Iubiţii mei prieteni! Dacă am ceva de spus ca răspuns la aceste amabile cuvinte, aceasta este: A fost pe deplin justificat ca dumneavoastră să rostiţi aceste cuvinte în numele preoţimii, și nu se poate spune întotdeauna că cele ce sunt rostite de oameni cu cea mai mare bună-voinţă este pe deplin justificat. În acest caz s-ar putea spune. Spun aceasta, din cauză că în tot ceea ce trebuie să pornească din impulsul spiritual interior de aici de la Goetheanum prin Mişcarea antroposofică, există întotdeauna ceva ce depăşeşte cu mult nu numai orice înţelegere teoretică, ci orice înţelegere în general. Există ceva ce, aproximativ, poate fi exprimat astfel: Astăzi, sarcinile pentru oameni devin din nou mari. Devin mari deoarece forţele acelor timpuri, în care omenirii i-a fost posibil să se abată de la impulsurile vechilor Misterii, sunt epuizate.
Impulsurile vechilor Misterii au desfăşurat substanţe divine și forţe divine în deplină realitate pe Pământ. Omenirea a trebuit să se dezvolte astfel, că a venit o epocă în care ea a fost lăsată, mai mult sau mai puţin, singură și că în acea epocă substanţele și forţele divine nu mai puteau acţiona direct prin oamenii de pe Pământ. Forţele care au trecut în această perioadă a evoluţiei omeneşti prin omenirea pământească sunt epuizate. Și acesta este probabil adevărul ocult cel mai important, chiar dacă nu și cel mai înalt, totuși unul important și profund incisiv, că forţele care au putut activa în cadrul evoluţiei omenirii în afara Misteriilor sunt epuizate și că evoluţia omenirii nu poate merge mai departe dacă în ea nu vor pătrunde din nou forţele misteriale.
Sub influenţa acestui adevăr trebuie simţit în special că astăzi, pentru acela care vrea să activeze dintr-o spiritualitate reală într-o Ramură oarecare a Mişcării antroposofice, este necesar ceva diferit decât doar înţelegere. Trebuie să vină din nou ceva asemănător cu acţiunea din vechile Misterii și care era desemnat cu numele de dăruire jertfelnică a întregii persoane, cu o mistuire a întregului om în sarcina sa.
Dacă nu s-ar vedea clar – și chiar se poate vedea clar – că în cadrul preoţimii dumneavoastră acest impuls de dăruire jertfelnică a omului întreg pentru chestiunea pe care aţi recunoscut-o drept sacră acţionează în interior, atunci cuvintele dumneavoastră nu ar conţine adevărul profund. Însă pot să vă spun, în faţa tuturor puterilor divine care stau luminând în faţa cauzei noastre: Cuvintele pe care dumneavoastră le-aţi rostit din entuziasmul și dăruirea dumneavoastră pentru cauză, sunt adevăr deplin, pur, curat. S-a văzut clar că această preoţime, ca întreg, este animată de dorinţa intimă cea mai nobilă de a duce complet la îndeplinire, cu spiritualitatea interioară a omului, jertfele care trebuie aduse astăzi. Și se poate spune deja, că ceea ce dumneavoastră aţi făcut, este începutul pentru ceea ce poate satisface fiinţa divină a lumii. Cu aceasta vă spun un cuvânt important/ cu greutate.
Desigur, dumneavoastră aţi rămas în interiorul Germaniei cu activitatea dumneavoastră. Însă aceasta s-a întâmplat din motive care, probabil, vor fi depășite desigur în viitorul nu prea îndepărtat. Căci interesul faţă de acea înnoire religioasă, care s-a aprins în inimile dumneavoastră atunci când aţi venit aici la mine pentru fondarea lucrării dumneavoastră preoţeşti, cuprind sufletele din regiuni aflate mult în afara Germaniei. Și nu va depinde decât de forţa interioară din dumneavoastră de cât de departe veţi putea ajunge în afara Germaniei.
Bineînţeles, nu ne putem gândi, fără să fim profund mişcaţi în inimile noastre, la momentul inaugurării mişcării dumneavoastră din urmă cu doi ani, care s-a petrecut aici odată cu actul sfânt de sfinţire a omului, în locul din care a trebuit să vedem că au izbucnit întâi flăcările [Nota 5], care au distrus apoi iubitul nostru Goetheanum. Puteţi vedea că acest loc este în prezent cel mai adânc scormonit. Dar este și o realitate, că prin frumosul dumneavoastră devotament s-a început să se transforme ceea ce s-a întâmplat atunci în spaţiul mistuit primul de flăcări, într-o faptă pământească dreaptă, sfântă. Și dacă dumneavoastră veţi continua cu râvna sacră care v-a cuprins la început, impulsurile din cadrul preoţiei dumneavoastră se vor dezvolta într-un mod just.
