Consideraţiile asupra ştiinţelor naturii pe care le-am făcut la ultima mea şedere aici [Nota 1], urmează să-şi afle acum un fel de continuare. Voi porni de această dată de la acel capitol din fizică ce poate oferi baza unei concepţii naturalist-ştiinţifice despre lume, şi anume de la examinarea fenomenelor termice. Ca introducere voi încerca astăzi să arăt, în ce măsură o astfel de examinare poate evidenţia importanţa cunoştinţelor din fizică în cadrul unei concepţii generale asupra lumii, şi cum prin aceasta se poate pune baza unui anumit impuls pedagogic în predarea ştiinţelor naturii. Cum am spus deci, să pornim azi de la un fel de introducere principială şi să vedem cât de departe vom ajunge cu ea.
Aşa-numita teorie a căldurii a căpătat tocmai în secolul al XIX-lea o formă, prin care s-a avansat foarte mult în concepţia materialistă despre lume. S-a avansat de această manieră, deoarece fenomenele termice din univers sunt cu precădere cele care dau prilejul de a-ţi abate privirea de la adevărata natură a căldurii, de la fiinţa [Nota 2] căldurii, şi de a o îndrepta asupra aspectelor mecanice care rezultă din procesele termice.
Omul cunoaşte căldura în primul rând prin aceea că are senzaţiile pe care le desemnează prin: rece, cald, căldicel etc. Totuşi oamenii observă foarte curând, că prin această senzaţie pare să fie dat ceva foarte vag, ceva în orice caz subiectiv. Cine face o simplă experienţă – noi nu avem nevoie s-o facem aici fiindcă am pierde timp, însă oricine poate s-o facă oricând pentru sine – se poate convinge de următoarele:
Reprezentaţi-vă că aveţi aici un vas [Nota 3] umplut cu apă la o anumită temperatură t, la dreapta lui aveţi un alt vas, de asemenea umplut cu apă la o temperatură bine stabilită t-t’, adică la o temperatură care este cu mult mai scăzută decât cea din primul vas. Apoi mai aveţi un vas cu apă la temperatura t+t’.
Dacă folosiţi ambele braţe şi cufundaţi separat degetele, mai întâi în cele două vase de la margine, veţi sesiza prin sensibilitate starea de căldură a celor două vase. Puteţi cufunda apoi degetele pe care tocmai le-aţi scos din apă în vasul din mijloc, şi veţi vedea că temperatura vasului din mijloc îi apare relativ caldă degetului care fusese introdus în lichidul de temperatură mai scăzută, în timp ce degetul care fusese cufundat în lichidul mai cald o simte mai rece. Astfel, aceeaşi temperatură apare diferită pentru sensibilitatea subiectivă, după cum anterior a fost expusă subiectiv uneia sau alteia dintre temperaturi. Orice om ştie de asemenea, că intrând într-o pivniţă o resimte diferit, după cum el face aceasta vara sau iarna. Dacă el intră iarna, chiar dacă termometrul indică aceeaşi temperatură mereu, lui i se pare pivniţa caldă, în timp ce intrând vara, pivniţa îi va părea rece. De aici rezultă în primul rând, că senzaţia subiectivă de căldură nu este concludentă; de aceea se pune problema să putem stabili cumva în mod obiectiv care este starea termică a unui corp oarecare oriunde ar fi el. Nu este nevoie să tratăm acum fenomenele elementare şi nici să prezentăm instrumentele simple pentru măsurarea căldurii. Le presupunem ca fiind cunoscute. De aceea pot să spun simplu, că dacă se măsoară acum obiectiv, cu termometrul, starea de temperatură a unui corp sau a unui spaţiu, avem sentimentul: Da, aici se măsoară tocmai gradele de la punctul zero în sus şi în jos şi se obţine o mărime obiectivă pentru starea termică. În gând facem o diferenţiere esenţială între această determinare obiectivă, în care omul nu este implicat, şi deter minarea subiectivă, prin senzaţie, în care omul este implicat.
