Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner
APOCALIPSA ȘI LUCRAREA PREOȚEASCĂ

GA 346

CONFERINȚA A CINCISPREZECEA

Dornach, 19 septembrie 1924

Vom arăta acum, iubiții mei prieteni – făcând aluzie și la evenimente anterioare – cum în epoca noastră se prefigurează, desigur, până la un anumit nivel, răsturnări viitoare puternice. Ne putem reprezenta că ceea ce în Apocalipsă are a face cu durerile (nașterii) și așa mai departe, se petrece adesea chiar în epoca noastră, și că prin aceasta se poate cuprinde sufletul conștienței (Apoc. 8, 13/ 9, 12 / 11, 14).

Trebuie deci să ne fie clar că ceea ce am descris în interpretările făcut de mine ieri exercită o influență semnificativă asupra desfășurării evoluției omenești în ansamblu. Trebuie să ne dea de gândit totodată, că lucrurile care se întâmplă, să zicem așa, pe tărâm spiritual, sunt mai puțin luate în considerare de către contemporani și extrem de puțin în epoca noastră, dar că ele au totuși o putere incomensurabilă de acțiune, ce depășește cu mult conștiența omenească, chiar dacă astăzi ele sunt privite drept astfel de evenimente pur spirituale. De exemplu, dacă eu am vorbit ieri de faptul că anumite personalități conducătoare din Europa de Est de astăzi nutresc gânduri ce reprezintă de fapt forța ce ar trebui să se exercite în formațiunile de nori, aceasta înseamnă într-adevăr, că ceea ce astăzi se petrece în capetele conducătorilor ruși va reprezenta odată, când de la starea de germene se va trece din ce în ce mai mult în stările de creștere ulterioare, ceva ce se va manifesta ca fenomene ale norilor. Astfel încât se poate spune, de exemplu, că revoluțiile de astăzi din Rusia vor reprezenta odată, în viitor, revoluții atmosferice puternice, aș spune chiar furtunoase, cu fulgere și tunete, care se vor desfășura pe deasupra capetelor oamenilor.

Ajungem acum la ceva ce aparține de asemenea de tainele contemplării apocaliptice, care la rândul lor urmează să clarifice un pasaj din Apocalipsă. Ajungem prin aceasta tot mai aproape de interpretarea propriu-zisă a puternicilor viziuni ale Apocalipsei, ajungem la ceea ce noi ar trebui să ne reprezentăm absolut clar cu ajutorul viețuirilor noastre omenești de astăzi. Dacă privim scurta perioadă de timp în care ne-am obișnuit astăzi să privim viața, fără să avansăm cine știe ce ipoteze riscante, de cele mai multe ori nebunești despre începutul sau sfârșitul Pământului, dacă cuprindem cu privirea acest interval de timp fără să ne folosim de ceea ce ne spune observația spirituală, atunci putem spune: Afară, natura își urmează cursul. Vedem evenimentele naturale mai mici care se manifestă prin anotimpuri, evenimente naturale mai mari care se exprimă prin cutremure de pământ, inundații, erupții vulcanice și așa mai departe. Însă alături de acestea se petrece – fără ca noi să fim siliți astăzi, din cauza intervalului scurt de timp pe care îl cuprindem cu privirea, să facem vreo legătură – ceea ce noi desemnăm drept istorie, evenimentele războiului de treizeci de ani, Ludovic al XIV-lea și așa mai departe. Ele se succed unul după altul sau se petrec simultan, și nimeni nu se simte obligat să facă vreo legătură între cele două serii de evenimente, cele naturale și cele istorice, ce se consideră a merge în paralel.

