Din ultimele noastre expuneri veţi fi realizat faptul că descrierea stărilor anterioare evoluţiei noastre, situate înainte de naşterea Pământului, este deosebit de dificilă. Am văzut că noi trebuie să ne alcătuim mai întâi conceptele şi ideile prin care putem ajunge la aceste stări relativ străine, îndepărtate, ale evoluţiei Universului nostru. Eu am atras deja atenţia asupra faptului că o descriere cum este cea făcută în Ştiinţa ocultă în schiţă a vechii perioade saturniene şi a următoarelor întrupări planetare ale Pământului nostru nu numai că nu este una care să epuizeze subiectul, ci ea trebuie să se mulţumească, într-un anumit sens – pentru a nu şoca prea puternic publicul căruia îi este destinată această carte – să îmbrace cele despre care este vorba, în imagini care sunt preluate din ceea ce ne înconjoară şi cu care suntem obişnuiţi. Sigur că în felul acesta nu se oferă o descriere incorectă, dar, într-un anumit sens, este totuşi o descriere mult cufundată, în privinţa imaginilor, în maya, în iluzie, şi noi trebuie să trecem mai întâi prin iluzie pentru a putea pătrunde tot mai mult în realitatea lucrurilor prezentate. Aşa, de exemplu, vechea perioadă saturniană este descrisă în sensul – care este întru totul corect între anumite limite – că se spune că vechiul Saturn a fost un corp ceresc care nu avea părțile componente pe care noi le cunoaştem drept pământ, apă sau aer, ci consta numai din căldură. Iar atunci când se vorbeşte despre „spaţiu” este doar o descriere picturală, căci noi am văzut ultima oară că pe vechiul Saturn nu exista nici măcar „timp”. Aşadar, atunci când vorbim despre spaţiu, este tot o imagine. Spațiul în sensul nostru actual nu exista nici el pe vechiul Saturn; iar timpul ia naştere abia pe Saturn. Atunci când ne transpunem înapoi pe vechiul Saturn, ne aflăm întru totul în domeniul veşniciei aspaţiale. Dacă totuşi ni se spune ceva care ne poate da o imagine, trebuie să ne fie limpede că este doar o imagine.
Dacă am fi putut păşi în spaţiul vechiului Saturn, nu am fi găsit nici măcar o substanţă atât de subtilă cum este cea pe care am putea-o desemna drept „gaz”, ci numai căldură şi frig. În realitate, nu se poate vorbi despre ajungerea dintr-o parte a spaţiului într-o altă parte, ci numai că exista senzaţia desfăşurării de stări mai calde şi mai reci, astfel încât clarvăzătorul care se transpune în vechea perioadă saturniană recepţionează impresia unor stări de căldură aspaţiale, care tălăzuiesc încoace şi încolo. Dar acesta este numai vălul exterior al stării saturniene. Căci această căldură, sau acest foc, după cum se spune în ocultism, ni s-a dezvăluit în fundamentele sale spirituale, şi am văzut că pe vechiul Saturn existau într-adevăr fapte spirituale care se împlineau. Și ne-am făcut o imagine despre faptele spirituale care s-au desfăşurat pe Saturn. Am spus că Spiritele voinţei, sau Tronurile, au împlinit fapte de jertfă, astfel încât, dacă privim în urmă la ceea ce s-a petrecut concret pe Saturn, vedem Heruvimii şi jertfa ce se revarsă din Tronuri. De la Tronuri spre Heruvimi se revarsă o jertfă, iar faptele acestei jertfe, privite oarecum din afară, apar drept căldură. Stările de căldură sunt expresia fizică exterioară, expresia senzorială exterioară a jertfei. În întreaga lume, acolo unde percepem căldura, ea este expresia exterioară pentru ceea ce se află dincolo de căldură. Căldura este o iluzie; dincolo de ea se află faptele de jertfă ale entităţilor. De aceea, dacă vrem să caracterizăm într-adevăr căldura, va trebui să spunem: căldura cosmică este revelaţia jertfei cosmice, sau a faptelor de jertfă cosmică.
