Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Despre lucrarea îngerilor şi a altor entități ierarhice


IX. VIITOAREA EXISTENŢĂ JUPITERIANĂ ŞI ENTITĂŢILE SALE

Dacă vă amintiţi expunerile pe care le-am făcut în legătură cu evoluţia Pământului de-a lungul perioadelor saturniene, solară şi lunară [Nota 26] veţi fi ştiind că pe fiecare treaptă a evoluţiei o anumită categorie de fiinţe, pe care noi trebuie să le numărăm azi printre categoriile de fiinţe ale ierarhiilor superioare, au atins, într-un anumit sens, treapta de om. Mai ştim că în cursul vechii perioade saturniene au atins treapta de om entităţile pe care le numim spiritele personalităţii, Începătoriile, Arhaii, că în cursul perioadei solare au atins treapta de om Arhanghelii, în perioada lunară, Îngerii şi în perioada pământească, oamenii.

Dar, din toate expunerile făcute în legătură cu evoluţia, dumneavoastră vedeţi că fiecare treaptă de entităţi care a ajuns, într-o perioadă următoare, la un anumit grad de evoluţie a fost pregătită mai întâi. Mai ştim că omul a fost pregătit de-a lungul perioadelor saturniană, solară şi lunară, că ceea ce noi desemnăm azi drept corpul fizic uman desăvârşit a trecut printr-o evoluţie deja începând cu perioada saturniană, că corpul eteric a parcurs o evoluţie începând cu perioada solară, corpul astral, începând cu perioada lunară, şi că eul s-a alăturat de-abia în cursul perioadei pământeşti, aşa că e pregătită, deci, o asemenea categorie de fiinţe în totalitatea ei.

Poate că vă stă la inimă întrebarea următoare: Oare şi în perioada noastră de evoluţie sunt pregătite nişte entităţi care pe Jupiter vor atinge treapta de om? Dar dumneavoastră ştiţi, de asemenea, că în cursul perioadelor saturniană, solară şi lunară – nu trebuie decât să revedeţi descrierea făcută de mine în cartea Ştiinţa ocultă – la pregătirea omului au luat parte spiritele ierarhiilor superioare. Am arătat că Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii au luat parte la formarea entităţilor umane, aşa că ne vine uşor în minte întrebarea: Oare şi oamenii lucrează, prin existenţa lor pe Pământ, la formarea acelor entităţi care vor atinge pe Jupiter treapta de om?

Aceasta este o întrebare pe care orice inimă simţitoare – simţitoare în sensul în care am folosit noi acest cuvânt zilele trecute, în legătură cu imboldurile date de ştiinţa spiritului – trebuie s-o considere o problemă de viaţă. Fiindcă s-ar putea ca în cursul perioadei pământeşti întregul comportament al omului să stimuleze sau să ducă la eşec ceva legat de acele entităţi care în cursul perioadei jupiteriene ar putea să atragă treapta de om. Am spune: Ce altceva mai rău am putea face, decât să ne comportăm în timpul evoluţiei Pământului în aşa fel încât din cauza faptelor noastre să devină imposibilă apariţia fiinţelor jupiteriene bune? Trebuie să presupunem, în orice caz, dacă vrem să vorbim despre aceste lucruri, existenţa unei anumite voinţe bune de a cunoaşte, fiindcă, atunci când vorbim despre aceste lucruri, atingem cu adevărat nişte mistere importante ale iniţierii, nişte mistere ale iniţierii care pentru ştiinţa actuală sunt, bineînțeles, ceva groaznic. Aici trebuie să ne pregătim, prin simţirea noastră, să privim felul cum această ştiinţă actuală trebuie să se raporteze la adevărurile propriu-zise ale vieţii.

În conferiţele precedente am căutat deja să caracterizez într-o oarecare măsură felul în care ştiinţa actuală se raportează în mod necesar la viaţă. Ea nu se poate apropia în mod nemijlocit de misterele vieţii. Nici nu poate voi acest lucru; numai că ea nu trebuie să aibă cutezanţa de a voi să se apropie de aceste mistere ale vieţii. Pentru cei cărora le place să mănânce ouă fierte tari, este bine, cu sigurnaţă, să se fiarbă ouăle tari şi atunci ouăle tari au un scop bun pentru cei care le mănâncă. Dar dacă cineva s-ar duce la ei şi ar spune: Luaţi ouăle de sub găină, fierbeţi-le tari şi puneţi-le apoi la clocit, un asemenea om ar spune o absurditate. Exact aşa procedează, însă, în raport cu Cosmosul, cel care vrea să dezlege misterele Cosmosului şi vrea să le abordeze, pentru a le dezlega, cu cunoştinţele actuale, ceea ce corespunde cu adevărat comportamentului aceluia care vrea să pună la clocit nişte ouă fierte tari, din care nu mai pot ieşi pui.

Puteţi vedea în ce măsură această ştiinţă, legată de întreaga gândire actuală, poate să inducă în eroare, din multe puncte de vedere, tocmai în privinţa adevăratelor enigme ale vieţii, cu ajutorul unei compraţii pe care vreau s-o fac acum. Nu-i aşa, dacă cineva vrea să afle ce este folositor şi ce e dăunător în ştiinţă, el va căuta să pună întrebarea, mai întâi, aşa: E just ceea ce ştiinţa spune aici sau acolo? Şi dacă va putea dovedi că e just, va jura pe ea, bineînțeles.