De data aceasta vom începe, în acest loc unde vă găsiţi din nou adunaţi, să dezbatem, în acea lumină și în acea căldură care ne-au venit din lumea spirituală prin Congresul de Crăciun, oarecum ca o contrapondere spirituală la pierderile pământeşti cauzate de flăcări, probleme importante. Va trebui să discutăm ce poate fi cu adevărat potrivit pentru a continua să duceţi mai departe impulsurile sufletelor dumneavoastră.
De această dată vom încerca să lăsăm să se apropie de noi conţinutul profund al Apocalipsei, însă, pornind de la analizarea Apocalipsei, vom lăsa să treacă pe lângă sufletele noastre exact ceea ce este de o importanţă deosebită în acest moment pentru preoţia pe care o slujiţi. Și prin analizarea Apocalipsei noi vom putea aşeza aici în centrul întregii noastre munci, chiar acel lucru care dă sens lucrării preoţeşti: actul de sfinţire a omului. Și astfel, în faţa noastră vor sta actul de sfinţire a omului, pe de o parte, și Apocalipsa pe de altă parte.
Astăzi va fi sugerat deja în câteva cuvinte, modul în care vrem să inaugurăm aceasta acum și aici, sau cum vrem să inaugurăm prin această muncă Mişcarea dumneavoastră preoţească. Și astfel ne dorim ca tot ceea ce va fi de spus pe parcurs legat de nevoile nemijlocite ale lucrării dumneavoastră preoţeşti, tot ceea ce se va aduce în sprijinul acestei lucrări preoţeşti practice, toate retrospectivele în trecut și perspectivele de viitor, să le păstrăm pentru atunci când ele se vor potrivi pentru analiza interioară. Iar astăzi vă voi expune mai întâi felul în care urmează să se organizeze această muncă a noastră aici în următoarele zile.
Aşa că eu vă salut acum pe toţi din toată inima în numele tuturor Puterilor care v-au reunit aici și despre care dumneavoastră ştiţi că sunt cetele Puterilor care îl urmează pe Christos. Dumneavoastră puteţi să daţi forma impulsivităţii religioase juste, a judecăţii teologice corecte și impulsurilor juste pentru acţiunea cultică din prezent, pe care puteţi să le preluaţi, din sensul creştin cel mai profund, religios, teologic, ceremonial. Să fim cu toţii în acest gând și din acest gând să plăsmuim munca pe care o întreprindem acum împreună.
Pornim de la a indica măreţia din epoca noastră, acea măreţie care trebuie să constea într-o poziţie complet nouă a sufletului omenesc faţă de ce se întâmplă prin lucrarea preoţească. Ceea ce este prezent în lucrarea preoţească, atunci când este săvârșit actul de sfinţire a omului, este ceva ce oamenii au căutat întotdeauna, de când există omenirea pe Pământ. Dacă vrem însă să întrezărim lumina în care trebuie să-i apară azi actul de sfinţire a omului preotului care îl celebrează și laicului care îl primeşte, trebuie să aruncăm mai întâi o privire asupra a ceea ce a fost actul de sfinţire a omului de-a lungul timpului în cursul evoluţiei omenirii pe Pământ, ceea ce este și ceea ce trebuie el să devină.
Însă pe lângă ceea ce este actul de sfinţire a omului atunci când el este celebrat, trebuie să se adauge dinspre o altă latură o muncă de îmbibare cu adevăratul conţinut al celor pe care Ioan, cel iniţiat de însuși Christos, a vrut să le dea posterităţii creştine prin Apocalipsa sa. În fond, cele două formează un tot: sensul corect în celebrarea actului de sfinţire a omului și sensul corect în autopătrunderea cu substanţa Apocalipsei.
Să facem abstracţie acum de forma specială pe care Apocalipsa lui Ioan o are pentru creştin. Vom desemna cu numele de „Apocalipsă” tot ceea ce este dat ca adevăr ocult, pentru a-i insufla omenirii impulsul preoţesc just pentru dezvoltarea ei în continuare. În noţiunea de Apocalipsă se încadrează multe lucruri, care în Apocalipsa lui Ioan sunt prezentate concentrat și sunt axate pe Christos. Întotdeauna, prin strădania către o Apocalipsă se înţelegea faptul că aspectul profund, deplin, pentru receptarea sensului apocaliptic trebuie dat prin transpunerea în actul de sfinţire a omului.