Îndată ce examinăm un interval de timp mai mare, observăm ce înșelătoare este simpla reprezentare despre acest mers în paralel. Și anume, dacă privim în mod real în urmă o viață pământească precedentă vieții pământești actuale – ceea ce, desigur, astăzi trebuie considerat încă o teorie, atât timp cât faptul nu este înțeles prin imaginațiuni pe care le dă cercetătorul spiritual –, dacă aducem în realitate, prin viețuirea reală, ceea ce sunt viețile pământești repetate, căpătăm de îndată impresia: Privim afară o pajiște, o pădure, și observăm cât de diferite sunt totuși aceste lucruri față de ce erau ele pe Pământ pe timpul încarnării precedente. Se observă aceasta chiar dacă te afli într-un ținut cu totul diferit. Căci totul pe Pământ se schimbă continuu, și oriunde ai fi, lumea animală, vegetația în special, au primit un caracter complet diferit. Lucrul acesta îl simți în primul rând în momentul în care conștientizezi ceva din încarnarea precedentă și apoi privești din nou franc, deschis, afară în natură; simți aceasta ca pe ceva uluitor, ceva ce te lasă perplex. Ai ca un fel de sentiment interior: Ceea ce vezi aici în mediul înconjurător nu a ieșit nicidecum din ceea ce exista pe vremea încarnării anterioare, ci esențialul a venit din altă parte.

Este în felul următor: Prin concepția naturalist-științifică obișnuită despre lume se vede natura avansând în linie dreaptă (se desenează la tablă). Acesta ar fi anul 1924. (Tabla 10).

desen
tabla 10 Tabla 10
[mărește imaginea]          

Oamenii își imaginează că ceea ce crește astăzi pe pajiște a ieșit din semințele plantelor care au crescut înainte; și tot așa mergând înapoi până la anii 1260, 895 și așa mai departe, se urmărește mereu, una după alta, proveniența din sămânță și se imaginează aceasta într-o linie dreaptă. Dar de fapt nu a fost așa. Eu am atras deseori atenția: Corpurile pe care dumneavoastră le purtați astăzi cu dumneavoastră, nu le-ați purtat, cu excepția câtorva incluziuni, cu șapte până la opt ani în urmă. Unele părți se întăresc în cursul vieții – am prezentat aceasta într-un alt curs [Nota 47] – însă în orice caz, nimic din ceea ce purtați astăzi în dumneavoastră nu ați avut în dumneavoastră ca copil de trei ani. Întreaga materie fizică a fost înlocuită. Și la fel, în pajiștea cu flori nu mai există nimic din ceea ce a existat în ea în perioadele anterioare, ci trebuie să-ți reprezinți că ceea ce este pajiștea în ziua de azi a coborât din lumile spirituale; ceea ce era altă dată pajiște, a coborât de asemenea din lumile spirituale, și așa mai departe, tot ceea ce era pajiște cu secole în urmă dispărând în întregime. Se perpetuează nu doar germenii fizici, ci din regiunile superioare coboară continuu germeni spirituali în locul celor care existau înainte.

Când însă îți spui că ceea ce este azi pajiște nu era în secolul al XIII-lea, să zicem, pajiște, ci atunci era o altă pajiște, care între timp a murit, când ai înțeles prima dată aceasta, capeți o reprezentare despre misiunea zăpezii, capeți reprezentarea că ea este permanent purtătoarea morții. Zăpada se înnoiește în fiecare an, la fel și gheața, iar în timp ce prin acest proces pur elementar, care constă în dinamica formării de zăpadă și gheață, natura moare continuu, ea este de sus reînnoită continuu.

Aceasta se întâmplă cu precădere în epoca noastră. Dar nici aceasta nu este o stare permanentă. Vom discuta imediat despre aceasta. Mai înainte aș vrea să mai spun următoarele: Prin faptul că descoperim acest lucru atunci când privim spre pajiște – nu are nicio importanță dacă ai fost încarnat anterior în aceeași regiune – și remarcăm astfel proveniența ei datorită zăpezii și gheții din regiunile suprapământești, știm: La formarea acestei pajiști ai contribuit și tu în perioada dintre ultima încarnare și până astăzi. Ceea ce tu ai împrejurul tău în actuala ta încarnare, inclusiv în natură, la aceasta ai contribuit și tu. – Este primul lucru care se observă; după aceea conștientizezi că și aceasta este doar o stare trecătoare. Savanții naturaliști, când descoperă câte ceva ce se petrece în exterior, își închipuie întotdeauna că toate acestea ar fi stări permanente. Aceasta este însă în fond o absurditate. În realitate, nimic nu rămâne veșnic. În realitate, lucrurile se modifică până și în lăuntrul legilor naturii. Din acest motiv savanții naturaliști din ziua de azi au ajuns să privească ca permanente doar cele mai abstracte legi ale naturii. «Orice efect își are o cauză», «materia este constantă»; generalități de genul acesta, care de fapt nu spun nimic, ajung să fie considerate legi veșnice ale naturii.

