Pe drumul evoluţiei umane de la silex – la microprocesor, de la comunicarea prin semnalele de fum de pe o colină pe alta – la Internet, focul a ocupat întotdeauna pentru om, atât în domeniul sacrului cât şi în cel al practicului/profanului, un loc deosebit. Aflăm de focul de jertfă la altarele templelor sau de faptul, că pentru aprinderea focului, din timpuri străvechi oamenii frecau două bucăţi de lemn sau ciocneau cremenea (lucru practicat în unele locuri până în ziua de azi). Dar el putea fi luat şi de la văpaia falnicului pom trăsnit de fulger sau de la lava incandescentă.
Focul este forma de manifestare cea mai pregnantă a unei anumite forţe din natură: căldura. Ştiinţa modernă vorbeşte cu admiraţie despre câmpul termic universal, ca despre suportul atotcuprinzător al proceselor energetice din lumea vie sau nevie, iar termodinamica este domeniul fizicii care oferă baza pentru abordarea acestor procese. Cu toate acestea, în mod curent căldurii nu i se atribuie un drept de existenţă, ca forţă a naturii de sine stătătoare.
Prezentul ciclu de conferinţe a fost ţinut de Rudolf Steiner într-o perioadă, în care conceptele fizicii erau supuse unor importante transformări calitative (abia fusese elaborată teoria relativităţii, se puneau bazele fizicii cuantice, etc). Tema principală a cărţii o constituie nu tehnica focului, ci prezentarea de perspective, din care să reiasă locul acesteia, al căldurii, atât în ansamblul forţelor cosmic-terestre cât şi în profunda lor legătură cu fiinţa omului. Această problematică şi modul ei de abordare de către Rudolf Steiner, nu numai că nu este depăşită din punct de vedere istoric, ci tocmai prin prisma celor mai noi concepte din ştiinţa modernă (energia „negativă”, materia „întunecată”) îşi dovedeşte pe deplin actualitatea.
Deşi la prima impresie ar putea părea că această carte se adresează unui cerc îngust de specialişti, ea constituie un drum ce face accesibil un domeniu spre care tinde, mai mult sau mai puţin conştient, fiecare suflet omenesc.
Motto: «Deşi-ai rămas acelaşi veşnic, nu eşti acelaşi niciodată şi nici nu porţi acelaşi nume când construieşti sau când distrugi, sau când – trăindu-ţi moştenirea fatală şi ne’nduplecată – presari în urma ta blesteme sau faci să ţi se-nalţe rugi…
Când Prometeu te-a smuls din mâna atotputernicului Zeu, îmbogăţind cu-o jertfă nouă altaru-arhaicelor mituri, el n-a ştiut că – drept răsplată – în urma lui alt Prometeu îi va reduce sacrificiul la o … cutie de chibrituri…»
(Din: Strofe pentru foc de Ion Minulescu)
Dacă privim monumentele sau studiem documentele create în epoci mai vechi, ca cea indiană, egipteană sau greco-romană, nu putem să nu admirăm înaltul grad de evoluţie atins de acestea. Tocmai în perioada actuală, în care microfiziologia, astrofizica sau mecanica cuantică au făcut remarcabile progrese, putem presimţi mesajele deosebite care ne vin din acele timpuri. Miturile creaţiei multor culturi ne vorbesc despre stări de preexistenţă a materiei şi de treptele ei de devenire; originea divină a substanţialităţii a fost adesea adusă în legătură cu focul. Constatăm că focul ocupă un loc deosebit între lucrurile „pământeşti”, accesibile simţurilor, şi cele divine, „supra sensibile”; să amintim aici mitul lui Prometeu sau imaginile din Vechiul Testament, în care Dumnezeu (în ipostaza lui EHJEH ASHER EHJEH „Eu sunt– Eu sunt-ul”) se revelează lui Moise în rugul aprins (Ieşirea, 3,2; 3,14) sau sub forma focului divin de pe muntele Sinai (Ieşirea, 19,18).
Legenda lui Prometeu
Prometeu este titanul ce provine dintr-o veche generaţie de zei şi care, putând să prevadă faptul că Zeus va ajunge la cârma lumii, îl ajută să-şi detroneze tatăl, pe Cronos. Din multe descrieri rezultă că Prometeu este de departe cel mai inteligent dintre titani. Unele legende povestesc printre altele, că el şi nu Hefaistos a fost cel care a grăbit venirea pe lume a Atenei izbind cu securea creştetul lui Zeus, din care Atena a ieşit direct înarmată cu coif, scut şi armură (gândirea).
După ce pământ, apă şi atmosferă, plante şi animale au apărut din întunecatul Chaos prin conlucrarea cu Forţele Luminii, Prometeu îşi puse în acţiune facultăţile sale creatoare. Din lutul neînsufleţit modelă o făptură după chipul şi asemănarea zeilor; de la animale luă diferite însuşiri sufleteşti, bune şi rele, le amestecă şi le transpuse în pieptul viitorilor oameni, însufleţindu-i. Munca sa nu rămase însă neobservată în societatea zeilor. Şi iată că, la rândul ei, Palas Atena le insuflă noilor creaturi ceva ca o adiere din spiritul zeilor. Omul deveni în acest fel fiinţa cea mai desăvârşită de pe Pământ*.
V şi H.R. Niederhäuser, Von griechischen Göttern und Helden, Verlag Freiesgeistesleben, Stuttgart, 1977
Dar Prometeu mai intervine o dată în mod decisiv în procesul de devenire al omenirii. Deoarece zeii conduşi de Zeus se retrăseseră tot mai mult pe culmile Olimpului, condiţiile de viaţă pentru locuitorii de pe Terra deveneau tot mai precare. Primăvara veşnică a paradisului se stingea, se conturau anotimpurile cu frigul iernii şi cu dogoarea verii, iar oamenii erau total neorientaţi şi neajutoraţi. Atunci lui Prometeu i se făcu milă de ei, şi hotărî să înfrunte voinţa lui Zeus, dându-le ajutor. El coborî în peştera în care Hefaistos, ingeniosul zeu făurar, care păzea focul divin şi aprinse o torţă, pe care o duse muritorilor. Le arătă cum să folosească focul, cum să-şi construiască adăpost pentru ei şi pentru cireadă, îi conduse în adâncul Pământului şi-i învăţă să caute minereuri şi să topească metalele, din care să făurească unelte şi arme. Doborî copaci falnici şi construi cu ei corăbii, arătă oamenilor mersul stelelor şi-i încurajă să se aventureze pe mări. Astfel, Prometeu aprinse lumina forţei gândirii în sufletele oamenilor, le dărui artele şi-i îndrumă spre acţiuni pline de semnificaţie.
Toate acestea nu scapă privirii invidioase a Olimpianului, şi de astă dată el nu-şi mai putu zăgăzui mânia. El îi cere lui Prometeu să-i destăinuie soarta viitoare a zeilor, ceea ce acesta refuză; de aceea Zeus l-a osândit pe Prometeu să fie înlănţuit de muntele Caucaz. Relaţia complexă a titanului cu Olimpul o găsim ilustrată plastic în piesa lui Eschil (525-425 î. Chr.) Prometeu încătuşat.
Unul dintre slujitorii lui Zeus, Kratos (Silnicia), se adresează lui Hefaistos:
Pausanias, în „Călătorie în Grecia”* afirmă că Atena a fost oraşul unde Prometeu, fiul lui Iapet, s-a bucurat de o popularitate sigură. – Dovadă sunt sărbătorile celebrate in cinstea lui. Pausanias ne mai spune: «... în Academie există, de asemenea, un altar al lui Prometeu, care este punctul de plecare al unei întreceri ce se îndreaptă spre oraş şi care se face ţinând în mâini torţe aprinse. Întrecerea constă nu numai în a sosi cel dintâi, ci şi în a păstra torţa aprinsă».