Se poate spune, că această diferenţiere s-a dovedit a fi rodnică în căutările secolului al XIX-lea, că în unele privinţe a avut succes. Acum însă suntem într-o epocă în care trebuie să fim deosebit de atenţi la anumite lucruri, dacă vrem să înaintăm în mod fecund într-un domeniu sau altul al cunoaşterii sau al practicii. De aceea astăzi trebuie ca din ştiinţa însăşi să formulăm anumite întrebări, care sub influenţa unor astfel de concluzii, precum cele expuse de mine, au fost pur şi simplu omise. O întrebare este: Există o deosebire cu adevărat obiectivă între constatarea temperaturii unui spaţiu sau corp cu ajutorul organismului meu şi constatarea acestei temperaturi cu ajutorul termometrului, poate să-mi fie folositor pentru viaţă să fac această deosebire, sau mă înşel când introduc această deosebire în ideile şi noţiunile mele, care au ca scop să dezvolte ştiinţa? – Întregul curs îşi propune să arate cum trebuie puse astăzi astfel de întrebări. Căci pornind de la întrebările principiale, voi avea de înaintat până la acele întrebări, care astăzi scapă uşor vieţii practice în domenii importante, datorită faptului că astfel de lucruri nu s-au luat în considerare. Cum scapă ele vieţii în domeniul tehnicii, vom mai vedea. Acum vreau să atrag atenţia doar în principiu asupra următorului fapt: Printre concepţiile pe care le voi prezenta imediat nu mai găsim nicio apreciere asupra fiinţei/naturii căldurii însăşi. Şi astfel s-a pierdut posibilitatea să raportăm fiinţa căldurii la acea organizare, la care trebuie să o raportăm înaintea oricăror altor lucruri ce ţin de domeniile vieţii practice, şi anume la organismul omenesc. Dacă e să caracterizăm doar în mod grosier – pentru început – despre ce este vorba, trebuie să atragem atenţia că astăzi numai în cazuri bine stabilite suntem obligaţi să măsurăm temperatura organismului omenesc, de exemplu doar în caz de febră. De aici puteţi deduce, că relaţia (la început necunoscută) fiinţei căldurii faţă de organismul omenesc are o anumită însemnătate. Cazul cel mai radical, adică modul în care se raportează ea la procesele chimice şi tehnice, îl voi examina mai târziu. Însă nu se va putea niciodată îndrepta atenţia în mod corect asupra acestei relaţii a caloricului cu organismul omenesc dacă se porneşte de la o concepere exclusiv mecanicistă a fenomenelor calorice; şi asta deoarece atunci ne poate scăpa faptul, că în organismul omenesc există o sensibilitate termică foarte diferită a fiecărui organ faţă de însăşi fiinţa căldurii, că inima, ficatul, plămânul au capacităţi complet diferite de a se comporta faţă de ea. Că prin urmare, un studiu adevărat al anumitor simp tome de boală nu poate fi făcut fără cunoaşterea acestor capacităţi termice diferite de la organ la organ, fapt care scapă cercetării, deoarece concepţia fizicistă asupra căldurii nu a creat nicio bază pentru asta. La ora actuală nu suntem în stare să transpunem în domeniul organicului concepţia fizicistă despre căldură pe care ne-am format-o în cursul secolului al XIX-lea. Acest lucru poate fi remarcat azi de cel care are ochi pentru prejudiciile pe care le aduc aşa-numitele cercetări fizice actuale asupra domeniilor mai înalte, spunem noi, ale cunoaşterii lumii organice. De aceea trebuie puse anumite întrebări, întrebări care urmăresc înainte de toate dobândirea unor noţiuni clare, inteligibile. De nimic nu suferim mai mult astăzi, tocmai în cadrul acelor ştiinţe aşa numite riguros exacte, ca din cauza noţiunilor confuze, neinteligibile.
Ce să însemne de fapt atunci când spun: Dacă am introdus degetul aici – în dreapta şi în stânga (vezi Fig. 1.1) –, atunci, dacă introduc apoi ambele degete într-un vas cu lichid de o anumită temperatură, am senzaţii diferite; ce să însemne aceasta oare? Există într-adevăr în mod obiectiv o deosebire între constatarea cu ajutorul noţiunii/gândirii şi aşa-numita constatare obiectivă cu ajutorul termometrului? Gândiţi-vă însă că în loc să introduceţi aici degetul introduceţi termometrul (vezi fig. 1 dreapta), şi apoi îl introduceţi aici (mijloc), prin aceasta obţinând stări termometrice diferite, după cum îl introduceţi aici sau aici. Dacă folosiţi cele două termometre în loc de cele două degete, coloanele de mercur vor căpăta de asemenea stări diferite în cele două termometre. Veţi avea aici (în dreapta) un nivel mai coborât, iar aici (în stânga) unul mai ridicat; unul va sui, celălalt va coborî. Vedeţi, termometrele nu fac altceva decât fac propriile dumneavoastră senzaţii. Pentru elaborarea unei noţiuni conforme unei percepţii nu există nicio diferenţă între cele două termometre şi senzaţiile degetelor dumneavoastră. Şi aici şi acolo se constată exact acelaşi lucru, şi anume diferenţa faţă de starea de dinainte. Problema este doar că în cazul senzaţiei noastre noi nu avem în noi un punct de zero (de origine). Dacă am purta un punct de nul în noi, dacă deci nu am constata percepţia nemijlocită, ci am avea în noi un aparat care să raporteze temperatura pe care o simţim subiectiv la un punct de zero din noi înşine, atunci am putea constata, prin ceva care de fapt nu ţine de aceasta, care nu are nimic de-a face cu procesele, acelaşi lucru pe care-l putem constata prin termometre. Vedeţi deci, că pentru elaborarea noţiunii nu există nicio deosebire.
Tocmai aceasta este întrebarea care trebuie pusă astăzi, dacă vrem sau nu să ajungem la noţiuni clare privitoare la teoria căldurii. Fiindcă toate aceste noţiuni care sunt folosite aici sunt în esenţă neclare. Însă să nu credeţi că aceasta nu are urmări. Că nu putem constata în noi un punct de zero, are legătură cu întreaga noastră viaţă. Dacă am putea constata în noi un punct de zero, ar trebui să avem o cu totul altă stare de conştienţă, o cu totul altă viaţă sufletească. Tocmai prin faptul că acest punct de zero se ascunde în noi, trăim aşa cum trăim în viaţa noastră.
