Când cineva era inițiat în vechile Misterii, primul lucru pe care îl afla consta în aceea că judecata sa, întreaga sa constituție sufletească umană, era dirijată în sensul ciclului septuplu al evoluției culturale a lumii. Și în Apocalipsă vedem clar reverberația celor rezultate din principiul de inițiere al vechilor Misterii. Apocalipsa are acest număr șapte în modul cel mai divers, atât în structurarea, în compoziția ei, cât și în conținutul ei. Doar că la vremea respectivă aspectele legate de acest număr șapte nu erau într-o legătură așa de exterioară cu acest număr cum ne reprezentăm noi astăzi în mod obișnuit, ci persoana respectivă era inițiată în modul în care numerele acționează și se întrepătrund în general.
Acum aș dori, iubiții mei prieteni, să vă atrag atenția asupra unui lucru pe care dincolo, în cursul despre lingvistică, [Nota 15] l-am explicat într-un context cu totul diferit. Acolo a trebuit să explic faptul că este posibilă o viețuire în sunet, dar că astăzi omenirea a pierdut viețuirea în sunet. Nu trebuie decât să vă reprezentați, că în sunet sunt date elemente ale cuvântului plăsmuitor și trezitor la existență și că prin viețuirea acestor sunete și prin combinarea celor aproximativ 32 de sunete, poate fi recompus conținutul extrem de variat și minunat al cosmosului. Transpuneți-vă odată într-o astfel de epocă – și au existat epoci în care aceasta era o realitate a omenirii –, transpuneți-vă într-o epocă care trăia foarte viu în aceste elemente ale sunetelor și care resimțea foarte viu aspectul minunat aflat în posibilitatea, ca prin viețuirea celor 32 de elemente sonore să plăsmuiești o lume. În plăsmuirea lingvistică, în plăsmuirea plastică a cuvântului, se resimțea realmente țeserea unui spiritual, care conviețuiește în vorbire. Se viețuia faptul că în sunete trăiesc Zeii.
Dacă luați aceste 32 de sunete, vă va fi ușor să constatați că aproximativ 24 dintre acestea revin consoanelor și circa șapte vocalelor – bineînțeles, lucrurile sunt întotdeauna aproximative –, și acum dumneavoastră puteți, în sensul începutului Evangheliei după Ioan: „La început a fost Cuvântul”, să lăsați să cadă o lumină asupra acelei imagini, care poate fi luată și drept o imagine apocaliptică: Alfa și Omega înconjurat de cei șapte îngeri – vocalele – și cei 24 de bătrâni – consoanele. Tot astfel se simțea și că taina universului – cu semnificația pe care am expus-o deja – țesea și trăia în întregime în ceea ce se intona în limbajul sfânt al cultului. Iar în celebrarea cultului se simțea prezența puternică a ceea ce trăia drept conținut cosmic în această imagine simbolică.
Omenirea trebuie neapărat să simtă din nou unde anume erau căutați zeii de către înțelepciunea misterială. Ei nu erau căutați în cine știe ce tărâm îndepărtat, în transcendental, așa cum se crede astăzi. Întruparea lor era căutată în așa ceva precum sunetele; și dacă se vorbea despre „Cuvântul cosmic”, se vorbea tocmai despre ceea ce țese realmente prin lume și la care omul participă prin limba sa.
La fel este și cu numerele. Astăzi noi avem o idee complet abstractă despre numere, în comparație cu modul de reprezentare care mai domnea încă în Apocalipsă. Vedeți dumneavoastră, dacă se merge în urmă până la primele secole creștine, găsim că pe atunci mai exista o anumită înțelegere la unii oameni pentru așa ceva precum Apocalipsa, deoarece încă se mai simțea taina numărului, deoarece încă se mai viețuia acest raport ciudat din structura unui șir de numere. Șirul de numere nu era privit nicidecum ca o înlănțuire de unu plus unu, așa cum se face astăzi, ci se viețuia ce anume există într-un trei, într-un patru, se viețuia natura închisă a lui trei, natura deschisă a lui patru, natura înrudită cu omul a lui cinci. În numărul în sine se simțea un divin, la fel ca și în litere și sunete.