Multe lucruri ne vor deveni clare dacă ne spunem mai întâi: Odinioară existau Misterii, pe care eu le voi numi vechile Misterii. Nu dorim să ne referim acum, în această parte introductivă, la ani, ci doar să caracterizăm cele patru stadii consecutive ale Misteriilor. Au existat Misterii vechi, Misterii pe jumătate vechi, apoi o instituţie misterială pe jumătate nouă, iar acum ne aflăm la punctul de pornire al unei noi instituţii misteriale. Avem aşadar în faţa noastră patru stadii, patru etape în dezvoltarea concepţiei omeneşti pentru Apocalipsă și pentru actul de sfinţire a omului.
Dacă ne uităm la vechile Misterii, care au existat printre oameni în primii zori ai dezvoltării umane pe Pământ, care aveau ca scop să aducă printre oameni tot ceea ce era sfânt, adevărat și frumos, atunci putem spune: Esenţa vechilor Misterii a constat în aceea că în ele s-au coborât la oameni Zeii de pe jilţurile lor zeieşti și că în cadrul Misteriilor oamenii cu rang preoţesc au comunicat nemijlocit, de la fiinţă la fiinţă, cu Zeii. După cum astăzi un om comunică cu alt om de la fiinţă la fiinţă, aşa comunicau în acele timpuri vechi în Misterii Zeii cu oamenii și oamenii cu Zeii.
Însă după cum există nişte legi ale naturii valabile pentru timp, tot astfel există legi eterne, care cu siguranţă nu ştirbesc libertatea umană; iar printre aceste legi eterne se numără și acelea care se referă la comunicarea Zeilor cu oamenii. Aceste legi eterne intrau în discuţie în special atunci când Zeii însuși comunicau cu oamenii în sacrele Misterii ale omenirii străvechi și când tot ceea ce însemna învăţătură umană se petrecea între înșiși învăţătorii divini și oameni. Când ceea ce se desfăşura în cult se petrecea în aşa fel, încât printre cei care celebrau, în mijlocul lor, se aflau și Zeii ce acţionau suprasenzorial, atunci în acele Misterii străvechi se săvârşea ceea ce întotdeauna a dat sens actului de sfinţire a omului: transsubstanţierea. Dar ce era transsubstanţierea în vechile Misterii?
În vechile Misterii transsubstanţierea era ceea ce Zeii considerau ca fiind ultimul lucru prin care ei intrau în legătură cu oamenii. Ceremoniile erau stabilite conform legilor eterne despre care vorbeam. Din anumite constelaţii ale stelelor, care erau cunoscute în adevărata astrologie veche, și din coincidenţa acestor constelaţii cu raporturile pe care le pot determina oamenii, s-a croit drumul de la Zei la oameni și de la oameni la Zei.
Dacă examinaţi calculele de timp din timpurile vechi puteţi vedea următoarele: Existau diferite variante de calendare, unele care presupuneau 354 de zile, și altele care presupuneau 365 de zile. În aceste calendare erau prevăzute zile sau săptămâni în plus sau de salt, pentru a compensa ceea ce nu concorda în calculul uman cu adevăratul curs al cosmosului. Ceea ce oamenii puteau calcula nu s-a potrivit niciodată cu adevăratul curs al cosmosului. Întotdeauna rămânea undeva un mic rest. Acest aspect acum, acest mic rest, unde calculul uman al timpului nu coincidea cu mersul cosmic al lumii, era luat în mod deosebit în considerare de preoţii vechilor Misterii. Ei stabileau, acolo unde această neconcordanță era deosebit de evidentă, aceste intervale de timp, împărţind anul în luni și săptămâni, astfel încât, conform lunilor lunare, le rămânea un anumit număr de zile până la începutul următorului an.
Îndreptarea privirii tocmai spre aceste perioade, de zile sau săptămâni, pe care oamenii, pentru a exprima, să zicem aşa, neconcordanţa calculului omenesc cu mersul cosmosului, erau nevoiţi să le intercaleze și pe care preoţii le priveau drept săptămâni sfinte, este o ocazie pentru cel care vrea să se regăsească în mersul evoluţiei omenirii. În astfel de săptămâni sfinte, care arătau în mod izbitor că gândirea Zeilor este diferită de cea a oamenilor, în astfel de perioade, în care această diferenţă devine evidentă, poate fi găsit însă, dacă inima Zeilor și inima oamenilor sunt în acord, drumul de la Zei la oameni și de la oameni la Zei.