Căci vedeţi dumneavoastră, în viaţă – atât în organismul omenesc cât şi în cel animal – multe se bazează tocmai pe faptul că anumite procese nu le percepem în noi. Dacă ar trebui să simţiţi ca senzaţii subiective toate câte se petrec în organismul dumneavoastră, gândiţi-vă ce mult aţi mai avea atunci de lucru! Gândiţi-vă la întregul proces de digestie, dacă ar trebui să participaţi la el în toate amănuntele. Multe din cele ce aparţin condiţiilor noastre de viaţă se sprijină tocmai pe aceea, că nu participăm cu conştienţa noastră la anumite lucruri care se petrec în organism. De pildă, că nu purtăm conştient în noi un punct de zero, că nu suntem un termometru. Astfel că o atare deosebire a obiectivului de subiectiv, aşa cum se face de obicei, nu mai este satisfăcătoare pentru un studiu aprofundat al fenomenelor fizice.
Aceasta constituie de fapt o problemă, care de la antichitatea greacă încoace a fost tratată cu superficialitate, dar până acum a putut fi neglijată. Pentru viitor însă ea trebuie să fie abordată în mod riguros. Chiar şi filosofii greci antici, Zenon [Nota 4] înainte de toate – trebuie să vă atrag atenţia asupra acestor lucruri, chiar dacă vă va părea pedant –, s-au referit la anumite procese din gândirea umană, care stau frapant în contradicţie cu realitatea. Să amintesc doar de întrecerea lui Achille, la care m-am referit adesea.
Să presupunem că avem aici distanţa s, pe care Achille (A) o parcurge, să zicem, într-un anumit timp. Atât de repede poate el să alerge. Iar aici avem broasca ţestoasă (S). Aceasta are avansul (AS). Achille aleargă după broasca ţestoasă. Să luăm momentul cînd Achille ajunge aici în S. Broasca ţestoasă merge mai departe. Achille trebuie să alerge după ea. În timpul în care el parcurge această distanţă (AS), broasca ţestoasă a ajuns aici (în 1), iar în timpul în care el parcurge următorul spaţiu (S1), ea a sosit aici (în 2). Şi tot aşa broasca ţestoasă merge înainte o mică porţiune. Achille trebuie mereu să parcurgă în urma ei ceea ce ea a parcurs deja. Şi Achille nu poate nicicând să ajungă broasca ţestoasă.
De obicei oamenii tratează această chestiune aşa cum, cu siguranţă, o tratează chiar şi unii din cei de faţă. Observ asta la dumneavoastră. Dumneavoastră gândiţi: Ştiu precis, Achille a ajuns desigur imediat broasca ţestoasă, şi chestiunea este pur şi simplu stupidă dacă se trage concluzia: Achille trebuie să parcurgă mereu porţiunea precedentă, broasca ţestoasă este înainte, el nu o ajunge niciodată. Este stupid – spune lumea. Însă nu trebuie să se spună asta, fiindcă concluzia este absolut constrângătoare şi nu o putem contrazice cu nimic. Şi nu este nicidecum o prostie dacă s-a tras această concluzie, ci este – pentru raţiunea omenească – o concluzie extrem de inteligentă, întrucât ţi se impune în mod obligatoriu şi nu se poate trece peste ea. Pe ce se bazează însă totul? Cât timp doar gândiţi, nu puteţi gândi decât în sensul concluziei pomenite. Însă dumneavoastră nu gândiţi astfel, deoarece priviţi realitatea şi ştiţi: Bineînţeles că Achille ajunge imediat broasca ţestoasă. Şi în acest fel amestecaţi gândirea cu realitatea, nu mai contaţi pe gândire. Oamenii nu ţin prea mult să se sprijine pe gândire, şi atunci ei spun: Cel care gândeşte astfel este de-a dreptul stupid. – Prin gândire nu se descoperă decât că Achille nu ajunge broasca ţestoasă. Pe ce se bazează însă aceasta? Aceasta se bazează pe faptul, că dacă aplicăm cu adevărat consecvent gândirea noastră la realitate, atunci ceea ce noi constatăm devine fals faţă de faptele realităţii. Trebuie să devină fals. Îndată ce aplicăm gândirea noastră raţionalistă la realitate, nimic nu ne ajută să descoperim, că noi constatăm fals nişte aşa-numite „adevăruri”. Căci noi trebuie să conchidem pur şi simplu, că dacă Achille aleargă după broasca ţestoasă, el trebuie să străbată fiecare punct prin care a trecut broasca ţestoasă. Ca idee, acest lucru este foarte corect. În realitate însă el nu face asta, el nu atinge punctele. Picioarele sale fac paşi mai mari decât ale broaştei ţestoase. El nu face ceea ce face broasca ţestoasă. Trebuie deci să ne uităm ce face Achille. Nu putem aborda aceasta sprijinindu-ne exclusiv pe gândire. Atunci ajungem la alte rezultate. Aceste lucruri ating câteodată foarte puţin conştiinţa oamenilor, dar în realitate ele sunt deosebit de importante. Şi tocmai astăzi, în epoca actuală a dezvoltării ştiinţifice, ele sunt de cea mai mare însemnătate. Abia atunci când vom înţelege cât este realitate în gândirea noastră asupra fenomenelor naturii atunci când trecem de la percepţii la aşa numita explicaţie, abia atunci ne vom putea raporta corect la lucruri.
