mai bine, ci numai prin faptul că dumneavoastră veţi lăsa ca procesul să poată fi observat în orice loc, şi oamenii care observă să poată trage concluziile în mod direct.
Până aici am vrut să ajung astăzi, astfel încât dumneavoastră să vedeţi că în ceea ce a fost gândit ca tripartiţie, nu a fost vorba să se producă agitaţie, ci să se spună lumii ceva ce rezultă dintr-o examinare reală a procesului economic.
