Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

PSIHOLOGIE SPIRITUALĂ


Cu ultimele două conferințe ale selecţiei noastre, care au fost prezentate în anul 1921 la Dornach în faţa membrilor Societăţii antroposofice, cercul pietrelor noastre de construcţie pentru o psihologie spirituală se încheie. Forţele fundamentale ale vieţii sufleteşti: gândire, simţire şi voinţă, sunt descrise în legătura lor cu calităţile timpului, trecut, prezent şi viitor. De la cea de-a opta conferinţă a acestei selecţii putem construi o punte de legătură antropologică spre acest punct de vedere din conferinţa a zecea prezentată în continuare, care cunoaşte aici încă o extindere prin faptul că se ţine seama de paşii superiori ai cunoaşterii, care au fost discutaţi deja în prima conferinţă.

Pornind de la premisa metodică limpede că o „cunoaştere propriu-zisă” a domeniului sufletesc nu este posibilă printr-o cunoaştere concretă normală, ci numai printr-o cunoaştere imaginativă, ultima conferinţă ne conduce la rezultatele unei „psihologii oculte”, deosebit de importante pentru o cunoaştere a omului. Este descrisă calea de la percepţia senzorială, care are loc la periferia corpului, până la acţiunea voluntară, executată de Eu prin intermediul corpului în lume. Este creată puntea de legătură dintre activităţile sufleteşti, gândire, simţire, voinţă, şi componentele fiinţiale ale omului, şi se deschide accesul spre înțelegerea ideii de preexistenţă şi postexistenţă a omului, pentru karma trecută şi viitoare.



X
GÂNDIRE — SIMŢIRE— VOINŢĂ*

Dornach, 15 iulie 1921

*Text preluat din Devenirea umană, sufletul lumii şi spiritul lumii (Partea întâi) GA 205.

Azi voi sintetiza unele adevăruri care mă vor ajuta ca în zilele următoare să-mi orientez expunerea într-o anumită direcţie. Dacă avem în vedere viaţa sufletească, putem spune că la un pol se află gândirea, la celălalt pol voinţa, iar între ele elementul afectiv, ceea ce în viaţa obişnuită numim simţirea, conţinutul dispoziţiei sufleteşti etc. În adevărata viaţă sufletească, aşa cum se desfăşoară ea în starea de veghe, niciodată nu este prezentă în mod unilateral numai gândirea sau numai voinţa; ele sunt permanent legate una de alta, acţionează reciproc una asupra celeilalte. Să admitem că ne comportăm în viaţă perfect liniştit, astfel încât să putem spune că voinţa noastră nu este activă spre exterior. Când gândim în timpul unei astfel de linişti orientate spre afară, trebuie să ne fie clar că voinţa acţionează în gândurile pe care le dezvoltăm: în timp ce legăm un gând de celălalt, în această gândire este activă voinţa. Aşadar, chiar şi când suntem aparent contemplativi, când doar gândim în noi acţionează cel puţin interior voinţa, iar dacă nu ne comportăm în mod furios sau somnambulic nu putem fi activi în mod voit, fără a lăsa să se strecoare impulsurile voliţionale ale gândurilor. Gândurile împânzesc mereu activitatea noastră volițională, astfel încât voinţa nu este niciodată prezentă în viaţa sufletească pentru sine. Unul din polii vieţii noştri sufleteşti, gândirea, are o cu totul altă origine decât viaţa voliţională.

Dacă observăm fenomenele vieţii zilnice, vom înţelege modul în care gândirea se referă la ceva ce este prezent, care are premise. Gândirea este de cele mai multe ori o reflectare. Aşadar, când ne propunem ceva pe care apoi îl executăm, această gândire prealabilă are la bază experienţele după care ne orientăm.Voinţa nu se poate orienta după ceea ce există deja. În acest caz ea ar interveni, se înțelege, prea târziu. Voinţa se poate orienta doar după ceea ce trebuie să vină, după ceea există în viitor. Pe scurt, dacă reflectați la interiorul gândului, al gândirii şi la cel al voinţei, veţi vedea că gândirea se raportează, chiar şi în viaţa obişnuită, mai mult la trecut, iar voinţa se raportează mai mult la viitor. Dispoziţia sufletească, simţirea se află între ele. Noi ne însoţim gândurile cu sentimente. Gândurile ne bucură sau ne scârbesc. Plecând de la sentimente ne conducem impulsurile de voinţă. Simţirea, starea sufletească se află la mijloc, între gândire şi voinţă.