* Pausanias, Călătorie în Grecia, Ed ştiinţifică, Buc 1974
Aşadar Academia, celebra grădină publică-gimnaziu de la periferia Atenei, adăpostea nu numai şcoala filozofică şi mormântul întemeietorului ei, Platon, ci şi un altar al lui Prometeu. Pe un străvechi soclu, aflat chiar la intrarea în incinta sacră a templului zeiţei Atena, erau sculptaţi Prometeu şi Hefaistos. De aici porneau aşa-zisele Lampadedromia sau Lampadophorii – cursele cu torţe aprinse, ce se organizau cu prilejul sărbătorii Prometheia**, celebrată în onoarea legendarului binefăcător. Euripide, în Fenicienele, povesteşte că această ceremonie evoca răpirea focului de către titan, iar la concurs participau reprezentanţi ai tuturor triburilor ateniene. Câştigător era cel care atingea cel dintâi cu torţa aprinsă altarul patriei, reîmprospătând flacăra şi păstrându-i continuitatea.
** Ion Acsan, Prometeu – erou al literaturii universale, Ed Albatros, Buc 1977
Omul modern a uitat de mult că aprinderea flăcării Olimpiadelor este de fapt comemorarea jertfei lui Prometeu, cel care a coborât focul divin din împărăţia Cosmicului în cea a Pământescului.
Este demn de remarcat faptul, că la greci Prometeu mai este numit şi philánthropos, cel care manifestă statornic dragoste faţă de om. Avem aici de-a face cu importante elemente precreştine, care au totodată o valenţă antropologică.
Contextul mai cuprinzător la care ne referim rezultă şi din legătura ce ar putea fi făcută între Prometeu şi mitologia vedică*. Vechii indieni povesteau că Agni, zeul vedic al focului, ar fi căzut pe Pământ şi s-ar fi ascuns într-o peşteră. Matariçvan, o făptură semidivină, plecă în căutarea focului şi, găsindu-l, îl dărui fie lui Manu, primul om, fie celui mai vechi clan de preoţi. Apoi brahmanii au ajuns să fie pedepsiţi de Indra nu pentru că şi-au însuşit focul pentru a-l folosi numai la arderea jertfelor pe altare, ci pentru că au dat dovadă de o îngâmfare prea mare. Epitetul pramatih (prevăzătorul) conferit lui Agni, aminteşte de numele lui Prometeu, care derivă din verbul promantháno – a şti dinainte, a avea darul premoniţiei, sau într-un alt sens, a cultiva un mod de gândire anticipativ.
* Ion Banu, Sensuri universale şi diferenţe specifice în Filozofia Orientului antic, vol I, Ed ştiinţifică, Buc, 1967
Privitor la epoca mitologiei naturale amintită anterior, este suficient să ne gândim la Odiseea lui Homer şi vom mai constata următoarele: Toate realităţile din natură – forţele (căldură, lumină, etc), fenomenele (fulger, curcubeu, furtună,etc) sau configuraţiile naturale (ca de exemplu soarele, luna, izvoarele, fluviile şi marea) – erau prezentate într-o legătură nemijlocită cu fiinţe supra-naturale (zeităţi, demoni, nimfe, etc) şi cu dispoziţiile sufleteşti ale acestora. Această mitologie naturală era ceva necritic, ea oferea o imagine cu putere de simbol, fără a se căuta neapărat o relaţie cauză-efect exclusiv în lumea fizică. Dar iată că, începând cu secolul al VII-lea î.e.n., în bazinul Mării Mediterane se poate constata apariţia unui nou mod de abordare a realităţii fizice, specific culturii greceşti; se instaurează treptat un alt mod de gândire, din care se vor naşte filozofia, matematica şi ştiinţele naturii. De exemplu, filozoful, astronomul şi matematicianul Thales din Milet (cca. 624-546 î.Chr) elaborează – pornind de la observarea directă a naturii – primele teorii privind circuitul apei în natură. Hippokrates (460-370 î.e.n.) efectuează şi el observaţii sistematice în natură, pe care le consemnează în lucrarea Despre aer, apă şi poziţia lor. El punea şi anumite boli în legătură cu starea vremii, fiind pe bună dreptate numit şi părintele bioclimatologiei. Privitor la meteorologie, Aristotel (384-322 î.e.n.) scrie la rândul său un capitol (Ta meteora), despre nori şi formarea acestora – ca urmare a ceea ce se petrece „între cer şi Pământ” – aceasta fiind una dintre primele lucrări cu caracter realmente obiectiv. Prin maniera de tratare riguros fenomenologică, el prefigurează ceea ce abia mai târziu vor deveni ştiinţele naturale în accepţiunea modernă a cuvântului.
„Crucea elementelor”
În literatura Greciei antice nu găsim conceptul de „stare de agregare” în accepţiunea actuală, ci pe atunci se vorbea de „cele patru elemente”: pământ, apă, aer şi foc; ceea ce era solid era denumit „pământ”, ceea ce era lichid era denumit „apă”, ceea ce era gazos/aeric, era denumit „aer”, iar căldura era considerată ca element de sine stătător, fiind numită „foc”.
Aristotel, ca autor al unei Fizici, va face, ca şi Platon în Timaios, referiri fenomenologice la ceea ce am putea denumi „crucea elementelor”; potrivit acesteia, Uscatul şi Recele generează elementul „Pământ”; din interacţiunea Umedului şi Recelui apare „Apa”, Umedul şi Caldul se transformă în „Aer”, iar Caldul şi Uscatul dau naştere „Focului” (v. Fig. 1).
Organismul termo-spaţial
Sursa principală de căldură pentru Pământ este Soarele: 99,98% din procesele legate de căldură de pe Pământ au la bază energia provenită de la Soare.
În sol temperatura creşte în medie cu cca 3°C la fiecare 100m în adâncime (făcând abstracţie de diferenţele locale, de exemplu în zonele vulcanice). Demn de menţionat este faptul, că datele de calcul din ultimii ani evaluează temperatura din centrul Pământului la cca. 60000 C, valoare foarte apropiată de temperatura – măsurată – a coroanei solare! Prin această „coincidenţă” a temperaturilor, centrul Pământului – ca loc marcant de acţiune a forţelor fizice gravitaţionale – şi aspectul polar reprezentat de periferia Soarelui – ca zonă marcantă de acţiune a forţelor cosmice – par să ne indice agentul termic drept factor mijlocitor/mediator între extremele dinamicii extraordinare ale materialităţii, de la periferia Soarelui la „liniştea terrestră”.
Înălţându-ne de la sol constatăm, că în straturile inferioare ale atmosferei temperatura aerului uscat scade cu cca. 10C la fiecare 100 m altitudine. Dincolo de troposferă, adică de zona în care au loc principalele fenomene meteorologice, la altitudini între 10 şi 20 Km, temperaturile medii ating un minimum de cca. –60°C, la altitudini în jur de 50 Km revin la 0° , scăzând apoi din nou până la valori de –80°C. Globul pământesc este înconjurat deci mai întâi de o „sferă de rece” (o crio-sferă). Dar la altitudini şi mai mari, variind între 80 şi 500 Km, temperatura creşte considerabil: la gradul înalt de rarefiere a atmosferei se constată – d.p.d.v. energetic – prezenţa unor temperaturi de peste 1000° C! Navigaţia spaţială ţine cont foarte serios de acest lucru.
După litosferă (crusta solidă), hidrosferă şi atmosferă, Terra posedă deci şi un „înveliş” de căldură, aşa-numita termosferă. Un asemenea model al sferelor elementelor Terrei (Pământ, Apă, Aer, Foc), cu o sferă de „foc” la exterior, îl găsim deja la greci pe vremea lui Pitagora. Modelul sferelor elementelor al pitagoreilor nu era deci o viziune naiv speculativă, aşa cum afirmau ştiinţele naturii până cca. în anii 20 ai secolului trecut, ci provenea din înţelepciunea misterială.