Apoi am văzut că din această faptă de jertfă pe care au adus-o Tronurile Heruvimilor s-a născut oarecum – dar eu v-am atras atenţia că este iarăși un cuvânt modern, care nu este chiar potrivit – ceea ce numim „timp”. Dar timpul nu era pe atunci acest „mai devreme sau mai târziu”, acea abstracție pe care o percepe astăzi omul, ci era o sumă de entităţi spirituale, anume Spiritele personalităţii, pe care am învăţat să le cunoaştem şi drept Spirite ale timpului. Spiritele timpului sunt adevăratul timp din vechime, şi ele sunt copiii Tronurilor cu Heruvimii. Dar relaţiile prin care s-au născut fiinţele temporale pe vechiul Saturn sunt jertfele. Atunci când se spune că vechiul Saturn consta în căldură, va trebui, pentru a dobândi o înţelegere propriu-zisă a evenimentelor, să nu folosim doar concepte fizice exterioare – „căldura” este un concept fizic – ci concepte pe care le putem obţine din însăşi viaţa noastră sufletească, din viaţa sufletească morală plină de înţelepciune. Nimeni nu poate şti ce este căldura dacă nu este în stare să-şi facă o idee despre ceea ce înseamnă devotamentul în care esti capabil să jertfești ceea deții, ceea ce ai, într-adevăr, nu numai dăruire de jertfă a ceea ce ai, ci şi a ceea ce ești tu însuți. Jertfa propriei fiinţe, revărsarea în afară a propriei fiinţe înţeleasă sufleteşte, astfel încât să gândim că suntem pregătiţi să dăm ce avem mai bun pentru prosperarea lumii, nu să păstrăm pentru noi ce avem mai bun, ci să îl jertfim cu drag pe altarul Universului; cuprinderea acestui fapt ca un concept viu și care ne pătrunde sufletul cu un sentiment, conduce treptat la înțelegerea a ceea ce există dincolo de manifestarea căldurii. Să ne reprezentăm ceea ce este legat şi în viaţa modernă de conceptul de jertfă: nu ne putem imagina că acela care jertfeşte cu înţelegere, face acest lucru împotriva voinței sale. Atunci când cineva se jertfeşte împotriva voinței sale, el ar trebui să fie forțat să o facă pentru anumit motiv; ar trebui să existe o constrângere. Însă atunci nu ar avea câtuși de puțin de-a face cu cele pe care le avem noi în vedere aici. Aici avem în vedere ceea ce se revarsă ca jertfă în mod firesc din fiinţa care aduce jertfa. Și atunci când cineva aduce jertfă nu pentru că este împins să o facă de un motiv exterior oarecare, şi nici pentru că speră să obţină ceva în felul acesta, ci pentru că se simte îndemnat dinăuntrul său să jertfească, atunci este de neconceput ca el să simtă altceva decât căldura interioară a beatitudinii (Wärmeseligkeit). Dacă ne simţim străbătuţi lăuntric de focul acestei călduri a fericirii, am exprimat deja ceea ce nu putem desemna altfel decât așa: Cel care jertfeşte se simte în întregime, profund pătruns de căldura, de dogorirea fericirii (durchglutet mit der Seligkeit). Atunci avem posibilitatea să resimţim noi înşine cum ne poate întâmpina văpaia jertfei în maya căldurii exterioare a lumii. Poate într-adevăr înţelege ce este căldura numai acela care poate cuprinde sensul gândului: Atunci când în lumea exterioară apare căldură, la baza ei se află într-un fel ceva spiritual-sufletesc, care este îndărătul căldurii şi produce căldura prin fericirea de a se jertfi. Cine poate resimţi căldura în acest fel ajunge treptat la realitatea care se ascunde îndărătul aparenţei căldurii, îndărătul iluziei căldurii.
Dacă vrem să pătrundem de la vechea existenţă saturniană la vechea existenţă solară, va trebui să avem la îndemână din nou un concept prin care să ne putem forma o idee despre substanţa vechiului Soare – nu despre cea a Soarelui actual. Când citim în Știinţa ocultă: Vechiul Soare a continuat să configureze căldura, adăugând la căldură aer şi lumină, aceasta este iarăși descis numai printr-o înfățișare exterioară. Aşa cum noi trebuie să căutăm în spatele căldurii ardoarea jertfei Spiritelor voinţei, tot astfel trebuie să căutăm ceva moral îndărătul aerului şi luminii, atunci când vrem să înţelegem aerul şi lumina care pe vechiul Soare se adaugă căldurii. Vom putea dobândi o idee, o reprezentare, un sentiment a ceea ce erau aerul şi lumina pe vechiul Soare, dacă ne vom raporta la ceva pe care îl putem trăi spiritual-sufleteşte în noi înşine.
În acest sens, există o trăire pe care o putem descrie ca fiind trăire sufletească în modul următor. Să ne imaginăm că un om ar fi martorul unei adevărate fapte de jertfă, sau că el şi-ar imagina – aşa cum am făcut-o noi ultima dată la descrierea vechii existenţe saturniene, când am descris fapta de jertfă a Tronurilor – Tronurile înălţându-şi jertfa spre Heruvimi, astfel încât omul ar fi stimulat de imaginea acestei jertfe binecuvântate, pe care o priveşte şi care i-ar însufleți sufletul. Ce ar simţi sufletul nostru fie prin privirea înseşi fiinţelor care jertfesc, fie prin imaginea pe care am o facem cu ardoare vie în sufletele noastre? Un asemenea om, dacă are sentimente vii, dacă nu ar sta mai mult sau mai puţin insensibil în faţa fericirii conţinute în adevărata jertfă, ar trebui să se simtă o profundă stimulare la vederea imaginii acestei jertfe; ar trebui să simtă în sufletul său că aceasta este cea mai frumosaă faptă, a privi fericirea de a te jertfi este cea mai frumoasă trăire ce poate să fi suscitată în sufletul nostru! Dar este şi sentimentul că ar trebui să fii ca de piatră dacă în sufletul tău nu s-ar naşte îndemnul de a privi cu cea mai mare venerație la ceea ce este fericirea de a te jertfi, dacă nu ai putea învăţa de aici dispoziţia sufletească a dăruirii depline. Dăruirea de sine! – Fapta de jertfă este activă, este dăruire transpusă în activitate. Contemplarea dăruirii active poate trezi dispozitia stării de dăruire de sine, de pierdere de sine, de uitare de sine în acea contemplare. Dacă ne imaginăm că această dispoziţie sufletească a uitării altruiste de sine în timpul contemplării este revărsată în întregime în suflet, atunci avem prin această dispoziţie sufletească ceea ce ar trebui să ne aducă cu atât mai aproape de înţelegere, cu cât fără o asemenea dispoziţie, sau cel puţin fără vreo presimţire sau vreo urmă a acestei dispoziţii, nu am putea ajunge niciodată la ceea ce ne oferă cunoaşterea superioară.