Perceptibilul, nu-i aşa, este ceva ce este nevoie să fie descris. Pentru ca eu să fac ceea ce urmează, este nevoie de o simplă descriere: Am aici o bilă. Dacă o las să cadă prin acest orificiu, ea trece. Aceasta este acum percepţia. Acum vom încălzi puţin bila. Vedeţi, pot să aşez acum bila pe gaură, mai întâi ea nu trece. Ea va trece din nou abia atunci când va fi răcită suficient. În mo mentul când o răcesc turnând apă peste ea, ea trece din nou. Aceasta este percepţia. Este ceea ce eu pur şi simplu descriu. Să presupunem însă că încep să teoretizez. Am s-o fac mai întâi într-un mod simplist, întrucât este vorba doar de o introducere:
Aceasta ar fi deci bila, bila s-ar compune dintr-un număr de mici particule, atomi – cum vreţi dumneavoastră să le spuneţi. Ceea ce eu teoretizez nu mai este percepţie. În acest moment percepţia m-a părăsit. Şi în această clipă eu mă aflu într-o situaţie deosebit de tragică. Tragicul îl simt numai cei care pot pătrunde asemenea lucruri. Căci dacă dumneavoastră cercetaţi dacă Achille poate ajunge broasca ţestoasă sau nu, puteţi începe să gândiţi astfel: Achille trebuie să străbată drumul broaştei ţestoase, deci el nu o va ajunge niciodată. Faptul se poate dovedi cu stricteţe. Apoi dumneavoastră faceţi experienţa. Aşezaţi acolo broasca ţestoasă şi pe Achille sau pe un altul, chiar dacă acesta nu este tot aşa de iute de picior ca Achille. Puteţi dovedi oricând că percepţia vă oferă contrariul a ceea ce vă oferă concluzia obţinută prin gândire. Veţi ajunge foarte curând din urmă broasca ţestoasă.
Dacă însă acum vreţi să teoretizaţi despre bilă, despre modul cum sunt dispuşi atomii şi moleculele ei, părăsind deci percepţia, în acest caz nu mai puteţi privi acolo înăuntru şi verifica; atunci nu veţi putea decât să teoretizaţi, ceea ce în acest domeniu nu este cu nimic mai bun decât expunerea dumnea voastră privind porţiunea de drum pe care nu a străbătut-o Achille. Aceasta înseamnă că duceţi întreaga nedesăvârşire a raţiunii dumneavoastră în lăuntrul reflecţiilor dumneavoastră privitoare la ceea ce nu mai este perceptibil. În aceasta constă tragicul. Părăsind percepţia, noi clădim explicaţii peste explicaţii şi credem, că tocmai atunci putem explica ceva, dacă stabilim ipoteze şi teorii. Iar urmarea este că atunci suntem nevoiţi să ne supunem doar gândirii noastre, dar că această gândire ne părăseşte în clipa când ieşim din domeniul percepţiei. Ea nu mai concordă cu percepţia.
Am indicat această deosebire încă de la cursul precedent [Nota 5], cu care ocazie am stabilit o demarcaţie strictă între phoronomie (cinematică) şi mecanică. Phoronomia descrie doar procese de mişcare şi stări de echilibru, însă ea se limitează la a constata ceea ce este perceptibil. În clipa când treceţi de la phoronomie la mecanică, unde trebuie introduse noţiunile de forţă şi masă, în acel moment nu mai este suficientă doar gândirea, ci noi începem să deducem ce se întâmplă, folosindu-ne de percepţie. Chiar şi în cazul celor mai simple procese fizice în care masa joacă un rol, nu ne mai putem descurca doar cu gândirea. Iar acele teorii care au fost concepute în cursul secolului al XIX-lea, cu toate că s-au dovedit practice pentru domenii restrânse – asta nu înseamnă nimic –, au luat naştere într-un asemenea mod, încât de fapt, pentru a le verifica, ar fi necesar să fie făcute experimentări până la molecule şi atomi. Acest lucru este valabil atât în mic (micro) cât şi în mare (macro). Vă amintiţi că adesea eu, în conferinţele mele, am atras atenţia asupra a ceva, care acum, în cadrul acestor consideraţii, ne va apare ca având un caracter pe de-a-ntregul ştiinţific. Am spus adesea: Din ceea ce teoretizează astăzi fizicianul despre procesele termice şi despre încă alte câteva lucruri legate de acestea, el îşi face anumite reprezentări asupra Soarelui. El descrie situaţia de pe Soare, având oarecum pretenţia că este aşa, ca pe ceva similar proceselor fizice. Însă am spus întot deauna: Fizicienii ar fi extraordinar de miraţi dacă ar putea realiza experienţa de a se deplasa până pe Soare, ajungând să vadă că nimic din ceea ce calculează sau teoretizează ei pornind de la condiţiile pământeşti nu concordă cu realităţile Soarelui. Astăzi lucrurile au deja o anumită însemnătate practică certă, şi anume privitor la evoluţia în timp a ştiinţei. Abia în aceste zile s-a răspândit în lume ştirea, că prin mari eforturi au putut fi demonstrate şi în Berlin, în faţa unei societăţi