Ar mai fi demnă de menţionat următoarea comparaţie: La poalele muntelui Kilimandjaro domneşte o climă ecuatorială, iar la vârful său de cca. 6000 m găsim temperaturile de la poli. În acelaşi loc geografic, înălţându-ne de la sol până la altitudinea de 6 Km, avem de-a face – pe verticală – cu o „cascadă termică”, echivalentă cu ceea ce se petrece pe orizontala meridianului locului, pe o distanţă de cca 10.000Km, între zonele climatice de la ecuator (termo-zonă) la poli (krio-zonă)!
Organismul termo-temporal
Diferenţierii spaţiale legate de căldură descrise îi putem adăuga una temporală, care este legată de evoluţia anotimpurilor pe cele două emisfere în decursul anului. Cauza pentru aceasta o constituie înclinarea sub un unghi de 66,5° a axei Pământului faţă de ecliptică (planul în care se roteşte Pământul în jurul Soarelui).
În această privinţă, cu puţină fantezie ne-am putea imagina alte două situaţii extreme: a) Dacă axa ar sta perpendicular pe planul eclipticii, nu ar mai exista variaţiile termice ale anotimpurilor pe nici una dintre emisfere, iar toate zilele anului ar avea absolut aceeaşi durată cu nopţile! b) Pe de altă parte, ca o altă extremă, dacă înclinaţia axei Pământului s-ar schimba în cursul unui an, prin aceasta s-ar instaura o labilitate a organismului termic terestru – cu consecinţe imprevizibile pentru climă, floră, faună şi chiar civilizaţia umană.
„Elementele” şi stările de agregare
Să revenim la „elemente”, în relaţia lor fenomenologică cu stările de agregare. Conform cu Aristotel, putem afirma următoarele:
– Pământ se referă la proprietatea corpului solid de a ocupa în exclusivitate un anumit spaţiu, de a poseda o suprafaţă de delimitare, de a opune rezistenţă la tendinţele exterioare de a-i schimba forma.
– Apa (lichidul) nu are formă proprie, se adaptează mobil la orice formă solidă şi se delimitează printr-un proces dinamic de formare a unei suprafeţe, cum este de exemplu cazul cu vârtejul, valul sau chiar picătura.
– Aerul, nu are suprafeţe de delimitare, se răspândeşte neîncetat în spaţiu, umple şi învăluie toate formele solide, este şi mai mobil decât lichidul.
– Focul, respectiv căldura, pătrunde toate corpurile din spaţiu, nu are formă şi nu acceptă forma. El are tendinţa de a desface legăturile dintre elementele străine unele de altele.
Aristotel susţinea că lucrurile, adică lumea corpurilor, reprezintă întotdeauna un amestec al tuturor „elementelor”. Este drept că la fiecare „stare de agregare” predomină un „element” ca principiu formator, dar şi celelalte sunt active; căci privitor la „pământ” (corespondentul solidului) chiar şi metalele dure sau cristalele pot fi deformate într-o oarecare măsură, ceea ce este echivalent cu prezenţa calitativă a „apei”, caracterizată prin deformabilitate (elasticitate, plasticitate, fluiditate). De asemenea, corpurile solide sau lichidele se dilată prin încălzire, după cum şi gazele („aerul”). Pe de altă parte, în atmosferă se formează stratificări de temperatură similare suprafeţelor fluide, ş.a.m.d. Bazându-se pe aceste corelaţii, Aristotel descrie transformările de stare, naşterea şi dispariţia corpurilor fizice în cadrul circuitului elementelor. Rezultă deci că
| „Elementele” nu sunt identice cu stările de agregare. |
Dacă studiem însă crucea elementelor prezentată în fig. 1, putem uşor remarca faptul, că pentru fizica modernă acest mod de abordare nu face complet plauzibilă trecerea de la „aer” la „foc”, sau de la acesta din urmă la elementul „pământ”. Căldura este prezentă în toate lucrurile, ea apare şi dispare la transformările energetice sau la transformările de stare. În plus, la nicio stare de agregare nu putem constata o transformare completă a acesteia în căldură măsurabilă.
Se impune deci o tratare mai temeinică, din perspectiva cunoştinţelor actuale ale ştiinţei, a problematicii „Elemenelor” lui Aristotel.
Despre realitatea căldurii
Ne propunem să pornim de la întrebarea: în ce măsură este căldura în sine, „ceva real”?
De la Galilei, Newton şi Kant, fizica a luat drept criterii ale realităţii, ale „existenţei lucrurilor”: a) cantitatea de materie ce umple spaţiul (aşa-numita masă), acel ceva „ponderabil” care poate fi pus pe cântar şi b) ceea ce poate fi separat şi evidenţiat drept câmp specific de forţe, cum este cazul câmpului gravi taţional, electric sau magnetic.
În continuare să sintetizăm deci o serie de fenomene bine cunoscute fizicianului, care să ne permită să decidem dacă în mod obiectiv putem acorda şi căldurii un „drept de existenţă”. Pentru aceasta vom încerca un mod de abordare faptic, consecvent fenomenologic. Aceasta înseamnă că nu vom apela la teoria cinetico-moleculară. De asemenea, deoarece conform principiului al doilea al termodinamicii nu se poate vorbi despre o transformare completă a aşa-numitei energii termice în energie mecanică, unde întodeauna rămâne un „rest”, nu vom apela nici la conceptul ipotetic de „transfomare” a energiei, deşi ne vom referi în curând la procesele din care rezultă noţiunea de entropie.
– Căldura se comportă ca un agent ce „impregnează”, pătrunde toate mediile materiale, tot ce se manifestă/află în spaţiu: solidul(ele), lichidul(ele), gazul(ele).
– Pompa de bicicletă se încălzeşte când umflăm cauciucul, acţiunea de răcire a frigiderului se datorează măririi bruşte a volumului (expansiunea) agentului frigorific. Variaţia pre siunii într-un volum de gaz aflat într-un spaţiu închis (compri marea/ densificarea sau dilatarea/rarefierea acestuia), este însoţită de variaţia temperaturii în acel volum. Privitor la această variaţie de temperatură, calitativ-fenomenologic, adică „în conformitate cu realitatea”, nu „prin interpunerea unui model teoretic ipotetic”, putem vorbi despre o apariţie sau dispariţie a căldurii în şi din respectivul spaţiul închis. Să exemplificăm:
– Momentele topirii gheţii într-un vas pus pe foc, iar mai târziu fierberea şi evaporarea apei din acel vas, se produc la o temperatură constantă (0° şi respectiv 100°C – la nivelul mării, adică la altitudine zero). Deşi topirea/solidificarea, evaporarea/ condensarea (aşa-numitele transformări de fază) au loc cu cedare sau absorbţie de căldură, termometrul nu indică o modificare a temperaturii mediului supus respectivului proces. În calitatea ei de căldură latentă (de solidificare, evaporare, etc) căldura se comportă ca şi cum ar „pătrunde” în sau ar „ieşi” din spaţiul în care se produce tranziţia de la un „element” la altul.
– În mod similar, căldura „apare” şi acolo unde au loc variaţii ale intensităţii câmpului electromagnetic în medii materiale (exemplu: transformatorul de tensiune). Generalizând, putem spune: Căldurii îi este specifică tocmai apariţia şi dispariţia locală în şi dintr-un spaţiu în care se desfăşoară anumite procese la care unii parametri variază: transformare de fază, variaţie de presiune, frecare, etc.
| Cele de mai sus ne încurajează să tratăm căldura ca pe ceva substanţial şi totodată ca pe un complex de forţe, deci ca pe o stare de agregare de sine stătătoare, ce posedă particu laritatea de a fi independentă de spaţiu, de a acţiona la graniţa fizic-spaţial ponderabilului. |
Rolul căldurii – ca factor al entropiei.