Cel care nu poate avea niciodată o asemenea dispoziţie sufletească de dăruire nu poate ajunge nici la cunoaşterea superioară. Căci care ar fi starea opusă acestei dispoziţii? Ar fi voinţa personală (Eigenwille), afirmarea voinţei personale. Aceştia sunt doi poli ai vieții sufleteşti: pierderea, abandonarea de sine în dăruirea față de ceea ce contemplăm şi afirmarea cu încăpăţânare a ceea ce se află în noi. Acestea sunt două mari contraste. Pentru adevărata cunoaştere, pentru pătrunderea de sine cu înţelepciune, voința personală, încăpățânarea de a-ți afirma voința personală este ucigătoare. În viaţa obişnuită, cunoaştem voința personală ca prejudecăţi, și prejudecăţile distrug întotdeauna înţelegerea superioară.
Dar ceea ce se înţelege aici prin a te dărui trebuie imaginată intensificat, căci numai prin această dăruire de sine intensificată poate omul să-și croiască drum până sus în lumile superioare. Trebuie ca acea pierdere de sine să poată fi trăită cel puţin ca dispoziţie sufletească. De aceea trebuie să accentuăm iar și iar că nu vom putea ajunge niciodată la cunoaşterea superioară dacă lucrăm cum lucrează ştiinţa obişnuită, sau gândirea cotidiană. Trebuie să ne fie clar că ştiinţa obişnuită şi gândirea cotidiană lucrează din voinţa obişnuită a omului, lucrează prin tot ceea ce a creat voinţa personală: prin sentimente și idei, reprezentări moştenite sau educate. În această privinţă oamenii se pot înşela foarte uşor, şi o astfel de înşelare se petrece în fiece zi. Vin, de exemplu, oameni care spun: Aici e vorba să asimilăm o ştiinţă, aşa cum ne este ea oferită de către ştiinţa spirituală, dar eu nu vreau să asimilez decât ceea ce corespunde celor pe care le pot gândi deja; nu vreau să asimilez nimic neverificat! – Desigur, nu trebuie asimilat nimic neverificat. Dar dacă asimilăm numai ceea ce ştim, nu facem niciun pas înainte! Iar cel care vrea să devină clarvăzător nu va spune niciodată că vrea să asimileze doar ceea ce a verificat anterior, ci trebuie să se elibereze complet de orice egoism şi să aştepte totul de la ceea ce se apropie de el din Univers, şi care nu poate fi desemnat altfel decât prin cuvântul „har”. El aşteaptă totul de la harul care luminează. Cum se dobândesc cunoştinţele clarvăzătoare? Doar prin faptul că omul poate decupla din sine tot ce a învăţat vreodată. În mod obişnuit omul gândeşte: Eu am propria mea judecată. Dar el ar trebui să-şi spună: Aceasta constă doar în a împrospăta cele pe care le-au gândit predecesorii tăi, sau ceea ce stimulează imboldurile bazate pe instinct în tine ş.a.m.d. Căci nu se pune niciodată problema că acestea ar fi judecăţi proprii ale omului, iar cei care îşi afirmă cel mai mult propriile judecăţi nu ştiu cât de mult sunt ținuți în hățuri, conduși ca nişte sclavi de prejudecățile lor. Toate acestea trebuie îndepărtate, dacă vrem să ajungem la cunoaşterea superioară. Sufletul trebuie să devină gol şi să poată aştepta liniştit ceea ce se poate apropia de el din lumea tainică aspaţială şi atemporală, cea lipsită de lucruri şi de fapte. Și nu ne este niciodată îngăduit să credem că am putea atrage spre noi ceea ce este cunoaşterea clarvăzătoare, ci doar că putem face să se maturizeze în noi o dispoziţie sufletească prin care venim în întâmpinarea a ceea ce ni se oferă ca revelaţie sau iluminare. Astfel încât nu vom putea aştepta niciodată ceea ce urmează să se apropie de noi, dăruindu-ne ceva, decât ca pe un har.