de savanţi, rezultatele cercetătorilor englezi asupra deviaţiei luminii stelare în spaţiul cosmic. S-a făcut pe drept următoarea afirmaţie: Da, cercetările lui Einstein [Nota 6] şi ale altora asupra teoriei relativităţii şi-au găsit o anumită confirmare, însă ceva definitiv s-ar putea spune doar dacă s-ar ajunge să se poată cerceta cu ajutorul analizei spectrale cum stau lucrurile cu lumina Soarelui, mai ales cu ocazia eclipselor solare. Abia atunci s-ar putea vedea ceva, ce încă nu poate fi observat cu aparatele de astăzi. – Aceasta era ştirea legată de ultima şedinţă a Societăţii de Fizică din Berlin [Nota 7]. Faptul este deosebit de interesant. Căci în mod natural, următorul pas trebuie să fie acela de a se căuta o posibilitate, prin care să se cerceteze realmente lumina Soarelui cu ajutorul analizei spectrale. Calea va trebui să fie aceea de a se găsi instrumente de măsură, care astăzi încă nu există. Atunci se vor putea confirma anumite lucruri [Nota 8], care astăzi pot fi deja obţinute pornind de la bazele spiritual-ştiinţifice, aşa cum a fost cazul pentru multe lucruri care s-au ivit în cursul anilor şi la care s-a ajuns în ultima vreme, după cum ştiţi, prin experimente fizice. Atunci se va învăţa a se admite, că este pur şi simplu imposibil, ca ceea ce se deduce prin calcul din observaţiile făcute în sfera pământească, în special asupra fenomenelor termice, să fie transpus asupra condiţiilor spaţiului cosmic, asupra condiţiilor de pe Soare, şi să îţi reprezinţi, că coroana solară şi altele asemenea iau naştere din cauze, care pot fi deduse din studiul proceselor de pe Terra. Exact cum gândirea noastră ne induce în eroare dacă părăsim perceptibilul şi începem să teoretizăm în lumea moleculelor şi atomilor, la fel ea ne induce în eroare dacă trecem la macrocosmos şi transpunem la ceva precum Soarele ceea ce am stabilit prin percepţie în condiţiile terestre. Astfel, se crede că Soarele ar fi un fel de sferă de gaz incandescent. De o sferă de gaz incandescent nu poate fi vorba în cazul Soarelui. În Soare există cu totul altceva. Să ne gândim: Avem materie pământească. Fiecare fel de materie pământească are un anumit grad de intensitate a acţiunii proprii; că aceasta se măsoară într-un mod sau altul, prin densitate sau ceva asemănător, nu are nicio importanţă. Ea produce efecte de o anumită intensitate. Ea poate ajunge şi la starea de cantitate zero, ceea ce înseamnă că noi ne putem afla faţă în faţă cu un spaţiu aparent gol. Însă prin aceasta ea nu a ajuns la un sfârşit, după cum nu se ajunge la un sfârşit în cazul următor; gândiţi-vă că aveţi un fiu şi vă spuneţi: Flăcăul este de fapt un uşuratic. Eu i-am dat o mică avere, însă acum el a început s-o cheltuiască. Mai mult de zero el nu poate coborî. Cândva el poate ajunge să nu mai aibă nimic; mă consolez cu faptul, că odată va ajunge la zero. – Dar după aceea eu pot avea o deziluzie: Flăcăul începe să facă datorii. Nu se opreşte la zero, povestea devine şi mai rea decât zero. Şi aceasta poate avea o însemnătate foarte reală. Căci ca tată voi avea de fapt mai puţin dacă flăcăul face datorii, decât dacă s-ar opri la zero.
Vedeţi dumneavoastră, acelaşi mod de a privi este aplicabil şi faţă de condiţiile solare. Nu se ajunge la zero, ci doar la o rarefiere extremă; se vorbeşte de gaz incandescent rarefiat. Însă ar trebui să se ajungă mai întâi la zero şi, în continuare, dincolo de acesta. Căci ceea ce s-ar găsi în Soare nu ar fi nicidecum comparabil cu materialitatea noastră, nu ar fi comparabil nici cu spaţiul nostru vid, care corespunde zero-ului, ci se merge dincolo de el. Avem de-a face cu o stare de intensitate materială negativă. Acolo unde se află Soarele s-ar afla o gaură făcută în spaţiul vid. Acolo este mai puţin decât spaţiu vid. Astfel, toate efectele care se pot observa pe Soare trebuie privite ca procese de sucţiune, nu ca procese de compresiune sau ceva asemănător. Aşadar, coroana solară nu poate să fie privită aşa cum o priveşte azi fizicianul, ci ea trebuie privită astfel încât să ai conştienţa, că nu avem de-a face cu ceea ce pare a fi forţe de compresiune cu sensul spre în afară, ci cu forţe de sucţiune dinspre gaura din spaţiu, dinspre materia negativă. Aici raţiunea ne părăseşte. Aici, gândirea noastră relativ la macrocosmos ne părăseşte, după cum ne părăseşte şi faţă de microcosmos. În cazul acesta din urmă, la care m-am referit anterior, noi nu putem decât teoretiza despre o stare atomică.
