Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Despre lucrarea îngerilor şi a altor entități ierarhice


VI. CUNOAŞEREA ENTITĂŢILOR SUPERIOARE ÎN DIFERITE EPOCI

Pornind de la ceea ce a trebuit să vă comunic în cadrul cursului ţinut în perioada Congresului nostru de Crăciun [Nota 19], aş dori să vă mai spun, în aceste trei conferinţe, care vor fi ţinute seara, câte ceva în legătură cu acea evoluţie din epoca modernă care se îndreaptă spre cercetarea vieţii spirituale. Se vorbeşte mult, sub numele de rosicrucianism şi sub alte denumiri oculte, de această evoluţie spiritual-ştiinţifică modernă şi eu aş vrea să vă descriu acum aspectele interioare ale cercetării vieţii spirituale. Pentru aceasta va fi necesar să spunem azi, în introducere, unele lucruri referitoare la întreaga natură a reprezentărilor care s-a stabilit prin secolele IX, X, XI, d.Chr., şi a dispărut apoi, de fapt, de-abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ba s-a păstrat, la câţiva întârziaţi, până în secolul al XIX-lea. Prin urmare, azi nu vreau să adopt punctul de vedere istoric, ci doresc să aduc în faţa sufletelor dumneavoastră un număr de reprezentări trăite lăuntric de anumite personalităţi. De obicei, azi nimeni nu se gândeşte cât de diferite erau reprezentările celor care se socoteau oameni ai cunoaşterii, cu relativ puţin timp în urmă, cât de diferite erau reprezentările lor de acelea ale oamenilor de azi. În zilele noastre se vorbeşte de elementele chimice, de vreo şaptezeci–optzeci de elemente şi nimeni nu-şi dă seama că, de fapt, se spune groaznic de puţin când un element e desemnat drept oxigen, azot etc. Fiindcă oxigenul este ceva care există numai în anumite condiții, în anumite condiţii date de stările calorice şi de alte stări ale vieţii de pe Pământ. Niciun om cu o minte sănătoasă nu poate lega noţiunea de realitate de ceva care, dacă se ridică temperatura cu atâtea şi atâtea grade, nu mai există în acelaşi fel, în aceeaşi măsură în care el există în condiţiile în care omul trăieşte pe Pământ ca om fizic. Şi tocmai asemenea noţiuni, asemenea reprezentări, tendinţa de a depăşi relativitatea existenţei şi de a ieşi spre o existenţă reală, acest ţel a stat la baza vieţii de cercetare din prima parte a Evului Mediu, din perioada de mijloc a Evului Mediu.

De aceea, eu iau în considerare o trecere de la secolul al IX-lea la secolul al X-lea d.Chr., fiindcă înainte toate concepţiile oamenilor mai erau încă foarte spirituale. De exemplu, nu l-ai fi putut convinge pe un ştiutor adevărat din secolul al IX-lea că îngerii sau arhanghelii sau serafimii nu au acelaşi grad de realitate, vreau să spun, numai de realitate, ca şi oamenii fizici, pe care-i vedem cu ochii. Veţi constata că în perioada anterioară secolului al X-lea, ştiutorii vorbesc de entităţile spirituale, de aşa-numitele inteligenţe ale Cosmosului, ca de nişte entităţi care, ei bine, pot fi întâlnite, chiar dacă oamenii ştiau că a trecut demult epoca în care acesta era un obiect de percepţie pentru toată lumea. Ei ştiau, însă, că în anumite condiţii efectul se produce. Nu trebuie, de exemplu, să trecem deloc cu vederea faptul că, până prin secolele IX, X, multor naturi preoţeşti, multor naturi de preoţi catolici, le era absolut clar că, la un act sau altul din cadrul mesei, avuseseră întâlnirea cu nişte entităţi spirituale, cu nişte inteligenţe ale Cosmosului.