Este cunoscut faptul, că toate maşinile şi mecanismele funcţionează cu „pierderi energetice”, concretizate cantitativ prin randamentul instalaţiei. În cadrul proceselor termodinamice ireversibile, la trecerea de la un gen de forţe la un altul (numită în mod curent „transformare a energiilor”) are loc mereu apa riţia unei „călduri reziduale”. În lumea anorganică, în general, se manifestă tendinţa de scădere a gradului de organizare a sistemului, cum este de exemplu cazul cu fenomenele de eroziune. În acest context se vorbeşte de creşterea entropiei. Şi în cadrul aplicaţiilor tehnice aproape că nu există procese (fizice) care să nu fie caracterizate de creşterea gradului de dezordine, deci a entropiei. Şi poluarea aparţine acestei problematici.
Specialistul Hagen sintetizează această situaţie*: «Entropia reprezintă o aglomerare de produse neutilizabile de transformare, care iau naştere la transformările conţinutului de energie şi substanţe ale unui sistem.»
* Hagen, R Naturwissenschaftliche Grenzen des Wachstums, VDI
Nachrichten Nr.16, Apr 1974 Natura ne arată pe de o parte valabilitatea principiului entropiei în lumea anorganică, pe când în lumea organicului este evidentă acţiunea unui principiu organizator, sistemele biologice fiind în general sisteme deschise, care se opun dezordinii. Termodinamica aplicată organismelor a dus la naşterea unui nou concept, formulat de către Schrödinger: negentropie (entropie negativă).
Biologii şi specialiştii în termodinamică se preocupă de mai mult timp de sistemele naturale, în care în mod „natural” gradul de ordonare creşte; ei au ajuns la concluzia, că fiinţele vii (plantele ş.a.) sunt „locuri” în care interacţionează forţele Pământului şi ale Cosmosului. Deja în deceniile trecute, înainte ca problematica efectului de seră să fi devenit atât de actuală, Riedl** afirma: «Procesul global al biosferei favorizează creşterea entropiei, şi anume prin risipirea fluxului de energie solară în spaţiul cosmic; dar procese locale, ca cele ce configurează radiolarele***, un sonet sau zâmbetul unei Mona Lisa, .. toată ordinea din domeniul viului o putem desemna ca pe un „acumulator” sau diguitor de entropie negativă, de o dimensiune inimaginabilă...»
** Riedl, Energie, Information und Negentropie in der Biosphäre, Naturwissenschaftliche Runschau, Stuttgart, 1973, Heft 10
*** Protozoare marine cu o fină structură silicioasă (n.t.)
Interpretând aceste lucruri în mod consecvent, am putea vorbi în acest context despre Soare, cel care ne aduce bucuria reînvierii de primăvară din natură, ca despre izvorul unui curent cosmic de energie, cu valenţe ale unei surse de entropie negativă. Iar aici cred că nu mai este necesar să dovedim importanţa căldurii ca factor vital în lumea organicului.
| Căldura este deci un factor şi agent esenţial atât pentru entropie cât şi pentru negentropie. |
Dar din citatul anterior al lui Riedl se mai poate deduce un aspect valoros privitor la conceptul de entropie în legătura lui cu căldura. Acest aspect, deşi depăşeşte cadrul tematicii noastre, este totuşi demn de remarcat, el deschizând o perspectivă mai cuprinzătoare asupra conceptului „căldură”, în corelaţia lui cu fiinţa umană. Fie că este vorba de domeniul artistic, tehnic sau social, activitatea care rezultă din focul entuziasmului (căldura sufletească) poate duce la organizarea lumii materiale într-o formă, care nu a mai existat până atunci în natură. Să ne gândim numai la blocul de marmură transformat de Michelangelo în statuia lui David, la aparatul de zbor numit avion, sau la ceea ce se petrece într-o grădiniţă, în care copiii sunt ajutaţi să facă paşi importanţi pe drumul ontologic de la o fiinţă biologică la una cultural-socială.
Şi iată cum prin aprofundarea unui concept modern ca cel al entropiei, ajungem să pătrundem în sensuri mai cuprinzătoare ale unui mit ca cel al lui Prometeu, cel care odată cu focul a dăruit oamenilor meşteşugurile şi artele!
Drumul abordării ştiinţifice şi totodată consecvent-fenomenologice, eliberat de teorii, ne deschide noi perspective. După secole în care căldura a fost ca şi „exilată” de către teorii, ca cea cinetico-moleculară, putem constata că se găsesc aspecte obiective, care să-i justifice „dreptul la existenţă” în ansamblul forţelor naturii. Gânditorii din vechime nu se înşelau! Fiind recunoscută, căldura devine pentru noi o călăuză preţioasă, care ne indică drumul spre un mod mai cuprinzător de a concepe spaţiul şi spectrul forţelor naturii. Să mai facem un pas pe acest drum.
Abordând problematica „elementelor” din punctul de vedere al concepţiei moderne, să menţionăm câteva aspecte ce completează imaginea curentă privitoare la stările de agregare, sperând că astfel vom putea înţelege mai bine conceptul de „căldură” în sensul actualului ciclu de conferinţe.
Corpurile amorfe, ca de exemplu sticla, nu au un punct termic fix de trecere de la starea solidă la cea lichidă; prin încălzire ele trec mai întâi prin starea plastică.
De mai bine de un secol au fost descoperite anumite substanţe organice, la care tranziţia de fază solid-lichid nu este directă: între faza solidă şi faza lichidă apar mai multe faze intermediare stabile. În aceste faze, substanţele sunt anizotrope (adică au în acelaşi timp proprietăţi fizice diferite pe diferite direcţii ale spaţiului) ca şi cristalele solide, ele manifestând totodată proprietatea de fluiditate, caracteristică lichidelor. Datorită acestor proprietăţi, au primit numele de cristale lichide, faze mezomorfe, sau faze fluide condensate cu anizotropie spontană. Mult timp cristalele lichide nu au fost considerate, nici de fizicieni nici de chimişti, drept stare termodinamic stabilă a materiei; până la ora actuală ele ridică o serie de întrebări ştiinţei. După cum este însă bine cunoscut, în ultimele decenii au fost dezvoltate tehnologii de producere şi aplicare a unor asemenea cristale lichide, pe care le întâlnim zilnic în domeniul echipamentelor de afişaj electronic al datelor (display), cum sunt de exemplu ceasurile cu afişaj numeric, ecranele plate, etc.
Filozoful Schmitz* elaborează o valoroasă diferenţiere a calităţilor spaţiului, considerat nu în sens newtonian, ca un „vas” ce conţine corpurile, ci ca rezultând din vieţuirea de către om a dinamicii proceselor lumii materiale, accesibile în mod nemijlocit simţurilor.
* Schmitz, H, Basfeld, M Die Wärme als Ursubstanz und Geistleib, Verlag Freiesgeistesleben, Stuttgart, 1995.
1. – Noi distingem corpurile solide ca fiind separate unele de altele şi afirmându-şi forma într-un spaţiu, pe care ni-l reprezentăm ca fiind în principal tridimensional. Acesta este spaţiul local-tridimensional, în cadrul căruia – prin procesele optic-vizuale – facem distincţia lucrurilor unele de altele şi distincţia subiect-obiect.
2. – Lichidele reprezintă stări materiale între solide şi gaze. Ele au comun cu solidele faptul că posedă un volum propriu, şi comun cu gazele, că nu posedă o formă individuală, ci au nevoie de un suport solid (vas, albie) pentru limitarea lor în spaţiu. În stare de repaus ele formează o suprafaţă plană de nivel; în mişcare manifestă tendinţa de creştere sau de reducere (până la dispariţie) a unor suprafeţe limită: straturi de curgere, valuri sau suprafeţe turbionare. Aici este preponderent spaţiul direcţional-bidimensional.