Atunci când apreciem în mod subiectiv stările de căldură ale ambianţei noastre, noi nu vieţuim stări calorice reale, ci vieţuim diferenţe. Termometrul arată tot diferenţe, nu este nicio deosebire. Noi vieţuim diferenţele dintre starea de căldură proprie şi cea în care intrăm. De fapt asta face şi termometrul. Numai că prin nişte lucruri care nu au nimic de-a face cu faptele propriu-zise, prin stabilirea unui punct de nul (zero), noi am ascuns chestiunea. Aici este ceva extrem de important, ce trebuie luat în considerare. Dacă ne îndreptăm atenţia spre fenomenele luminoase, noi le urmărim în esenţă cu un organ, care este foarte bine izolat în organismul nostru. Am caracterizat acest fapt în cursul anterior. Ca urmare, noi nu observăm în fond niciodată lumina – lumina este o abstracţiune –, ci noi observăm fenomene luminoase. Când percepem căldura în mod subiectiv, atunci organul senzitiv, organul de percepţie, este întregul nostru organism. Întregul nostru organism corespunde aici ochiului nostru. El nu este un organ izolat. Noi ne expunem ca un întreg stării de căldură. Dacă ne expunem căldurii cu un mădular, de exemplu cu un deget, el este ca o parte a ochiului faţă de întregul ochi. Deci, în timp ce ochiul este un organ izolat şi prin aceasta lumea de lumină se obiectivează pentru noi în culori, nu la fel este cazul cu căldura. Noi suntem oarecum în întregime un organ caloric. Însă din această cauză acţiunea căldurii nu ne întâmpină dinspre afară izolat, aşa cum ne întâmpină acţiunea luminii. Ochiul nostru a fost obiectivat în organismul nostru. Procesele termice analoage nu pot fi sesizate de noi, deoarece noi înşine suntem acestea. Închipuiţi-vă că nu aţi vedea cu ochiul culorile, ci aţi distinge numai grade de luminozitate, iar culorile ca atare ar rămâne complet subiective, doar nişte sentimente; atunci nu aţi vedea niciodată culori. Aţi vorbi de clar-obscur, însă culorile n-ar produce nimic în dumneavoastră. Aceasta se întâmplă când percepem căldura. Acele diferenţieri, pe care în cazul luminii le percepeţi datorită izolării ochiului, nu le mai percepeţi în domeniul termicului. Acestea însă trăiesc în dumneavoastră. Astfel, dacă vorbiţi de albastru şi roşu în cazul culorii, atunci acest albastru şi roşu îl aveţi în exterior. Dacă vorbiţi despre ceva analog în cazul căldurii, aveţi, deoarece dumneavoastră înşivă sunteţi organul căldurii, chiar în dumneavoastră ceea ce ar fi analogul pentru căldură al albastrului şi roşului, dumneavoastră înşivă sunteţi acestea. De aceea nu le conştientizaţi. Şi de aceea, pentru examinarea naturii obiective a căldurii este nevoie de o cu totul altă metodă decât pentru examinarea naturii obiective a luminii. Şi aş dori să vă spun, că nimic nu a acţionat atât de ademenitor în felul de a privi al secolului al XIX-lea ca tendinţa de a uniformiza pretutindeni în mod schematic. În tratatele de fiziologie găsiţi peste tot o „fiziologie a simţurilor”. Ca şi când aşa ceva ar putea să existe! Ca şi când ar exista ceva, despre care să se poată spune în mod unitar, că este valabil atât pentru ureche, cât şi pentru ochi sau chiar pentru simţul tactil sau al căldurii. Este o absurditate să se vorbească despre o fiziologie globală a simţurilor şi să se spună, că o percepţie senzorială este într-un fel sau altul. Se poate vorbi doar de percepţia izolată a ochiului, de percepţia izolată a urechii, de percepţia izolată a organismului nostru ca organ al căldurii ş.a.m.d. Acestea sunt lucruri cu totul diferite, iar când se vorbeşte de un proces senzorial unitar se formulează doar nişte abstracţiuni goale. Însă astăzi întâlnim peste tot tendinţa de a uniformiza aceste lucruri. Şi astfel se ajunge la concluzii, care, dacă nu ar fi atât de dăunătoare pentru întreaga noastră viaţă, ar fi chiar umoristice. Când cineva spune: Aici este un puşti, un alt puşti i-a tras o bătaie. – Şi, în acelaşi timp se afirmă: Ieri, el a primit nişte lovituri de la învăţătorul său, învăţătorul i-a tras o bătaie. În ambele cazuri eu am observat bătaia. Nu este nicio diferenţă. De aici eu trag concluzia, că învăţătorul de ieri şi puştiul bătăuş de astăzi sunt aceeaşi fiinţă. – Asta ar fi o absurditate, nu-i aşa, ar fi complet imposibil. Dar se face următorul experiment. Se ştie, că dacă se trimit raze de lumină într-un anumit mod pe o oglindă concavă, ele pleacă paralel; dacă ele se captează pe o a doua oglindă concavă, ele se unesc în focar şi produc fenomene luminoase. Se face acelaşi lucru cu aşa-numitele radiaţii calorice. Se poate constata din nou: Se captează radiaţiile prin oglinda concavă, ele se unesc în focar – se poate constata cu termometrul, că acolo ia naştere un fel de focar termic. Ar fi aceeaşi situaţie ca la lumină, deci şi lumina şi căldura se bazează pe unul şi acelaşi lucru. Bătaia de ieri şi bătaia de azi se bazează pe unul şi acelaşi lucru. Dacă în viaţă cineva ar trage o astfel de concluzie, ar fi nebun. Dacă aceasta se face în ştiinţă, aşa cum se face astăzi pretutindeni, nu mai eşti nebun, ci adesea eşti o personalitate dătătoare de ton.