Dar, de prin secolele IX, X, din conştienţa oamenilor a dispărut treptat legătura directă cu inteligenţele propriu-zise ale Universului şi a apărut într-o măsură din ce în ce mai mare conştienţa despre elementele Cosmosului, pământ, lichid sau apă, aer, căldură sau foc. Aşa că, exact la fel cum înainte se vorbea de existenţa unor inteligenţe cosmice care reglementează mişcările planetelor, care fac planetele să treacă pe lângă stelele fixe etc., de atunci înainte s-a vorbit, aş zice, de ambianţa nemijlocită a lumii pământeşti. S-a vorbit de elementele pământ, apă, aer, foc. Substanţele chimice, în sensul de azi, nu erau luate în considerare. Ele au început să fie luate în considerare mult mai târziu. Dar dumneavoastră v-aţi face o reprezentare cu totul greşită dacă v-aţi gândi că, încă şi în secolele XII–XIV, ba, într-un anumit sens, chiar până în secolul al XVIII-lea, ştiutorii îşi reprezentau prin căldură, aer, apă, pământ ceea ce îşi reprezintă oamenii de azi. Azi oamenii nu mai vorbesc de căldură decât drept o stare în care se află corpurile. Despre un eteric al căldurii propriu-zis nu se mai vorbeşte. Dar aer, apă – ele au devenit pentru oamenii de azi lucurile cele mai abstracte, aş zice, şi e necesar, fără îndoială, să ne adâncim în felul cum arătau cândva aceste reprezentări. Şi azi aş dori să vă dau o imagine a felului cum vorbeau ştiutorii în perioada amintită.

Când mi-am scris cartea Ştiinţa ocultă am fost nevoit să pun de acord măcar în parte felul cum descriu eu acolo evoluţia Pământului cu reprezentările obişnuite ale epocii prezente. În secolele XIII–XII ele ar fi putut să fie făcute alfel. De exemplu, într-un anumit capitol din Ştiinţa ocultă s-ar fi putut găsi următoarele. Pe atunci ar fi fost necesar să se creeze mai întâi o reprezentare despre entităţile pe care le putem desemna drept entităţile primei ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri. Şi Serafimii ar fi fost caracterizaţi ca fiind nişte entităţi la care subiectul şi obiectul coincid, care n-ar fi spus: În afara mea sunt nişte lucruri„ ci: Lumea este şi eu sunt lumea şi lumea este eu; nişte entităţi care ştiu numai de ele însele, şi anume, în aşa fel încât aceste entităţi, aceşti Serafimi ştiu de ei înşişi printr-o trăire din care omul are numai un reflex palid, când el are trăirea care-l transpune într-o stare de entuziasm ardent.

Uneori e chiar foarte greu să-i explici omului actual ce este un entuziasm ardent, fiindcă pe la începutul secolului al XIX-lea încă se ştia mai bine decât azi ce este un entuziasm ardent. Pe atunci se mai întâmpla ca un poet sau altul să-şi recite o poezie în faţa publicului şi, de entuziasm, oamenii să se comporte în aşa fel încât omul actual ar spune – scuzaţi, vă rog, dar chiar aşa era: Dar ăştia au înnebnit cu toţii! Ei se puneau în mişcare, erau pătrunşi de căldură. În zilele noastre începi să îngheţi de frig tocmai când eşti de părere că oamenii ar trebui să fie cuprinşi de entuziasm.

Şi prin acest element al entuziasmului, care era mai ales în Europa Centrală şi în cea Răsăriteană, prin acest entuziasm sufletesc, prin faptul că el era ridicat în conştienţă, fiind un element unitar al conştienţei, prin el trebuie să ne reprezentăm viaţa interioară a serafimilor. Şi noi trebuie să ne reprezentăm conştienţa Heruvimilor drept conştienţă cu totul limpede, luminoasă, astfel încât gândul devine în mod nemijlocit lumină, el luminează totul. Şi, purtând plin de îndurare, purtând lumile, elementul Tronurilor.

fig.1
tabla 1 Tabla 1
Fig.1 [mărește imaginea]