3. – Gazele, la rândul lor, nu posedă o formă exterior-perceptibilă, şi se întrepătrund total. Ele nu pot forma din sine nici suprafeţe de nivel, pentru aceasta fiind necesar un potenţial termic sau de densitate. Caracteristică pentru ele este dilatarea sau comprimarea, care este echivalentă cu procesul de rarefiere sau densificare, adică cu gradul de umplere a spaţiului cu materie. Putem constata deci, că gazele se manifestă în mod primar într-un spaţiu, în care determinante sunt numai aspectele „expansiune-comprimare”, nu şi sus-jos, dreapta stânga, etc. Din punct de vedere calitativ avem de-a face aici cu un spaţiu extensional-unidimensional.
4. – Putem însă duce mai departe demersul lui Schmitz, dacă observaţiilor sale le adăugăm faptele menţionate în subcapitolul anterior privitor la căldură: ea se comportă ca şi cum ar „pătrunde” în sau ar „ieşi” din spaţiul în care se produce tranziţia de la o stare de agregare la alta. Şi acelaşi lucru se poate spune despre căldură peste tot unde se manifestă diferenţe de potenţial, unde se produc transformări energetice. Căldura îşi arată proprietatea de a putea fi independentă de spaţiu, de a-şi iniţia acţiunea la graniţa fizic-spaţialului, aşa cum este el înţeles de fizica newtoniană. În prezenţa căldurii, mediile materiale au tendinţa de a deveni mai puţin dense, de a se emancipa de forţa de gravitaţie. Proprietăţile ei sunt polare faţă de cele ale solidului.
| Căldura, prin natura ei, se exteriorizează ca o negaţie a forţei de gravitaţie, ca o forţă de gravitaţie negativă. |
Rudolf Steiner afirmă în conferinţa a 11-a:
« ... căldura este mişcare, dar o mişcare ce trebuie gândită intensiv, mişcare la care în fiecare porţiune a spaţiului unde este căldură ia naştere atât tendinţa de a produce existenţă materială, cât şi aceea de a face să dispară existenţa materială».
Prin urmare, adecvat pentru căldură este un spaţiu intensiv nuldimensional. Căci căldurii îi este specifică acţiunea la graniţa materialităţii şi a spaţialităţii, acţiune ce poate fi denumită mişcare intensivă dinspre şi către un spaţiu nuldimensional.
Rezumat: Trecând prin stările de agregare de la solid la gaz, trecând deci prin domenii la care densitatea joacă din ce în ce mai puţin vreun rol, este ca şi cum materia ar „ieşi” treptat din spaţiu, s-ar „despaţializa”. Pasul următor, „dincolo” de aer, ne conduce la graniţa spaţiului, la nuldimensionalitate. Căldura este cea care continuă în mod organic acest demers! Iar condensarea, solidificarea, marchează procesul opus, de „intrare” în spaţiu, de „obiectivare” (devenire obiect) a materiei. La ieşirea din spaţiu, căldura măsurabilă dispare din ambianţa respectivă şi reapare în aceasta atunci când – prin stările de agregare – se petrece o „spaţializare”, se reintră treptat în dimensiunile spaţiului, de la cel extensional-unidimensional până la cel local-tridimensional.
Lumea tridimensională a solidelor, a obiectelor, este preponderent lumea repausului, a staticii; lumea gazelor şi căldurii este lumea mişcării, a cinematicii şi dinamicii. Pentru a verifica veridicitatea unui asemenea mod de abordare a realităţii fizice, este suficient să ne gândim la evoluţia planetei Terra de la o masă de gaz incandescent, la corpul cu formaţiunile geologice din ziua de azi.
La un pol avem deci corpul tridimensional solid, care este „mişcare devenită formă”. La celălalt pol avem căldura, care este „mişcare pură”, activă la graniţa unor procese de intrare şi ieşire din spaţiul tridimensional, de „materializare” şi „dematerializare”, de „spaţializare” şi respectiv „despaţializare”.
Dar ce fel de reprezentare „spaţială”, consecvent geometrică, ne putem face despre acel domeniu de existenţă a căldurii, al cărui specific este „nuldimensionalitatea”?
Matematica s-a născut odată cu filozofia în Grecia antică şi a continuat să evolueze odată cu ştiinţele naturii, drum care la începutul secolului al XVII-lea este marcat de punerea bazelor fizicii experimentale, bazată pe măsurători şi calcule (prin Galilei şi Newton). Prin Descartes se producea unirea geometriei clasice a lui Euclid cu algebra, luând naştere geometria analitică. Poziţionarea lucrurilor în crucea spaţială a axelor (x,y,z) din sistemul cartezian este adecvată figurilor geometrice şi corpurilor cu o formă bine definită şi o masă măsurabilă, cum sunt de exemplu cristalele. De aceea ea mai este numită şi geometrie metrică. Mai puţin cunoscut este faptul, că un contemporan şi prieten al lui Descartes, arhitectul Girard Desargues, pornind de la metamorfoza secţiunilor conice a pus bazele unei geometrii cu totul noi: geometria proiectivă. Această geometrie ne-metrică include în mod organic elementele geometrice (puncte, drepte plane) aflate la infinit. Să luăm un caz simplu, dar care stă în legătură cu tema noastră.
Se dă triunghiul oarecare ABC (Fig. 2a); îl putem caracteriza drept un „triunghi euclidian”. Din punctul de vedere al geometriei lui Euclid putem măsura lungimile laturilor, mărimea unghiurilor şi suprafaţa lui (haşurată), putem decupa din carton sau tablă un triunghi identic cu el. De asemenea, putem parcurge traseul AB-BC-CA în sens antiorar.
Să ne imaginăm acum următoarea metamorfoză geometrică: latura AC se roteşte în sens antiorar în jurul lui A, iar latura BC în sens orar în jurul lui B, în aşa fel că C se deplasează spre în sus. Figura 2b redă trei paşi ai transformării formei triunghiului, deci şi trei poziţii succesive (C1 , C2 şi C3 ) ale vârfului C. Dacă baza AB a triunghiului rămâne constantă, suprafaţa sa creşte tot mai mult. Ne putem imagina, cum prin rotaţia lor cele două laturi AC şi BC vor ajunge la un moment dat să fie paralele (vârful C se află la ∞), urmând ca mai apoi C „să vină din partea cealaltă”, de jos. Prin aceasta a luat naştere un triunghi proiectiv ABC (haşurat în figura 2c). Conţinutul lui (aria) cuprinde atât partea de deasupra bazei AB cât şi pe cea de sub vârful C!
Deşi din punct de vedere strict geometric totul este „în regulă”, au apărut deosebiri esenţiale:
– De la A la B pot ajunge ca mai înainte, dar de la B la C trebuie să trec prin infinit (ꝏ)
– De la A la B pot ajunge ca mai înainte, dar de la B la C trebuie să trec prin infinit (ꝏ) ec prin infinit (ꝏ)
– Aria acestui triunghi este incomensurabilă, ca şi lungimile BC şi CA.
Iată de ce geometria proiectivă este o geometrie ne-metrică, adecvată proceselor care se desfăşoară pe Pământ dinspre Cosmos. Unele părţi ale acestui triunghi ne sunt „direct” accesibile (în sens euclidian), alte părţi impun o abordare – tot riguros matematică, nespeculativ mistică, dar conformă cu specificul geometriei proiective. Rezumăm: Punând în mişcare laturile unui triunghi obţinem un proces geometric, la care distingem: a) o „stare de fază” euclidiană, cea a triunghiului „clasic” (complet măsurabil), ea fiind conformă cu o geometrie metrică, şi b) o „stare de fază” polar-euclidiană, cea a triunghiului „proiectiv”, care poate conţine unele elemente incomensurabile în sens euclidian, dar care respectă legile geometriei mai noi, cea proiectivă.