La fel este și cu această stare, care ne arată Pământul în schimbare – în înverzirea din timpul verii, care evapora umezeala prin căldură, în veștejirea din timpul ieri, care solidifică umezeala în gheață și zăpadă prin frig –, ea este ceva care nu a existat dintotdeauna și nici nu va exista întotdeauna. Dimpotrivă, va interveni o stare în care va exista ceva complet inexistent în prezent. Vedeți dumneavoastră, astăzi avem o situație schimbătoare – lucrul acesta aș vrea să-l statuez în mod ferm, și m-aș bucura dacă și dumneavoastră îl înțelegeți la fel de ferm avem astăzi această situație schimbătoare (se scrie la tablă – tabla 10):

1. Vara, evaporând prin căldură apa,
2. Iarna, solidificând prin frig apa în gheață și zăpadă.

Între acestea două, pendulând când spre una, când spre cealaltă, avem starea de toamnă și starea de primăvară. Treptat, acestea se vor egaliza. Nu va mai fi atât de răspicat vară, când aposul este evaporat complet, și nici atât de răspicat iarnă, când aposul este solidificat complet în gheață și zăpadă, ci va interveni o stare intermediară, în care aposul va avea o altă consistență, una mult mai densă decât vara, care nu va mai trece simplu într-o altă stare, ci va rămâne la fel. Gheața și zăpada nu vor mai arăta ca astăzi, ci ca o masă lucioasă ca oglinda, transparentă, o masă transparentă lucitoare ca oglinda, care rămâne la fel vara și iarna. Aici avem marea de sticlă, a cărei apariție este descrisă de autorul Apocalipsei în Apocalipsă (Apoc. 15, 2).

Am indicat un fenomen natural, pe care îl înțelegem prin observarea evenimentelor din natură și am plasat acest fenomen în timp; și vedeți dumneavoastră, întrucât acum și știm că ceea ce se face în jurul nostru provine de fapt de la noi, că noi colaborăm la aceasta, așa cum colaborăm la crearea pajiștii pe care ne așază karma noastră în diferitele încarnări, tot astfel trebuie să putem extrapola aceasta la marea prefacere, la marea transformare a Pământului. Așa este, omul, prin ceea ce trăiește ca intelectualitate în epoca sufletului conștienței, va contribui din ce în ce mai mult și mai mult, tocmai prin dinamica sa interioară, la producerea mării de sticlă, astfel că omenirea va fi cooptată la producerea marilor evenimente ale viitorului. Aici nu aveți doar un banal paralelism, ci o acțiune unitară/simultană a ceea ce se petrece în om și a ceea ce se petrece în afară, în natură.

Da, acum dumneavoastră veți fi în măsură să înțelegeți și un alt lucru, care trebuie să ne fie foarte clar: Când intrăm în acest divin aflat în stare de echilibru, un echilibrul mereu repetabil dintre luciferic și ahrimanic, și dacă înțelegem aceasta în ființa lui cea mai profundă, ajungem la concluzia – dacă privim corect –, că acolo unde nu există o influență a lucifericului și unde nu există o influență a ahrimanicului, există tocmai acel lucru care vine de la această spiritualitate progresistă divină, care este legată de evoluția omenirii. Dacă în domeniile în care curge continuu în valuri lucifericul, în care curge continuu în valuri ahrimanicul, privim divinul ce menține starea de echilibru, găsim ca forță fundamentală ce curge acolo iubirea pură, formându-l pe om atât exterior cât și interior, însuflețindu-l și spiritualizându-l. Această forță fundamentală este iubire pură. Universul cosmic, conform substanței și ființei sale interioare, constă, în măsura în care este universul omului, din iubire pură, el nu este altceva decât iubire pură. În cadrul divinului arondat omului nu găsim altceva decât iubire pură. Însă această iubire este ceva pur interior, ea poate fi viețuită interior de către suflete. Ea nu ar ajunge niciodată să se manifeste exterior, dacă nu și-ar construi mai întâi corpul din elementul luminii, elementul eteric al luminii. Și dacă privim corect lumea din punct de vedere ocult, ajungem să ne spunem pur și simplu: Esența fundamentală a lumii este ființa interioară a iubirii, care în exterior apare ca lumină.