Ei bine, avem aici o schiţă. Aş mai putea vorbi mult despre aceasta. Dar, pentru început, am vrut să vă spun doar că în acea vreme s-ar fi încercat să se caracterizeze mai întâi Serafimii, Heruvimii, Tronurile cu însuşirile lor esenţiale. Apoi s-ar fi spus: Corul Serafimilor, al Heruvimilor, al Tronurilor lucrează împreună, şi anume, în aşa fel încât Tronurile pun bazele unui sâmbure (vezi desenul; mijloc – roşu-liliachiu); Heruvimii fac să se reverse din acest sâmbure propria lor fiinţă luminoasă (inelul galben). Serafimii învăluie totul într-o mantie de entuziasm, care radiază până departe în spaţiul cosmic (învelişul roşu).

Dar toate acestea sunt nişte entităţi: în mijloc – Tronurile, în ambianţă – Heruvimii, în partea cea mai exterioară – Serafimii. Sunt nişte entităţi care îşi împletec zborul, faptele, gândirea, voinţa, simţirea. Sunt nişte realităţi fiinţiale. Şi când o fiinţă care ar fi avut capacitatea de a simţi corespunzătoare ar fi pornit prin spaţiul cosmic, unde Tronurile ar fi format un asemenea sâmbure, Heruvimii un fel de ambianţă, Serafimii un fel de încheiere spre exterior, dacă o asemenea fiinţă ar fi intrat în sfera de activitate a primei ierarhii, ea ar fi simţit căldură diferenţiată, ar fi simţit în diferse locuri căldură, într-un loc o căldură mai ridicată, una mai scăzută. Dar totul sub formă sufletesc-spirituală, dar sufletesc-spirituală în aşa fel încât trăirea sufletească ar fi, totodată, în simţurile noastre, o trăire fizică, astfel încât, aşadar, când fiinţa se simte încălzită sufleteşte e prezentă cu adevărat senzaţia pe care o aveţi când vă aflaţi într-o încăpere bine încălzită. O asemenea conglomerare de entităţi ale primei ierarhii a avut loc cândva în Cosmos şi aceasta a constituit existenţa saturniană. Căldura e doar expresia faptului că aceste entităţi există. Căldura nu este nimic, ea e doar expresia faptului că aceste entităţi există.

Aş vrea să folosesc o imagine care poate va lămuri puţin lucrurile. Gândiţi-vă că un om vă este drag. Prezenţa lui vă încălzeşte. Şi mai gândiţi-vă că vine acum un om al abstractivismului extrem şi spune: Ei, omul nu mă interesează, de fapt, fac abstracţie de el, pe mine mă interesează numai căldura pe care o răspândeşte. Dar nu spune deloc: Mă interesează numai căldura pe care o răspândeşte, ci: Mă interesează numai căldura. El spune prostii, bineînţeles, fiindcă, dacă un om care răspândeşte căldură a plecat, dispare şi căldura. Căldura este ceva care există numai dacă omul e prezent. În sine, ea nu e nimic. Omul trebuie să fie prezent când e prezentă căldura. Tot aşa, Serafimii, Heruvimii, Tronurile trebuie să fie prezente, altfel nici căldura nu e prezentă. Căldura este numai revelarea Serafimilor, a Heruvimilor şi a Tronurilor.

Vedeţi dumneavoastră, în vremea la care mă refer a existat în mod real, până jos, la desenele colorate, ceea ce v-am descris adineaori. Când se vorbea de elemente, de elementul căldură, se înțelegea, de fapt: Heruvimi, Serafimi,Tronuri. Şi aceasta este existenţa saturniană.