Când în vechile Misterii un om era într-atât de avansat încât să fie inițiat în acest mister al numerelor, obligația sa pe mai departe era să gândească, să simtă și să perceapă în sensul acestor secrete ale numerelor. Încercați să gândiți ce se obține prin aceasta. În muzică avem șapte tonuri. Octava, al optulea, este la fel ca primul. În curcubeu avem șapte culori. Și în alte lucruri din natură întâlnim de asemenea numărul șapte. Să ne imaginăm, iubiții mei prieteni, că naturii i-ar trece prin minte să dispună în curcubeu o altă ordine a culorilor; întregul univers s-ar prăbuși. Sau că în gama muzicală s-ar face o altă diviziune a sunetelor – muzica ar deveni de nesuportat.
Candidatul la inițiere era atenționat că și în ființa sufletească a omului există o legitate corectă, precum în natură, și că acum, după inițiere, nu trebuie să-și risipească gândurile în mod arbitrar pe una sau pe alta, ci este obligat să gândească lăuntric în interiorul numărului, să viețuiască interior secretul numerelor, așa cum trăiește el în toate ființele și procesele și așa cum trăiește el în natură.
Apocalipsa a fost concepută însă într-o epocă în care o astfel de situare a omului în misterul cosmic al numărului șapte, sau al numărului doisprezece sau douăzeci și patru sau al numărului trei avea încă o valabilitate absolută. De la începutul epocii noastre, a sufletului conștienței, deci din prima treime a secolului al XV-lea, ajunge să fie din nou prețuit ceea ce existase înainte de aprecierea strictă a numărului șapte, și încep să apară treptat deplasări în septimă. Noi nu mai suntem în poziția fericită de a viețui o evoluție care se desfășoară strict în conformitate cu numărul șapte. Noi suntem deja în acel stadiu de evoluție al Pământului în care, în privința misterelor numerelor, începe o iregularitate, astfel încât pentru noi misterele numerelor au căpătat o nouă importanță.
Dacă ajungem să ne înălțăm la misterele numerelor, așa cum trăiesc ele într-un document precum cel al Apocalipsei, asta înseamnă pentru noi să devenim capabili, prin această familiarizare cu un astfel de material precum Apocalipsa, să percepem cu simțurile noastre și lucruri care se petrec din ce în ce mai mult în afara misterelor numerelor. Și astfel putem spune, într-un anumit fel, că noi ne trăim viața în afara misterelor numerelor. Însă noi trebuie să ni le însușim, pentru a le utiliza apoi în formele adecvate viitoarelor evenimente omenești care vor avea loc pe Pământ și felului în care ele trebuie să fie tratate de către preoțime în domeniul religiosului.
Făcând această presupunere, îmi permit totuși să vorbesc încă despre anumite fenomene, ca și când ele ar continua să evolueze în logica misterelor numerelor, căci într-un anumit sens, ieșirea evenimentelor lumii din cadrul misterelor numerelor și intrarea lor pe un făgaș care să fie într-adevăr în afara numărului este un proces lent. Modul de a gândi din vechile Misterii era acela de a vedea cicluri mari, care evoluează în baza cifrei șapte, și a vedea și alte cicluri mai mici și altele extrem de mici.
Astfel, în cele șapte comunități, care au existat totodată și ca formațiuni concrete, reale pe Pământ, noi am văzut continuarea vechilor culturi și intervenția noilor perioade culturale, dar pe de altă parte noi avem și un ciclu mai mic, pe care, într-un fel, putem învăța să-l înțelegem prin intermediul Apocalipsei. Cum este acest ciclu mai mic, iubiții mei prieteni, aceasta vom încerca să urmărim acum.
Dacă privim în urmă la perioada în care a avut loc Misterul de pe Golgota pe Pământ, găsim, în ce privește evoluția spirituală a oamenilor, și regența arhanghelică [Nota 16] a lui Orifiel, a acelui Arhanghel care își primește impulsurile în mod predilect de la forțele saturniene (Tabla 4). Intrăm apoi într-o perioadă care îl are drept Arhanghel conducător pe Anael, apoi într-o perioadă care îl are ca Arhanghel conducător pe Zahariel, apoi în perioada lui Rafael, a lui Samael, a lui Gabriel și în cea actuală a lui Michael. Avem o primă, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea și a șaptea perioadă, astfel că în ceea ce privește acest ciclu mai mic din cadrul ciclului mai mare, al cincilea, al nostru, ne aflăm în perioada a șaptea. Noi trăim în perioada despre care, dacă ar fi să folosim formularea actuală, trebuie să spunem: Noi trăim în perioada cinci/șapte, în epoca a cincea de cultură postatlanteeană, al cincilea mare ciclu al evoluției omenirii și, conform unei alte împărțiri – ciclurile de domnie arhanghelică –, care se încrucișează cu aceasta, în al șaptelea ciclu*.