Aşa cum stau lucrurile în viaţă, tot astfel se întâmplă şi în Univers. Ceea ce constituie forţa noastră de gândire, ceea ce face ca noi să putem gândi, să existe în noi posibilitatea gândului, o datorăm vieţii dinaintea naşterii noastre, respectiv dinaintea concepţiei noastre. De fapt, în copilul mic există prezentă în germene întreaga capacitate de gândire pe care o dezvoltă omul în sine. Copilul foloseşte gândurile – aceasta o ştiţi din alte conferinţe ale mele – ca forţe de orientare pentru construirea corpului său. Mai ales în primii şapte ani de viaţă, până la schimbarea dentiţiei, copilul foloseşte forţele de gândire ca forţe de orientare pentru construirea corpului său. După aceasta, ele ies tot mai mult în evidenţă ca forţe de gândire propriu-zise. Dar ca forţe de gândire ele sunt total structurate în om, când acesta păşeşte în viaţa fizică pământească.

Forţele de voinţă care se dezvoltă la copil – o observare fără prejudecăţi conduce fără discuţie la aceasta – sunt, de fapt, puţin legate de aceste forţe de gândire. Dacă observaţi copilul care dă din mâini şi din picioare, care se mişcă, în primele săptămâni de viaţă, veţi spune că acest lucru a fost posibil deoarece sufletul şi spiritul său au fost îmbrăcate cu o corporalitate fizică. În această corporalitate fizică, pe care o dezvoltăm treptat de la concepţie şi de la naştere, se află mai întâi voinţa, care, treptat, este încarcerată de forţele de gândire pe care le aducem în existenţa fizică prin naştere. Observaţi cum copilul îşi mişcă membrele mai întâi fără niciun sens, cum iese din mobilitatea corpului său fizic, şi cum treptat în aceste mişcări intervine gândirea, astfel încât ele capătă sens. Este, aşadar, o presare, o împingere a gândirii în viaţa voinţei, care trăieşte integral în învelişul care înconjoară omul când se naşte, respectiv este conceput. Viaţa voinţei este integral conţinută în aceasta.

Putem prezenta omul în mod schematic, în aşa încât să înțelegem cum aduce cu sine viaţa sa de gânduri în timp ce coboară din lumea spirituală (vezi desenul, galben). El adaugă viaţa voinţei în corporalitatea care îi este dată de părinţi (vezi desenul, roşu). În aceasta sălăşluiesc forţele voinţei, care se exprimă haotic. Iar înăuntru sălăşluiesc forţele gândurilor (vezi desenul, săgeţi), care servesc ca linii de orientare, tocmai pentru a spiritualiza în mod corect voinţa în corporalitatea sa.

desen

Aceste forţe ale voinţei noi le conştientizăm când trecem, prin moarte, în lumea spirituală. Aici însă ele sunt în cea mai mare parte ordonate. Atunci noi le trecem, prin poarta morţii, în lumea spirituală. Forţele de gândire pe care le aducem din viaţa suprasensibilă în viaţa pământească le pierdem în cursul vieţii terestre.

La fiinţele care mor de timpuriu lucrurile se pun puţin diferit; însă noi vrem să vorbim acum despre omul normal. Fiinţa umană care a trecut de 50 de ani a pierdut adevăratele forţe de gândire care au fost aduse din viaţa anterioară şi şi-a păstrat forţele de direcţionare a voinţei care sunt duse în viaţa în care pătrundem când trecem prin poarta morţii.

Aşadar, se poate spune că dacă ai trecut de cincizeci de ani ţi-ai pierdut gândirea! – Într-un anumit sens acest lucru este adevărat pentru majoritatea oamenilor pe care nu-i interesează nimic spiritual. Aş vrea să procedaţi la înregistrarea forţelor de gândire aduse, în prezent, la lumină de oameni care au trecut de 50 de ani! De regulă, este vorba de gândurile anilor trecuţi care continuă să se mişte automat, fiind impregnate în corp, iar corpul se mişcă automat. El este imaginea vieţii de gânduri, şi omul se rostogoleşte, după legea inerţiei, în vechiul mers al gândurilor. În prezent, abia te poţi apăra de această continuare a mişcării în vechiul mers al gândurilor altfel decât preluând în timpul vieţii gânduri de natură spirituală care sunt asemănătoare cu cele în care eram transpuşi înainte de naştere. Astfel încât se apropie tot mai mult timpul în care oamenii în vârstă vor fi doar automate, dacă nu fac efortul de a prelua forţe de gândire din lumea suprasensibilă. Bineînțeles, omul poate să acţioneze mai departe în mod automat, poate da impresia că gândeşte. Dar nu este vorba decât de o continuare a mişcării automate a organelor în care gândurile şi-au găsit culcuşul, s-au întrețesut, dacă omul nu este cuprins de acel element juvenil care apare când preluăm gândurile din ştiinţa spiritului.