Acum, se mergea mai departe şi se spunea: Numai Serafimii, Heruvimii, Tronurile au puterea de a face să apară aşa ceva în Cosmos. Numai această cea mai înaltă ierarhie are capacitatea de a face să apară aşa ceva în Cosmos. Dar, prin faptul că cea mai înaltă ierarhie a făcut să apară aşa ceva în punctul de plecare al unei deveniri cosmice, evoluţia a putut merge mai departe. S-ar putea spune că fiii Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor au putut duce evoluţia mai departe. Şi aceasta s-a petrecut în aşa fel încât entităţile ierarhiei a doua, create de Serafimi, Heruvimi, Tronuri, spiritele Kyriotetes, Dynamis, Exusiai au pătruns în acest spaţiu care, să zicem, fusese plăsmuit de Serafimi, Heruvimi şi Tronuri sub forma saturniană, care fusese format în mod saturnian, din căldură. Aici au pătruns apoi entităţile mai tinere, mai tinere din punct de vedere cosmic, bineînțeles. Şi cum au acţionat aceste entităţi mai tinere din punct de vedere cosmic? În timp ce entităţile numite Heruvimi, Serafimi şi Tronuri se revelau ele însele în elementul căldurii, entităţile celei de a doua ierarhii se revelau în elementul lumină. Aici (vezi fig.2, tabla 1 dreapta, fundalul roşu), partea saturniană e întunecată, ea furnizează căldură. Iar în sânul lumii obscure, întunecate a existenţei saturniene apare ceea ce poate lua naştere prin activitatea desfăşurată de fiii primei ierarhii, adică a spiritelor Exusiai, Dynamis, Kyriotetes.

fig.2
Tabla 1
Fig.2

Ceea ce se produce în sânul acestei călduri saturniene ia naştere prin faptul că pătrunderea celei de-a doua ierarhii înseamnă o străluminare lăuntrică. Ea e legată de o densificare a căldurii. Din simplul element al căldurii se formează aer. Şi avem, pe de o parte, pătrunzând în revelarea luminii, ierarhia a doua. Dar dumneavoastră trebuie să vă reprezentaţi acum în mod clar că, în realitate, aici pătrund nişte entităţi. Pentru o fiinţă cu o capacitate de percepţie corespunzătoare, aici pătrunde lumină. Lumina este aceea care desemnează căile acestor entităţi. Când undeva pătrunde lumină, în anumite condiţii apare umbră, întuneric, o umbră întunecată. Prin pătrunderea celei de a doua ierarhii s-a format, de asemenea, umbră. Ce era această umbră? Aerul. Şi, într-adevăr, până prin secolele XV, XVI s-a ştiut ce este aerul. Apoi se ştie numai că aerul e compus din oxigen, azot etc., dar prin aceasta nu se spune mai mult decât ceea ce ar spune cineva despre un ceas, să zicem, afirmând că el e compus din sticlă şi argint. Prin aceasta el n-a spus nimic despre ceas. Nu spunem absolut nimic despre aer ca fenomen cosmic când afirmăm că e format din oxigen şi azot, dar am spus mult despre aer dacă ştim: Din Cosmos, aerul este umbra luminii. Aşa că acum avem cu adevărat, prin pătrunderea celei de a doua ierarhii în căldura saturniană, pătrunderea luminii (razele albe) şi avem umbra luminii, aerul (liniile verzi şerpuite). Iar unde se formează acest lucru este Soare. Aşa ar fi trebuit să se vorbească, de fapt, în secolele XIII, XII.

Mergem acum mai departe. Evoluţia care are loc în continuare e condusă, la rândul ei, de fiii celei de-a doua ierarhii, de Arhai, Arhangheli, Îngeri. Aceste entităţi aduc ceva nou în elementul dătător de lumină, care a pătruns mai întâi prin cea de a doua ierarhie, care a atras după sine umbra sa, întunericul-umbră – nu întunericul neutru, indiferent, întunericul saturnian, care era, pur şi simplu, absenţa luminii, ci acela care a elaborat opusul luminii. Cea de a treia ierarhie, Arhaii, Arhanghelii, Îngerii, adauagă acestei evoluţii, prin propria lor entitate, un element asemănător cu dorinţa umană, cu pornirea umană de a dobândi ceva, de a duce dorul după ceva.