Cum se revelează, aşadar, această cunoaştere? Cum ni se revelează ceea ce se apropie de noi, dacă ne-am pregătit suficient în acest sens? Se revelează ca dispoziția de a fi binecuvântat prin darul ce ne vine din lumea spirituală. Dacă am vrea să descriem ceea ce se apropie de noi – fie ca fiinţă sau orice altceva – pentru a ne veni în întâmpinare plină de har și a turna cunoaşterea în noi, atunci putem folosi un singur mod de a ne exprima: ceea ce vine în întâmpinarea noastră este o acțiune din har, este ceva care se dăruieşte, care se oferă. Dacă ar fi să cuprindem natura unei fiinţe a cărei trăsătură de caracter principală constă în ceea ce tocmai am caracterizat prin aceste cuvinte – că dăruieşte, că oferă –, o asemenea fiinţă, având principala trăsătură de caracter cea a răspândirii, a revărsării de har în jurul său, dacă ar fi să o înţelegem astfel încât să ajungem la această posibilitate a sa de dăruire a harului, atunci am avea nevoie de contemplarea jertfei Tronurilor faţă de Heruvimi! Să ne imaginăm că o fiinţă ar fi fost martoră la ceea ce se petrece când Tronurile se jertfesc faţă de Heruvimi, o fiinţă care văzând această jertfă ar fi determinată să devină la rândul său o fiinţă care dăruieşte, o fiinţă care îşi revarsă darurile prin har în jurul său. Să ne reprezentăm acest lucru foarte clar. Să ne imaginăm că am privi un trandafir şi am fi încântaţi la vederea lui, aşadar am simţi sentimentul unei fericiri faţă de ceea ce numim „frumos”. Să ne imaginăm că o altă fiinţă ar fi îndemnată, prin privirea celor pe care le-am descris drept jertfa Tronurilor faţă de Heruvimi, să dăruiască tot ceea ce are în jurul său, să le reverse, dăruind, în lume: atunci prin această atitudine am descrie acele entităţi despre care este vorba în Știinţa ocultă drept „Spirite ale înţelepciunii”, care se adaugă pe Soare acelor entităţi pe care le-am cunoscut deja pe Saturn. Aşadar, dacă am pune întrebarea: Care este caracterul Spiritelor înţelepciunii ce au apărut pe Soare şi s-au adăugat Spiritelor existente pe Saturn? – ar trebui să răspundem: Aceste Spirite au drept principală trăsătură de caracter virtutea ce se dăruieşte, ce se oferă, virtutea acționând ca har. – Și dacă am vrea să adăugăm un epitet, ar trebui să spunem: Sunt Spiritele înţelepciunii, marile dăruitoare ale Universului! – Aşa cum despre Tronuri am spus că sunt Spiritele marilor jertfe, tot așa despre Spiritele înţelepciunii ar trebui să spunem că sunt marile dăruitoare, care îşi oferă darurile în aşa fel încât ele se întreţes şi trăiesc în Univers, revărsându-se în Univers şi creând pentru prima dată ordine înăuntrul lui.
Aceasta este fapta împlinită pe Soare, acţiunea Spiritelor înţelepciunii. Aceasta fac ele: dăruiesc propria lor fiinţă în jurul lor. Ce este ceea ce se oferă privirii exterioare atunci când o îndreptăm înspre Soare şi vrem să percepem ca o senzație mai înaltă cele ce se petrec acolo?
Dacă privim Soarele în acest mod, el este aşa cum l-am descris în Știinţa ocultă: Soarele constă, în afară de căldură, şi din aer şi lumină. Dar atunci când spunem: Soarele mai constă în afară de căldură şi din aer şi lumină, aceasta este ca şi cum cineva ar spune: Văd în depărtare un nor cenuşiu – şi dacă el, fiind pictor, ar vrea să picteze impresia pe care o are, ar picta un astfel de nor cenuşiu; dacă s-ar apropia însă mai mult de acesta, s-ar putea să aibă în faţa sa, în locul unui nor cenuşiu, un roi de ţânţari. Ceea ce considera el drept nor cenuşiu era în realitate o sumă de fiinţe vii. În mod asemănător ne raportăm noi la vechea existenţă solară, şi atunci când o privim din depărtare ne apare în mod iluzoriu ca un corp de aer şi lumină. Dar dacă îl privim mai îndeaproape nu mai vedem în el un corp de aer şi lumină, ci ne apare ca mare virtute dăruitoare a Spiritelor înţelepciunii. Şi nimeni nu va învăţa să cunoască în mod corect aerul, dacă îl descrie numai prin prisma însuşirilor sale fizice exterioare. Căci acestea sunt doar maya sau iluzie, ele sunt doar manifestare exterioară. Întrucât pretutindeni unde există aer în lume în spatele lui se află faptele de dăruire ale Spiritelor înţelepciunii. Aerul care se întreţese şi acţionează este revelare a virtuţii dăruitoare a Spiritelor macrocosmosului. Şi priveşte în mod corect aerul numai acela care îşi spune: Eu percep aici aer, dar în realitate aici este dăruit de către Spiritele înţelepciunii împrejurimilor, este radiat ceva în împrejurimi.