Acest lucru era ceva pe care oamenii îl observau în cadrul vechii astrologii și care îi făcea să recunoască în mod corect momentul în care Zeii veneau în lăcaşele de Misterii. La sfârșitul fiecărui an sau la sfârșitul unui ciclu lunar de optsprezece ani sau la sfârșitul altor intervale, existau întotdeauna perioade sfinte care defineau diferenţa, graniţa dintre inteligenţa omenească și inteligenţa divină și în care preoţii Misteriilor puteau recunoaşte că Zeii pot găsi calea către ei și oamenii pot găsi calea către Zei.
Astfel de perioade erau și cele în care acei vechi preoţi căutau să reţină efectul acţiunilor solare și lunare în substanţele cu care celebrau actul de sfinţire a omului, pentru a extinde ceea ce primiseră în perioadele sfinte asupra restului perioadelor anului, în care aveau sarcina să celebreze. În felul acesta ei păstrau și ceea ce făcuseră Zeii din substanţele și forţele pământeşti în perioadele sfinte. Ei păstrau apa, elementul mercurial, din acele perioade, pentru a celebra în restul anului cu ea actul de sfinţire a omului, astfel încât acesta să conţină transsubstanţierea, aşa cum a fost făcută de Zeii înșiși în acele acte de sfinţire a omului, care fuseseră înfăptuite în „perioadele moarte”, cum se numeau ele, dar care erau perioade sfinte.
Astfel, oamenii, în acele Misterii străvechi, nu voiau, în perioadele în care printre oameni domnea limbajul cosmic, să vorbească limba omenească, ei voiau să se pună în legătură cu Zeii care coborau atunci în Misterii și care de fiecare dată sfinţeau din nou ceea ce era actul de sfinţire a omului, dar care de fiecare dată permiteau oamenilor care înfăptuiau acest act de sfinţire a omului sau care participau la el să dobândească înţelegere pentru elementul apocaliptic. Aşa erau predate, în acele timpuri străvechi, când situarea în lăuntrul actului de sfinţire a omului însemna a fi pătruns de substanţa elementului apocaliptic, marile adevăruri. Actul de sfinţire a omului este calea cunoaşterii, Apocalipsa este obiectul cunoaşterii sacre.
Ajungem apoi la Misteriile pe jumătate vechi, la acele Misterii de la care mai licăreşte măcar un slab reflex în istorie, în timp ce din Misteriile pe care vi le-am caracterizat drept vechi nu mai răzbate nimic în istorie, ci despre ele nu putem afla decât prin cercetare ocultă, prin ştiinţa spirituală. Aceasta era deja perioada în care Zeii s-au retras de la oameni și nu mai coborau în fiinţa lor proprie în Misterii, dar unde își mai trimiteau forţele lor. Era perioada în care actul de sfinţire a omului urma să primească prin transsubstanţiere acea strălucire a divinului, care întotdeauna trebuie să radieze peste actul de sfinţire a omului.
Transsubstanţierea nu mai era înfăptuită acum prin urmărirea astrologică a proceselor cosmice, din care urma să se deducă ce substanţe și forţe ar trebui să curgă în celebrarea transsubstanţierii, ci taina era căutată într-un mod diferit. Se căuta în special fiinţa/natura interioară a ceea ce în vechea alchimie se numea încă: fermenţi. Un ferment este ceva ce a atins o anumită vârstă și, relativ la existenţa sa substanţială, a trecut neschimbat prin diferitele stadii, în care a provocat transformarea altor substanţe. Pentru a utiliza o comparaţie comună, nu trebuie decât să ne amintim cum se coace pâinea; totul se întâmplă după același principiu. Din vechiul aluat se păstrează o mică parte și ea este adăugată ca ferment noului aluat. Ne imaginăm cum pe vremea Misteriilor pe jumătate vechi, o substanţialitate stră-străveche, care, după ce a transformat de-a lungul timpurilor alte substanţe, și-a păstrat substanţa ei proprie, era păstrată în vase sfinte, care în Misterii erau ele însele ceva străvechi sfânt, ceva venerabil.
Din vasele sfinte se luau ca ferment substanţele cu care se făcea transsubstanţierea în vechea, încă sfântă, alchimie. În aceste timpuri se ştia: Preotul, care era iniţiat, înţelege transformarea, transsubstanţierea, datorită forţelor păstrate în substanţe, el ştia că ele radiau în vasele sfinte de cristal cu o strălucire solară. Ceea ce se căuta în ele și motivul pentru care era nevoie de ele, era acela că în ele era văzut organul de cunoaştere, la cei care celebrau, pentru primirea elementului apocaliptic.