Prin aceasta, s-a întâmplat lucrul următor: un arhai sau un înger, să zicem, a intrat aici (vezi fig.2 punctul de pe raza de lumină, dreapta) şi a căzut pe un element al luminii, pe un loc al luminii, aş zice. În acest loc al luminii el a primit, prin receptivitatea pentru lumină, imboldul spre întuneric, dorinţa de întuneric. Îngerul a introdus lumina în întuneric sau un înger a introdus întunericul în lumină. Aceste entităţi devin mijlocitorii, mesagerii dintre lumină şi întuneric. Iar urmarea a fost că ceea ce înainte doar strălucea în lumină şi atrăgea după sine umbra sa, întunericul aeriform întunecat, a început să irizeze în toate culorile, lumina a apărut în întuneric, întunericul în lumină. A treia ierarhie este aceea care a făcut să apară, din lumină şi întuneric, culoarea.

Vedeţi, aici trebuie să puneţi în faţa sufletului dumneavoastră ceva care ţine de documentaţia istorică, dacă pot spune aşa. În vremea lui Aristotel [Nota 20] încă se mai ştia, atunci când, în cadrul Misteriului, cineva întreba de originea culorilor, că ea are legătură cu entităţile celei de a treia ierarhii. În a sa Armonie a culorilor [Nota 21], Aristotel spune: Culoarea este conlucrarea dintre lumină şi întuneric. Dar acest element spiritual, ideea că în spatele căldurii trebuie să vedem entităţile primei ierarhii, în spatele luminii şi al umbrei sale, adică al întunericului – entităţile celei de a doua ierarhii, în spatele irizării multicolore, într-un context cosmic, entităţile celei de a treia ierarhii, acestă idee s-a pierdut. Şi n-a rămas altceva decât nefericita teorie newtoniană a culorilor, la care, până prin secolul al XVIII-lea, inițiaţii zâmbeau, dar care a devenit apoi crezul specialiştilor în fizică.

Cine e în stare să vorbească în sensul teoriei newtoniene a culorilor trebuie să-şi fi pierdut orice noţiune despre lumea spirituală. Dar dacă cineva, cum a fost Goethe, mai era incitat lăuntric de către lumea spirituală, el se revoltă. El vine cu ideea justă, aşa cum a făcut Goethe, şi înjură. Goethe n-a înjurat niciodată cu atâta vehemenţă ca atunci când a trebuit să-l critice pe Newton; el a criticat foarte tare teoria aceea absurdă. Azi asemenea lucruri nu pot fi înțelese, din simplul motiv că pentru fizicienii de azi e nebun acela care nu admite teoria newtoniană a culorilor. Totuşi, în epoca sa, Goethe n-a fost cu totul singur. El a fost singurul care a spus în mod public aceste lucruri, dar ştiutorii, chiar şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cunoşteau foarte bine cum izvorăsc culorile din sânul spiritualului.

Dar, vedeţi dumneavoastră, aerul este umbra luminii. Şi la fel cum, atunci când apare lumina, este prezentă, în anumite condiţii, umbra întunecată, tot astfel, când e prezentă o culoare şi când ea acţionează ca realitate – şi ea putea să facă acest lucru, cât timp pătrundea în elementul aer –, când culoarea se pulverizează în elementul aer, când ea acţionează în elementul aer, deci, când ea este ceva, nu un simplu reflex, nu doar culoarea- reflex, ci o realitate, care se pulverizează în elementul aer, atunci, în anumite condiţii, la fel cum prin presiune se formează o contrapresiune, din elementul culoare real ia naştere elementul lichid, apa. După cum, dacă gândim cosmic, umbra luminii e aerul, tot aşa apa este reflexul, creaţia în Cosmos a elementului culoare.

Dumneavoastră veţi spune: Nu înţeleg toate acestea. Dar ia încercaţi să sesizaţi o dată elementul culoare şi sensul său real.