Geometria ne-metrică ne dezvăluie noi proprietăţi ale spaţiului, prin care se confirmă modul de abordare utilizat anterior, privind aspectele calitative ale lui în corespondenţa lor cu stările de agregare. Din aceasta rezultase tendinţa, că ieşind din dimensionalitate se trece tot mai mult „de la formă la mişcare”, de la aspecte preponderent spaţiale la aspecte cu un caracter tot mai temporal.
Dar ce fel de reprezentare „spaţială”, consecvent geometrică, ne putem face despre acel domeniu de existenţă a căldurii, al cărui specific este „intensiv-nuldimensionalitatea”?
Stările de agregare: o unitate dialectică a dinamicii contrariilor
Sub acţiunea forţelor gravitaţiei, corpurile – cu masa lor măsurabilă – se îndreaptă într-o mişcare de „cădere liberă” spre Pământ. Sub acţiunea luminii, care vine în principal de la Soare, plantele cresc pe veritcală manifestând tendinţa de a se îndepărta de Pământ. Principiul capilarităţii poate să explice numai parţial acest proces. Aici este vorba despre o forţă ascensională, levitaţională, opusă celei gravitaţionale, deci antigravitaţională.
Putem observa, că altfel se înalţă spre cer un cactus pitic sau falnicul stejar: în funcţie de specie şi de condiţiile geo-climatice planta reuneşte – cu ponderi diferite ale forţelor fizice şi cosmice – acţiunea ambelor complexe de forţe. Fiecare organism constituie o unitate dialectică a interacţiunii forţelor ce aparţin domeniilor polar-opuse.
Am prezentat mai înainte acţiunea în natură a altor principii contrare: unul generator de dezorganizare (entropie) şi a unuia generator de organizare (negentropie); primul este „terestru”, acţionează dezintegrator şi vine din lumea forţelor fizice; celălalt este „cosmic”, acţionează plăsmuitor şi vine din sfera vieţii.
Rudolf Steiner face în această privinţă următoarele precizări*:
«Şi este complet nejust să credem, că dacă noi avem semnificaţiile noastre pentru cuvintele pământ, apă, aer, şi regăsim apoi undeva în scrierile mai vechi cuvintele respective, care sunt încă influenţate de concepţia fizicistă greacă, ele înseamnă atunci acelaşi lucru. Dacă vedem undeva în scrierile vechi expresia „apă”, noi trebuie să o traducem prin lichid; dacă întâlnim expresia „pământ”, trebuie să o traducem cu corp solid. Doar aşa am traduce corect vechile scrieri. Însă aici se află ceva foarte important. Prin aceea că starea solidă… ..a fost denumită pământ, se exprima în special faptul, că singură această stare solidă este legată de legile planetei noastre pământeşti... Dimpotrivă, dacă un corp devine „apă”, atunci el nu mai stă doar sub influenţa legilor pământeşti, ci sub influenţa întregului nostru sistem planetar. Forţele care se impun într-un corp lichid, în apă, acestea nu provin doar de pe Pământ, ci şi de la sistemul planetar. În ceea ce este lichid acţionează forţele lui Mercur, Marte ş.a.m.d. Însă ele acţionează oarecum din direcţiile în care stau aceste planete şi devin un fel de rezultantă în fiecare lichid.
Atunci când numai corpurile solide erau desemnate ca pământ, se avea sentimentul că numai ele stau sub influenţa legilor pământeşti; că atunci când un corp se topeşte, el intră sub incidenţa unor legităţi care sunt extra-pământeşti. Şi chiar dacă corpurile gazoase erau denumite „aer”,… exista simţământul: un astfel de corp stă sub influenţa fiinţei unificatoare a Soarelui. El este ridicat în afara pământescului şi a planetarului pur şi stă sub influenţa fiinţei solare unificatoare.... Fizica antică avea un caracter cosmic. Fizica din vechime era înclinată să ia în consideraţie forţe care aparţin sferei realului»
* Vezi conferinţa a doua din actualul ciclu.
Pământul şi Soarele pot fi deci consideraţi reprezentanţi ai forţelor „ponderabile” şi „imponderabile”, ce configurează stările de agregare.
* Gheorghe Paxino, Elementele lui Aristotel şi eterul – al cincilea element, conform lui Rudolf Steiner, ciclu de trei conferinţe în 12, 19, şi 26 Oct 2001 în Bucureşti.
Despre existenţa forţelor cu acţiune polară celor fizice, numite de Rudolf Steiner şi negativ-gravitaţionale, aflăm deja de la greci. În epoca mitologiei naturale ei vorbeau despre influenţa care venea dinspre zona superioară atmosferei, zonă în care «plutesc stelele şi trăiesc zeii». Aici acţiona Aithir (Aether la romani), fiul lui Nyx (zeiţa nopţii) şi al lui Erebos (zeul întunericului subpământean); el mai era considerat şi personificarea luminii vitale cereşti.
În epoca fenomenologiei naturale Aristotel vorbea – în completarea „elementelor” – despre o forţă de viaţă cosmică, eterul unic; la găsirea acesteia se vor strădui mai târziu şi alchimiştii.
În evoluţia ei din Evul Mediu încoace, fizica s-a ocupat până acum aproape exclusiv de domeniul forţelor fizic-ponderabile, care sunt adecvate spaţiului euclidian-cartezian; în cadrul ei a apărut un concept fizicist inadecvat despre eter, care pe bună dreptate a fost respins de către oamenii de ştiinţă.
Dar pe de altă parte nu este întâmplător faptul, că în ace eaşi perioadă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, fizica şi matematica au fost confruntate cu o criză, care a revoluţionat modul de gândire în ambele domenii, permiţându-le o evoluţie con vergentă. Prin descoperirea radioactivităţii, ştiinţele naturii trebuiau să constate (prin Marie Curie ş.a.) că materia poate dispare din spaţiu, deci că principiul conservării materiei îşi pierde valabilitatea absolută. Iar în matematică, problema numerelor imaginare şi paradoxul paralelelor („dispariţia” din spaţiu a punctului lor de intersecţie, de nerezolvat în geometria clasică, euclidiană) dusese* la desăvârşirea geometriei proiective, care sintetizează geometriile euclidiană şi polar-euclidienă. Paşii decisivi au fost înfăptuiţi aici de Felix Klein şi Christian Staudt. Ca un remarcabil contemporan al acestora, Rudolf Steiner a atras oamenilor de ştiinţă atenţia asupra faptului, că realităţii integrale a fenomenelor naturale îi corespunde şi acţiunea forţelor polare, imponderabile, acţiune care provine dintr-un spaţiu cu alte proprietăţi decât cele euclidian-carteziene.
* După cum s-a arătat mai înainte.
Prin modul său de abordare a realităţii, pe deplin adecvat cerinţelor timpului, Rudolf Steiner inaugura o nouă etapă în evoluţia omenirii. Tocmai în cadrul ciclului de conferinţe prezentate în această carte el arată, că procesele termice, chimice sau cele din lumea organică pot fi înţelese în complexitatea lor doar prin abordarea consecventă a conceptului modern de spaţiu, elaborat de geometria proiectivă. În acest spaţiu dual, pe care l-am putea numi şi „spaţiu dinamic”, se pot manifesta atât forţele fizice cât şi forţele vieţii (Schema I). În stările şi procesele din natură sunt implicate, acţionând simultan, perechi de forţe fizic-cosmice: gravitaţie ↔ antigravitaţie (levitaţie), forţe centrale ↔ forţe periferice, forţe de presiune (densificatoare) ↔ forţe de sucţiune (rarefiante). Şi tocmai căldura este cea care, prin natura ei, poate acţiona la graniţa dintre cele două domenii polare de forţe.
Constatăm, că eterul unic din antichitate este prezentat acum diferenţiat, sub forma a patru tipuri specifice de forţe.
Din cele de mai sus reiese cu claritate faptul, că Rudolf Steiner a completat în mod original şi esenţial antica teorie privitoare la „eter” şi „elemente”, expusă în mod exemplar de către Aristotel, şi reliefează totodată poziţia particulară pe care o ocupă căldura în tot acest context.