Universul, în măsura în care omul își are rădăcinile în el, este iubire ființială interioară, care ajunge să se manifeste exterior prin lumină. Aceasta nu este o convingere venită prin credința cuiva care cercetează interior astfel de lucruri, ci este o cunoaștere dobândită în mod pur obiectiv. Ființială, deoarece avem de-a face cu toate ființele ierarhiilor superioare, care sunt purtate de această iubire și care viețuiesc interior această iubire, care însă, ca să folosim o idee abstractă, apare ca lumină. Aparența exterioară a ființelor este iubire, iar aparența exterioară a iubirii este lumină. Acest adevăr a fost repetat mereu și mereu în toate Misteriile, el nu este o simplă convingere bazată pe credință, ci o cunoaștere dobândită în mod real de către orice ocultist adevărat.

Lucrurile stau însă așa, că acesta este un curent în univers, un curent care, desigur, ne privește în principal pe noi ca oameni, dar este doar un curent. Ne putem reprezenta foarte bine epoca materialismului, începută în secolele XV, XVI, XVII, cu culminația ei din timpul anilor patruzeci ai secolului al XIX-lea, ne putem reprezenta foarte bine amplificarea ulterioară a materialismului, cu tot ceea ce gândesc și fac oamenii, cu toate forțele teribil de distructive care bântuie în omenire începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, deși acest lucru nici măcar nu este observat încă în mod just de foarte mulți oameni. Și peste toate acestea țese iubirea divină care se desfășoară în lumină.

Însă, iubiții mei prieteni, luați odată niște apă absolut curată, niște apă curată ca cristalul, și luați un burete murdar, un burete care conține în interior murdărie. Introduceți apoi buretele în această apă clară ca cristalul, pură ca cristalul, cufundați-l în ea și strângeți-l în mână, lăsați apa să iasă din el – apa este murdară, tulbure. Ați absorbit apa clară ca cristalul prin buretele murdar, apoi ați eliminat-o prin stoarcerea buretelui, și ea a devenit apă murdară. Cu ce e vinovată apa pură ca cristalul că iese murdară atunci când se stoarce buretele? Cu ce e vinovată iubirea divină izvorâtoare în lumina pură că este absorbită de epoca materialismului precum apa limpede de către buretele îmbibat cu murdărie, devenind prin aceasta cu totul altceva în următoarea formă de apariție? – În felul acesta putem vedea tabloul: apă limpede precum cristalul absorbită de un burete murdar, devine apă tulbure, nepotabilă. Iubirea divină, care apare în lumină, absorbită în epoca dezvoltării sufletului conștienței de către toate ingredientele răului, care în epoca dezvoltării sufletului conștienței bântuie latent sau vizibil în omenire, devine mânie divină.

Acesta este secretul următoarei epoci, că prin ceea ce se întâmplă în omenire, iubirea divină va apărea sub forma mâniei divine – care va asigura o protecție față de toate plăsmuirile materiale care iau naștere ca urmare a epocii materialiste a sufletului conștienței, care va asigura o protecție față de alte acțiuni dăunătoare, prin faptul că face să dispară aceste plăsmuiri. Pornind de la ceea ce îi apare în viziune, autorul Apocalipsei vorbește despre vărsarea cupelor mâniei în următoarea epocă (Apoc. 16, 1 ș.u.). Acesta este un adevăr, care în Misterii era exprimat printr-o frază, care acționa teribil de șocant asupra neofiților: în sfera iluziei omenești, iubirea divină apare sub forma mâniei divine.