Roşu – ei da, credeţi oare că roşul este cu adevărat, în entitatea sa, numai o suprafaţă neutră, aşa cum considerăm de obicei? Roşul este ceva care ne atacă. Am spus-o adeseori. Am vrea să fugim de roşu, el ne împinge înapoi. Albastrul-violet, după el am vrea să fugim, el fuge mereu de noi, devine tot mai adânc şi mai adânc. În culori totul trăieşte. Culorile sunt o lume, iar elementul sufletesc îl simţim în lumea culorilor în aşa fel încât el n-o scoate la capăt fără unificare, când urmăreşte culorile cu trăirea sufletească.

Vedeţi dumneavoastră, azi omul se uită la curcubeu. Dacă am privi cucubeul cu o imaginaţie cât de mică, am vedea nişte fiinţe elementare care desfăşoară o activitate foarte dinamică pentru formarea curcubeului. Ele prezintă nişte fenomene foarte interesante. În desen (fig.3, tabla2 mijloc, la roşu şi la galben) vedem ieşind în permanenţă din curcubeu anumite fiinţe elementare. Apoi ele se deplasează. În momentul în care ajung la capătul de jos al verdelui, ele sunt atrase. Le vedem dispărând (la verde şi albastru).

fig.3
tabla 2 Tabla 2
Fig.3 [mărește imaginea]

Pe partea cealaltă ele ies din nou afară. Întregul curcubeu îi arată celui care-l priveşte cu imaginaţie o revărsare în afară a spiritualului, o dispariţie a spiritualului. El se prezintă cu adevărat ca un tăvălug spiritual, ceva minunat. Şi, în acelaşi timp, observăm la aceste entităţi spirituale că, atunci când ies, ies cu o mare frică, iar când intră, intră cu un curaj absolut invincibil. Când ne îndreptăm privirile spre roşu-gălbui, de acolo emană frică, iar când privim spre albastru-violet ne cuprinde sentimentul: Aici totul trăieşte sub formă de curaj.

Reprezentaţi-vă acum că nu e prezent doar curcubeul, ci dacă desenez o tăietură (vezi desenul sus) şi curcubeul stă rotit cu 90°, atunci entităţile ies afară printr-un loc şi dispar prin altul; avem într-un loc frică, în altul curaj (vezi fig.4, tabla2 dreapta). Curajul dispare iar. Acum ochiul este orientat aşa: aici e curcubeul, aici este curajul, roşul, galbenul etc. În curcubeu se formează o parte mai îngroşată. Şi vă veţi putea reprezenta, desigur, că de aici se naşte un element lichid. Şi în acest element lichid trăiesc nişte entităţi spirituale care sunt cu adevărat tot un fel de copii ale entităţilor din ierarhia a treia.

fig.4
Tabla 2
Fig.4

Se poate spune: Când ne apropiem de ştiutorii secolelor XI, XII, XIII, trebuie să înțelegem asemenea lucruri. Dumnevoastră nu-i mai înțelegeţi nici pe cei care au trăit mai târziu, nu-l mai înțelegeți pe Albertus Magnus [Nota 22], dacă îl citiți având cunoştinţele pe care le are omul de astăzi. Trebuie să-l citiți cu un fel de cunoaştere a faptului că pentru el un asemenea spiritual mai era o realitate; numai atunci veţi înţelege felul în care el foloseşte cuvintele, felul cum se exprimă.

Şi aşa apar, ca un reflex al ierarhiilor, aerul, apa. Pătrunzând ierarhiile însele, cea de a doua ierarhie pătrunde în forma luminii, iar cea de a treia ierarhie în forma culorilor. Dar prin aceasta, prin faptul că se formează toate acestea, s-a ajuns la existenţa lunară.