Această preluare a gândurilor din ştiinţa spiritului nu este în niciun fel o confecţionare de teorii, ci intervine foarte adânc în viaţa umană.

desen

O importanţă deosebită o capătă această problemă când luăm în vedere relaţia omului cu natura înconjurătoare. Prin natură înțelegem tot ce ne înconjoară şi este perceput de simţurile noastre, căruia îi suntem expuşi de la trezire până la adormire. Aceasta se poate observa aducând în faţa ochilor spirituali ceea ce vedem. Noi îl numim covorul simţurilor (sensibil) şi vreau să vi-l prezint în mod schematic. Dincolo de tot ce se vede, se aude, se percepe ca fiind căldură, culorile din natură etc., dincolo de acest covor sensibil există ceva. Fizicienii spun că există atomi care fac vârtejuri, nu există niciun covor al simţurilor; ei provoacă, în ochi sau în creier sau altundeva sau niciunde, apariţia de culori, de sunete etc. Acum, vă rog, imaginaţi-vă fără niciun fel de prejudecăţi că începeți să gândiţi asupra acestui covor al simţurilor. Când începeți să gândiţi nu plecaţi de la iluzia că aţi putea vedea această imensă armată de atomi în care a fost făcută ordine cu ajutorul unei gândiri milităreşti; să spunem, de exemplu undeva se află subofiţerul C, apoi doi soldaţi de rând, C, O, şi apoi încă un soldat de rând, H; nu-i aşa, am făcut ordine: eter, atomi etc.! Dacă, aşa cum am spus, nu te dăruieşti aceste iluzii, ci rămâi legat de realitate, atunci ştii: covorul simţurilor este întins, afară există calităţile senzoriale, şi ceea ce eu percep pe lângă aceste calităţi senzoriale îl îmbrăţişez cu conştienţa mea, sunt gândurile. În realitate, dincolo de covorul senzorial nu există nimic altceva decât gânduri (vezi desenul, albastru). Înţeleg prin aceasta că dincolo de ceea ce avem în lumea fizică nu există nimic altceva decât gânduri. Ele sunt purtate de fiinţe despre care vom mai vorbi. La ceea ce avem în conştienţa noastră ajungem cu gândurile. Forţa de a gândi o avem din viaţa noastră prenatală, respectiv dinainte de concepţie. Atunci de ce oare ajungem dincolo de covorul simţurilor prin această forţă?

Încercaţi să vă acomodaţi cu gândul pe care tocmai l-am consolidat, încercaţi să analizaţi în mod corect întrebarea pe baza a ceea ce tocmai am amintit şi am observat în multe contexte. De ce ajungem să coborâm cu gândurile dincolo de covorul simţurilor dacă ele îşi au obârşia în viaţa noastră prenatală? Foarte simplu: pentru că sub covorul simţurilor este în realitate ceva care aparţine trecutului, şi-l intepretăm corect numai dacă îl recunoaştem ca fiind ceva trecut. Trecutul acţionează în prezentul nostru, din trecut lăstăreşte ceea ce ne apare în prezent. Închipuiţi-vă o pajişte înflorită. Vedeţi iarba ca o pătură verde, vedeţi decorarea pajiştii cu flori. Acesta este prezentul, dar el vine din trecut. Și dacă străbateţi cu gândirea această realitate nu veţi avea sub ea un prezent atomistic, ci trecutul, care este înrudit cu ceea ce îşi are originea în trecut din dumneavoastră înşivă.

Când reflectăm asupra lucrurilor nu ni se dezvăluie prezentul, ci trecutul. Ce este prezentul? Prezentul nu are niciun fel de structură logică. Raza Soarelui cade pe o plantă oarecare, acolo străluceşte; în clipa următoare, când direcţia razei Soarelui se schimbă, ea străluceşte în altă direcţie. Imaginea se schimbă în fiecare clipă. Prezentul nu-l putem cuprinde cu matematica, cu structura simplă de gânduri. Ceea ce cuprindem cu simpla structură de gânduri este trecutul care continuă să existe în prezent.