Acum ştim ce se află, de fapt, acolo unde am spus despre vechiul Soare că ar consta din aer. Acum ştim că este vorba de o dăruire, că Spiritele înţelepciunii îşi lasă propria fiinţă să se reverse în afară și aceasta apare din punct de vedere exterior ca aer. Dar la toate acestea s-a mai adăugat ceva remarcabil pe vechiul Soare, ceva ce se oferă privirii clarvăzătoare. Trebuie să ne dăm seama cum putem dobândi o reprezentare şi mai exactă a acestei virtuţi ce se dăruieşte, pornind de la viaţa noastră sufletească. Să ne imaginăm în acest sens acel sentiment pe care îl putem avea noi înşine dacă reuşim ca prin dispoziţia sufletească descrisă a dăruirii să ne pătrundem cu o cunoaştere, cu o idee. De la o astfel de idee, care ne vine atunci, avem întotdeauna un anumit simţământ. O astfel de idee nu este ştiinţifică; cel mai bun simţământ îl mai putem avea dacă avem în vedere elementul artistic, unde ideea are imboldul de a stăpâni, de exemplu, culoarea sau forma într-un mod sau altul, aşadar de a se revărsa în lume astfel încât să dăruiască lumii ceva cu existenţă de sine stătătoare. Esenţa unei asemenea capacităţi de dăruire poate fi caracterizată spunând: productivitatea, elementul creator sunt legate de ea, căci această dăruire este creatoare. Cine are o idee despre care simte că poate fi înmânată lumii spre binele ei şi pe care o expune în opere de artă sau ceva asemănător, acela şi-a format un concept corect în privinţa acestei productivităţi a virtuţii dăruitoare. Este ceea ce se întreţese Soarelui drept aer. Dacă ne imaginăm ideea creatoare din capul artistului, cum se integrează ea în materie – făcând abstracţie de toate celelalte – aceasta este esenţa spirituală a aerului. Acolo unde este aer avem de-a face cu aşa ceva. Dar prin faptul că pe Soare exista această productivitate vie a rezultat următorul fapt.
Să reţinem că pe vechiul Saturn se născuseră deja Spiritele timpului, aşadar că pe Soare „timpul” putea exista, căci el era venit de pe Saturn. Aşadar, timpul există pe Soare. Şi atunci, pe vechiul Soare a existat acea posibilitate, care nu putuse exista pe vechiul Saturn, de a realiza o asemenea dăruire. Căci gândiţi-vă ce s-ar întâmpla cu o faptă de dăruire dacă nu ar exista timpul: ea nu ar putea avea loc, pentru că dăruirea constă în a da şi a primi. Şi fără cea de-a doua parte dăruirea nici nu poate fi imaginată. Aşadar, ea trebuie să constea din două acte: a da şi a primi, căci altfel dăruirea nu are niciun rost. Pe Soare, dăruirea şi primirea se raportează una la alta într-un mod neobișnuit, anume că, întrucât timpul există deja, darul care este oferit în împrejurimi pe vechiul Soare, se conservă oarecum în timp, este păstrat în timp, astfel că Spiritele înţelepciunii îşi revarsă ce ce au de dăruit, care rămân în timp. Dar apoi trebuie să intervină ceva care să le preia. În raport cu dăruirea Spiritelor înţelepciunii, această preluare se produce într-un moment ulterior. Astfel că Spiritele înţelepciunii dăruiesc într-un moment anterior, iar ceea ce trebuie să fie legat în mod necesar de aceasta ca preluare, ca primire, are loc într-un moment ulterior.
Putem dobândi o imagine corectă a acestor lucruri dacă punem din nou la bază propriile noastre trăiri sufleteşti. Imaginaţi-vă că vă străduiţi să înţelegeţi ceva, sau să vă formaţi un gând. Apoi că v-aţi format acel gând. A doua zi, reflectaţi, vă curățați mintea, pentru ca gandurile pe care vi le-aţi format în ziua precedentă să poată reveni în mintea, în spiritul dumneavoastră. În felul acesta, cele create ieri sunt preluate de dumneavoastră azi. Aşa au stat lucrurile şi pe vechiul Soare, prin faptul că ce este dăruit anterior s-a păstrat pentru un moment ulterior și a fost preluat ulterior. Ce este, de fapt această luare în primire? Este tot o faptă pe vechiul Soare, un eveniment, care diferă de celălalt eveniment numai prin aceea că el este ulterior. Dăruirea revine Spiritelor înţelepciunii. Dar cine primeşte darul? Ca cineva să poată primi ceva, trebuie în primul rând să existe. Şi oarecum tot printr-o naştere, în acelaşi mod în care s-au născut pe Saturn Spiritele timpului din jertfa Tronurilor către Heruvimi, iau naştere, prin dăruirea către lume din partea Spiritelor înţelepciunii de pe Soare, acele Spirite pe care noi le numim Arhangheli. Ei sunt cei care primesc darul pe vechiul Soare. Dar îl primesc într-un mod deosebit, în sensul că ceea ce primesc ca dar de la Spiritele înţelepciunii ele nu păstrează pentru sine, ci îl radiază înapoi, îl reflectă, aşa cum oglinda reflectă imaginea dumneavoastră. Astfel au Arhanghelii pe Soare sarcina de a capta într-un moment ulterior ceea ce a fost dăruit într-un moment anterior, în aşa fel încât la un moment ulterior acest dar încă este acolo şi este radiat înapoi de către Arhangheli. Avem, aşadar, pe Soare o dăruire anterioară şi o primire ulterioară, dar această primire este o reflectare, o re-radiere înapoi a ceea ce a fost într-un timp anterior.