Prin opera sa, Rudolf Steiner pune la începutul secolului al XX-lea bazele Ştiinţei spirituale, care, abordând un mod de lucru riguros ştiinţific, vine să completeze rezultatele ştiinţelor naturale.
Rudolf Steiner spune în prezentul ciclu: «Şi astfel ajungem la o cuprindere nemijlocită a fiinţei căldurii: ca mişcare intensivă, ca pendulare între forţele de sucţiune şi compresiune, dar nu în aşa fel, că de o parte a spaţiului se află acţiunile de sucţiune, iar de altă parte a lui cele de compresiune, ci în aşa fel, că deja ieşim din domeniul spaţiului tridimensional atunci când vrem să cuprindem fiinţa căldurii.... Este permis să spunem: atunci când continuăm să ne înălţăm de la ponderabil la imponderabil şi trebuie să trecem tocmai prin domeniul căldurii, constatăm cum căldura izvorăşte pretutindeni acolo, unde trecem de la acţiunile de compresiune ale materiei ponderabile la acţiunile de sucţiune ale imponderabilului »(conferinţa a 11-a)..«Dacă vă este clar că domeniul gazelor şi cel al luminii au fost odată una, că domeniul fluidelor şi procesele chimice au fost odată una, ş.a.m.d., va trebui să gândiţi în unitatea lor originară şi cele două contraste polare ale domeniului căldurii: domeniul eteric şi domeniul material ponderabil.» (conferinţa a 13-a).
În prima conferinţă din ciclul Evenimentul apariţiei lui Christos în lumea eterică*, Rudolf Steiner anunţa în mod profetic faptul, că în perioada 1933-1937 Christos va reapare în atmosfera eterică a Pământului, ajungând să fie perceput de tot mai mulţi oameni.
* Rudolf Steiner, Evenimentul apariţiei lui Christos în lumea eterică, GA 118, conferinţa din Karlsruhe 25.1.1910, E.T. 1999
Şi iată că în acest context trebuie descris un eveniment astronomic ce s-a desfăşurat în mod exemplar chiar în România:
Crucea de pe Cer la eclipsa din 1999
Eclipsa totală de Soare din 11 august 1999 este plină de semnificaţii pentru România pe de o parte, şi pentru civilizaţia umană pe de altă parte. Cu un secol înainte, în anul 1899, se încheiase după 5000 de ani, după datele Ştiinţei spirituale europene, care aici stau în concordanţă cu cea orientală, „Epoca întunecată – Kali Yuga” şi se instaura una luminoasă. Iar acum – în 1999 –, după cca. 2x33 ani după 1933 şi la 3x33 ani, după 1899 a avut loc o eclipsă totală de Soare*, care în totalitatea ei a fost perceptibilă numai în România.
* Consemnată şi în analele astronomice.
Remarcabil pentru noi mai este şi faptul, că eclipsa respec tivă a fost însoţită de formarea unei configuraţii planetare de excepţie: exact la miezul zilei, patru planete formau pe cer o cruce maiestuoasă: pe verticala locului (la zenit) se aflau Soarele şi Luna eclipsei, formând o axă verticală ce străbătea interiorul Terrei şi care se întâlnea sub orizont (deci de cealaltă parte a Pământului!) cu Uranus; iar în acelaşi moment, la Est răsărea Marte iar la Vest, exact în opoziţie, apunea Saturn.
Iar dacă ne reprezentăm acum întreaga configuraţie constatăm, că în momentul acelei eclipse patru „drumeţi” din sistemul nostru solar (Luna, Marte, Saturn şi Uranus) au format pe cerul României o Cruce cosmică maiestuoasă, care în spaţiu străbătea şi cuprindea întregul Pământ, cu ambele emisfere ale sale!
Şi iată că în anii următori au apărut numeroase comunicări ale unor persoane, mai mult sau mai puţin apropiate de antroposofie, dar care pe baza propriilor percepţii suprasensibile vesteau îmbogăţirea atmosferei eterice a Pământului, şi chiar apariţia în natură în premieră a unor fiinţe elementare ale lui Christos. Hans-Joachim Aderhold şi Thomas Mayer au adunat aceste mărturii într-un volum, care cuprinde 520 de pagini*, publicat în anul 2008.
* Hans-Joachim Aderhold şi Thomas Mayer „Erlebnis Erdwand lung – Berichte und Texte einer Zeitzeugnerschaft” Verlag Ch. Möllmann, Schöoß Hamborn, 2008.
Iar lucrurile nu s-au oprit aici, căci se cuvine să fie menţionate pe scurt în acest context rezultatele observaţiei spirituale a lui Armen Togu**, comunicate în 2023. Pe baza acestora se poate constata în vremea noastră (!) o îmbogăţire a lumii eterice.
** Conferinţă ţinută la Forun 3 în Stuttgart pe 30.01.2023.
În sensul prezentului ciclu de conferinţe ţinute de Rudolf Steiner, am modificat puţin structura pe 11 componente a lui Armen Togu, într-una cu 12 componente, deoarece, am diferenţiat între Căldura mineral-substanţială (de exemplu cărbunele încins din focul de lemne) şi Eterul căldurii (care după cum am văzut mai înainte transcende materialitatea). Prin aceasta obţinem următoarea configuraţie:
12 Eterul sensului/semnificaţiei/mobilului
11 Eterul Armoniei
10 Eterul Adevărului
9 Eterul Empatiei
8 Eterul vieţii
7 Eterul sunetului (chimic)
6 Eterul luminii
5 Eterul căldurii (eteric)
4 Căldură minerală (termic)
3 Aer (gazos)
2 Apă (lichid)
1 Pământ (solid)
Armen Togu vesteşte deci o îmbogăţire a lumii eterilor ca urmare a evenimentelor amintite mai sus, care au însoţit apariţia lui Christos în eteric după 1933, precizând că este vorba despre eterii empatiei, adevărului, armoniei şi sensului.
Aspecte antropologice
Precum trupul Terrei este marcat de răceala polilor şi de căldura ecuatorului, de contrastul anotimpurilor pe cele două emisfere, şi trupul uman solicită viaţa sufletului nostru, ca să „clădească punţi” între domeniul proceselor de ardere, al metabolismului („polul vieţii”), şi polul proceselor vitale reduse la minim, reprezentat de sistemele nervos şi osos („polul morţii”). Între aceşti doi poli mijloceşte sistemul circulator-respirator. După cum ne arată experienţa cotidiană, orice efort de voinţă, fie că este un efort muscular sau o concentrare intelectuală intensă, este însoţit de intensificarea proceselor termice din organism. Circuitul sanguin participă aici activ, purtând efectele proceselor din plămâni, pe de o parte, şi din zona metabolismului, pe de altă parte. Să ne imaginăm ce se petrece în acest circuit luat în totalitatea lui, de la zona inimii – cu marile vase sanguine aferente şi eferente – până la periferia corpului, vascularizată de finele vase capilare. Figura 4 schematizează circuitul sanguin în dualitatea acestui complex de forţe.
Vom constata, că şi aici o funcţionare sănătoasă are loc dacă se realizează ceea ce mai înainte am numit unitatea dialectică a forţelor polare terestru-cosmice. Armonia organismului rezultă ca un al treilea principiu, care creează echilibrul dintre ce două tendinţe contrare, iar boala constă în perturbarea echilibrului.
