Înainte de a merge mai departe cu analiza Apocalipsei, trebuie, în scopul unei citiri corecte, să mai adăugăm un punct de vedere, luat însă mai mult dinspre exterior. Este vorba în special de a ne poziționa apoi cu Apocalipsa citită în prezentul nostru. În plus, trebuie să privim mai întâi substraturile spirituale din care a luat naștere Apocalipsa. În acest moment am în vedere, desigur, nu sensul istoric comun de astăzi, în care se vrea să se explice o operă prin imperativele timpului său. Această manieră de explicare nu este aplicabilă la opere inspirate din sfera lumii spirituale, cum este cazul descrierilor din Apocalipsa. Cu toate acestea, noi trebuie să fim convinși că Apocalipsa a luat naștere, în modul în care ea putea lua naștere, din condițiile spirituale ale timpului său și nu din condițiile istorice exterioare.
Să privim puțin această epocă, această perioadă a primelor secole ale creștinismului, și să o punem în legătură în sens spiritual cu evoluția generală a lumii.
Un an important, dacă privim evoluția din spatele evenimentelor exterioare, este anul 333 după Christos (Tabla 5). Acest an 333 reprezintă acel moment în care Eul pătrunde cu forță în lăuntrul sufletului rațiunii/intelectului sau afectivității omului, așa cum s-a dezvoltat el între anul 747 înainte de nașterea lui Christos și începutul epocii sufletului conștienței în secolul al XV-lea. Acest an 333 se situează chiar la mijloc. În această epocă a sufletului rațiunii sau afectivității, un mare rol l-a jucat formația de tip spiritual greacă, iar aceasta și-a produs efectele până la apariția epocii sufletului conștienței. În această epocă a dezvoltării sufletului rațiunii/intelectului sau afectivității pică și Misterul de pe Golgota.
Să fim bine înțeleși, această pătrundere forțată a Eului în sufletul rațiunii sau afectivității reprezintă un fapt extraordinar de important. Această străpungere brutală a Eului, care a avut loc în jurul anului 333, zguduie însă în profunzime sufletul, și în modul cel mai serios omenirea care este vizată pentru primirea influențelor spirituale. Pentru cel care vrea să participe la viața spirituală și vrea să acționeze în direcția vieții spirituale, faptele exterioare ale evoluției istorice trebuie corelate neapărat cu arierplanurile lor spirituale.
Ce s-a întâmplat în această perioadă, când în spatele culiselor evenimentelor exterioare a avut loc, într-un anume fel, intrarea Eului în sufletul omenesc, ce evenimente exterioare semnificative s-au produs atunci și cum trebuie ele privite în lumina acestei intrări a Eului? Da, iubiții mei prieteni, atunci, dintr-o dată, întregul raport al Divinului față de om începe să se clatine, să nu mai fie înțeles și să devină controversat.
La acest moment avem celebra dispută dintre Arius și Athanasius [Nota 22]. Odată cu penetrarea Eului în sufletul rațiunii sau afectivității, în lăuntrul cel mai tainic al omului pătrund, chiar dacă încă oarecum inconștient, neclarități, și prin acestea întrebarea: Cum trăiește de fapt Eul dumnezeiesc în natura omenească? – În acea perioadă omul a devenit nesigur cu privire la felul cum trebuie să-și închipuie raportul Divinului față de lume și față de om. Iar în această problemă, cele două concepții, a lui Arius și a lui Athanasius, se aflau într-un contrast izbitor. Vedem apoi cum în Europa de vest capătă supremația punctul de vedere al lui Athanasius, în timp ce concepția lui Arius cunoaște un declin treptat.