Gândiţi-vă că Pământul nu ar fi cum este el astăzi, ci ar interveni situaţia ca în momentul actual să poată radia din nou ceva ce s-a întâmplat într-un moment anterior. Noi ştim însă că aşa ceva are într-adevăr loc. Trăim acum în cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană; în ea sunt reflectate evenimentele celei de-a treia perioade de cultură, ale vechii perioade egipteano-caldeene. Ceea ce a existat mai înainte acolo a fost reţinut, şi acum radiază înapoi. Aceasta este un fel de repetare a dăruirii şi primirii de pe vechiul Soare. Aşadar, trebuie să vedem în Arhangheli Spiritele care au primit darurile, vizavi de Spiritele înţelepciunii, Spiritele care sunt dăruitoarele în vechea etapă solară. În felul acesta se poate evoca ceva deosebit, ceva pe care vi-l puteţi reprezenta corect numai dacă va gândiți la imaginea unei sfere închisă lăuntric, în care din centru radiază ceva ce se dăruieşte; acest ceva radiază până la periferie şi de acolo radiază înapoi spre centru. Pe suprafaţă, pe partea interioară a sferei se află Arhanghelii, care reflectă, radiază înapoi. În exteriorul sferei nu trebuie să vă reprezentaţi nimic. – Aşadar, trebuie să ne imaginăm că dintr-un centru pornește acel lucru care vine de la Spiritele înţelepciunii: acesta este radiat în toate direcţiile, este receptat de Arhangheli şi reflectat. Ce este acel ceva care este reflectat înăuntru, în spaţiu, ce este acest dar reflectat al Spiritelor înţelepciunii? Ce este înţelepciunea radiată, reflectată înapoi spre sine însăşi? – Aceasta este lumina. Şi în felul acesta Arhanghelii sunt totodată creatorii luminii. Lumina nu este câtuși de puțin ceea ce ne apare în iluzia exterioară, căci acolo unde apare lumina avem daruri reflectate ale Spiritelor înţelepciunii. Iar fiinţele a căror existenţă trebuie să o presupunem pretutindeni în spatele luminii sunt Arhanghelii. De aceea trebuie să spunem: În spatele razei de lumină care ne atinge se află Arhanghelii, iar faptul că ei pot radia lumină asupra noastră provine de acolo că ei reflectă ceea ce este radiat asupra lor, anume virtutea ce se dăruieşte a Spiritelor înţelepciunii.
Dobândim în felul acesta o imagine a vechiului Soare. Să ne imaginăm un sediu central, în care este reunit ceea ce a provenit de pe vechiul Saturn: faptele de jertfă ale Tronurilor către Heruvimi şi Spiritele înţelepciunii cufundate în contemplarea acestor fapte de jertfă. Datorită contemplării acestor fapte de jertfă, ele sunt stimulate în a radia din sine ceea ce este propria lor fiinţă: înţelepciune revarsându-se ca virtute ce se dăruie. Însă pentru că aceasta este radiere, străluminare în timp, pentru că este trimisă în afară şi trimisă iarăși înapoi, se constituie un glob, un glob iluminat înăuntru prin virtutea ce este reflectată înapoi. Căci trebuie să concepem vechiul Soare ca fiind luminos nu înspre afară, ci spre lăuntru. În felul acesta se creează ceva nou, pe care îl putem descrie după cum urmează. Să ne imaginăm aceste Spirite ale înţelepciunii, aflate în punctul central al Soarelui, cufundate în contemplarea Tronurilor ce se jertfesc, şi radiindu-şi în afară propria lor fiinţă, datorită contemplării jertfei Tronurilor, şi primind înapoi fiinţa lor radiată în afară, prin faptul că le este reflectă înapoi de suprafaţă, astfel încât o primesc înapoi ca lumină. Totul este străluminat. Dar ce primesc ele înapoi de la fiinţele care în primire reflectă darul primit? – Propria lor fiinţă, prin faptul că ele au dăruit-o în afară, a devenit dar pentru macrocosmos, deci era interiorul lor. Acum el este radiat înapoi: propria lor fiinţă le întâmpină, venind din afară. Ele îşi văd propriul interior distribuit în întreg Universul şi reflectat din afară ca lumină, ca oglindire, ca reflectare a propriei lor fiinţe.
Acum ne întâmpină cele două contraste: interior şi exterior. Ceea ce era anterior şi ulterior se transformă şi devine, transformându-se, interior şi exterior. S-a născut „spaţiul”! Prin virtutea ce se dăruie a Spiritelor înţelepciunii, pe vechiul Soare ia naştere spaţiul. Mai înainte de aceasta „spaţiu” putea avea doar un înțeles figurativ. Acum avem spatiul, dar pentru început doar în două dimensiuni. Încă nu avem sus şi jos, nu avem dreapta şi stânga, ci numai interior şi exterior. – În realitate, aceste două contraste apar deja spre sfârşitul stării de Saturn, dar ele se repetă în semnificaţia lor propriu-zisă, în calitatea de creatoare de spaţiu pe vechiul Soare.