Cu toate acestea, astăzi trebuie să se tindă spre concepte clare, inteligibile; fără asemenea noţiuni clare, străvezii, nu progresăm. Altfel, dacă tocmai în domeniul fizicii nu se încearcă să se răzbată spre noţiuni clare şi sugestive/intuitive, nu se va crea niciodată, printr-o concepţie fizicistă a lumii, o bază pentru o concepţie universală despre lume. Ştiţi desigur – faptul a devenit clar, cel puţin într-un anumit grad, şi prin ultimul meu curs –, că în domeniul fenomenelor luminoase Goehte [Nota 9] a pus puţină ordine, chiar dacă aceste lucruri nu sunt unanim recunoscute.
Pe tărâmul fenomenelor calorice este deosebit de dificil de realizat acelaşi lucru, deoarece în perioada postgoetheanistă fenomenele calorice au alunecat în haosul concepţiilor teoretice, iar în secolul al XIX-lea, aşa-numita teorie mecanică a căldurii a statuat inepţie peste inepţie; pe de o parte prin aceea că a oferit noţiuni intuitive/plastice într-un domeniu, unde intuitivul, palpabilul nu este suficient, şi a oferit noţiuni uşor accesibile pentru cei care cred că pot să şi gândească, însă în realitate nu pot. Sunt noţiunile prin care a luat naştere reprezentarea: Un gaz aflat într-un vas închis din toate părţile este compus din particule de gaz, însă aceste particule de gaz nu sunt în repaus, ci sunt în mişcare permanentă. Şi, natural, în majoritatea cazurilor, dacă aceste particule sunt în continuă mişcare, întrucât particulele de gaz sunt mici iar distanţele dintre ele sunt considerate relativ mari, o asemenea particulă se va mişca şerpuind mult timp fără să întâlnească o alta, ci doar când şi când.
Ea ricoşează atunci, şi în acest fel se ciocnesc unele de altele particulele de gaz acolo înăuntru. Ele ajung în mişcare. Ele se bombardează reciproc fără încetare. Prin aceea că diferitele mici ciocniri se însumează, ele exercită o presiune asupra peretelui. Pe de altă parte există posibilitatea să se măsoare cât de mare este temperatura. Ne spunem atunci: Ei bine, acolo în interior particulele de gaz sunt într-o anumită stare de mişcare, ele se bombardează. Totul este în agitaţie. Se ciocnesc reciproc şi ciocnesc peretele. Prin încălzire, ele se mişcă mai repede şi tot mai repede, se ciocnesc mai viguros între ele şi lovesc tot mai puternic peretele, şi ne putem întreba: Ce este deci căldura? – Mişcare a microparticulelor. Este cert că astăzi, forţate de realităţi, asemenea reprezentări au început să iasă deja din uz [Nota 10], numai că au ieşit doar aparent din uz. Întregul mod de gândire are încă acelaşi fundament. Am devenit foarte mândri de această aşa-numită teorie mecanică a căldurii, căci ea vrea să explice extraordinar de multe lucruri. Ea vrea să explice de pildă, că dacă trec cu degetul peste o suprafaţă oarecare, efortul pe care îl folosesc, lucrul mecanic, puterea, se transformă în căldură. Eu pot retransforma căldura în lucru mecanic, de pildă la maşina cu aburi, unde prin căldură produc mişcări de înaintare. Şi s-a format accesibila, extrem de comoda reprezentare: Da, dacă observ în mod exterior ce se întâmplă acolo în spaţiu, acolo sunt procese mecanice. Locomotiva şi vagoanele înaintează ş.a.m.d. Dacă apoi, să spunem, eu produc prin ceva un lucru mecanic prin care ia naştere căldură, atunci nu s-a întâmplat altceva decât că mişcarea sesizabilă exterior s-a transformat în mişcarea celor mai mici particule. Aceasta este o reprezentare comodă. Se poate spune: Totul în univers se bazează pe mişcare, iar mişcarea perceptibilă se transformă în mişcare imperceptibilă. Ea este percepută apoi drept căldură. Însă căldura nu este nimic altceva decât îmbrânceala şi îngrămădeala micuţelor brute de gaz, care se ciocnesc, se izbesc de perete ş.a.m.d. În esenţă, căldura a fost transformată treptat în ceea ce s-ar întâmpla acum, dacă toată această „adunătură” ar începe deodată să se pună reciproc în mişcare, dacă s-ar afla în stare de continuă ciocnire, s-ar izbi de perete ş.a.m.d. Aceasta este reprezentarea lui Clausius [Nota 11] despre a ceea ce se întâmplă într-un spaţiu umplut cu gaz. Este teoria cinetico-moleculară, care a luat naştere prin aplicarea concluziei achilleene la dome niul neperceptibilului, neobser vându-se că că te afli aceeaşi imposibilitate, ca atunci când aplici gândirea în cazul lui Achille şi a broaştei ţestoase. Aceasta înseamnă, că lucrurile nu se petrec aşa cum gândim noi. În interiorul unui spaţiu umplut cu gaz se întâmplă altceva decât ne imaginăm noi, atunci când transpunem noţiunile neperceptibile la ceva perceptibil.