Dar tocmai aceasta este obişnuinţa la care trebuie să renunţăm, aceea de a acorda atâta importanţă întrebării dacă afirmaţiile ştiinţei sunt juste sau nu. Mai trebuie să ajungem să nu mai considerăm, când e vorba de a dezlega enigmele vieţii, că această întrebare este esenţialul. Dacă cineva vede o căruţă trasă de cai în care stă un om, va avea dreptate cel care, văzând acest lucru, va spune: Caii îl duc pe omul din căruţă, caii îl trag după ei. E adevărat, fără nicio îndoială. Iar dacă cineva ar vrea să susţină că nu caii trag căruţa şi pe cel care stă în ea, el ar susţine, bineînţeles, un neadevăr. Dar e la fel de adevărat că omul din căruţă, prin felul cum mână caii, hotărăşte încotro să-l ducă aceştia şi, fără nicio îndoială, acesta este aspectul mai important, esenţial, de care depinde ajungerea la destinaţie. Ştiinţa actuală seamănă cu afirmaţia celui care neagă faptul că omul din căruţă conduce caii şi vrea să recunoască numai faptul că aceştia îl trag pe căruţaş.

Dacă veţi reflecta mai exact la comparaţia de mai sus, veţi putea ajunge să aveţi idei juste despre raportul dintre ştiinţa actuală şi cercetările făcute azi asupra adevărului. Eu sunt nevoit să spun mereu aceste lucruri, pentru că cine e situat pe solul concepţiei noastre despre lume trebuie să ajungă într-o măsură din ce în ce mai mare în situaţia de a apăra, de a pune la adăpost concepţia noastră spiritual-ştiinţifică despre lume, în faţa atacurilor plecate din direcţia concepţiei despre lumea actuale. Dar putem face acest lucru numai dacă ne lămurim în privinţa raportului dintre ştiinţa exterioară din zilele noastre şi cercetarea veritabilă a adevărului. Trebuie să abordăm întotdeauna problemele ştiinţei spiritului cu anumite sentimente, cu anumite nuanţe afective, fiindcă altfel nu le dăm de capăt.

Ei bine, întrebarea pe care am amintit-o, întrebarea despre fiinţele care vor atinge pe Jupiter treapta de om, se leagă cu adevărat de cele mai adânci probleme ale evoluţiei omului pe Pământ. Există în evoluţia noastră pe Pământ un lucru la care filosofii au reflectat întotdeauna, şi anume, raportul dintre fapta morală, dintre fapta etică şi existenţa naturală a omului. Doar omul trebuie să distingă, ca fiinţă pământească, în ce măsură el este o fiinţă dominată de pornirile sale, o fiinţă care se supune instinctelor sale, care trebuie să satisfacă aceste instincte, neputând să facă nimic împotriva acestor instincte şi a nevoii de satisfacere a lor, pentru că ele trebuie, pur şi simplu, conform unor legi ale naturii, să fie satisfăcute. Aceasta este una dintre laturile naturii umane. În legătură cu ea, noi spunem: Ceea ce noi facem, trebuie să facem. Noi trebuie să mâncăm, trebuie să dormim. Dar există un alt domeniu al comportamentului uman pe Pământ, domeniu în legătură cu care nu putem vorbi de un trebuie, fiindcă el şi-ar pierde orice sens, dacă am vorbi de un trebuie. E domeniul vast al lui , domeniul în care noi simţim, faţă de toate pornirile, faţă de tot ceea ce decurge în mod natural din natura noastră. Trebuie să dăm curs unui impuls pur spiritual. Acest „să” nu e niciodată ceva care ne vorbeşte ca un instinct, ci ceva care ne vorbeşte în mod pur spiritual, indicându-ne o direcţie. Acest „să” cuprinde domeniul îndatoririlor noastre morale.

Există filosofi care nu pot găsi deloc legătura dintre „tu să” şi „tu trebuie”. Şi epoca noastră prezentă, care aproape se împotmoleşte în mlaştina materialismului – ea se va împotmoli tot mai mult în materialism tocmai când e vorba de viaţa morală –, ar vrea să transforme orice „tu să” într-un „tu trebuie”. Din acest punct de vedere ne îndreptăm spre nişte vremuri în care transformarea din „tu să” într-un „tu trebuie” va fi trâmbiţată de-a dreptul, cu o anumită aroganţă, drept psihologie. Ni se oferă nişte aspecte foarte rele, dacă devenim atenţi la începuturile a ceea ce în viitor va lua proporţii şi mai mari, drept psihologia criminalităţii, de exemplu. Aici vedem deja astăzi cum omul e abordat în aşa fel încât nu se întreabă dacă el a încălcat un „tu să”, ci se caută să se dovedească faptual că el a fost împins la o faptă sau alta, dăunătoare oamenilor, de un „trebuie” al naturii sale. Se fac tot mai des nişte experimente bizare, pentru a se caracteriza crima sau infracţiunea numai drept cazuri patologice speciale. Toate aceste lucruri îşi au cauza într-o neclaritate de gândire materialistă a epocii noastre în privinţa raportului dintre „tu să” şi „tu trebuie”.