* Aici este numit ciclu o perioadă de domnie arhanghelică n.t.
Un al șaptelea ciclu înseamnă, iubiții mei prieteni, un sfârșit. Ciclului actual i-a premers ciclul al șaselea, cel al lui Gabriel. Într-un al șaselea ciclu se decid întotdeauna foarte multe lucruri; se pregătește sfârșitul. Însă ciclul care a premers ciclului al șaselea continuă să acționeze în acesta. Ciclul michaelic a început aproximativ în anul 1879, ciclul lui Gabriel aproximativ în anul 1471. Anterior a fost ciclul lui Samael, a acelui Arhanghel care își primește impulsurile de la forțele lui Marte; acesta era al cincilea ciclu.
La momentul în care începe a cincea epocă de cultură, la conducere se află tocmai Arhanghelul celui de-al cincilea ciclu, ciclul mai mic. El introduce însă deja cu trei-patru secole mai înainte începutul acestei a cincea epoci postatlanteene, în timpul celui de-al cincilea ciclu arhanghelic. Ciclul mic coincide deci cu începutul ciclului mai mare (epoca de cultură). Aceasta înseamnă însă, nici mai mult nici mai puțin, decât că ciclurile mari sunt cauzate/inițiate de spiritele ierarhiei mijlocii. Ierarhia a treia, de care aparțin și Arhanghelii, sunt membrii slujitori ai ierarhiilor mai înalte. Legea numărului acționează deci în așa fel, încât la începutul epocii a cincea Arhanghelul al cincilea coincide, în perioada sa principală de activitate, cu ființa aflată de asemenea pe locul cinci într-o ierarhie superioară.
Este relativ mult timp de când se discutau astfel de lucruri, însă ele au continuat să fie dezbătute în lume mai mult decât se crede de obicei. Despre aceste secrete se vorbea deja în secolul al XII-lea, în lăcașe precum acela al Școlii de la Chartres. Pe atunci încă mai exista un limbaj apocaliptic. Aceasta este întotdeauna astfel încât universul este văzut din perspectivă, să zicem așa, numerică.
Când Platon spune: Dumnezeu matematizează, Dumnezeu geometrizează, [Nota 17] prin această geometrizare sau matematizare divină nu se are în vedere firava noastră geometrie sau matematică abstractă, ci acea viețuire profundă pe care au avut-o cei vechi față de forme (geometrice) și de numere. Și se ia în derâdere astăzi de către materialism legea numărului șapte, însă este un fapt vizibil pretutindeni că ea domnește și în lumea organică. Urmăriți odată evoluția în timp a anumitor procese, de exemplu la eclozarea fluturilor și a larvelor sau la anumite boli – peste tot veți găsi la lucru legea numărului șapte. Inițiaților li se explica clar, că numărul este ceva ce rezultă din natura lucrurilor, iar prin aceasta ei erau atenționați să urmărească cum stau lucrurile în contextul cosmic global.
Căci ce trebuie remarcat, iubiții mei prieteni, atunci când îți spui: Arhanghelul aflat pe locul cinci își începe perioada de guvernare în epoca a cincea postatlanteeană cu forțe ce emană de la forțele marțiene? Când o epocă începe cu forțe marțiene – acest lucru este sugerat deja și în reprezentarea vulgară –, atunci în ea există ceva războinic.
