Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Ființe spirituale din natură


I. FIINŢE ELEMENTARE ALE PĂMÂNTULUI ŞI ALE APEI

Helsingfors, 3 aprilie 1912 (GA 136)

Mi s-a cerut de către prietenii noştri, când m-au invitat aici cu atâta dragoste, să vorbesc despre ceea ce se află, ca entităţi spirituale, în regnurile naturii şi în corpurile cereşti. Prin această temă vom atinge un domeniu care se află foarte departe de tot ce oferă astăzi omului cunoaşterea de tip intelectual a lumii exterioare. Va trebui chiar de la început să abordăm un domeniu a cărui realitate este, în prezent, negată de lumea exterioară. Aş putea să presupun însă, iubiţi prieteni, faptul că dumneavoastră, datorită studiilor privind ştiința spiritului pe care le-ați parcurs până în prezent, o să dați dovadă de înţelegere plină de sensibilitate şi afectivitate pentru lumea spirituală. În legătură cu felul în care vom aborda lucrurile, aceasta o vom stabili pe parcursul conferințelor. De altfel, totul va rezulta, într-o anumită privinţă, de la sine, dacă în decursul timpului am ajuns la înțelegerea, plină de sensibilitate şi afectivitate, a faptului că în spatele lumii senzoriale, în spatele lumii în care trăim, se află o lume spirituală, că aşa cum omul pătrunde lumea fizică fără să o considere o mare unitate, ci vede diferite plante, diferite animale, diferite minerale, diferite popoare şi oameni diferiți, fiecare cu specificul său, tot astfel poate să împartă lumea spirituală în categorii şi individualități specifice de entităţi spirituale. Astfel, ştiința spiritului nu vorbeşte numai despre o singură lume spirituală, în general, ci de entităţi şi puteri specifice, care se află în spatele lumii fizice.

De fapt, ce considerăm noi că este lumea fizică? În această privinţă trebuie să ne exprimăm foarte clar. Considerăm lume fizică tot ceea ce putem percepe cu ajutorul simţurilor noastre, vedem cu ochii, auzim cu urechile, pipăim cu mâinile. Lume fizică socotim, de asemenea, tot ce putem cuprinde cu gândirea, în măsura în care gândirea se apleacă asupra percepţiilor exterioare, asupra a ceea ce ne poate spune lumea înconjurătoare. Lume fizică trebuie să considerăm şi tot ceea ce noi înşine, ca oameni, creăm în cadrul acestei existenţe. S-ar putea, fireşte, să admitem cu uşurinţă că tot ceea ce noi creăm în lumea fizică aparţine de drept lumii fizice, dar trebuie să admitem şi faptul că oamenii, acţionând în lumea fizică, atrag spiritualul în această lume. Căci oamenii nu acţionează numai cum le dictează instinctele şi pasiunile, ci şi după principii morale; morala poate pătrunde în faptele şi acţiunile noastre. Fără îndoială, când acţionăm în virtutea unor principii morale, acestea atrag în acţiunile noastre impulsuri spirituale, dar scena pe care acţionăm moral este tot lumea fizică. Şi tot aşa cum în acţiunile noastre morale sunt antrenate impulsuri spirituale, la fel străbat spre noi impulsuri spirituale, prin culori, prin sunete, prin căldură sau frig, prin toate percepţiile noastre senzoriale.