Omului i se dezvăluie ca un mare, ca un important adevăr faptul că nu poţi gândi decât trecutul; dacă spui lucruri logice gândeşti ceva din trecut. – Cine are acest gând, acela nu va căuta minuni în cele trecute. Ele trebuie să existe în prezent, ca lucruri trecute. Dacă aţi mâncat ieri cireşe, aceasta este o acţiune trecută; nu puteţi spune că nu s-a întâmplat, pentru că este o acţiune trecută. Dacă însă înainte de a dispărea în gura dumneavoastră cireşele ar lăsa undeva un semn, acest semn ar rămâne. Nu aţi putea modifica în niciun fel acest semn. Dacă fiecare cireaşă şi-ar înregistra trecutul în gura dumneavoastră şi ar veni cineva care ar vrea să-l şteargă, el ar putea să facă aceasta, dar situaţia de fapt nu s-ar schimba. Dumneavoastră nu puteţi să săvârşiţi nicio minune referitor la un fenomen al naturii, căci toate sunt proeminări din trecut. Tot ce putem cuprinde cu legi naturale este trecut, nu este ceva prezent. Prezentul nu-l puteţi cuprinde altfel decât prin imagini, este ceva fluctuant. Dacă un corp devine luminos, apare o umbră şi trebuie ca umbra să fie corect delimitată etc. Puteţi construi umbra. Că umbra ia efectiv naştere, acest lucru nu poate fi cercetat decât prin imagine. Astfel se poate spune: Încă din viaţa obişnuită delimitarea, aş putea spune şi gândirea logică, se raportează la trecut. Imaginația se raportează la prezent. Omul are întotdeauna imaginaţiuni despre prezent.

Gândiţi-vă că aţi dori să trăiţi logic în prezent! Logic înseamnă să deduceţi o noţiune din alta, să treceţi în mod logic de la o noţiune la alta. Acum, transpuneţi-vă în viaţă. Vedeţi un eveniment oarecare: următorul eveniment se leagă oare logic de primul? Puteţi deduce evenimentul următor în mod logic din cel ce l-a premers? Dacă cuprindeți cu privirea viaţa, este ea asemănătoare în imaginile sale unui vis? Prezentul este asemănător visului, şi numai datorită faptului că în prezent se amestecă trecutul, acest prezent se petrece în mod logic. Dacă vreţi să prevedeţi ceva viitor în prezent, dacă vreţi să gândiţi ceva pe care doriţi să-l săvârşiţi în viitor, acest lucru se întâmplă în dumneavoastră cu totul neobiectiv, nereal. Ceea ce veţi vieţui astă-seară nu se află ca imagine în dumneavoastră, ci este ceva mai puţin concret decât o imagine. Se află în dumneavoastră cel mult ca inspiraţie. Inspirația se referă la viitor.

desen

Ne putem lămuri cum stau lucrurile cu ajutorul unei scheme simple. Omul vede covorul simţurilor în imaginile sale schimbătoare, dar el aduce legi în aceste imagini. Din imaginile schimbătoare ale covorului simţurilor el îşi alcătuieşte o ştiinţă a naturii. Reflectaţi la modul în care se formează această ştiinţă a naturii. Se cercetează gândind. Dacă vrei să formezi o ştiinţă despre covorul simţurilor, o ştiinţă care se desfăşoară în gânduri logice, este imposibil să obţii aceste gânduri din lumea exterioară. Când ceea ce este recunoscut a fi gânduri – şi legile naturale sunt tot gânduri –, când ceea ce este recunoscut a fi legi ale lumii exterioare rezultă din lumea exterioară, atunci nu ar fi necesar ca noi să învăţăm ceva despre lumea exterioară, ar fi necesar ca cel care, de exemplu, priveşte această lumină să cunoască legile electricităţii etc., la fel ca cel care le-a învățat! Tot atât de puţin ştie omul, dacă nu a învăţat aceasta, despre relaţia unui arc de cerc cu o rază. Noi extragem gândurile pe care le introducem în lumea exterioară din interiorul nostru.