Dacă vrem să dobândim din nou o reprezentare despre toate aceste procese în modul în care am făcut-o ultima oară, când imaginea Tronurilor ce se jertfesc a apărut în faţa sufletelor noastre, născând Spiritele timpului, în felul acesta nu vom zugrăvi acolo un corp care constă din lumină, căci această lumină încă nu radiază în afară, având loc doar o re-radiere în interior. Trebuie să ne reprezentăm o sferă ca spaţiu lăuntric, în al cărei punctul central se repetă mai întâi imaginea lui Saturn: Tronurile ca Spirite, ca îngenuncheate în faţa Heruvimilor, fiinţele înaripate, jertfindu-şi propria lor fiinţă; şi se mai adăugă Spiritele înţelepciunii, cufundate în contemplarea jertfei. Și acum putem avea ca priveliște faptul că ardoarea care este în jertfă se transformă în dăruire a Spiritelor înţelepciunii, astfel încât trebuie să ne-o reprezentăm în mod sensibil ca fum de jertfă, ca aer ce se înalţă din fapta de jertfă ca fum de jertfă. Noi dobândim o imagine completă dacă ne reprezentăm: Tronurile îngenunchind în faţa Heruvimilor, și de această jertfă apropiindu-se ca în cerc Spiritele înţelepciunii, dăruite în dispoziţia lor lăuntrică celor pe care le observă în punctul central al Soarelui ca jertfă a Tronurilor, și prin aceasta ele crescând în dispoziţia lor lăuntrică până la imaginea fumului de jertfă ce se extinde în toate direcţiile, ce radiază în afară, și în final concentrându-se şi din norii formaţi creând figurile Arhanghelilor, care radiază înapoi de la periferie darul fumului de jertfă drept lumină, ce străluminează interiorul Soarelui, dăruind înapoi Spiritelor înţelepciunii darul făcut şi creând în felul acesta sfera Soarelui. Ea se compune dăruind, din ardoare şi fum de jertfă. La periferia exterioară se află Arhanghelii, creatorii luminii, care configurează ulterior ceea ce apare prima oară pe Soare; acest lucru necesită timp, după aceea însă vine înapoi ca lumină. Aşadar ce păstrează Arhanghelii? Ei păstrează anteriorul, ceea ce a fost mai înainte; darurile Spiritelor înţelepciunii, pe care ei le primesc, le radiază înapoi; dar ceea ce a fost în timp, ei dau înapoi ca spațiu. Radiindu-l înapoi drept spaţiu, ei dau înapoi ceea ce au primit ei înşişi prin Arhai, Începătorii. Datorită acestui fapt, ei sunt Îngeri ai începutului, pentru că fac să fie activ în timpuri ulterioare ceea ce exista anterior. Arhanghelii sunt mesageri ai începutului!
Este într-adevăr minunat când din adevărata cunoaştere ocultă reapare un astfel de cuvânt, şi noi reflectăm aptunci cum ni s-a transmis acest cuvânt din tradiţiile străvechi – pe calea şcolii lui Dionisie Areopagitul [Nota 11], care a fost un discipol al Sfântului Apostol Pavel. Este minunat să vezi că acest cuvânt a fost format în aşa fel încât, dacă îl elaborăm noi din nou independent de ceea ce scrie acolo, rezultă același lucru care era acolo. Acest lucru trebuie resimţit cu cea mai mare venerație, şi atunci ne vom simţi uniți cu vechile şcoli sacre de iniţiere, de ştiinţă inițiatică, astfel încât să simţim totodată cum acest vechi se revarsă în noi în timp ce îl cuprindem cu deplină înțelegere, după ce ne vom fi creat noi înşine posibilitatea de a asimila lucrurile independent de acest vechi. Acela care poate simţi chiar şi puţin dispozitia sufletească a vechilor exprimări – care ne-au fost transmise fără ca noi să acordăm atenție, considerație acestor exprimări –, acela se simte încadrat în domnia Spiritelor timpului prin însuşi spiritul omenesc. Este un mod minunat de a te simţi unit cu întreaga evoluţie omenească, care iese la iveală în acest fel; un mod de a te simţi sigur cu privire la aceste lucruri.
Amintirea începutului primordial o păstrează Arhanghelii. Însă ceea ce a existat pe o planetă se repetă într-un timp ulterior, numai că ulterior se mai adaugă întotdeauna şi altceva, astfel că natura Soarelui ne întâmpină din nou într-un anumit mod în ceea ce apare pe Pământul nostru.
Întreaga reprezentare, toate sentimentele pe care ni le-am putut însuşi noi aici, care ne oferă o imagine a Tronurilor ce se jertfesc, a Heruvimilor care primesc jertfa, a ardorii ce se revarsă din această jertfă, a fumului jertfei ce se răspândeşte ca aer, a luminii care este reflectată înapoi de Arhanghelii care păstrează pentru timpurile ulterioare ceea ce s-a intâmplat la începuturi: aceste sentimente constituie ceva care poate trezi în noi o adevărată înţelegere a tuturor celor care sunt legate de creaţiile care rezultă din astfel de sentimente.
