Cum trebuie înțelese cuvintele din Evanghelia după Ioan, capitolul 10, versetul 7 și 8? „Atunci, Iisus le-a vorbit iarăși: «Adevărat,
adevărat vă spun că Eu sunt uşa oilor. Toţi cei ce au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari, dar oile n-au ascultat de ei.»”
Trebuie să încercăm să interpretăm o asemenea propoziție din profunzimile Evangheliilor – căci stă scris în Evanghelia după Ioan –, nu după modul cum o fac astăzi unii
exegeți ai Bibliei, și care doresc să interpreteze chestiunea cât mai puțin posibil de adânc. Aceștia au astăzi strădania să interpreteze totul pe cât se poate de puțin adâc și lăuntric,
așadar să simplifice totul, să îl facă într-un mod cât mai simplu posibil accesibil și pentru înțelegerea cea mai needucată, fără vreo pregătire anevoioasă. Contrar acestui lucru,
trebuie să avem clar în fața ochilor faptul că adevărurile cuprinse în Evanghelii nu se află la suprafață. Cu siguranță poate cea mai simplă înțelegere să o priceapă, după o prezentare
minuțioasă, dar și cea mai profundă înțelepciune va găsi ceea ce are ea nevoie.
Înțelegem mai bine întregul sens al Evangheliei după Ioan când aducem în fața sufletului următoarele gânduri: Omenirea se desface în evoluția ei în două părți foarte
diferite una de cealaltă. Creștinismul este, într-un anumit sens, aiba la începutul evoluției sale și abia în viitorul îndepărtat se va desfășura într-o strălucire și mai luminoasă.
Oamenii vor învăța de abia atunci să simtă adâncimile creștinismului. Este o mare diferență în ceea ce a putut să devină omul înainte de apariția lui Christos și după aceea. Căci ceea ce
oamenii pot să extragă din Pământ, începând de la puternica modificare a trupului astral al Pământului nostru, care a luat naștere prin unificarea lui Christos cu acesta, acest lucru
oamenii îl vor învăța numai treptat. Ceea ce este spus în Evanghelii se va împlini așadar abia în viitor.
Marea diferență care există astăzi, în schimb, se lasă exprimată astfel: Dacă mergem înapoi în evoluția omenirii, înainte ca Christos să fie pe Pământ, atunci aflăm că
oamenii în trecutul îndepărtat locuiau în mici grupe, care se simțeau fiecare în parte ca un întreg, iar înapoi la asemenea mici grupe trebuie să mergem, care sunt între ele în strânsă
legătură de sânge. A existat un timp pe Pământ, în care erau realizate căsătorii, când iubirea în general era permisă numai în cadrul unei asemenea grupe de rude de sânge, iar
opusul ar fi fost perceput drept păcat. Înrudirea de sânge era cauza, fundamentul material al acelei iubiri, așa cum domnea pe atunci, iar ce era exterior cărnii și sângelui comune, era
perceput drept dușmănos. Cu cât mai departe s-a dezvoltat apoi omenirea, cu atât mai mari au devenit aceste grupe, dar încă în vechiul iudaism găsim că întregul popor se simțea ca un
grup și se separa strict.
Să citiți ceea ce face și spune Domnul Christos-Iisus față de samariteancă*1. Iudeii nu aveau nimic în comun cu samaritenii, se simțeau ca grup închis, deși
între timp deveniseră un popor.
Grupurile mici, cu rudenie de sânge, din vremurile vechi încă formau Euri comunitare, căci propriul Eu al omului a devenit independent abia încetul cu încetul, astfel
încât pe atunci un grup omenesc al unui trib, așa cum are încă acuma un grup de animale, poseda un Eu comunitar. Omul nu își spunea pe atunci sieși „Eu”, ci comunității tribale. Acest Eu
se afla pe planul astral și își găsea expresia sa fizică în sângele comun care curgea în toți oamenii grupului. Astfel percepeau iudeii din vremea lui Christos carnea și sângele lor
comune, ca expresie a acestui Eu comun.