Acest „tu să”, care a fost numit şi imperativ categoric, ce vrea el să însemne, de fapt, în tot contextul existenţei umane? Cel care dă curs lui „tu să” săvârşeşte, după cum se ştie, o faptă morală. Cel care nu dă curs lui „tu să” săvârşeşte o faptă imorală. Acesta e un adevăr cu totul banal. Dar ia să încercăm să privim noţiunile de „moral” şi „imoral” nu numai în raporat cu maya exterioară a planului fizic, ci să încercăm să privim ceea ce este moral şi imoral în raport cu adevărul şi cu ceea ce se află, de fapt, în spatele mayei planului fizic. Pentru ştiinţa iniţierii, ceea ce este moral, etic, ceea ce corespunde lui „tu să” se prezintă, într-un sens mai grosier, aş zice, drept ceva izbitor. Omul ni se arată – trebuie să fie spuse o dată şi asemenea adevăruri, groaznice pentru concepţiile materialiste despre lume –, când îl studiaţi la anumite temperaturi şi în anumite condiţii meteorologice; la cai acest lucru se vede şi mai bine, dar acum nu vorbim despre cai –, omul ni se prezintă atunci în felul cum expiră, cum suflarea lui devine vizibilă, în faptul că pătrunde în aer, sub formă de aburi. Pentru ştiinţa materialistă acest suflu, pe care omul îl dă afară – la cai se vede şi mai bine, dar, după cum am spus, nu vorbim acum despre cai – este, bineînţeles, ceva care se risipeşte şi se pierde, neavând nicio altă importanţă. Dar pentru acela care urmăreşte fenomenele vieții cu ajutorul ştiinţei iniţierii, acest suflu, dat afară prin expiraţie, este important în măsura în care el poartă cu exactitate, în nuanţările sale, urmele comportamentului moral sau imoral al omului. Comportamentul moral sau imoral al omului poate fi recunoscut din suflul ce se lichefiază, şi suflul pe cale de lichefiere e cu totul altfel la un om predispus la moralitate decât la unul care înclină spre imoralitate. Dumneavoastră ştiţi că la unele lucruri care există în natura umană particularităţile mai subtile ale naturii umane pot fi observate numai în părţile mai subtile ale aurei eterice şi astrale. Dar ceea ce omul este, în sensul obişnuit al cuvântului, ca fiinţă morală sau imorală, se arată deja în influxul eteric-astral conţinut în suflul pe cale de lichefiere. Ceea ce e fizic în el se volatilizează, dar ceea ce se încarnează în suflu nu se risipeşte, fiindcă în el e conţinută o fiinţă demonică şi, când suflul a devenit lichid, în el e conţinut ceva fizic, ceva eteric şi ceva astral, numai că fizicul nu e pământesc, ci doar lichid. Aşadar, în acest lucru dat afară prin expiraţie se arată ceva care are formele cele mai variate.

În cazul faptelor săvârşite din iubire se vede altceva decât la cele care s-au născut, de exemplu, din entuziasm, dintr-un imbold creator, din dorinţa de autoperfecţionare. Dar această formă a suflului expirat conţine întotdeauna ceva care te fac să te gândeşti la nişte fiinţe care încă nu există pe Pământ. În aceste fiinţe se pregătesc aceia care vor atinge pe Jupiter treapta de om. Sunt primele imagini cu caracter de umbră care o iau înaintea lor, care se schimbă şi se vor schimba şi mai departe, ridicându-se apoi, pe Jupiter, pe treapta de om.

Şi noi ne datorăm fiinţa procesului de expiraţie a îngerilor, care a avut loc pe vechea Lună, şi una dintre trăirile cele mai zguduitoare ale vieţii spirituale este aceea prin care aflăm, pornind de la cunoaşterea acestor lucruri, că în expiraţie se pregătesc viitorii oameni jupiterieni, că din ceea ce oamenii expiră azi se vor dezvolta viitorii oameni de pe Jupiter. Dacă luăm în mână Biblia, cunoscând un asemenea lucru, şi citim primele ei cuvinte, ne vom putea spune: Acum încep să înţeleg ce înseamnă că Elohimii au trimis suflul lor în oameni şi prin aceasta l-au format pe omul pământesc.

Vă pot mărturisi că eu n-aş fi înţeles niciodată ce este cu această insuflare a Elohimilor, cu faptul că ei au suflat în gură şi în nas entitatea vie a omului, dacă n-aş fi ştiut mai înainte că şi în ceea ce expiră omul pământesc sunt conţinuţi primii germeni ai entităţilor care vor deveni oameni de-abia pe Jupiter. Dar pot deveni oameni jupiterieni numai acele expiraţii care-şi datorează existenţa faptelor izvorâte din „tu să”, adică din faptele morale.