Aceasta am vrut să spun astăzi ca introducere. Veţi deduce de aici, că în fond metodica de abordare a lucrurilor care s-a dezvoltat în cursul secolului al XIX-lea se clatină din temelii. Căci o mare parte a acestui mod de abordare se bazează pe aceea, că se concepe în aşa fel factorul palpabil, observat vizual, încât expresia celor percepute, inclusiv expresia matematică a acestora, se transpune în reprezentări diferenţiale. Dacă se exprimă matematic ceea ce avem ca factor constatabil privitor la un spaţiu umplut cu gaz la o anumită presiune, putem, adoptând reprezentarea mişcării microparti culelor, să îl transformăm în reprezentări diferenţiale, iar apoi să ne dedăm credinţei, că dacă se integrează din nou, s-ar obţine ceva privitor la realitate. Trebuie să înţelegem, că dacă vrem să nu părăsim complet realitatea atunci când se face trecerea de la reprezentările uzuale de calcul la ecuaţii diferenţiale, nu ne este permis să tratăm din nou aceste ecuaţii diferenţiale cu calculul integral. Înţelegerea greşită a relaţiei integralei faţă de diferenţială a condus la reprezentări false în ce priveşte realitatea, fapt care a stat la baza fizicii secolului al XIX-lea. Trebuie să fim lămuriţi asupra unui lucru: În anumite cazuri se poate diferenţia, însă ceea ce rezultă din stările diferenţiale nu poate fi gândit ca ceva ce ar putea fi integrat din nou, căci atunci nu se pătrunde în realitate, ci doar în ceva ideatic/conceptual. Este de o mare importanţă să se recunoască aceasta atunci când abordăm natura.
ura. Căci, vedeţi dumneavoastră, dacă eu realizez un anumit proces de transformare, să zicem că efectuez un lucru mecanic şi obţin căldură, eu pot din această căldură să obţin din nou lucru mecanic – şi vom vedea în ce măsură este valabil lucrul acesta în cadrul lumii anorganice tocmai la fenomenele calorice – însă eu nu pot nicidecum să inversez un proces organic. Nu pot inversa nici procesele anorganice de mare anvergură; de exemplu procesele planetare nu sunt reversibile. Nu ne putem imagina inversat procesul care se scurge de la formarea rădăcinii unei plante până la floare, până la formarea fructului. Procesul se desfăşoară de la germene până la formarea fructului, el nu se poate desfăşura înapoi, precum un proces din lumea anorganică. Aceasta nu intră în calculele noastre. Căci chiar rămânând în anorganic, pentru anumite procese macrocosmice faptul acesta nu este valabil. Astăzi eu nu pot să intoduc în nicio formulă pentru creşterea unei plante – chiar dacă aş putea să o stabilesc, ea ar ieşi foarte complicată – nişte valori negative; aceasta nu concordă cu realitatea. Nu aş putea să introduc cu semn negativ formarea florii din cea a frunzei. Nu aş putea inversa procesul. Nici privitor la fenomenele mai mari ale universului nu pot inversa procesul real. Dar asta nu afectează calculul. Dacă aş vrea să stabilesc astăzi data unei eclipse de lună dinaintea erei noastre – pe vremea lui Thales de pildă şi aşa mai departe – pot foarte bine inversa procesul în calculul propriu-zis, dar procesul nu ar fi reversibil şi în realitate. Nu putem merge înapoi, inversând procesul de la stadiul actual al evoluţiei cosmice la stadiile anterioare, de exemplu la o eclipsă de lună care s-a petrecut pe vremea lui Thales. Un calcul îl pot manipula înainte şi înapoi, însă ceea ce cuprind prin calcul, de cele mai multe ori nu concordă cu realitatea. Acest calcul pluteşte deasupra realităţii. Trebuie să fim lămuriţi în ce măsură reprezentările şi calculele noastre nu sunt doar nişte conţinuturi conceptuale. Cu toate că sunt reversibile, în realitate nu există procese reversibile. Acest lucru este important, căci toată teoria căldurii o vom vedea clădită pe întrebări de acest fel: În ce măsură sunt reversibile procesele naturale în domeniul fenomenelor calorice şi în ce măsură nu sunt?