Spiritualul este, la început, pentru percepţia exterioară, pentru tot ceea ce omul recunoaşte în exterior, ascuns, învăluit. Aceasta este caracteristica spiritualului, ca omul să-l poată recunoaşte numai dacă se străduieşte, măcar într-o mică măsură, să devină altul decât era mai înainte. Noi conlucrăm în reuniunile noastre spiritual-ştiinţifice. Da, auzim aici nu numai cutare sau cutare adevăr care ne spune: Există lumi diferite, omul se compune din diverse mădulare sau corpuri, sau cum dorim să le numim, ci lăsând să acţioneze asupra noastră asemenea adevăruri, chiar dacă nu remarcăm aceasta întotdeauna, sufletul nostru suferă, într-un fel, o modificare, chiar fără să trecem printr-o evoluţie esoterică. Ceea ce învăţăm în cadrul ştiinţei spiritului face ca sufletul nostru să fie altfel decât înainte. Comparaţi cum se prezintă astăzi sentimentele dumneavoastră, după ce aţi desfăşurat, timp de câţiva ani, o viaţă spirituală în comun, într-o grupă de lucru pe baza ştiinţei spiritului; comparaţi modul cum simţiţi, cum gândiţi cu modul cum gândeaţi şi simţeaţi mai înainte sau cum sunt şi gândesc oamenii care nu au nici un interes pentru ştiinţa spiritului; ştiinţa spiritului nu înseamnă doar însuşirea unor cunoştinţe, ştiinţa spiritului înseamnă o educaţie în cel mai larg înţeles, o autoeducaţie a propriului nostru suflet. Noi tindem către altceva, interesul şi atenţia pe care o avem pentru un lucru sau altul se vor modifica, vor deveni altele, după câţiva ani, dacă ne implicăm în ştiinţa spiritului. Ceea ce ne-a interesat înainte nu ne mai interesează acum, iar ceea ce nu ne-a interesat până acum începe să ne intereseze în mai mare măsură. Nu avem, pur şi simplu, voie să spunem: Numai cel care a trecut printr-o disciplină esoterică va avea o legătură cu lumea spirituală. Esoterismul nu începe cu evoluţia ocultă. În clipa în care ne apropiem de înţelegerea spiritual-ştiinţifică şi simţim ce cuprinde doctrina ştiinţei spiritului, apare deja esotericul, sufletul începe să se transforme, în noi se petrece ceva asemănător cu ce se întâmplă cu o fiinţă care mai înainte nu văzuse decât lumina şi întunericul şi care, apoi, printr-o modificare organică a ochilor începe să vadă şi culori: lumea ar apărea cu totul altfel pentru o asemenea fiinţă. Este nevoie să remarcăm şi apoi să recunoaştem că lumea începe să ne apară altfel dacă parcurgem câtva timp calea unei autoeducaţii spirituale, într-o comunitate de natură spiritual-ştiinţifică. Această autoeducaţie aparte faţă de lumea spirituală, sau pentru ce se află în spatele lucrurilor fizice, este rodul mişcării spiritual-ştiinţifice în lume, şi acesta este lucrul cel mai important pentru o înţelegere a spiritului. Trebuie să înţelegem că nu putem să ne însuşim o întelegere a spiritualului printr-un sentimentalism comun, sau pentru că spunem fără încetare că vrem să pătrundem sentimentele cu iubire. Aceasta o pot face şi alţii, oameni cumsecade, de altfel, dar care, în felul acesta, nu fac decât să-şi aroge o anumită trufie. Trebuie să ne fie foarte clar că educaţia sentimentelor se face lăsând să acţioneze asupra noastră cunoaşterea faptelor din lumea superioară, căci numai prin această cunoaştere sufletul ni se modelează şi se transformă. Această manieră specială de a educa sufletul pentru a avea atracţie faţă de lumea spirituală caracterizează cel mai bine un adept al ştiinţei spiritului. O asemenea înţelegere ne trebuie, dacă dorim să discutăm despre lucrurile care vor forma tema acestui ciclu de conferinţe.