Ar mai fi de precizat următorul aspect: De mai multe decenii medicina acceptă existenţa unui simţ termic, la fel de bine precizat anatomo-fiziologic, cu senzori specifici, ca şi simţul văzului, de pildă. Marea deosebire constă însă în aceea, că pe când globul ocular este strict localizat într-o zonă a corpului, simţul termic, ca şi cel tactil, este repartizat în întregul organism. Iar actul de percepţie are loc prin compararea întregului câmp termic propriu, cu cel al ambianţei.
| Căldura este prezentă şi la graniţa propriei corporalităţi, ea stând în intimă legătură cu voinţa şi cu sângele nostru. |
În „Faust”-ul lui Goethe vedem cum Mefisto cere ca pactul să fie semnat de Faust cu sângele propriu, acest „suc cu totul deosebit”. Ştiinţa spirituală modernă, întemeiată de Rudolf Steiner ca o „înţelepciune despre om” (Antropos-Sofia), prezintă sângele şi căldura ca stând în directă legătură cu fiinţa umană, cu însăşi componenta sa cea mai specific „umană”: Eul.
Aspecte cosmologice şi antropologice
Să-l lăsăm pe însuşi Rudolf Steiner să rezume*:
«Ce se vieţuieşte acolo, unde atunci când plecăm de la gazos ne întâmpină mai întâi caloricul, deci ce vieţuieşte omul aici? Dacă din nou veţi privi într-un mod lipsit de prejudecăţi asupra fenomenelor privitoare la omul însuşi, nu veţi putea ocoli întrebarea: Care este legătura dintre voinţa omenească şi fenomenele calorice? Este destul să luaţi în seamă (de astă dată fiziologic), cum pentru a accede la voinţă suntem nevoiţi să conlucrăm cu natura pentru a produce căldură. Dar imediat ce aducem la îndeplinire un act de voinţă, căldura îşi face apariţia. Prin aceasta trebuie să vedem căldura înrudită cu voinţa. După cum forţele plăsmuitoare din lucrurile exterioare trebuie să le vedem înrudite cu activitatea de reprezentare, tot aşa trebuie ca în tot ceea ce se răspândeşte în afară ca stare calorică să vedem o înrudire cu ceea ce este în noi activitatea de voinţă, trebuie deci să privim căldura ca pe un element de voinţă, numai că noi vieţuim fiinţa căldurii tocmai în activitatea noastră volitivă... Procesele calorice interne produse de organismul nostru în sânge, procese pe care organismul le dirijează prin acţiunile sale generale şi le face în final să se exprime ca un corolar al tuturor celorlalte procese, pătrund în sus, în domeniul spiritual-sufletesc, se transformă aici.
În domeniul spiritual-sufletesc, cel mai frumos, cel mai înalt lucru este faptul, că prin forţele sufletului uman, organicul poate fi transformat în sufletesc! Tot ceea ce poate avea omul prin activitatea organismului său terestru după ce el a devenit căldură, deci după ce a fost transformat în căl dură, se transformă în sufletesc, în ceea ce putem numi vieţu irea lăuntrică a empatiei, în interesul pentru toate celelalte fiinţe. Atunci când străbatem toate procesele organismului uman până la nivelul cel mai de sus, până la procesele calorice, păşim parcă prin poarta proceselor fiziologice umane, depăşind nivelul proceselor calorice din sânge spre acea zonă, unde căldura sângelui este valorificată prin ceea ce sufletul face din ea: prin interesul pentru toate fiinţele, prin empatia cu tot ceea ce se află în jurul nostru. Prin faptul că viaţa interioară ne poartă în sus până la procesele de căldură proprii, ne extindem viaţa noastră peste întreaga existenţă pămâneană, ne contopim cu aceasta. Şi trebuie consemnat faptul, că Fiinţa universală a făcut calea ocolită, trecând prin întreaga noastră organizare, pentru a ne oferi termogeneza, pe care noi oamenii suntem chemaţi s-o transformăm, prin intermediul Eului nostru, în empatie vie cu toate fiinţele.
| Căldura are misiunea de a se transforma în empatie în cadrul evoluţiei Pământului! |
Ca organism fizic omul este integrat procesului de evoluţie a Pământului, al cărui sens se împlineşte prin aceea, că toate procesele fizice se regăsesc în final în corolarul organizării umane, iar tot ceea ce există în organizarea umană – luată şi ca un microcosmos al tuturor proceselor pământesti – se redeschide intr-o nouă floare. Şi prin această transformare din sufletul omenesc, prin interesul şi empatia omului pentru toate fiinţele, Pământul ajunge să împlinească ceea ce a fost scopul valorificării căldurii în organismul care ne-a fost dat ca pământen..... – Vedem astfel, că în sistemul universal nimic nu se pierde, ci că ceea ce ne este dat în organismul nostru drept căldură devine materialul necesar, pentru a găsi calea spre o treaptă superioară, care conduce la eternitate. Nimic nu se pierde în lume, ci ceea ce produce Pământul este transformat de către sufletele omeneşti în Eternitate. În felul acesta Ştiinţa spirituală ne permite să facem legătura între procesele fiziologice din organismul uman şi destinaţia noastră pentru Eternitate!»
* Rudolf Steiner, Fiziologie ocultă, GA 128, Ed Univers enciclopedic, Buc. 2001
Despre titlul acestei cărţi
Pe baza unor consideraţii ca cele de mai sus, subtitlul original al acestui ciclu de conferinţe, ţinut în 1920, suna: Căldura la graniţa materialităţii pozitive şi negative; evoluţia ulterioară a fizicii şi matematicii a confirmat în mod multiplu afirmaţiile lui Rudolf Steiner. În cadrul spaţiului proiectiv, „spaţiul” (cartezian-euclidian) şi „antispaţiul” (polar-euclidian) se completează organic; ele interacţionează conform principiilor dualităţii din geometria proiectivă (Desargues, Felix Klein, etc) sau principiului complementarităţii (Bohr, Heisenberg, etc). În anul 2001, la cca. un secol de la revoluţia din ştiinţe menţionată mai înainte în acest capitol, personalităţi ale ştiinţei de rang mondial, ca Arthur Zajonc şi Stephan Hawkins vorbesc despre „energia negativă” şi „materia întunecată” ca incontestabile componente ale lumii în care trăim.
În Ianuarie 1921 Rudolf Steiner a ţinut aproape în faţa aceluiaşi auditoriu ciclul: Relaţia diferitelor domenii ale ştiinţelor naturii cu astronomia, GA 323. Acolo el a folosit pentru prima dată noţiunile de „spaţiu” şi „antispaţiu”. De aceea, ţinând cont atât de cele expuse în acest capitol, cât şi de întreaga evoluţie ulterioară, se consideră justificată alegerea titlului Căldura la graniţa spaţiului şi antispaţiului.
*
* *
În căutarea ei – cu totul justificată dintr-un punct de vedere – de a fi obiectivă, fizica l-a îndepărtat un timp pe om de natură, ca „subiect”. În evoluţia ei, ea a descoperit însă realitatea interacţiunii (obiective) dintre cercetător şi obiectul cercetat. Ca cercetător al adevărului ştiinţific, omul este total implicat în procesul universal. În calitate de „fizică a Realului”, fizica modernă abordează în măsură tot mai mare atât aspectele cantitativ-metrice cât şi pe cele calitative, ce ţin de cosmic. Pe această cale vor putea fi întemeiate mai apoi o fiziologie şi o antropologie adecvate, care să aibă căldura drept una dintre noţiunile-cheie. Şi poate că dacă se va concepe căldura de maniera prezentată de către Ştiinţa spirituală dată omenirii de către Rudolf Steiner, se va putea împlini în viitor dezideratul omului de ştiinţă şi umanistului Franz von Baader, exprimat în eseul Întemeierea unei etici prin fizică: «Dobândirea condiţiei umane stă în legătură cu focul sub toate valenţele sale: de la cea practică sau strict stiinţifică la cea sacră. Căci cu multivalenţa semnificaţiilor pe întregul spectru, de la ştiinţific la sacru, căldura fiinţează la graniţa dintre spaţiu şi antispaţiu, la graniţa dintre focul exploziei din cilindrul motorului Diesel şi flacăra de jertfă de la altar.»
dr. ing. Gheorghe Paxino