Da, ceea ce introducem ca gânduri în lumea exterioară extragem din noi. Noi suntem mai întâi omul care este construit ca om-cap. El priveşte la covorul simţurilor. În covorul simţurilor se află ceea ce atingem cu gândurile noastre (vezi desenul) şi între acestea şi ceea ce avem în propriul nostru interior, ceea ce nu percepem, este o legătură întru câtva subterană. De aici decurge faptul că ceea ce nu percepem la lumea exterioară, pentru că proeminează în noi, scoatem din noi sub forma vieţii de gânduri şi introducem în lumea exterioară. Aşa stau lucrurile, de exemplu, cu număratul. Lumea exterioară nu ne enumeră nimic; legile număratului se află în propriul nostru interior. Dar faptul că acestea concordă decurge din faptul că între aceste două structuri care există în lumea exterioară şi în legile noastre terestre există o legătură subterană, o legătură subcorporală; în acest mod scoatem numărul din noi. Acesta coincide cu ceea ce există afară. Dar drumul nu trece prin ochii noştri, prin simţurile noastre, ci prin organismul nostru. Și ceea ce noi modelăm facem ca om întreg. Nu este adevărat că noi înțelegem o lege prin simţuri; o înțelegem ca om întreg.

desen

Aceste aspecte trebuie luate în considerare dacă vrem să conducem în mod corect la mentalul nostru relaţia omului cu ambianţa. Noi lucrăm tot timpul cu imaginaţiuni şi ar trebui să comparăm fără idei preconcepute viaţa cu visul. Visul se desfăşoară foarte haotic, dar este mult mai asemănător vieţii decât gândirea logică. Să luăm un caz extrem. Să presupunem că asistaţi la o întâlnire între oameni raţionali ai prezentului care ascultă şi participă la discuţii. Gândiţi-vă că în cazul în care, să spunem, în cursul unei jumătăţi de oră se vorbeşte încontinuu, există mai multă coerenţă, dacă o observaţi în succesiunea sa, decât în vis, sau dacă este o legătură cu gândirea logică. Dacă aţi cere să se dezvolte gândirea logică, aţi avea, probabil, foarte mari decepţii. Lumea actuală ne întâmpină doar în imagini, astfel încât noi trăim tot timpul într-un vis. Logica trebuie s-o introducem noi; o obţinem din perioada prenatală; noi o introducem în legătura dintre lucruri şi prin aceasta ne întâlnim cu trecutul din ele. Prezentul îl înţelegem cu ajutorul imaginaţiunilor.

Dacă observăm viaţa imaginativă care ne înconjoară permanent în prezentul sensibil, putem spune: Această viaţă imaginativă ni se dăruieşte. Noi nu-i adăugăm nimic. – Gândiţi-vă cât a trebuit să vă chinuiţi pentru a ajunge la gândirea logică! Pentru a savura viaţa, pentru a observa viaţa, nu a trebuit să faceţi niciun efort, aceasta îşi dezvăluie imaginile de la sine. Acum, aici ne este bine în ceea ce priveşte reprezentările de imagini ale lumii înconjurătoare obişnuite. Nu trebuie altceva decât să obţii capacitatea de a construi asemenea imagini – dar acum cu o activitate ca cea care altfel se face în gândire – şi să le vieţuieşti prin efort interior, aşa cum se întâmplă în timp ce gândeşti. Atunci nu vezi numai prezentul în imagini, ci extinzi reprezentarea imagistică şi asupra vieţii dinainte de naştere sau dinainte de concepţie. Dacă vezi în imagini, gândirea se populează cu imagini şi viaţa prenatală devine realitate. Trebuie numai să ne obişnuim să gândim în imagini prin dezvoltarea acelor capacităţi despre care se vorbeşte în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? fără ca aceste imagini să ni se ofere de la sine, aşa cum este cazul în viaţa obişnuită. Când această viaţă de imagni în care, de fapt, ne aflăm în viaţa obişnuită o transformăm într o viaţă interioară, privim în lumea spirituală şi vedem cum se desfăşoară viaţa noastră.

În prezent, se consideră ca fiind spiritual când cineva dispreţuieşte viaţa materială spunând: Eu mă strădui spre spirit, materia rămâne mult sub mine – aceasta este o slăbiciune, căci numai acela care nu are nevoie să lase materia sub sine, ci care înţelege materia în eficienţa sa ca fiind spirit, care poate recunoaşte ce este material ca fiind spiritual şi tot ce este spiritual în revelarea sa ca material, numai acela ajunge cu adevărat la o viaţă spirituală. Acest lucru devine important mai ales când privim gândirea şi voinţa. Limba conţine un geniu tainic în ea, mai are încă ceva din ceea ce conduce în acest domeniu spre cunoaştere.