O zicală veche de mii de ani care a străbătut Misteriile, care trăiește în mod profetic în viziunile lui Ioan acolo unde se descrie ceva ce precede, faptele prin care iubirea divină este tulburată, și ceea ce trebuie să se întâmple apoi ca o împlinire a ceea ce s-a petrecut anterior, spune: vărsarea mâniei divine se va produce în epoca în care faptele oamenilor vor avea o influență la un nivel mult mai mare decât în epoca noastră asupra proceselor din natură. Căci paralelismul care dă oamenilor iluzia că natura și spiritul omenesc și sufletul omenesc merg mână în mână, acest paralelism domnește doar în epocile mijlocii ale evoluției și produce această iluzie. Chiar și în perioadele de început și de sfârșit ale evoluțiilor mai mici, de exemplu ale evoluției dintre catastrofa atlanteeană și războiul tuturor contra tuturor, a domnit mereu o influență importantă dinspre ceea ce se petrece în interiorul omului asupra evenimentelor naturale. De aceea nu este o fabulație când se spune, că în ultimele faze ale evoluției atlanteene, când o mare parte a omenirii atlanteene s-a ocupat pe o scară largă cu magia neagră, faptele comise atunci de oameni prin practicarea magiei negre au influențat fenomenele naturale, care au dus la catastrofa atlanteeană.

Și la fel se vor reflecta multe lucruri care se întâmplă acum în fenomenele naturale. Doar unul dintre acestea va fi că revoluția rusă, care a avut și multe cauze oculte, se va revărsa peste capetele oamenilor din cer prin furtuni de tunete și fulgere, care vor dura veri întregi. Și un alt lucru, care se acumulează ca element cosmic în epoca noastră prin tulburarea iubirii divine, va apărea în acele fenomene naturale, pe care nu le putem altfel interpreta decât ca transformarea iubirii divine în mânie divină datorită iluziilor oamenilor.

Zicala a fost deja pronunțată așa cum am spus-o mai devreme. Însă ceea ce mânia divină revarsă acolo peste oameni, este în continuare o manifestare a iubirii divine. Căci dacă în această epocă iubirea divină s-ar milostivi aparent de slăbiciunea oamenilor, aceea n-ar fi o adevărată milostivire. S-ar ignora tot ceea ce trebuie să se întâmple în mod necesar ca urmare a gândurilor și faptelor omenești; aceasta ar fi tot ce poate fi mai lipsit de iubire, căci atunci omenirea ar pieri. Singurul și unicul mod în care pot fi înlăturate acțiunile dăunătoare provocate de omenire este revărsarea mâniei divine, care nu este însă decât metamorfoza iubirii divine. Altfel, aceste acțiuni dăunătoare ar avea consecințe nefaste incalculabile asupra evoluției viitoare a omenirii. Zicala scrisă în scripturi este așa de veche, încât în Europa ea se rostește încă foarte des în forma ei orientală, atunci când se spune: Pe tărâmul Mayei, iubirea divină apare ca mânie divină.

După cum vedeți, aici aveți un nou exemplu, în care se vede cât de temeinic este concepută Apocalipsa din ingredientele ființiale care domnesc în lume. Cu cât pătrunzi mai adânc în Apocalipsă, cu atât găsești în aceasta mai multe motive, care să justifice realmente în sensul cel mai desăvârșit că te poți bizui pe Apocalipsă – ca să mă exprim în mod simplist. Ea este în fond sursa care îi oferă preotului cunoașterea celor ce se întâmplă în lume legat de viața omenească. La început ea a fost dată preoțimii ca element propriu-zis esoteric al creștinismului, pe lângă celălalt element, care era ezoteric.