Vedem astfel cum noi intervenim cu moralitatea noastră pământească în întreaga ordine cosmică. Vedem că moralitatea noastră pământească este cu adevărat o putere creatoare şi mai vedem că în ştiinţa spiritului există ceva care dă impulsuri pentru un mod de a făptui moral, fiindcă noi ştim că ne punem împotriva creării omului jupiterian dacă, pe Pămînt, nu acţionăm în mod moral. O moralitate care este o expresie a lui „tu să” dobândeşte astfel o valoare reală, o valoare existenţială. Comportamentul nostru uman modelează în mod energic ceea ce noi ne putem însuşi din ştiinţa spiritului, când ajungem să cunoaştem nişte mistere legate în mod real de Cosmos.

Am atras atenţia deja mai înainte asupra unor lucruri asemănătoare, când am spus ce fel de simbol este valoarea pentru crearea viitoare a omului însuşi. Dar azi nu vreau să intru în detalii, am vrut dor să arăt, deocamdată, ce importanţă are pentru marele Tot cosmic comportamentul moral.

Dar dumneavoastră puteţi pune acum întrebarea: Cum stau lucrurile cu comportamentul imoral? Şi comportamentul imoral se exprimă în modelarea interioară, în formarea suflului. Dar comportamentul imoral întipăreşte în suflu o formă demonică. Prin comportamentul imoral al omului iau naştere demoni. Să încercăm să ne lămurim mai întâi asupra deosebirii dintre demonii care se formează prin comportamentul imoral şi entităţile spirituale – spirituale în măsura în care, pe Pământ, ajung numai până la o existenţă lichidă – care sunt create prin faptele morale.

Entităţile care ajung până la o existenţă lichidă trecătoare, în suflu, şi provin din comportamentul moral sunt nişte fiinţe care au un corp astral, un corp eteric şi, în fine, un corp fizic, densificat numai până la starea lichidă, aşa cum în timpul existenţei lunare noi am avut un corp eteric, un corp astral şi un corp fizic, iar corpul fizic era densificat numai până la un fel de stare lichidă. Aşa a fost şi cu noi în timpul existenţei lunare, chiar dacă nu exact la fel. Şi în formaţiunea care ia naştere din faptele morale şi e constituită dintr-un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral există premisa primirii eului, la fel cum în corpul nostru fizic, în cel eteric şi în cel astral există, în perioada lunară, premisa primirii unui eu. Premisa primirii unui eu se află, deci, înăuntru. Asemenea entităţi sunt chemate să ducă în Cosmos o existenţă, înaintează în mod normal, iar cele create ca demoni, prin faptele imorale, au şi ele, bineînţeles, un corp astral, un corp eteric şi corpul fizic densificat până la starea de lichid, dar nu au în ele premisa dezvoltării unui eu. S-ar putea spune că ele vin pe lume decapitate. În loc să primească în ele această premisă, în loc să înainteze în mod normal spre existenţa jupiteriană, ele resping această premisă. Şi astfel se condamnă la soarta de a ieşi din cadrul evoluţiei. Dar prin aceasta ele sporesc numărul celor din cetele lui Lucifer. Ele ajung în puterea entităţilor luciferice. Şi, pentru că nu pot ajunge să ducă o existenţă normală, ele trebuie să ducă o existenţă parazitară; trebuie, pentru a înainta, să se incuibeze în altă parte. Mai ales entitățile care iau naştere prin faptele imorale au tendinţa de a duce o existenţă parazitară, prin faptul că iau în stăpânire evoluţia umană de pe Pământ sub conducerea lui Lucifer, căruia i s-au subordonat, luând în stăpânire dezvoltarea omului înainte ca el să fi venit în mod fizic pe lume. Ele îl năpădesc pe om în perioada embrionară şi duc o existenţă parazitară la omul încă nenăscut, în viaţa dintre concepere şi naştere. Unele fiinţe, care sunt suficient de puternice, pot să-şi continue această existenţă şi după ce omul a venit deja pe lume şi ele fac să apară apoi fenomenele care pot să se manifeste la anumiţi copii posedaţi.

Aceste lucruri, provenite din existenţa parazitară, pe care demonii crimei le duc în oamenii încă nenăscuţi, înrăutăţesc şirul generaţiilor, îi rod pe oameni, aşa că ei nu pot deveni atât de buni cum ar fi dacă n-ar exista asemenea demoni. Tot ceea ce e în legătură cu decăderea neamurilor, triburilor, popoarelor şi naţiunuilor are mai multe cauze, dar şi pe aceea că, în perioada la care m-am referit, demonii criminalităţii duc o existenţă parazitară în om.

Acestea sunt nişte lucruri care joacă un rol important în întreaga evoluţie a Pământului şi cu asemenea lucruri atingem, după cum am spus, nişte mistere adânci ale existenţei umane. Adeseori, anumite prejudecăţi, anumite concepţii li se imprimă oamenilor înainte ca ei să fi intrat în existenţă. Și în felul acesta oamenii sunt chinuiţi în viaţă de îndoieli, de nesiguranţă, de tot soiul de alte lucruri, din cauză că nişte fiinţe demonice duc o asemenea existenţă.