Pe vremea acestor Misterii pe jumătate vechi exista acel fenomen: preotul, în momentul în care ajungea înaintea lăcaşului sfânt și fermenţii vechi începeau să transforme substanţele din vasele sacre de cristal, era pus la încercare dacă putea vedea în vasul de cristal cum substanţele răspândeau o strălucire solară. Vasul, în care era un mic Soare, era un chivot/monstranţă. Era sfântul sacrament/sanctissimul, care astăzi nu poate fi decât copiat. În momentul în care el vedea strălucirea solară a sfântului sacrament, el devenise, interior, preot (Tabla 1).
Astăzi, oricine intră în biserica catolică vede sanctissimul, deoarece el este doar un simbol pentru ceea ce era odinioară. Odinioară era însă astfel încât numai cel care a văzut sanctissimul, care a văzut o strălucire solară în substanţele păstrate, era cu adevărat preot. În acel moment cunoaşterea sa era deschisă pentru elementul apocaliptic.
Au venit apoi acele Misterii, a căror palidă reflectare este messa timpurilor moderne. Căci messa catolică, messa armenească și alte messe s-au dezvoltat într-un mod foarte complicat din Misteriile pe jumătate noi. În pofida faptului că aceste messe s-au exteriorizat, ele poartă încă în ele întreg principiul de iniţiere. În aceste Misterii pe jumătate noi, locul prezenţei Zeilor din Misteriile vechi și al forţelor trimise de Zei din Mişteriile pe jumătate vechi a fost luat de ceea ce omul poate percepe atunci când în interiorul lui se trezeşte cuvântul, cuvântul magic, cuvântul în care răsună interioritate, cuvântul care merge până la cea mai profundă cunoaştere a fiinţei interioare a sunetului. Căci în perioada Misteriilor pe jumătate noi, limba omenească sta faţă în faţă cu limbajul cultic acel limbaj cultic, de la care mai există încă nişte ultime rămășiţe în crezurile diferitelor religii, în care totul se bazează pe ritm, pe o înţelegere interioară a sunetului și pe o înţelegere pentru pătrunderea interioară a sunetului care ieşea din gura preotului în inimile omeneşti. Cu vântul magic, care este cuvântul cultic, rostit în lăcaşele sfinte, era prima cale în sus către Zei, mai întâi către forţele divine.
Deci:
Prima perioadă a omenirii – Misterii vechi – Zeii coboară.
A doua perioadă a omenirii – Misterii pe jumătate vechi – Zeii își trimit forţele lor în jos.
A treia perioadă a omenirii – Misterii pe jumătate noi – omul învaţă limbajul magic și începe să urce prin intonarea limbajului magic către forţele lumii zeieşti.
Acesta era rostul celor intonate în cadrul actului de sfinţire a omului în epoca a treia a Misteriilor. Și aceasta se întâmpla în epoca în care în Misterii trăia elementul cabir, un cult religios în spiritul timpului de atunci. Căci slujbele cabirice, jertfele cabirice sărbătorite în Samotrace, făceau parte din tot ceea ce aparţine de Misteriile pe jumătate noi și de tot ceea ce aparţine de ceremonialul preoţesc.
Să aşezăm în faţa sufletului nostru altarul cabiric de la Samotrace. Cabiriile, aflate acolo ca monumente exterioare, erau vase de sacrificiu, în care acum nu erau fermenţi, ci substanţe, pe care cunoaşterea omenească le putea găsi dacă putea pătrunde în spiritualul intim al substanţei. Astfel de substanţe, substanţele de sacrificiu, care se găseau în vasele de sacrificiu, erau arse, fumul se ridica în sus, iar limbajul magic acţiona în aşa fel, încât în fumul care se ridica apărea imaginaţiunea corespunzătoare cuvântului intonat. Astfel, în fumul de jertfă devenea vizibil exterior drumul în sus către forţele divine. În fumul de jertfă preoţii se ştiau în atmosfera prin care s-a săvârșit transsubstanţierea [Nota 6].
Acesta a fost al treilea stadiu din dezvoltarea Misteriilor și a ceea ce este cuprins în actul de sfinţire a omului pentru om.
Aceste prime trei stadii au ajuns în decadenţă, totuși multe aspecte exterioare dintre acestea s-au păstrat încă și astăzi. Atunci, în momentul când dumneavoastră, vizavi, în Goetheanumul ars, aţi inaugurat noua preoţie, a Mişcării pentru înnoire creştină, a început o epocă nouă a Misteriilor, o epocă nouă pentru actul de sfinţire a omului și pentru înţelegerea fenomenului apocaliptic. Ceea ce trebuie să umple acum inimile voastre, pentru a săvârși corect actul de sfinţire a omului în al patrulea stadiu al Misteriilor, cu aceasta vom începe mâine.