În continuare se comentează întrebările adresate în scris în ziua precedentă. [vezi pagina 209 ș.u.]:

Rudolf Steiner: Da, deci eu personal nu am dat nimănui breviarul, ci doar atunci în cadrul cursului. Noi trebuie să facem distincție între acele întruniri pe care le mai țineam încă în Goetheanum și cele de mai târziu. Una a fost în toamna lui 1921 în sala mare a Goetheanumului, la care a participat un număr mare de personalități, despre care se putea crede că se interesează de Mișcarea de înnoire creștină. Apoi, în septembrie 1922, am avut întrunirile mai intime, înainte de care ați spus că veți veni după ce vă veți pregăti minuțios, și care au condus ulterior la inaugurarea efectivă a Mișcării și la primul act de sfințire a omului. Acestea sunt două etape. La a doua întrunire nu a existat nicio personalitate care să renunțe, atunci toți au îmbrăcat haina preoțească și au fost confirmați ca preoți autorizați. La această întrunire, care a fost în sensul cel mai strict punctul inaugural al stabilirii lucrării preoțești, nu a existat nicio renunțare. La prima întrunire au existat însă astfel de personalități, care apoi nu numai că nu au devenit preoți, ci, după cum spuneți dumneavoastră, s-au poziționat chiar ostil, este adevărat că ostil?

Friedrich Rittelmeyer: De exemplu Bruno Meyer, pastorul pentru tineret.

Werner Klein a vorbit despre răspândirea breviarului, spunând ca nu există un control clar, unde au ajuns diversele exemplare.

Rudolf Steiner: Și nu există nicio posibilitate de a afla cine a fost acolo în toamna anului 1921?

Un participant: Da, există.

Rudolf Steiner: Cu siguranță, nimeni altcineva nu a primit breviarul?

Friedrich Doldinger: Însă aceștia au transmis mai departe copii.

Participanții au întrebat dacă în cazul de față li se poate da o meditație preliminară.

Rudolf Steiner: La o meditație preliminară ar trebui gândit la urmă. Înainte de a vorbi despre această chestiune, aș dori să mă refer la cealaltă întrebare pusă de dumneavoastră, care îmi pare să fie strâns legată de aceasta, și anume [citind cu voce tare din bilet întrebarea lui Johannus Werner Klein], dacă este bine să continuăm să punem accentul pe elementul extensiv, sau ar fi de preferat, în interesul unei pregătiri mai bune pentru sarcinile viitoare, să ne concentrăm pe o aprofundare intensă a propriei personalități. Legătura dintre cele două întrebări nu este așa de evidentă, însă ea există.

Ar trebui în orice caz, în actualul stadiu al activității voastre ca preoți, să nu încetați încă a vă preocupa de munca extensivă, așa cum o numiți dumneavoastră. Este de înțeles cât de urgentă este nevoia de aprofundare interioară și, de asemenea, grijile pe care unii din cadrul cercului le-au avut din toamna anului 1922 încoace legate de ceea ce aici a fost rezumat în propoziția «Deteriorarea forțelor fizice și sufletești». Toate acestea sunt de înțeles. Însă dumneavoastră nu trebuie să uitați, iubiții mei prieteni, că acele lucruri, care cu toată seriozitatea pot fi făcute din lumea spirituală, trebuie până la un anumit punct chiar făcute în ceea ce privește extensivul. Nu avem dreptul să ne retragem în noi înșine înainte de a fi atins acest punct.

Cu câteva dintre mișcările noastre am trăit, după cum știți, niște lovituri îngrozitoare; eu am avut, în anii care au trecut, multe experiențe în acest sens. Când a fost întemeiată Mișcarea pentru Școala superioară, eu am spus celor ce au fondat-o, care i-au asigurat punctul de pornire: Foarte bine, dacă voi faceți așa ceva, trebuie însă să știți, că poți face așa ceva doar dacă ai suficiente forțe, indiferent dacă ai succes sau nu, să reziști până la un anumit punct în urmărirea drumului drept. Acest lucru nu s-a întâmplat, de unde și reculul puternic care ne vine chiar de la Mișcarea pentru Școala superioară, căci de fapt puține lucruri ne-au dăunat atât de mult precum sfărâmarea în sine, adică în suflete, a Mișcării pentru Școala superioară, care s-a împotmolit în nisip. Locul ei a fost luat de așa ceva, precum o interiorizare a sufletelor tinere, exact situația de acum. Însă Mișcarea pentru Școala superioară s-a sfărâmat de fapt în totalitate.