Avem astfel, în acest mediu pe care l-am descris ca mediu sufletesc privit mai mult spiritual, ceea ce am dobândit anterior ca imagine mai mult fizică. Şi vom vedea acum că din acest mediu se naşte fiinţa care a păşit pe Pământ ca entitate a lui Christos; vom înţelege ce este adus pe Pământ prin entitatea Christos numai dacă ne însuşim conceptul de virtute ce se dăruieşte, de virtute ce acţionează plină de har în radierea ei înapoi în lumina universului, în substanţa interioară a soarelui care este străbătută şi străluminată de această lumină. Dacă reunim toate acestea într-o imagine, aşa cum am descris-o, pe care o transformăm într-o imaginațiune şi ne gândim că toate acestea au fost aduse cu sine pe Pământ de către această Fiintă, că trăiesc din plin pe Pământ, atunci vom putea simţi mai profund esenţa spirituală propriu-zisă a impulsului lui Christos. Vom înţelege atunci ce poate trăi ca presimţire vagă în sufletul omenesc atunci când acest suflet omenesc poate resimţi faţă de o expunere că cele descrise pot deveni iarăşi vii pe Pământ, într-un anumit mod.
Să ne gândim că cele care au fost descrise acum despre Soare s-ar putea concentra în întregime în sufletul unei fiinţe, că ele ar putea fi restrânse şi luate cu sine, pentru a apărea din nou, mai târziu. Și ar apărea din nou mai târziu, pe Pământ, şi ar acţiona în aşa fel încât ceea ce a fost creat din străvechea faptă de jertfă şi din fumul jertfei, din timpul creator de lumină şi virtutea ce se dăruieşte, extractul efectului harului, să-l aducă cu sine şi să-l reflecte din cosmosul binecuvântării căldurii, al gloriei luminii. Gândiţi-vă că toate acestea sunt concentrate într-un suflet care le dăruieşte existenţei Pământului, având împrejurul său pe aceia care sunt chemaţi să le radieze înapoi, să le păstreze pentru restul existenţei Pământului: În centru, cel care dăruieşte din sacrificiu şi prin jertfă, și în jurul său cei care urmează să primească jertfa; totodată legat de aceasta, ceea ce este jertfa şi tot ceea ce se află în corelație cu ea, transpusă oarecum în existenţa terestră. Şi, pe de altă parte, posibilitatea de a distruge această jertfă, astfel încât tot ceea ce poate fi dat fiinţei omeneşti ca acțiune a harului să poată fi la fel de bine primit sau respins. Gândiţi toate acestea încorporate într-o intuiţie, şi puteţi avea un asemenea sentiment faţă de „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci: întregul Soare cu fiinţele ce se jertfesc, cu fiinţele virtuţii ce se dăruieşte, cu fiinţele binecuvântării căldurii, a slavei luminii, concepute sufleteşte – reflectate înapoi de aceia care au fost aleşi să le păstreze din timpurile anterioare pentru cele ulterioare; pregătită pentru Pământ prin faptul că ea poate fi şi respinsă de către trădător.
Fiinţa Pământului, în măsura în care fiinţa Soarelui reapare pe Pământ, poate fi simțită în acest fel. Dacă nu simţim aceste lucruri într-un mod intelectual, exterior, ci într-un mod cu adevărat artistic, atunci simţim ceva din ceea ce este într-adevăr forţa impulsionatoare într-o asemenea operă de artă măreaţă, ce redă extractul existenţei pământeşti. Dacă data viitoare vom vedea cum din ceea ce formează mediul Soarelui creşte în afară Fiinţa lui Christos, atunci vom înţelege şi mai bine ceea ce am spus adesea: dacă un spirit de pe Marte ar coborî pe Pământ şi ar vedea o mulţime de lucruri pe care nu le-ar înţelege, este posibil ca el să nu înţeleagă nimic de pe Pământ. Dar el ar înţelege misiunea propriu-zisă a Pământului dacă ar putea lăsa să acţioneze asupra sa „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci. Atunci, un astfel de locuitor de pe Marte ar putea vedea că existenţa solară trebuie să fi fost întreţesută în mod tainic în existenţa Pământului, iar în felul acesta lui i-ar deveni limpede tot ceea ce i s-ar spune că înseamnă Pământul. El ar înţelege că Pământului are o semnificaţie şi ar şti despre ce este vorba aici, pe Pământ. El şi-ar spune: Se poate altfel întâmpla ceva pe Pământ care are semnificație doar pentru vreun colţ al existenţei pământeşti. Dar dacă această faptă ar putea fi înfățișată în realitatea ei – fapta care radiază spre mine din aceste culori atunci când reţin imaginea figurii centrale împreună cu cele înconjurătoare –, atunci aş simţi ceea ce au resimţit ca mesaj Spiritele înţelepciunii pe Soare, şi care ne întâmpină iar şi iar în cuvintele: „Faceţi aceasta întru amintirea Mea!” [Nota 12] Păstrarea celor anterioare în cele ulterioare: înţelegem aceste cuvinte abia atunci când le desprindem din corelaţiile cosmice pe care le-am cunoscut acum. – Am vrut doar să indic modul în care este legată o asemenea realizare artistică de prim-rang cu întreaga devenire cosmică.
Data viitoare va fi sarcina noastră de a înţelege Fiinţa lui Christos pornind de la esenţa spirituală a Soarelui, pentru a trece apoi la esenţa spirituală a Lunii.