De ceea ce omul dezvoltă în el din momentul în care apare eul său aceste entităţi nu se pot atinge într-o măsură prea mare, dar ele îşi pot duce existenţa parazitară cu atât mai mult în perioada în care omul încă nu s-a născut sau în primii ani ai copilăriei. Vedem, deci, că şi faptele rele îşi au efectul lor cosmic important, că ele sunt creatoare, dar creatoare în sensul că se întorc, aş zice, spre vechea existenţă lunară. Fiindcă toate prin câte trece omul în perioada de care am vorbit adineaori, când fiinţele demonice pot să ducă o existenţă parazitară sunt, în esenţă, moştenirea vechii ere lunare, care se arată în tot soiul de comportamente subconştiente, instinctive. E un lucru pe care până şi ştiinţa fizicii l-a păstrat încă printre instinctele ei, prin faptul că ea nu calculează perioada embrionară a omului de pe Pământ după lunile obişnuite ci după lunile lunare, vorbind, de aceea, de zece luni lunare, şi ştiind încă şi alte câteva lucruri despre o legătură care există între această dezvoltare şi fazele Lunii.

Vedem astfel că în evoluţia Pământului nostru sunt conţinute două lucruri. Prin faptele bune, există tendinţa de a lucra mai departe la crearea lumii pământeşti, în direcţia existenţei jupiteriene, pentru ca pe Jupiter să poată lua naştere acea fiinţă care trebuie să urmeze după om, drept omul următor. Dar, prin faptele rele, evoluţiei noastre i-a fost imprimată, totodată, tendinţa de a se aduce Pământul în vechea eră lunară, de a-l face dependent de tot ceea ce are legătură cu impulsurile subconştiente. Dacă reflectaţi, veţi găsi multe lucruri care sunt în legătură cu impulsurile subconştiente şi, în epoca devenită materialistă, a vremurilor moderne, asemenea impulsuri există într-un număr cu mult mai mare decât în vremurile în care oamenii încă nu erau atât de materialişti.

Cred că tocmai prin exemplul unor adevăruri de felul celor prezentate astăzi se vede că putem simţi cât de adânc poate influenţa ştiinţa spiritului concepţia despre viaţa umană, că ea nu-i dă omului doar ceva teoretic, ci ceva în măsură să reglementeze în mod nou viaţa umană. Vor veni vremuri în care viaţa se va haotiza cu totul, dacă oamenii nu vor face uz de posibilitatea reglementării ei prin cunoştinţele spiritual-ştiinţifice. Omul trebuie să iasă, cu cunoştinţele sale, din starea de închistare a cunoaşterii, care e legată numai de corporalitatea fizică. Epoca noastră materialistă nu vrea alte cunoştinţe în afară de acelea legate de corporalitatea fizică. Dar omul trebuie să iasă, cu cunoştinţele sale, din corporaltiatea fizică. Iar ceea ce noi recunoaştem azi drept primele exerciţii amintite în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? va deveni încetul cu încetul – acest „încetul cu încetul” va mai dura, în orice caz, destul de mult timp – ceva firesc, ceva ce omul va considera că face parte, într-un mod de la sine înţeles, din viaţa sa. Mai ales ceea ce numim concentrarea gândurilor va deveni ceva firesc pentru om.

Omul va recunoaşte din ce în ce mai mult necesitatea de a se concentra cu adevărat când gândeşte, de a-şi orienta întreaga viaţă sufletească spre nişte gânduri precis conturate, pe care le va pune în faţa conştienţei sale. În timp ce, în rest, îşi va lăsa gândurile să zboare de la un lucru la altul, de la un fapt la altul, omul îşi va apleca tot mai des viaţa de gândire, chiar dacă doar pentru scurt timp, asupra anumitor lucruri, alese de el însuşi, spre a concentra întreaga viaţă a sufletului în acel gând. Şi atunci omul va avea o trăire, o trăire pe care mulţi dintre dumneavoastră o cunosc deja foarte bine. În cursul concentării apare la fiecare o anumită trăire. Dacă aducem un gând în centrul conştienţei şi ne aplecăm asupra lui întreaga viaţă sufletească, dacă ne concentrăm asupra lui, vom observa că gândul devine tot mai puternic. Dar vine apoi un moment în care el nu mai devine tot mai puternic ci tot mai slab, şi în cele din urmă păleşte. E o trăire pe care mulţi dintre dumneavoastră o cunosc.

El, gândul, trebuie să pălească astfel, trebuie să moară lăuntric, am putea spune. Fiindcă aşa cum avem noi gândul, în primă instanţă, aşa cum îl gândim la început, îl gândim cu instrumentul corpului fizic, şi noi concentrăm felul cum gândim cu instrumentul corpului fizic, dar ieşim din corpul fizic de-abia în momentul în care gândul, care e concentrat, moare.

Noi am cădea în inconştient, dacă n-am încerca, în paralel cu această concentrare, şi un alt lucru, care ne ajută să rămânem, totuşi, conştienţi şi în afara corpului fizic. Numim acel lucru care ne păstrează conştienţi când suntem în afara corpului fizic o viaţă detaşată, a privi cu detaşare lucrurile lumii. Dar putem face şi mai mult decât numai să primim în mod detaşat lucrurile lumii. Putem să luăm foarte în serios ceea ce ne este atât de familiar în teorie, putem lua cu totul în serios ideea de karmă. Ce înseamnă acest lucru?