Cine poate arunca o privire ocultă riguroasă – o privire de natură spirituală – dincolo de lucrurile fizice află acolo ceea ce se manifestă în natură ca tonuri, culoare, căldură, frig, ceea ce ne apare ca legi naturale şi totodată ca entităţi care nu se revelează pentru simţurile exterioare şi pentru înţelegerea exterioară, dar se află dincolo de lumea fizică. Apoi se pătrunde tot mai adânc şi se descoperă lumi cu entităţi de o categorie superioară. Dacă vrem să ne însuşim înţelegerea a ceea ce se află dincolo de lumea fizică, senzorială, trebuie, în temeiul sarcinii speciale ce mi s-a trasat aici, să pornim de la cel mai apropiat lucru pe care-l întâlnim dincolo de lumea senzorială în care ne aflăm; să vedem deci ce întâlnim mai întâi când se ridică cel dintâi văl pe care îl interpune percepţia senzorială asupra evenimentelor de natură spirituală. De fapt, lumea care se prezintă unei priviri oculte experimentate, ca fiind cea mai apropiată, surprinde cel mai adesea raţiunea pe care o avem în prezent, inteligenţa existentă astăzi. Eu mă adresez acum unor oameni care au cunoştintă de ştiinţa spiritului şi pot, de aceea, să presupun că dumneavoastră ştiţi că în spatele a ceea ce ne atrage atenţia, a ceea ce vedem cu ochii noştri la un om, sau pipăim cu mâinile sau putem înţelege cu inteligenţa noastră din anatomia sau fiziologia cunoscută în mod obişnuit, pe scurt, în spatele a ceea ce numim corp fizic, recunoaştem, în sensul ştiinţei spiritului, un prim element suprasensibil, pe care îl vom numi corp eteric sau chiar corp vital, corp al vieţii. Astăzi nu intenţionez să vorbesc despre alte elemente superioare ale naturii umane, ci vreau, deocamdată, să clarificăm faptul că privirea ocultă, singura în stare să contemple ceea ce se află în spatele corpului fizic, descoperă mai întâi corpul eteric sau vital. Acelaşi lucru îl poate face şi în ceea ce priveşte natura, lumea exterioară. Aşa cum omul poate fi contemplat în mod ocult, pentru a constata dacă are dincolo de corpul fizic şi altceva, de natură suprasensibilă, şi descoperim că el are un corp eteric, un corp vital, la fel putem să contemplăm şi natura, culorile, tonurile şi formele sale, regnurile sale, regnul mineral, vegetal şi animal, până la limita naturii fizice; aşa cum ştim că dincolo de corpul fizic uman se află un corp eteric sau vital, la fel vom afla un fel de corp eteric sau vital în spatele întregii naturi. Numai că este o mare deosebire între corpul eteric sau vital al naturii fizice şi cel al omului. Când privirea spirituală sau ocultă se îndreaptă spre corpul eteric sau vital al omului îl percepe ca pe o entitate, ca pe o formaţie unitară, ca pe o formă sau o structură închegată, coerentă. Când privirea ocultă scrutează ce se prezintă în natură, în exterior, ca formă, culoare, ca structuri minerale, vegetale sau animale, când privirea ocultă contemplă toate acestea, percepe corpul eteric sau vital al naturii fizice ca pe o pluralitate, ca pe o nesfârşită diversitate. Aceasta este marea deosebire: o entitate unitară în ce priveşte corpul eteric al omului, dar multe şi diferite entităţi în spatele naturii fizice.

Acum trebuie să vă dezvălui calea pe care se poate ajunge la susţinerea afirmaţiei pe care tocmai am făcut-o, şi anume că dincolo de lumea fizică se găseşte un corp eteric sau vital – respectiv, o lume eterică sau vitală – şi că acesta apare ca o diversitate de fiinţe diferenţiate. Vreau să vă arăt cum se ajunge la aceasta şi pot să o fac prin cuvinte simple: se ajunge la recunoaşterea lumii eterice simţind întreaga lume care ne înconjoară ca fiind ceva moral. Ce înseamnă să simţim natura în mod moral? Mai întâi, ne îndreptăm privirea în sus, în depărtările spaţiului cosmic, unde ne apare albastrul cerului. Să presupunem că facem aceasta într-o zi în care nici un nor, cât de mic, nici cea mai firavă urmă de nor argintiu nu întinează albastrul cerului. Noi nu apreciem această perspectivă în sens fizic, ca o realitate; ea ne apare mai curând ca o impresie pe care o face asupra noastră albastrul odihnitor al cerului. Să presupunem că putem să ne consacrăm mai mult timp acestei dăruiri-de-sine faţă de albastrul cerului şi că o putem face în aşa fel, încât reuşim să uităm tot ce ne înconjoară. Să presupunem, de asemenea, că am putea să uităm pentru o clipă toate senzaţiile exterioare, toate amintirile, toate grijile pe care viaţa ni le provoacă, toate supărările şi că putem să ne consacrăm cu totul doar impresiei pe care o face cerul albastru asupra noastră. Ceea ce vă spun acum poate experimenta orice om, când sufletul său are o pregătire corespunzătoare, ceea ce vă spun acum poate deveni în general o experienţă umană. Să presupunem, de asemenea, că sufletul nu contemplă nimic altceva decât albastrul cerului. Există atunci un moment de mare intensitate, un moment când dispare chiar albastrul cerului, când nu mai percepem culoarea, nimic din ce s-ar putea numi albastru, în orice limbă omenească. În momentul în care albastrul încetează de a mai fi albastru pentru noi şi ne concentrăm asupra propriului suflet, vom simţi o senzaţie cu totul aparte. Albastrul se stinge şi în faţa noastră apare infinitul, iar în acest infinit se revarsă o dispoziţie cu totul aparte a sufletului, un sentiment deosebit, o sensibilitate pe care nu am mai avut-o, în vidul care se formează acolo unde mai înainte era albastrul. Şi dacă dorim să dăm şi un nume acestei stări, avem pentru aceasta un singur cuvânt: evlavie; sufletul se simte plin de evlavie faţă de această nemărginire, se dăruieşte cu evlavie. Toate simţămintele religioase din evoluţia omenirii au, de fapt, o nuanţă care include ceea ce numim acum, aici, evlavie. Impresia pe care ne-o provoacă bolta albastră a cerului a devenit devoţiune evlavioasă, simţire religioasă, morală. Albastrul a determinat un sentiment moral care cuprinde sufletul nostru: dispărând, albastrul reînvie în sufletul nostru ca simţire morală faţă de lumea exterioară.