Luaţi în considerare voinţa din viaţa obişnuită. Ea provine din dorinţă: chiar şi voinţa cea mai ideală îşi are originea în dorinţă. Care este cea mai grosolană formă a dorinţei. Forma cea mai grosolană a dorinţei este foamea. Din această cauză tot ce rezultă din dorinţă este înrudit cu foamea. Din ceea ce vreau să vă sugerez azi puteţi să extrageţi că gândirea este celălalt pol, fapt pentru care el se va comporta ca fiind opusul dorinţei. Putem spune: Dacă punem dorinţa la baza voinţei, la baza gândirii trebuie să punem saturarea, saţietatea, nu foamea.

Aceasta corespunde în sensul cel mai profund stării de fapt. Dacă luați în considerare sistemul capului şi restul organismului, care depinde de acesta, în fapt, noi percepem. Ce înseamnă aceasta? Noi percepem prin simţurile noastre. În timp ce percepem, pătrunde în noi ceva din afară. Raza de lumină care pătrunde în ochiul nostru, aceea, de fapt, transportă ceva. În propria noastră materie se face un orificiu (vezi desenul). Aici a fost materie, acum raza de lumină a sfredelit o deschizătură, acum este prezentă foamea. Această foame trebuie saturată, ea este saturată din hrana prezentă; aceasta înseamnă că foamea se satură din hrana prezentă în organism; aceasta înseamnă că acest orificiu se umple cu hrana care este în noi (vezi desenul, roşu). Acum am gândit ce am perceput: în timp ce gândim, noi umplem încontinuu golurile pe care le creează în noi percepţiile senzoriale, le umplem cu saturaţia care urcă din organismul nostru.

desen

Este interesant să observăm, când avem în vedere capul, cum noi introducem materie din restul organismului nostru prin orificiile care iau naştere aici, prin urechi, prin ochi, prin senzaţii de căldură; sunt goluri pretutindeni. Omul se umple în întregime în timp ce gândeşte, umple ceea ce s-a golit (vezi desenul, roşu).

Numai că atunci nu se acţionează din afară spre interior, ci se acţionează dinăuntru. În noi iau naştere peste tot goluri; acestea trebuie umplute din nou cu materie. Astfel încât putem spune că primim influențe negative, influențe de golire atât de afară cât şi din interior şi continuu noi împingem materie înăuntru.

Acestea acţiuni de găurire sunt acțiunile cele mai intime, care, de fapt, distrug în noi întreaga existență terestră. Căci în timp ce primim raza de lumină, în timp ce auzim sunetul, distrugem existența noastră terestră. Dar noi reacționăm la aceasta, noi umplem aceste goluri cu existență pământească. Avem, aşadar, o viață între distrugerea existenței terestre şi umplerea existenței terestre: luciferic, ahrimanic. Lucifericul se străduie permanent să facă din noi ceva nematerial, să ne înalțe din viața pământească; Lucifer ar vrea, dacă i-ar fi cu putință, să ne spiritualizeze în întregime, adică să ne dematerializeze. Dar Ahriman îi este potrivnic; acesta acţionează astfel încât tot ceea ce goleşte Lucifer să fie din nou umplut. Ahriman este cel care umple încontinuu.

desen

Dacă-l modelaţi plastic pe Lucifer sau pe Ahriman aţi putea, dacă materia s-ar intersecta, să-l înghesuiţi pe Ahriman în gura lui Lucifer, sau să-l faceţi pe Lucifer s-o acopere. Însă întrucât şi în interior există găuri, trebuie să le acoperiți şi înăuntru. Ahriman şi Lucifer sunt cele două forţe opuse care acţionează în om. Acesta reprezintă poziția de echilibru. Lucifer, cu dorinţa de dematerializare continuă, produce materializare: Ahriman. Când percepem intervine Lucifer. Dacă gândim asupra celor percepute intervine Ahriman. Când apare ideea că ar trebui să vrem un lucru sau altul intervine Lucifer. Dacă vrem cu adevărat, intervine Ahriman. În felul acesta ne aflăm între cei doi. Noi pendulăm între ei încoace şi încolo, şi trebuie să ne fie foarte clar că suntem situați, ca oameni, în modul cel mai intim între ahrimanic şi luciferic. Propriu-zis, învățăm să cunoaştem omul numai dacă în observarea lui se implică aceşti doi poli opuşi.