Dacă ne uităm la epocile de cultură succesive, vedem că ele sunt jalonate de anumite evenimente importante. Și dacă privim în urmă evenimentul important care separă era precedentă, atlanteeană, de era actuală, postatlanteeană, a cincea, aflată la rândul ei în epoca a cincea de cultură, avem la granița dintre cele două, perioada glaciară cunoscută sub numele de „Potop”, scufundarea vechii Atlantide și ridicarea noilor continente. Noi ne aflăm în epoca a cincea postatlanteeană, vor urma o a șasea și o a șapte epocă*. Catastrofa care ne separă de următoarea mare perioadă (era a șasea) care va veni – după epocile a cincea, a șasea și a șaptea ale erei a cincea actuale –, nu va fi doar un eveniment natural exterior, de tipul erei glaciare sau a ceea ce auzim povestindu-se despre Potop, ci se va arăta mai mult pe tărâm moral. Un război al tuturor contra tuturor, asupra căruia eu am făcut adesea referire, va separa, ca o mare catastrofă morală, era a cincea de era a șasea pământească, însoțită desigur de evenimente naturale, însă evenimentele naturale vor trece mai mult pe planul secund.
* În cele de mai sus și în ceea ce urmează s-a denumit „eră” perioada mai mare, care cuprinde șapte „epoci” de cultură. În prezent ne aflăm în era a cincea și epoca a cincea de cultură n.t.
Epoca a cincea de cultură a fost introdusă prin ceea ce vine dinspre Marte prin Samael, spiritul războinic, prin aducerea din lumea spirituală a unor elemente de conflict. La începutul epocii sufletului conștienței vedem de asemenea, în cadrul ciclului nostru mai mic, cum epoca noastră a cincea conține în ea ceva din semnul, semnul profetic, al evenimentului cu care se va încheia ciclul mare, după ce epoca a cincea de cultură va fi urmată de epocile a șasea și a șaptea.
Ascultând vocile unor oameni, care la răspântia secolelor al XIV-lea și al XV-lea mai știau încă ceva despre procesele oculte aflate în spatele proceselor vizibile, atunci, iubiții mei prieteni, vom găsi chiar în această epocă, în această epocă a guvernării marțiene a lui Samael, indicii despre sfârșitul ciclului nostru mare (era a cincea), chiar dacă ele constau doar în niște mici sugestii. Dacă facem în felul acesta o corelație între număr și ceea ce se întâmplă, se intră în gândirea apocaliptică, se învață întrucâtva să se citească universul în mod apocaliptic și se descoperă pretutindeni, că dacă înveți să privești în felul acesta apocaliptic lumea, ți se dezvăluie nenumărate secrete.
Să reflectăm acum puțin la felul cum epoca noastră se află în ciclul mic michaelic și în epoca de cultură a cincea postatlanteeană a celei de-a cincea ere pământești. Să investigăm sensul acestui lucru. Noi trăim în era a cincea pământească, în era postatlanteeană. Această eră a cincea este cea care l-a desprins, într-un anume sens, puternic pe om de lumea divină. Oamenii atlanteeni se mai simțeau încă străbătuți complet de Dumnezeu, nu se simțeau de fapt ca oameni individuali, ci ca într-un veșmânt al divinului. Dumnezeirea este aici, nu omul individual; așa se simțea omul atlanteean.
Era de după Atlantida, cea în care ne aflăm, are în principal drept scop să-l pună pe om pe propriile-i picioare, să-l desprindă de Dumnezeire, lucru care s-a întâmplat, încet și treptat, de-a lungul a patru epoci de cultură. Aceasta a început încet în epoca de cultură protohindusă, care încă mai putea fi simțită în mod real în Misteriile din Efes. În epoca de cultură protohindusă omul se simțea încă cu totul în sânul Divinității. Aproape de epoca protopersană el s-a detașat puternic. În a treia epocă de cultură el este relativ departe de Dumnezeire, astfel încât a început să simtă moartea apropiindu-se din depărtare. În epoca de cultură greco-latină moartea era resimțită într-o asemenea măsură, încât din acea vreme a rămas bine-cunoscuta zicală: „Mai bine un cerșetor pe Pământ [Nota 18] decât un rege în împărăția umbrelor.”
Acum, în cea de a cincea epocă de cultură, în care omul, treptat, este destinat – așa cum spuneam ieri – să trăiască din ce în ce mai mult cu moartea lângă el, vom avea nevoie de forță morală pentru a suporta această prezență constantă a morții. Pentru noi este important că exact în prezentul nostru imediat această epocă, în care se declanșează sufletul conștienței și odată cu el tovărășia noastră cu moartea, coincide cu perioada de guvernare a lui Michael, acea guvernare arhanghelică care, într-un anume sens, înseamnă un fel de sfârșit, un fel de țel al desăvârșirii, însă decadență și desăvârșire în același timp.