Vrem să ne concentrăm acum asupra unui alt sentiment, care ne poate oferi, dar într-un alt mod, o dispoziţie morală pentru natura exterioară. Să privim natura când arborii înmuguresc şi pajiştile sunt năpădite de verdeaţă, să ne concentrăm asupra a ceea ce este verde, acel verde care acoperă pământul în multiple feluri şi nuanţe, acel verde care ne întâmpină de sus, din copaci, şi să procedăm din nou în aşa fel, încât să uităm tot ce poate acţiona asupra sufletului ca impresie exterioară; pur şi simplu, să ne contopim cu tot ce se prezintă în faţa noastră ca verde. Dacă reuşim aceasta, putem să ajungem la starea în care verdele se transformă pentru noi în esenţa verdelui, aşa cum mai înainte albastrul s-a transformat în esenţa albastrului. Noi nu putem, deci, să mai spunem că o culoare apare în faţa privirii noastre, pentru motivul că, de fapt, sufletul percepe acum culoarea în alt fel; trebuie să remarc că eu spun lucruri pe care le poate experimenta în sinea lui oricine are o pregătire corespunzătoare. Sufletul simte: Acuma înţeleg ceea ce trăiesc atunci când îmi reprezint ceva, când gândesc sau creez, când se deschide în mine o idee, un gând sau când o reprezentare răsună în mine! Toate acestea le înţeleg abia acum, abia acum învăţ ce înseamnă germinarea verdelui peste tot, în jurul meu. Încep să realizez cum partea cea mai intimă a sufletului meu se reflectă în natura exterioară, atunci când aceasta a dispărut ca expresie exterioară şi a rămas în mine doar ca impresie morală. Verdele plantelor îmi spune ce ar trebui să simt în mine însumi când sufletul este binecuvântat să gândească gândurile, să nutrească reprezentările. Din nou o impresie din natura exterioară se transformă într-un sentiment moral.

Să privim o câmpie acoperită cu albul zăpezii, în acelaşi mod în care am contemplat albastrul cerului şi verdele păşunilor care au provocat în noi un sentiment moral. Sentimentul moral poate apărea în sensul a tot ceea ce noi numim manifestări sau fenomene ale materiei în lume. Şi numai după ce, privind albul câmpiilor înzăpezite, uităm tot ce este de prisos simţim albul şi, lăsându-l să dispară, căpătăm înţelegere pentru tot ce cuprinde lumea ca materie. Atunci simţim materia ca fiind ceva viu în lume.

În felul acesta putem transforma toate impresiile exterioare, atât pe cele vizuale, cât şi pe cele auditive, în simţăminte morale. Să presupunem că auzim un sunet şi apoi ascultăm octava acestuia. Dacă faţă de acest dublu sunet ne acordăm sufletul în aşa fel, încât el uită orice altceva, îndepărtează din sine tot ce a fost mai înainte şi apoi, dăruit cu totul acestui simtământ, reuşeşte să nu le mai audă, şi nu le mai dă nici o atenţie, ne dăm seama că în sufletul nostru şi-a făcut apariţia un simţământ moral. Simţim că apoi apare o înţelegere spirituală pentru ceea ce trăim în clipa aceea, când îşi face apariţia în noi o dorinţă care vrea să ne conducă spre altceva şi atunci raţiunea noastră acţionează asupra acestei dorinţe. Armonizarea între dorinţă şi raţiune, între gând şi faptă, aşa cum se manifestă ele în om, sufletul o percepe ca pe un sunet împreună cu octava sa.