Aveți aici un mod de observare care nu se îndreaptă nici spre un spiritual abstract – căci acest spiritual abstract este ceva mistic nebulos –, nici spre ceva material, ci tot ce este acțiune materială este în acelaşi timp şi spirituală. Avem de-a face pretutindeni cu spiritualul. Şi noi percepem materia în eficienţa ei, în timp ce putem vedea pretutindeni în aceasta spiritul.

Eu v-am spus că imaginațiunea despre prezent ne vine de la sine. Dacă elaborăm imaginațiunea în mod artificial, privim în trecut. Dacă elaborăm inspirația, privim în viitor, aşa cum privim în viitor când calculăm eclipsele solare sau lunare; nu ne referim la detalii, ci la marile legități ale viitorului. Şi intuiţia le reuneşte pe toate trei. Iar noi suntem permanent subordonați intuiţiei, numai că nu ne dăm seama de acest lucru deoarece dormim. Când dormim, noi suntem cu Eul şi cu corpul astral în întregime în lumea exterioară; dezvoltăm aici acea activitate intuitivă pe care altfel trebuie s-o desfăşurăm în intuiție, în mod conştient. Numai că omul este prea slab, cu această organizare actuală a sa, pentru a fi conştient când intuieşte; în fapt, el intuieşte noaptea. Astfel încât se poate spune: Adormit, omul dezvoltă intuiţia, treaz el dezvoltă – desigur, până la anumit grad – gândirea logică; între acestea două se află inspiraţia şi imaginaţiunea. În timp ce omul trece din starea de somn în starea de trezie, Eul şi corpul astral pătrund în corpul fizic şi în cel astral; ceea ce-şi aduce cu sine este inspiraţia, asupra căreia v-am atras atenţia în conferinţele anterioare. Putem spune: Dormind, omul se află în intuiţie, în starea de veghe se află în gândirea logică, trezindu-se, el se inspiră, adormind, el imaginează. – Vedeţi din aceasta că acele activităţi despre care vorbim că sunt activităţi superioare ale cunoaşterii nu sunt străine vieţii obişnuite, ci sunt întru totul prezente în viaţa obişnuită, ele trebuie numai să fie înălțate în conştienţă, dacă vrem să dezvoltăm o cunoaştere superioară.

desen

Lucrul asupra căruia trebuie insistat este acela că în ultimele patru secole ştiinţa exterioară a acumulat o sumă de fapte pur materiale şi le-a adus în formă de legi. Aceste fapte trebuie să fie din nou pătrunse spiritual. Dar este bine – dacă-mi este îngăduit să mă exprim astfel, deşi sună paradoxal – că a existat materialismul, altfel oamenii ar fi căzut în întuneric. Ei ar fi pierdut în final orice legătură cu existenţa terestră. La începutul materialismului, în secolul al XV-lea, omenirea era expusă în mare parte pericolului de a cădea pradă influenţelor luciferice, pentru a se epuiza treptat. Din acele timpuri au survenit influenţele ahrimanice. Şi în ultimele patru-cinci secole influenţele ahrimanice s-au amplificat. În prezent, ele au devenit foarte puternice şi există pericolul să-şi devanseze scopul, dacă nu le opunem ceva care să le paralizeze într-o anumită măsură, dacă nu le opunem spiritualul.

Dar aici este vorba de a dezvolta sentimentul raportului corect dintre spiritual şi material. Există, în literatura germanică mai veche, o poezie numită „Muspilli”; publicată mai întâi într-o carte dedicată lui Ludovic Neamţul în secolul al IX-lea, dar care îşi are originea într-un timp mult anterior. În această poezie găsim ceva pur creştin: ni se povesteşte lupta lui Ilie cu Antichristul. Dar modul în care se desfăşoară această povestire ne aminteşte de vechile lupte din legende dintre locuitorii Asgardului şi locuitorii Jötunheimului, locuitorii imperiului uriaşilor. Pur şi simplu, imperiul asilor a fost transformat în imperiul lui Ilie, imperiul uriaşilor în imperiul lui Antichrist.