Michael, acel spirit care trăia în Soare, care era slujitorul cel mai important al spiritului christic pe Soare, a viețuit la vremea Misterului de pe Golgota acest eveniment dinspre cealaltă latură. Omenirea aflată pe Pământ a viețuit Misterul de pe Golgota prin aceea că l-a văzut sosind pe Christos. Michael și ai Săi, care pe atunci se aflau încă pe Soare, au viețuit acest eveniment luându-și rămas-bun de la Christos.
Așadar, iubiții mei prieteni, să lăsăm să acționeze asupra sufletului nostru ambii poli ai acestui eveniment cosmic fără egal, mai presus de orice: Osanna pe Pământ, sosirea lui Christos pe Pământ, și despărțirea de cohortele lui Michael sus pe Soare. Acestea două formează împreună un tot.
Însă Michael a suferit o mare metamorfoză exact în epoca noastră. Începutul guvernării sale înseamnă o urmare a lui Christos jos pe Pământ, iar în viitor va însemna precederea faptelor lui Christos pe Pământ. Vom învăța din nou să înțelegem ce înseamnă: Michael merge înaintea Domnului. După cum în Vechiul Testament – înaintea lui Orifiel a fost de asemenea o epocă michaelică – inițiații din Asia, dincolo, vorbeau de faptul că Michael merge înaintea lui Iahve, așa cum chipul unui om, ca partea lui cea mai din față, merge înaintea lui, tot astfel trebuie să învățăm și noi să vorbim despre Michael ca față a lui Christos. Însă acum este o altă epocă. Anumite lucruri trebuie să ajungă la maxima lor desăvârșire. Da, noi trebuie, într-un anumit mod, să învățăm să facem fertil ceva ce până acum nu a putut fi încă fertil.
Să luăm cele șapte comunități din Apocalipsă. Dacă le repartizăm pe fiecare – lucru pe care îl și facem – la câte o epocă de domnie a unui Arhanghel, și dacă luăm prima perioadă, care a mers în paralel cu evenimentul christic și cu nașterea creștinismului și a durat și în perioada în care a fost concepută Apocalipsa, atunci ea ne este reprezentată prin comunitatea din Efes. Noi putem vedea de asemenea, conform Apocalipsei, în această comunitate din Efes, pe cea care este legată cu prima sa iubire de creștinism. Toate acestea trebuie înțelese însă din lăuntrul tainei numărului.
Mergând în continuare întâlnim epoca lui Anael, care își extrage forțele din Venus. În această perioadă găsim marile fapte de iubire efectuate pentru răspândirea creștinismului, nenumărate fapte de iubire, în special acelea care încă mai trăiesc în rămășițele lăsate de călugării irlandezi, care au răspândit creștinismul în Europa. Dar și în restul vieții creștinismului noi găsim iubirea, ca factor preponderent petrecut sub domnia lui Anael.
Urmează domnia lui Zahariel, care își extrage forțele de la Jupiter, în special forțe de înțelepciune, care însă au putut fi înțelese foarte puțin în această epocă. Și în loc de o domnie reală a lui Jupiter, domnia Arhanghelului începe deja să se retragă mai mult în fundal. Omenirea, oarecum, nu mai este capabilă să ajungă până în regiunea lui Jupiter și tăgăduiește spiritul jupiterian. Faptul cel mai semnificativ, Conciliul al optulea de la Constantinopol, care a suprimat inițial o bună parte din evoluția omenirii, care a abolit trihotomia, cade în această perioadă.
Apoi vine epoca în care activează ceva care este puțin luat în seamă de către istoria exterioară. După încheierea epocii lui Zahariel omenirea este fundamental bolnavă sufletește. Omenirea este bolnavă la propriu, iar de la Est la Vest se răspândesc substanțe purtătoare de boală și molime îngrozitoare, ce devin periculoase pentru creștinism deoarece provin de la materialism, căci el este cel care s-a vârât pur și simplu în creștinism; și întrucât perioada înțelepciunii jupiteriene a trecut, a devenit posibil ca materialismul să se impună în cadrul culturii creștine.