Astfel acţionează asupra noastră cele mai diverse impresii senzoriale. În felul acesta, ceea ce există în natură, în jurul nostru, percepem prin simţurile noastre, lăsându-le totodată să dispară, astfel că acest înveliş senzorial este îndepărtat; apar atunci, peste tot, simţăminte morale de simpatie şi antipatie. Şi dacă ne deprindem, în acest fel, să dăm la o parte tot ce vedem cu ochii, tot ce aud urechile noastre, tot ce atingem şi pipăim cu mâinile, ceea ce inteligenţa bazată pe creier înţelege şi ne obişnuim să stăm totuşi faţă în faţă cu lumea, atunci în noi acţionează ceva mai profund decât forţa vizuală a ochilor, decât forţa auditivă a urechilor, decât forţa raţională a gândirii şi ne aflăm faţă în faţă cu o fiinţă mai profundă a lumii exterioare. Atunci acţionează asupra noastră depărtările fără sfârşit. Atunci acţionează asupra noastră corpul vegetal, în aşa fel încât simţim că noi înşine înflorim spiritual în interiorul nostru. Atunci învelişul alb al zăpezii acţionează în aşa fel, încât dobândim înţelegere pentru ce este de fapt materia, pentru tot ce este substanţă în lume. Lumea capătă o dimensiune mai profundă în noi decât o avea mai înainte. Acum vălul exterior al naturii este dat la o parte şi noi pătrundem într-o lume care se află în spatele acestui văl.

Aşa cum, privind dincolo de corpul fizic al omului, ajungem la corpul său eteric sau vital, la fel, ajungem pe această cale într-un ţinut unde ni se dezvăluie, încetul cu încetul, o diversitate de entităţi, entităţi care există şi deţin puterea în spatele regnului mineral, în spatele regnului vegetal şi al celui animal. Lumea eterică apare în faţa noastră încetul cu încetul, diferenţiată în toate amănuntele sale. Ceea ce apare omului în felul acesta se numeşte în ştiinţa ocultă lumea elementară, iar entităţile spirituale la care se ajunge când s-a parcurs drumul despre care am vorbit sunt spiritele elementare, ascunse în spatele oricărei realităţi fizico-sensibile.

Am spus deja că, în timp ce corpul eteric al omului este unitar, ceea ce percepem ca lume eterică a întregii naturi este o pluralitate, o diversitate. Cum reuşim oare ca acolo unde tot ce percepem este nou să descriem ceea ce din spatele naturii exterioare pătrunde treptat până la noi? Ei bine, vom reuşi, dacă ne vom servi de comparaţii cu ceva ce ne este cunoscut. În această diversitate care se află în spatele lumii fizice găsim la început entităţi care pentru privirea ocultă prezintă imagini închegate. Da, trebuie să ne referim la ceva deja cunoscut pentru a caracteriza ceea ce întâlnim mai întâi aici. Noi conştientizăm imagini închegate, entităţi cu o anumită configuraţie şi net delimitate, percepem acele entităţi care au o formă şi structură stabile, ce pot fi descrise. Aceste entităţi reprezintă o primă clasă în rândul celor pe care le întâlnim în spatele lumii fizice, sensibile. O a doua clasă de entităţi o putem descrie numai dacă facem abstracţie de ceea ce are forme stabile, care se poate exprima prin metamorfoză, transformări ale formei. Aceste entităţi formează a doua categorie care se arată privirii oculte. Fiinţele care au forme şi contururi precise aparţin unei clase, cele care îşi modifică aspectul în orice clipă, care în timp ce se îndreaptă spre noi şi credem că le-am perceput îşi schimbă deja forma, astfel încât le putem urmări numai dacă sufletul nostru devine mobil şi receptiv, aparţin celei de a doua clase.