În viaţă, omul nu e deloc înclinat, în primă instanţă, să ia cu totul în serios ideea de karmă. Dacă în viaţă survine un incident cât de mic, care îl răneşte, sau dacă i se întâmplă vreun alt lucru, el se poate înfuria, în orice caz, aşa ceva îi este antipatic. Faţă de ceea ce numim destinul nostru noi simţim simpatie sau antipatie. În viaţa de toate zilele nici nu poate fi altfel, aici e absolut necesar să întâmpinăm anumite evenimente, despre care considerăm că fac parte din destinul nostru, cu simpatie, iar pe altele cu antipatie. Destinul e pentru noi ceva care vine din exterior.

Dacă luăm în serios ideea de karmă, atunci trebuie să ne recunoaştem cu adevărat eul în destinul nostru, atunci trebuie să ne fie limpede că în ceea ce se întâmplă în destinul nostru suntem activi noi înşine, că noi înşine suntem actorii propriu-zişi. Dacă cineva ne jigneşte, ne va fi greu să credem că în cel care ne-a jignit suntem ascunşi noi înşine. Fiindcă în viaţa fizică poate fi necesar să ne răzbunăm pentru jignirea primită. Dar trebuie să avem întotdeauna în interiorul nostru o cămăruţă în care să ne mărturisim, totuşi. Chiar dacă cineva te jigneşte, tu însuți eşti acela care te jigneşti, dacă cineva te loveşte, tu însuţi te loveşti, dacă te ajung nişte lovituri ale destinului, tu însuți le faci să se apropie de tine. Noi uităm că nu suntem doar intre limitele pielii noastre, ci în interiorul destinului nostru, uităm că suntem prezenţi în toate aşa-numitele întâmplări ale destinului nostru.

E foarte greu să ne creăm sentimentul real că noi înşine, cu propriul nostru eu, aducem spre noi destinul. Totuşi, e adevărat: noi facem să se apropie destinul cu propriul nostru eu, iar impulsurile le primim după măsura încarnărilor noastre anterioare, din viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, aşa că noi înşine facem atunci să se apropie de noi destinul. Şi trebuie să învăţăm să ne unim cu destinul nostru, trebuie să învăţăm tot mai mult şi mai mult ca, în loc să respingem cu antipatie o lovitură grea a destinului, să ne spunem: Prin faptul că ţi-a venit acestă lovitură a destinului, prin faptul că, de fapt, te loveşti tu însuți, prin aceasta tu devii, într-o anumită privinţă, mai puternic, mai viguros, mai energic. E mai greu să ne unim în felul acesta cu destinul, decât să i ne împotrivim, dar noi ne putem recuceri ceea ce pierdem când gândul nostru moare numai dacă facem astfel să intre în noi ceea ce este în afara noastră. Nu putem rămâne la ceea ce este închis între limitele pielii nostre, când, prin concentrare, gândul moare, dar el ne va scoate afară, dacă ne-am sesizat karma, destinul, în sensul său adevărat. Atunci iar ne trezim. Gândul moare, dar ceea ce noi am sesizat, drept identificare între eul nostru şi destinul nostru, e dus de noi afară şi el ne poartă prin lumea de afară.

Această detaşare faţă de destinul nostru, acceptarea reală a destinului nostru, ea este aceea care ne dăruieşte existenţă, atunci când ne aflăm în afara corpului. Acesta nu trebuie să ne schimbe, bineînţeles, viaţa de pe planul fizic. Nu putem proceda întotdeauna aşa. Dar modul de a gândi şi simţi pe care trebuie să ni-l formăm într-o cămăruţă a sufletului nostru trebuie să existe, în momentul în care, fiind în afara corpului, vrem să găsim posibilitatea de a trăi conştient.

Două propoziţii ne pot fi maxima călăuzitoare; ele pot fi extrem de importante pentru noi. Prima dintre ele, pe care ar trebui să ne-o înscriem adânc în inimă, este aceasta:

Tinde spre a gândului moarte în Univers.

Fiindcă numai dacă gândul moare în Univers el devine afară o forţă vie. Dar noi nu ne putem uni cu această forţă vie, dacă nu ne străduim să trăim propoziţia:

Tinde spre a destinului înviere în eu.

Dacă facem aceasta, atunci unim eul renăscut în gând cu eul înviat în afara noastră.

Dar în natura umană sunt multe lucruri care ne fac greutăţi când e vorba de a căuta o evoluţie în sensul maximelor de mai sus. Şi aceasta deoarece oamenilor le vine deosebit de greu să privească în mod just raportul dintre interior şi exterior. Cu cât putem învăţa mai multe lucruri etice din acest punct de vedere, prin concepția despre lume spiritual-ştiinţifică, cu atât mai bine. Noi putem învăţa nişte lucruri etice cu ajutorul concepţiei despre lume spiritual-ştiinţifice numai în măsura în care anumite noţiuni etice dobândesc sânge şi viaţă interioară prin ceea ce se poate revărsa spre dumneavoastră din ştiinţa spiritului.