Modul de gândire care ne întâmpină aici învăluie mai puţin faptul real decât modurile de gândire ulterioare. Modurile de gândire ulterioare vorbesc despre o dualitate, despre bine şi rău, despre Dumnezeu şi diavol etc. Dar aceste moduri de gândire, care au fost elaborate mai târziu, nu se mai potrivesc celor anterioare. Oamenii care şi-au reprezentat lupta dintre ţinutul zeilor şi ţinutul uriaşilor nu au văzut în zei acelaşi lucru pe care-l înțelege creştinul actual ca fiind împărăția Dumnezeului său; aceste reprezentări mai vechi aveau, de exemplu, sus, Asgard, imperiul zeilor, şi jos, Jötunheim, imperiul uriaşilor; între acestea, la mijloc era omul, Mittelgard. În accepţia european-germanică este vorba de ceea ce în vechea Persie era prezent ca Ormuzd şi Ahriman. În limbajul nostru ar trebui să spunem: Lucifer şi Ahriman. Noi ar trebui să ne referim la Ormuzd ca fiind Lucifer şi nu ca fiind bunul Dumnezeu. Aici se face marea eroare de a considera că acest dualism este conceput ca şi cum Ormuzd ar fi Dumnezeul cel bun, iar oponentul său Ahriman zeul cel rău. Relaţia este mult mai apropiată de aceea dintre Lucifer şi Ahriman. În Mittelgard, nu era reprezentată corect, în vremea în care a fost redactată poezia „Muspilli”, ideea că Christos lasă sângele său să radieze în jos; aici reprezentarea este a lui Elias, care lasă sângele lui să radieze în jos. – Iar omul este plasat la mijloc. Reprezentarea era mai corectă când în cartea despre Ludovic Neamţul era înscrisă poezia „Muspilli”, decât reprezentarea mai târzie. Ulterior s-a întâmplat un lucru uimitor: Treimea a fost ignorată; aceasta înseamnă zeii de sus, care sunt în Asgard, şi zeii inferiori, zeii uriaşi, care se află în imperiul ahrimanic, înseamnă a concepe că cei de sus, cei luciferici, sunt zeii buni, iar ceilalţi sunt zeii răi. Aceasta a făcut-o timpul care a urmat; timpul mai vechi a avut în vedere corect această opoziţie dintre Lucifer şi Ahriman şi, plecând de la aceasta, Ilie este plasat cu profeţia sa emoţională în imperiul lui Lucifer, cu ceea ce el putea anunţa atunci, pentru că se dorea plasarea lui Christos la mijloc, în Mittelgard, în ceea ce se află în mijloc.

Asgard
Lucifer – Ormuzd

Jötunheim
Ahriman

Trebuie să ne întoarcem înapoi, cu conştienţă deplină, la aceste reprezentări, altfel, dacă vom vorbi numai despre dualitatea Dumnezeu–diavol, nu vom ajunge la Treime, la zeii luciferici, la forţele ahrimanice şi la ceea ce este între ele, Împărăţia lui Christos. Fără aceasta nu ajungem la o înţelegere adevărată a lumii. În faptul că vechiul Ormuzd a fost transformat în bunul Dumnezeu, în timp ce el este o forţă luciferică, o forţă a luminii, există o imensă taină a evoluţiei istorice a umanităţii europene. Astfel s-a putut totuşi avea satisfacţia că, din nou, Lucifer a putut să fie făcut rău; pentru faptul că numele Lucifer nu s-a potrivit lui Ormuzd, Lucifer a fost îndreptat spre Ahriman, s-a făcut un talmeş-balmeş care mai acţionează încă la Goethe în personajul Mefistofel, în timp ce şi aici se amestecă Lucifer cu Ahriman, aşa cum am arătat în mod expres în cărticica mea Goethes Geistesart (Structura spirituală a lui Goethe) [Nota 64].

În fapt, în umanitatea europeană omenirea civilizaţiei contemporane a intrat într-o mare confuzie, confuzie care traversează toată gândirea. Ea poate fi compensată numai dacă se transformă dualitatea în Treime, căci orice lucru dual conduce în final la ceva prin care omul nu poate trăi, pe care el trebuie să-l privească ca fiind o polaritate în care poate afla cu adevărat: Christos există pentru a realiza echilibrul între Lucifer şi Ahriman, echilibrul dintre Ormuzd şi Ahriman etc.

Aceasta este tema despre care am vrut să vă vorbesc azi şi pe care în zilele următoare o voi prezenta în diferitele ei ramificaţii.