Vine acum cea de a patra ierarhie. Eu povestesc aşa cum gândeau oamenii prin secolele XII, XIII. Vine acum cea de a patra ierarhie. Noi nu spunem nimic despre ea, dar în secolele XII, XIII se mai vorbea de această a patra ierarhie. Ce este cea de a patra ierarhie? Este omul. Omul însuşi e cea de a patra ierarhie. Dar, Doamne fereşte, pe atunci nu se înțelegea deloc prin această a patra ierarhie ceea ce umblă acum prin lume drept fiinţă cu două picioare – care îmbătrâneşte şi e cum nu se poate mai ciudată, fiindcă adevăraților ştiutori tocmai omul actual le părea a fi o fiinţă foarte ciudată. Ei vorbeau de omul originar dinainte de căderea în păcat, care mai exista în forma în care avea putere asupra Pământului, aşa cum Îngerii, Arhanghelii, Arhaii aveau putere asupra existenţei lunare, a doua ierarhie asupra existenţei solare, prima ierarhie asupra existenţei saturniene. Se vorbea de om în existenţa sa pământească originară şi se putea vorbi pe atunci de om drept cea de a patra iearhie. Şi odată cu această a patra ierarhie a venit, drept dar al ierarhiilor superioare, dar drept ceva ce ierarhiile superioare avuseseră mai întâi ca bun pe care îl păzeau, de care nu aveau nevoie ele însele: a venit viaţa. Şi în lumea ce iriza în culori, aşa cum v-am descris-o, mai mult sugerând, a pătruns viaţa.

Dumneavoastră veţi spune: Dar nu existau lucrurile şi mai înainte? Dragii mei, veţi putea învăţa, studiindu-l pe omul însuşi, cum e asta. Eul dumneavoastră şi corpul dumneavoastră astral nu au viaţă şi, totuşi, fiinţează. Spiritualul, sufletescul nu au nevoie de viaţă. Viaţa începe de-abia cu corpul dumneavoastră eteric şi ea este un înveliş exterior. Aşa că şi viaţa intră de-abia după existenţa lunară, odată cu existenţa pământească, în sfera evoluției de care ţine Pământul nostru. Lumea care iriza în culori a fost străbătută cu viață. Nu numai că acum îngerii, arhanghelii etc. au fost cuprinşi de dorul de a introduce întuneric în lumină, lumină în întuneric, ci a apărut şi tendinţa de a vieţui lăuntric acest joc al culorilor, de a-l interioriza. De a vieţui, când întunericul domină lăuntric lumina, slăbiciune, delăsare; şi de a simţi, când lumina predomină asupra întunericului, activitate. Fiindcă ce este aceasta, când dumneavoastră alergaţi? Când alergaţi, lumina predomină în dumneavoastră asupra întunericului; când stați jos şi leneviți, întunericul predomină asupra luminii. Este o activitate sufletească a culorilor, o irizare sufletească de culori. A apărut o irizare de culori pătrunsă de viață, străbătută de curenţii vieţii, prin faptul că a venit ierarhia a patra, omul. Şi, în acest moment al devenirii cosmice, forțele care s-au pus atunci în mişcare în irizarea de culori au început să formeze contururi. Viaţa care a rotunjit lăuntric culorile, care le-a acoperit, le-a făcut colţuroase, a provocat apariţia cristelelor. Şi acum ne aflăm în sânul existenţei pământeşti.