Există, de exemplu, oameni care se plâng mereu de alţii, care spun că un om sau altul le face una sau alta. Ei merg până acolo încât spun că alţii îi persecută. Toate lucrurile de acest fel au legătură cu celălalt pol al naturii umane, numai că trebuie să privim viaţa în mod just, adică în modul pe care-l oferă tocmai ştiinţa spiritului înţeleasă cu adevărat. Cine trece prin viaţă şi, prin ştiinţa spiritului, şi-a făcut ochiul puţin clarvăzător, va constata întotdeauna – există, bineînţeles, motive să ne plângem de neiubire – că se plâng de neiubire aceia care, de fapt, sunt nişte egoişti şi convingrea că toţi oamenii le dăunează sau că vor să le facă rău va apărea cel mai adesea la naturile egoiste, pe când naturile pline de iubire şi capabile să iubească nu vor ajunge prea uşor să aibă convingerea că sunt persecutate, că oamenii vor să le facă rău în tot chipul etc.

Da, când se spune aşa ceva, înclinăm uşor să recunoaştem, teoretic, că e adevărat. Eu sunt chiar convins că, după ce s-au gândit puţin, cei mai mulţi oameni vor recunoaşte, teoretic, acest lucru. Dar esenţialul este ca el să fie introdus în viaţă.

Acuma se ridică întrebarea: Care e calea pe care putem introduce aceste lucruri în viaţă? Şi iarăşi trebuie să răspundem: A trăi cu adevărat, acolo unde e căutată ştiinţa spiritului, împreună cu ceilați, cât putem de mult. Acesta este esenţialul. Ştiinţa spiritului nu e dată sub formă de compendii sau de rezumate, ci se încearcă să se facă din ea un curent viu, în care noi să putem trăi în aşa fel încât, păstrându-ne mereu, cu ajutorul ei, căldura inimii, să putem avea imbolduri.

De fapt, acesta ne-a făcut să căutăm, pentru năzuinţa vie a ştiinţei spiritului, un fel de centru, prin clădirea noastră, care, aşa cum este – am amintit-o ieri –, prin formele sale, prin felul în care a fost făcută, dă corporal-sufletesc-spiritualul, în sensul ştiinţei noastre a spiritului. Este ea însăşi un simbol al faptului că noi căutăm să integrăm în evoluţia omenirii, conform cu impulsurile din lumea spirituală pe care le putem recunoaşte, nişte lucruri de care epoca noastră are nevoie, pentru ca viitorul apropiat să se poată dezvolta de aici într-un mod cu adevărat just. Tocmai faptul că în formele clădirii noastre sunt conţinute elementele prin care poate fi simţită esenţa ştiinţei spiritului, face ca această clădire să poată fi cu adevărat un fel de centru, un fel de punct de concentrare în jurul căruia se cristalizează ceea ce, ca năzuinţă spiritual-ştiinţifică, urmează să devină necesar în evoluţia omenirii.

Şi aici ne vine adeseori să spunem:Vremurile noastre sunt tulburi, în epoca noatră trăiesc destule lucruri aflate într-o contradicţie stridentă cu ceea ce poate fi pentru omenire o concepţie spiritual-ştiinţifică despre lume. Pe de altă parte, însă, karma noastră a făcut să ajungem atât de departe încât să putem învinge, am putea spune, în materialul folosit pentru clădire, această materie, în aşa fel încât ea să stea în faţa lumii şi în formele exterioare drept simbolul ştiinţei spiritului.

Fiecare din noi îşi poate spune un lucru la care şi eu însumi trebuie să mă gândesc adeseori, mai ales având în vedere epoca noastră atât de grea şi solicitările mari la care mai ales ştiinţa spiritului e supusă în epoca actuală. Unii se pot întreba cât de departe ajungem noi, de fapt, cu propria noastră personalitate, când colaborăm la ceea ce urmează să se concentreze în jurul clădirii noastre. Chiar în cazul în care unul sau altul nu va mai putea fi de faţă în mod fizic la ceea ce se concentrează mai departe, în viaţa fizică, în jurul clădirii noastre, faptul că ea există, că karma noastră ne-a adus această clădire, e un pas înainte important. Şi dacă ne gândim la faptul că unii oameni, care înţeleg ştiinţa spiritului atât de profund ca, de exemplu, dragul nostru Christian Morgenstern, rămân uniţi şi după moartea fizică cu ceea ce clădirea noastră are de făcut, atunci noi recunoaştem, totodată, în clădirea noastră, un simbol, în epoca actuală, al activităţii desfăşurate în cadrul mişcării noastre spirituale, pentru care limitele numite de obicei viaţă şi moarte nu intră deloc în considerare.