Aceasta, desigur, nu este ceva care să se compare cu Mișcarea dumneavoastră, însă o asemănare există și aici: Atunci când noi inaugurăm o Mișcare care își ia impulsul inițial direct din lumea spirituală, noi trebuie să facem cu totul abstracție de succes sau insucces, să nu ținem cont de ceea ce va urma și să nu decidem noi: noi modificăm cursul.

Într-adevăr, multe lucruri sunt de așteptat să devină foarte dificile. În ceea ce privește diminuarea forțelor fizice, se pune desigur problema de a se găsi mijloacele și căile care să ajute la refacerea acestor forțe fizice, însă aceia dintre dumneavoastră care vorbesc despre diminuarea forțelor sufletești ar trebui, măcar la început, să vă sfătuiți foarte intens cu voi înșivă, să vă răspundeți singuri la întrebarea: În ce măsură ceea ce curge din izvorul viu al acestei Mișcări religioase, pătrunsă de impulsul lui Christos, îmi poate menține în orice moment la înălțime forțele sufletești?

Forțele sufletești, iubiții mei prieteni, trebuie menținute la înălțime prin ceea ce curge prin cult și învățătură/doctrină. Pentru forțele fizice trebuie căutată însănătoșirea fizică. Pentru forțele sufletești ar fi însă – se poate spune chiar – un fel de punere la încercare a acestei Mișcări preoțești, dacă din situația acestei Mișcări preoțești se reușește să se scoată ceea ce menține la înălțime forțele sufletești și atunci când forțele fizice sunt încă foarte mult diminuate. Curaj, intensitate interioară pentru munca concretă, urmărire clară a țelurilor preoțești, legat de aceasta situarea sigură pe solul divin-omenesc, care poartă ferm sufletul în univers, toate acestea nu trebuie să le pierdem. Căci altminteri, aceasta ar fi o dovadă că tocmai acea parte, care ar trebui să fie factorul cel mai puternic, nu ar fi suficient de puternică. De asemenea, nici asta nu este corect. Este suficient de puternică. De aceea, diminuarea forțelor sufletești este ceva care este legat de un fel de iluzie, cel mai adesea de faptul că apar motive de depresie din cu totul alte părți, care întunecă razele luminoase ce pornesc din această Mișcare religioasă și împiedică diminuarea forțelor sufletești. Urmăriți aceste forțe sufletești, le veți găsi pretutindeni, chiar dacă s-ar crede că ele ar fi diminuate; ele sunt diminuate prin ceva exterior, prin ceva ce pune prea mare preț, prin ceva ce se încrede prea mult în aceste forțe sufletești și apelează prea puțin la izvorul spiritual însuși. Însă acest lucru se poate schimba dacă devii conștient în totalitate de înalta misiune a acestei profesii de preot.

Vedeți deci, dacă eu spun aceasta, am în vedere, desigur, că aceasta este deja condiția preliminară: să ne gândim în primul rând să facem ceva pentru a aduce breviarul, care este astfel periclitat, la eficiența sa originară. În orice caz, iubiții mei prieteni, aceste două lucruri trebuie să meargă mână în mână, dacă ar fi să se arate, și asta se poate întâmpla până mâine, că v-ați lămurit în privința întrebării – și anume, doar în privința forțelor sufletești, căci pentru forțele fizice noi avem instituții clinico-terapeutice –, cum să eliberați de orice iluzie, prin propriile voastre evaluări, ceea ce se referă la forțele sufletești, astfel încât Mișcării să-i rămână elanul pe care l-a avut la început. După aceea mai putem vorbi și despre ce anume este de făcut pentru a repara, chiar dacă nu ar fi posibilă recuperarea tuturor breviarelor, ceea ce s-a prejudiciat prin înstrăinarea breviarelor. Mai multe despre aceasta, mâine.