fig.5
Tabla 2
Fig.5

Lucruri de felul celor pe care vi le-am descris acum erau, de fapt, adevărurile de la care porneau în Evul Mediu alchimiştii, ocultiştii, rosicrucienii etc., care, chiar dacă istoria nu spune mare lucru despre ei, au avut perioada lor de înflorire începând cu secolele IX, X şi până prin secolele XIX, XV şi care şi-au avut ultimii epigoni, priviţi întotdeauna drept nişte oameni ciudaţi, până în secolul al XVIII-lea, ba chiar până la începutul secolului al XIX-lea. Dar aceste lucruri au fost date apoi uitării. Numai că acest fapt a dus ştiinţa modernă în situaţia următoare. Imaginaţi-vă că aici se află un om. Eu nu mai am niciun interes faţă de acest om, doar îi iau hainele şi le agăţ de un cuier, care are în partea de sus un ornament asemăntăor cu un cap; omul nu mă mai interesează deloc. Şi îmi imaginez mai departe: Acesta este omul (vezi desenul de mai sus); ce mă priveşte pe mine faptul că în hainele acestea se află aşa ceva? Acestea este omul (cuierul)! – Ei bine, vedeţi dumneavoastră, aşa s-a întâmplat cu elementele din natură. Nu ne mai interesează că în spatele căldurii sau al focului se află prima ierarhie, în spatele luminii şi al aerului cea de a doua ierarhie, în spatele aşa-numitului eter chimic, al eterului culorilor etc., şi al apei, ierarhia a treia, în spatele elementului vieţii şi al Pământului, ierarhia a patra sau omul. Numai cuierul ne interesează şi hainele agăţate de el! Acesta este actul întâi. Actul al doilea începe, însă, în limbaj kantian! Aici începe kantianismul, prin faptul că avem cuierul – hainele sunt agăţate pe el –, omul începe să filosofeze, întrebându-se care ar putea să fie lucrul în sine al acestor haine. Şi el constată că nu putem cunoaşte lucrul în sine al hainelor: foarte ager! Bineînțeles, dacă am dat mai întâi la o parte omul şi avem apoi cuierul cu hainele, putem filosofa în legătură cu ele şi ne dăm seama că facem nişte speculaţii drăguţe. Aici este cuierul, nu-i aşa, şi hainele sunt agăţate pe el, şi omul filosofează, fie în stil kantian: lucrul în sine nu poate fi cunoscut – fie în stilul lui Helmholtz [Nota 23] – şi atunci el gândeşte: Aceste haine nu pot avea forme: avem doar nişte firişoare de praf care se învârtesc, nişte atomi, ei se izbesc aici, şi astfel hainele sunt menţinute în forma lor.

Da, aşa s-a dezvoltat mai târziu gândirea. Dar aşa ceva e abstract, cu caracter de umbră. Totuşi, în această gândire, în aceste speculaţii trăim noi azi; din ea ne formăm întreaga concepţie despre lume naturalist-ştiinţifică. Fiindcă mult timp de aici înainte lumea nu va admite că nu e necesar să amestecăm, din pură fantezie, dansul învârtejit al atomilor, ci e necesar să-l punem iar pe om în haine. Tocmai acest lucru trebuie să-l facă reverticalizarea prin antroposofie.

Am vrut să vă arăt, printr-o serie de imagini, cum se gândea odinioară şi ce lucruri mai pot fi citite în scrierile mai vechi, dar care s-au stins. Dar pentru că ele s-au stins, ies la lumina zilei asemenea fapte interesante: un chimist din ţările nordice [Nota 24] contemporan cu noi a retipărit un pasaj scris de Basilius Valentinus [Nota 25], luând lucrurile în sensul chimiei actuale. Şi el n-a putut să spună altceva decât că – deoarece, dacă gândim azi aceste lucruri în sensul chimiei, e ca şi cum ne-am afla într-un laborator, am avea retorte şi alte instrumente şi am face nişte experimente în sens actual – tot ce scrie Basilius Valentinus este absurd. Dar ceea ce scrie Basilius Valentinus este puţină embriologie, exprimată sub formă de imagini. Dacă se foloseşte, pur şi simplu, gândirea actuală, se pare că avem de-a face cu o simplă experienţă de laborator, care este, însă, o absurditate. Fiindcă în laborator – dacă nu eşti chiar un Wagner din Faustul goetheean, care, în orice caz, se situează mai mult pe poziţia secolelor trecute – nu se poate face puţină embriologie.

Azi aceste lucruri trebuie înţelese din nou. Şi, în contextul marilor adevăruri pe care mi-a fost îngăduit să le prezint în zilele Congresului de Crăciun, aş dori să spun şi câte ceva despre destinele vieţii spirituale interioare din ultimele secole ale evoluţiei lumii.