Dar în spatele tuturor acestor lucruri stă ceva curios, care pe Pământ intervine doar ca o proiecție. În spatele tuturor tarelor lăsate în urmă ca ceva bolnav, în epoca ce urmează după Zahariel stă, începând din secolele al X-lea și al XI-lea, ceva curios, și anume epoca lui Rafael, medicul dintre Arhangheli. Era epoca în care în spatele culiselor istoriei universale a avut loc o vindecare, nu vizibilă în exterior, dar foarte puternică în interior; s-a acționat vindecător în special în ceea ce privește salvarea anumitor calități morale, care pe atunci erau aproape să piară. Împotriva germenilor de boală aduși în Europa prin mahomedanism, a răsunat ca o chemare ceea ce trebuia să vină sub o altă formă, pătrunsă de principiul christic, dinspre Orient. În spatele cruciadelor trebuie căutată voința – și în principiu în aceasta constă cauza cruciadelor – de a vindeca omenirea, de a o vindeca de materialism, care amenința atât dinspre mahomedanism cât și dinspre catolicismul roman. Iar Rafael, medicul dintre Arhangheli, a fost în principal inspiratorul acelora care au preparat mai întâi omenirea să caute acel Orient, spre care se orientau cruciadele.
Aici însă, iubiții mei prieteni, ne aflăm în perioada a patra a ciclului mai mic din cadrul epocii mai mari, epoca greco-latină, în curs de încheiere, a erei postatlanteene. Epoca a patra greco-latină a fost destinată să închidă în ea Misterul de pe Golgota. Perioada a patra a ciclului mai mic, ciclul lui Rafael, este intim înrudită cu întreaga structură de bază a epocii a patra a ciclului mai mare. Căci noi vedem cum Arhanghelul Rafael, inspirându-i pe oameni să meargă în cruciade, să-și îndrepte cu putere privirea spre Orient pentru a afla Misterul lui Christos în Orient, urmează impulsurile lui Christos; cum deci deasupra Pământului, deasupra tuturor evenimentelor, plutea într-o oarecare măsură un fel de atmosferă spirituală. Cei care puteau pe atunci să privească doar puțin în spatele culiselor evenimentelor exterioare, erau, propriu-zis, despărțiți doar de o pânză subțire de păianjen de lumea spirituală din imediata apropiere, după cum și noi eram despărțiți tot de o pânză subțire de această lume spirituală în ultima treime a secolului al XIX-lea, când Michael a devenit în mod vizibil activ pe Pământ.
În acea perioadă de domnie a lui Rafael au trăit spirite proeminente, printre care Joachim de Floris [Nota 19] și Alanus ab Insulis, [Nota 20] de exemplu. Ei priveau în lăuntrul acestei acțiuni a lui Rafael, în acest proces de vindecare a omenirii petrecut în spatele culiselor evenimentelor exterioare. Acesta era fundalul pentru epoca spiritualului substanțial bolnav, atestată și prin aceea că în această epocă a început să fie înțeleasă în mod special Evanghelia după Luca, Evanghelia tămăduirii. Astfel, dacă privim epoca conform secretului numărului, găsim fapte importante, care ne ajută să înțelegem importanța evenimentelor.
A urmat epoca lui Samael, care își primește impulsurile sale fundamentale din sfera lui Marte. Încep să se manifeste forțe războinice, acestea sunt inoculate omenirii. Cinciul ajunge în opoziție cu patrul. Întotdeauna, atunci când se trece de la patru la cinci apare această ciudățenie, că cinciul intră în opoziție cu patrul. Dacă ne întoarcem la vechile Misterii, în care discipolii, adepții, erau inițiați de-a lungul unor perioade lungi de timp în secretul numerelor, găsim într-o anumită epocă, că acești învățăcei ieșeau de la orele lor de instruire cu o convingere profundă, convingere pe care ei o îmbrăcau în cuvintele: Acum cunosc numărul Răului, acesta este numărul cinci. [Nota 21] – Peste tot, acolo unde în univers domnește, conform tainei numerelor, numărul cinci, avem de-a face cu lumea răului; ea se revoltă împotriva lui patru și urmează, înainte de a urca la șase, a fi luate niște decizii mari, fie în sensul Binelui fie al Răului.
Dar în ce măsură toate acestea conduc tot mai mult în ceva concret, în înțelepciunea inimii și a sufletului omenesc, despre aceasta mâine. Astăzi am vrut să vă arăt cum, mergând pe firul numărului, putem ajunge să analizăm evenimentele.