Privirea ocultă descoperă prima clasă de entităţi, cele care au o formă clar conturată, atunci când pătrunde în adâncurile Pământului, aşa cum am arătat. Am spus că trebuie să ridicăm tot ce acţionează în lumea exterioară asupra noastră la nivelul de acţiune morală, aşa cum am descris deja. Am arătat cum poate fi transformat în impresie morală albastrul cerului, verdele plantelor sau albul zăpezii. Să presupunem acum că pătrundem în interiorul Pământului. Dacă însoţim, să spunem, muncitorii din mine, putem ajunge în interiorul Pământului. Este un loc unde ochii nu se pot acomoda, de la început, în aşa fel încât privirea să se transforme într-o impresie morală. Constatăm însă că simţim o oarecare căldură, mai bine spus, diferenţe de căldură. La început aceasta trebuie să simţim; este impresia fizică produsă de natură când pătrundem în interiorul Pământului. După ce sesizăm aceste diferenţe de căldură, aceste modificări de căldură, şi nu mai dăm atenţie lucrurilor ce acţionau asupra simţurilor noastre mai înainte, atunci, chiar prin această pătrundere în interiorul Pământului, prin faptul că ne simţim legaţi de ceea ce este activ în interiorul Pământului, obţinem o anumită trăire. Dacă ignorăm tot ce produce impresii, dacă ne străduim să nu mai simţim nimic, nici chiar diferenţele de căldură, prin care am făcut numai o pregătire, dacă ne străduim să nu auzim nimic, să nu vedem nimic, ci lăsăm ca impresia să acţioneze în asa fel încât să izvorască din sufletul nostru ceva moral, atunci ne apare în faţa privirii oculte acea clasă de entităţi creatoare din natură care, pentru cercetătorul spiritual, pentru ocultist, sunt active propriu-zis în tot ce este pământesc, mai cu seamă în tot ce este de natură metalică. Aceste entităţi se exprimă în cunoaşterea imaginativă a ocultistului prin forme bine conturate, cât se poate de variate. Cel care are o educaţie spirituală şi în acelaşi timp o anumită dragoste pentru aceste lucruri – care aparţine în mod necesar acestui domeniu – însoţeşte minerii şi pătrunde în mină, iar acolo, jos, în subteran, poate să uite impresiile exterioare, acela simte cum îi apare imaginativ clasa următoare de entităţi care acţionează în mod creator în spatele a tot ce ţine de Pământ, a tot ce este metal. Astăzi încă nu vreau să vă vorbesc despre felul cum au fost asimilate de poveştile şi legendele populare şi care este real, ci doresc, mai curând, să vă expun faptele în mod sec, aşa cum se prezintă ele privirii oculte. Căci, având în vedere tema care mi s-a dat, trebuie să procedez empiric, să descriu mai întâi ce se află în mod real în diferitele regnuri ale naturii. Aşa am înţeles eu lucrurile.

Aşa cum prin intermediul privirii oculte putem percepe imaginativ, în acest fel, entităţi ale naturii bine conturate, entităţi cu forme precise, la care distingem limite şi le putem desena, există şi posibilitatea ca privirea ocultă să sesizeze entităţi care se află nemijlocit în spatele vălului care acoperă natura fizică. Dacă într-o zi, când condiţiile atmosferice se schimbă de la o clipă la alta, când, de exemplu, se formează nori şi din nori începe să cadă ploaia, când, poate, se ridică negura, dacă într-o asemenea zi ne îndreptăm atenţia asupra acestor fenomene în acelaşi mod pe care l-am descris mai înainte, astfel ca să apară o impresie morală în locul celei fizice, atunci putem, din nou, să avem o anumită trăire precisă. Aceasta se întâmplă îndeosebi când ne dăruim unui fenomen specific, să spunem, în cazul căderilor de apă, când picăturile se pulverizează, sau în cazul unei mase lichide care se sparge ca un val marin. Când atenţia noastră se concentrează asupra unor ceţuri care se formează şi se destramă neîncetat, iar aburii se ridică în aer de parcă ar fi un fum, sau atunci când cade o ploaie fină sau doar simţim în aer stropi uşori – când faţă de toate aceste fenomene ne formăm sentimente morale, atunci apare în faţa noastră a doua clasă de entităţi, faţă de care, pentru a le caracteriza, putem utiliza cuvintele metamorfoză, transformare. Această a doua clasă de entităţi nu o putem desena, aşa cum nu am putea reprezenta printr-un desen un fulger. S-ar putea contura, la un moment dat, a anumită formă, dar aceasta nu durează decât o singură clipă; în clipa următoare totul se schimbă. Asemenea entităţi, a căror formă este într-o permanentă schimbare şi al căror simbol îl putem găsi, cu ajutorul unei imaginaţiuni, cel mult în forma norilor în continuă mişcare şi schimbare, ne apar ca reprezentând cea de a doua clasă de entităţi.