Acest Eu nu a rămas doar în grupul care era prezent într-un anumit timp, ci a trecut de la tată la fiu, de la fiu la nepot. Fiul și nepotul nu își spuneau sieși „Eu”, ci
numeau astfel sângele comun, pe care îl avea și tatăl. Ei aveau în toate generațiile un nume comun. Astfel, nu era numit Adam un om singular, ci întregul lanț al neamului care provenea
din el, pentru că la acesta amintirea mergea înapoi de-a lungul secolelor până la protopărinte, și anume prin aceea că acești oameni nu se percepeau ca oameni individuali, ci cam așa cum
noi ne percepem faptele noastre până înapoi în copilărie ca aparținând de propriul nostru Eu individual, așa percepeau ei faptele mamei și ale tatălui ca aparținând tot de propriul Eu,
ca aparținând de un Eu comun. Această situație explică vârsta înaintată a patriarhilor, astfel că potrivit acestui fapt, vârstele de sute de ani își au originea în faptul că s-a îmbrăcat
cu un nume comun ceea ce s-a întins pe parcursul multor generații în descendență directă, într-o memorie neîntreruptă.
Într-un anumit fel, acea conștiență pe care și-o păstraseră iudeii mergea înapoi până la părintele tribului, Avraam. Acesta era în permanență tatăl lor, se simțeau și în
moarte uniți și ocrotiți în sânul lui Avraam. Modificarea radicală a acestei simțiri în om, a acestei reprezentări a unui Eu de grup, intervine acuma odată cu Christos-Iisus. El este cel
care vrea să le aducă în conștiență oamenilor treptat, în modul cel mai pătrunzător, că în omul individual trăiește un „Eu sunt”. Acesta este cel fără de seamăn, spune el, și înainte să
fi existat un Avraam exista deja acest „Eu sunt”*2, așa trebuie să fie tradusă și pricepută propoziția. – Se poate, în continuarea acestui fapt, să fie înțeleasă corect fraza:
„Cel care nu își părăsește tatăl, mama [omisiune în baza textuală], acela nu poate să fie ucenicul meu.”*3 Acesta înseamnă: Cine nu poate să simtă „Eu sunt”-ul
individual, distinct în individualitatea fiecărui om, acela nu poate fi discipolul meu.
Să considerăm acuma spiritualul care stă în spatele tuturor acestor lucruri: Antichitatea a pregătit omul pentru iubirea frățească generală, creștinismul este cel ce
urmează să educe și să consolideze în om iubirea fraternă mare, fără diferențiere. Dacă la începutul evoluției Pământului au existat numai multe grupuri mici și distincte, care iubeau în
ele însele, în schimb la sfârșitul evoluției Pământului se vor simți toți oamenii ca frați și surori (Christos, galileeni, străin). Aceasta este sarcina creștinismului. Prin urmare,
întregul timp înainte de apariția lui Christos este pregătirea pentru această iubire spirituală. Iubirea este fundamentată în mod natural prin înrudirea de sânge. Aceasta nu l-ar fi
lăsat așadar pe om niciodată să ajungă la independență. Căci iubirea între rudele consangvine poate să persiste numai acolo unde Eul încă nu este dezvoltat ca Eu singular, astfel
încât putem să constatăm înainte de Christos-Iisus o dezvoltare a iubirii numai pe baza cărnii și a sângelui comune.
Dacă oamenii nu ar fi parcurs această pregătire, ci ar fi primit direct iubirea spirituală, atunci ei nu ar fi învățat iubirea în mod just. Căci trebuiau să învețe mai
întâi această iubire prin iubirea comunitară a cărnii și a fraților, prin iubirea sangvină.
Înainte de intervenția lui Christos acționa principiul Iehova. Există însă acuma entități spirituale care s-au încuibat în sufletul omenesc [în] una dintre aceste aceste
două moduri potrivnice și și-au îndreptat atacurile împotriva evoluției planificate de acesta. Acestea sunt spiritele luciferice, care într-o anumită privință erau mai înalt dezvoltate
decât oamenii, dar care se aflau la un nivel inferior față de ființele solare sau lunare. Spiritele luciferice au fost cele care, înaintea apariției lui Christos-Iisus, încercau să
elibereze oamenii de iubirea sangvină. Ele vroiau să îl facă pe om să stea pe propriile picioare, să îi deschidă ochii pentru ceea ce îl face independent, să îi dea în final libertatea.
Șarpele din paradis este simbolul lor.