Noi ne putem simţi în mod real uniţi cu această clădire, şi ea poate stimula astfel gândurile cele mai serioase, gânduri care sunt absolut fireşti, într-o epocă aşa cum e cea actuală, care duce materialismul pe culmea sa cea mai înaltă. Chiar dacă ar fi ca această clădire să-l găsească pe unul sau pe altul colaborând la construirea ei numai ca fiinţă spirituală, clădirea va fi importantă pentru mersul înainte al mişcării noastre, noi spunând acest lucru, fireşte – sper că mă veţi înţelege –, numai pentru a sublinia întreaga seriozitate, ce merge dincolo de moarte şi de viaţă, a mişcării noastre.

Această seriozitate ne întâmpină în mod cu totul deosebit tocmai în aceste zile. Şi, dacă se întâmplă un lucru, de ce n-ar putea să se întâmple, atunci, şi altele? E atât de greu, extrem de greu să se realizeze un lucru la care m-am referit adeseori, şi în cursul conferinţelor de faţă. Eu am atras atenţia asupra faptului că noi ne străduim să cântărim cuvintele, să formulăm cuvintele în modul cel mai riguros, să le rostim într-un mod exact, cât se poate de exact, în conştienţa celei mai depline responsabilităţi faţă de lumile spirituale. Aşa că este de dorit ca ele, aceste cuvinte, să fie auzite, să fie primite.

Vor veni cu siguranţă nişte vremuri în care oamenii vor putea trăi mai uşor în ceea ce priveşte curentul concepţiei despre lume spiritual-ştiinţifice. Dar azi, când ne aflăm la început de tot, trebuie să ne deprindem să luăm lucrurile foarte, foarte în serios. Eu am comunicat aici, cu ceva timp în urmă, unele aspecte rezultate din cercetările oculte şi alte lucruri, despre care m-am gândit că ar putea fi de folos unuia sau altuia. A fost făcută, în esenţă, caracterizarea unor realităţi. S-ar putea crede că ele ar putea fi de folos unuia sau altuia, pentru înţelegerea epocii noastre actuale, atât de grele. Dar tocmai lucrurile comunicate pe baza acestui impuls n-au fost tratate peste tot – ating aici, bineînţeles, unele excepţii, dar ceea ce vreau să spun este, totuşi adevărat – cu prudenţa necesară, cu pietatea necesară şi ele au fost spuse într-un loc sau altul sub o formă care, după cum s-a văzut mai târziu, era exact contrarul a ceea ce am spus eu.

Dacă mă gândesc numai la ce s-a făcut din ceva care nu poate fi deloc înţeles greşit, pentru că a apărut deja într-un ciclu de conferinţe, dacă mă gândesc la ceea ce s-a făcut cu clasificarea omenirii europene în raport cu sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectiv, sufletul conştienţei sau eul, care cu adevărat n-a fost dată spre a se susţine o superioritate, dacă mă gândesc ce fraze au fost trimise în lumea largă şi ce opoziţii şi afecte au dezlănţuit aceste fraze, de aici se poate vedea cu adevărat că tocmai principiul conform căruia lucrurile trebuie luate foarte exact, chiar şi în nişte cazuri atât de dificile, n-a fost respectat întru totul. Dacă eu aş fi spus vreodată, de exemplu: Ceea ce există cu privire la populaţia europeană sub influenţa eului ar trebui să desfăşoare o activitate organizatorică în cadrul populaţiei europene, aş fi spus o absurditate. Totuşi, o asemenea afirmaţie, de exemplu, a fost dusă afară, în lume, şi acum ea cunoaşte cele mai rele răstălmăciri, dezlănţuie afectele cele mai puternice.

Şi, ca să-mi îndeplinesc obligaţia în această direcţie, mi-a fost pus în vedere ca, în perioada următoare, să nu mai ating deloc în conferinţele mele asemenea lucruri. Eu trebuie să mă abţin de la orice cuvânt referitor la asemenea lucruri, aşa că ceea ce-i e permis oricărui alt om, a spune ceva despre un lucru sau altul, mie mi se interzice, din cauza felului în care se interpretează lucrurile.

Toate acestea ne arată că noi trebuie să privim în sufletele noastre, spre a vedea în ce măsură putem reuşi să privim mişcarea spiritual-ştiinţifică în întreaga ei seriozitate. Fiincă uneori noi nu ne dăm seama deloc ce răspundere avem, dacă luăm lucrurile în serios, faţă de fiecare când e vorba de o cercetare spirituală cu adevărat justă şi de comunicările ei. Ştiinţa spritului nu există nicidecum pentru a stârni afecte şi nici pentru a combate sau a respinge nişte afecte. Iar dacă cineva spune că aceste lucruri sunt comunicate pentru a combate o persoană sau alta, el ar trebui să se întrebe dacă s-a făcut uz în mod just de aceste lucruri sau dacă nu cumva, mai degrabă, s-a făcut abuz de nişte lucruri comunicate cu toată obiectivitatea şi cu o iubire castă a adevărului. Acestea sunt nişte lucruri care adaugă la trăirile mele oculte, oricum destul de dureroase, o nouă durere. Chiar dacă prin aceasta nu pot fi atinse nişte aspecte importante, chiar dacă trebuie să renunţăm la multe probleme despre care eu credeam că ar trebui discutate în viitorul apropiat, mai rămân încă de studiat multe aspecte importante şi esenţiale pentru epoca noastră.