Ca ocultişti, putem face însă cunoştinţă cu aceste entităţi şi într-un alt mod. Când privim plantele care răsar primăvara din pământ – dar atenţie! când dau primele rămurele verzi, nu mai târziu, când e gata să apară fructul – privirea ocultă simte că aceleaşi entităţi pe care le-am descoperit în vaporii de apă, care se pulverizează necontenit, sau în pâcla care se formează înconjoară, ca nişte valuri, mugurii plantelor. Putem, deci, spune că atunci când vedem plante ieşind din pământ le vedem, cu privirea ocultă, înconjurate ca de nişte valuri de aceste entităţi aflate într-o permanentă schimbare. Şi privirea ocultă simte atunci că ceea ce acolo, sus, în mod invizibil, acţionează şi fiinţează deasupra mugurilor plantelor are legătură cu ceea ce face ca planta să iasă din pământ, să răsară. Da, vedeţi dumneavoastră, iubiţii mei prieteni, ştiinţa fizică recunoaşte numai creşterea plantelor, numai faptul că planta are o forţă vegetativă care o face să crească de jos în sus. Dar ocultistul, cel care cercetează spiritual faptele, ştie că în cazul florii mai intervine şi altceva. Să presupunem că avem un lăstar. Ocultistul recunoaşte în jurul lăstarului entităţi a căror formă se transformă necontenit, metamorfozându-se, care parcă sunt eliberate din ambianţă şi ţâşnesc în jos; acest lucru nu se desfăşoară aşa simplu, cum se întâmplă în cazul principiului fizic de creştere a plantei, de jos în sus, ci aceste entităţi acţionează de sus în jos, contribuind la ieşirea plantei din pământ. Astfel, primăvara, când pământul se acoperă cu verdeaţă, privirea ocultă simte nişte forţe naturale ce coboară din Cosmos, care scot la suprafaţă ceea ce se află în sol, pentru ca ceea ce există în interiorul Pământului să poată deveni vizibil cerului, lumii exterioare. În jurul plantelor există ceva permanent mişcător şi este caracteristic faptul că privirea ocultă îşi dezvoltă sentimentul că în jurul plantelor gravitează aceleaşi elemente care există în apa care se evaporă şi se condensează, apoi, în ploaie. Aceasta este a doua clasă de, să le spunem, forţe şi entităţi naturale.

Mâine, când vom trece la descrierea celei de a treia şi a patra clase de entităţi, care sunt şi mai interesante, lucrurile se vor preciza. Atunci când facem obsetvaţii care sunt departe de conştienţa actuală a omenirii, trebuie să avem în vedere că tot ceea ce întâlnim în lumea fizică este impregnat de ceva spiritual. Aşa cum trebuie să gândim omul individual ca fiind pătruns de ceea ce privirea ocultă percepe drept corp eteric, tot astfel ceea ce fiinţează şi acţionează în lume trebuie gândit ca fiind pătruns de o multitudine, de o diversitate de forţe şi entităţi spirituale, vii. Calea pe care trebuie să o parcurgă consideraţiile noastre este, mai întâi, descrierea faptelor pe care privirea ocultă le poate percepe în legătură cu lumea exterioară, fapte care apar când privim în adâncul Pământului sau în atmosferă, ceea ce se petrece în fiecare regn al naturii, fapte care au loc în nesfârşitul cerului, în planetele în mişcare, în stelele fixe care împânzesc spaţiul ceresc, iar întregul să-l legăm abia în final, când vom avea de-a face cu un fel de cunoaştere teoretică ce ne poate lămuri asupra a ceea ce se află la baza spirituală a universului fizic şi a diverselor sale regnuri şi domenii.