Două forțe sau puteri avem așadar în fața noastră, în deplină activitate înaintea apariției lui Christos Iisus: Principiul Iehova, care vrea să unească în iubire, și
celălalt, spiritele luciferice, care îi separau pe oameni, care vor să îi facă independenți. Dar în ordinea evoluției Pământului nostru numai apariția lui Christos este capabilă să
depășească principiul Iehova și să înlocuiască iubirea sangvină anterioară cu iubirea spirituală. De aici exista în primele timpuri ale lui Christos concepția: Christos este adevăratul
Lucifer, ceilalți au fost numai vestitori. Aceștia au vrut să dea independența odată cu distrugerea iubirii. Christos ne dă odată cu iubirea independența. Spiritele luciferice aveau ceva
ucigător, jefuitor. Oamenii urmau să se dezvolte înspre iubire în conformitate cu starea de evoluție a Pământului, dar spiritele luciferie i-au separat, de asemenea vroiau să le ia
iubirea, pentru ca să nu se dizolve într-un terci general de iubire. Puterea însă, de a da iubirea spirituală cu menținerea totodată a independenței, o are numai Christos. El este poarta
prin care este lăsată iubirea să intre împreună cu libertatea, în timp ce spiritele care lucraseră înaintea lui au trebuit să distrugă iubirea pentru a acorda libertate. Astfel au fost
două forțe care trebuiau să curgă la un loc, să se contopescă în Christos. De aceea a putut să spună Christos-Iisus: „Eu sunt ușa pentru oi, eu sunt cel care aduce iubirea împreună cu
libertatea.”*5 Spiritele luciferice sunt însă cele care acolo jefuiesc și omoară, de aceea el le numește hoți și ucigași.
*1 ce face și spune Domnul Christos-Iisus față de samariteancă: Ioan 10:7-8.
*2 înainte să fi existat un Avraam a existat deja acest „Eu sunt”: Ioan 8:58: „Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt!”
*3 „Cel care nu își părăsește tatăl, mama...”: Luca 14:26; Matei 10:37; Marcu 10:29.
Cum trebuie să înțelegem botezul?
Botezul este destinat pentru să primească un om în comunitatea creștină. Cu aceasta este unit gândul botezului; această primire într-o comunitate spirituală se arată în
apa botezului. [Așadar, dumneavoastră puteți acuma să gândiți cum doriți despre fiecare dintre formele botezului, ceea ce este rostit în botez este: Cel pe care îl botez, îl preiau
într-o comunitate spirituală, acest lucru îl documentez prin apa botezului.]*
Să urmărim pentru prezentarea mai apropiată, interioară, mersul evoluției omenirii. Să ne reprezentăm că Pământul s-a despărțit de Soare și Lună pe parcursul acestei
evoluții; pe atunci era un corp în stare gazoasă și arzândă-fluidă. Pe atunci a ieșit la iveală sufletul omenesc din sânul divinității și s-a întrupat pe Pământ, astfel că primul trup a
fost un trup de foc. Nu trebuie să ne imaginăm că trupul lemurian era din carne și sânge era precum trupul nostru de asăzi. Ci el arăta mai mult ca un nor arzător fumegând. Era
foarte fugitiv și putea să ia în fiecare clipă o altă formă. [În acest cuptor de foc clocotitor al Pământului trăiește acest trup de om; el era un nor de foc.] În acesta erau incluziuni
întunecate, care sugerau scheletul de astăzi. Lucru care era comparabil cumva cu o radiografie de astăzi. Atunci s-a răcorit Pământul treptat. A venit perioada atlanteană, în care între
America, pe de o parte, Europa și Africa pe de altă parte, se afla un continent întins, care era acoperit cu mase dense de negură [în timp ce Pământul era înainte un fluid-incandescent;
acesta devenise ceva mai ferm, dar întregul continent atlantean era acoperit cu cețuri înfocate. În aceasta trăiau oamenii]. Încetul cu încetul s-au condesat acestea și au luat naștere
inundațiile catastrofale care au fost transmise prin legenda potopului. Aerul a devenit treptat tot mai curățit de negură și apă.
[Prin toate acestea trecea omul în formele cele mai diverse.] Astfel a trăi omul o perioadă arzândă, apoi una apoasă și acuma se află într-o perioadă de aer. Acest lucru
a provocat de asemenea mari modificări în evoluția sufletului omului. În perioada veche înfocată a fost faptul că voința omului era într-o corelație strânsă cu natura înconjurătoare. Mai
întâi s-au defalcat pe suprafața arzândă mici insule [în sfera arzândă a Pământului, dedesubt, mai era încă totul ardent]. Când apoi omul acționa cu o voință blândă asupra masei de foc,
atunci el o domolea; când cu o voință rea, stârnea focul să se agite. Atât de intim era omul legat de natură.
Apoi a venit perioada atlanteană, în care omul devenise deja mai dens, gelatinos. [Atunci era deja totul încorporat.] De jur împrejur erau deja animalele și plantele
integrate în masele dense de apă și ceață și în curenții de apă. Și la acea vreme era altfel dezvoltarea sufletului. Oamenii percepeau totul în mod nemijlocit dinspre lucrurile înseși,
felul în care susură izvorul, bubuie tunetul, foșnește pădurea și așa mai departe, nu ca omul de astăzi, ci peste tot simțea Spiritul lui Dumnezeu, cum țesea și clocea. [El înțelegea
aceasta, acestea erau sunete articulate, pentru el. Înțelepciunea naturii îi vorbea pe atunci omului. În bubuitul tunetului și așa mai departe, nu era ceva cum a simțit omul ulterior
astfel încât să simtă întreaga natură dezgolită de spirit, ci peste tot percepea Spiritul lui Dumnezeu, așa cum acesta țesea și clocea peste tot.]
După retragerea apelor, a devenit generală acea viziune asupra sufletului în care omul îl înțelege numai pe omul însuși. În perioada de foc, Lemuria, omul era unit cu
natura în voința sa, în perioada de apă, Atlantida, cu sufletul. Totul era comunitate, cearta nu exista, iar atunci când anumite cărți relatează despre certuri din acea perioadă, atunci
asta este o eroare. Clarvăzătorul respectiv confundă acea perioadă îndepărtată cu una mai târzie. În prima, natura le spunea oamenilor peste tot același adevăr, totul era armonie și
concordie. Căci un spirit domnea în toate, acel spirit care le vorbea pe când îi înconjurau mase de ceață și de apă.
Din acele timpuri evoluția omenească a devenit una descendentă, omul a fost desprins din sânul divinității. El s-a dezvoltat până la perioada de aer. Acuma începe din
nou urcușul și mișările spirituale sunt prezente pentru a-l conduce pe om în sus. Aceasta este ce anume trebuie să învețe omul, și anume: Să simtă cum este înțelepciune în întreaga
natură. Trebuie să se ajungă din nou la ceea ce era deja prezent, dar în mod confuz, în Atlantida. Dacă omul nu ar fi urcat în aer, ci ar fi rămas la felul atlanteeanului, atunci
conștiența sa ar fi rămas atenuată. Atlanteenii avuseseră desigur conștiența comună care are drept urmare pacea, dar era o conștiență atenuată. Cum poate oare un om să și simtă limpede,
dacă nu își simte Eul? La atlanteean mai avem încă Eul-grup.
Atunci și-a cucerit omul conștiența clară și pe aceasta o va purta în sus în stări de evoluție ulterioare, în care el va simți din nou ca odinioară înțelepciunea comună,
pe o treaptă superioară.
Fiecare comunitate adevărată ar trebui să le spună oamenilor: Te primesc pentru a te pregăti, pentru ca tu să simți din nou înțelepciunea dumnezeiească comună tuturor.
Botezul cu apă este o amintire a marii probe a apei a atlanteenilor – mai întâi proba focului –, amintirea ceremonială a marelui botez cu apă, pe care l-a primit cândva omenirea și care
se repetă atunci când omul urmează să fie primit într-o comunitate care are drept premisă cultivarea spiritualității. Întotdeauna are loc pentru aceasta proba apei. Dar ea este
semnificativă numai când este înțeleasă în modul indicat, ca prin aceasta să fie primit omul într-o comunitate spirituală.
* [Așadar, dumneavoastră puteți ... apa botezului.]: Versiune dintr-un text scris de mână. Și în continuare, toate textele cuprinse între paranteze drepte
din acest răspuns la întrebare sunt o versiune dintr-un text scris de mână..
Lucrări
Online