Să privim acum acest subiect din punct de vedere spiritual, căci acest lucru este cel mai important, dacă vrem într-adevăr să înțelegem sensul interior și spiritul interior al unei atare scrieri precum Apocalipsa. Arius vede, pe de o parte, cum omul urcă din ce în ce mai sus și urmează să se apropie, să zicem așa, din ce în ce mai mult de Dumnezeiesc, iar pe de altă parte vede Ființa dumnezeiască; și el trebuie acum, pe lângă aceste două mari principii cosmice, să înțeleagă Misterul de pe Golgota, natura lui Christos. El își pune întrebarea: Cum coexistă în Christos însuși natura omenească și natura dumnezeiască? În Christos trebuie să vedem într-adevăr o Ființă dumnezeiască, sau nu? – Iar la această întrebare el răspunde de fapt cu Nu. El se situează în fond pe un teren, care a devenit apoi unanim recunoscut de o mare parte a populației europene, că există o barieră de netrecut între om și Dumnezeu, că locuirea lui Dumnezeu în om este de fapt de neacceptat și așază o prăpastie între Dumnezeu și om.
Noi trebuie să ne transpunem acum, fără niciun fel de prejudecată, în acea perioadă de început a evoluției creștine, care, în fond, nu are nimic comun cu perioada de mai târziu a catolicismului roman, întrucât în această perioadă a catolicismului roman creștinismul ajunge în decadență. De aceea noi trebuie să fim convinși și că, în fapt, pentru dezvoltarea pe mai departe a omenirii a fost necesar pe atunci ca întreaga controversă să se decidă în favoarea lui Athanasius, care vedea în Christos o ființă nemijlocit divină, pe adevăratul Spirit solar divin, chiar dacă mai târziu aceasta a trecut pe planul doi ca urmare a tendinței de a ți-l reprezenta pe Christos dintr-o perspectivă cosmologică. Însă în întreaga structură spirituală a lui Athanasius era înrădăcinată convingerea că Christos era un Dumnezeu similar cu Dumnezeu-Tatăl.
Această concepție a acționat și în continuare, doar că în anul 869, la al optulea Conciliu de la Constantinopol[Nota 23], și-a pierdut prioritatea, acesta distrugând dogma Conciliului de la Niceea prin declararea trihotomiei drept o erezie. Prin aceasta începe și decadența creștinismului bisericesc, căci prin aceasta a fost tăiată pentru secolele care au urmat orice posibilitate de integrare a evoluției Bisericii catolice în spiritualitate.
Cu siguranță, acea zguduire care a avut loc în interiorul omului prin penetrarea Eului în sufletul rațiunii sau afectivității, este cea care este colorată prin acest eveniment exterior și care îi dă acestui eveniment exterior sensul interior propriu.
Și dacă urmărim mai departe aceste lucruri din punct de vedre istoric, va trebui să ne spunem: După acest an 333 au urmat acele timpuri, mai ales în privința evoluției europene, care au rupt-o cu civilizația antică romană. Vedem cum vechea civilizație romană, așa cum devenise ea, nu a putut asimila în fond creștinismul. Dacă ne îndreptăm privirea spre acest an 333, în fața noastră se derulează un tablou grandios. Este în același timp anul care indică perioada în care civilizația romană a fost strămutată de la Roma mai departe spre Est. Creștinismul se refugiază din Roma mai departe spre Est sub acel împărat roman [Nota 24], cezarul roman, care vrea să-și însușească creștinismul. Trebuie să ne uităm nu atât la abuzurile și prejudiciile intervenite ulterior datorită Conciliului de la Constantinopol, cât mai ales la ce înseamnă să trebuiască să te refugiezi din Vest în Est, atunci când creștinismul pătrunde cu forță în Roma. Acest lucru are o importanță enormă. Văzut din lumea spirituală, acesta este un eveniment atât de important, atât de luminos, încât toate daunele provocate ulterior de bizantinism nu mai intră în discuție.
S-ar putea spune, că faptul că creștinismul a trebuit să se refugieze atunci când a fost afectat în organizarea sa exterioară de către civilizația romană, este de o importanță colosală. Pe solul civilizației romane, desigur, pe acela pregătit de mult timp pe teritoriul roman, răsare apoi și creștinismul, după ce sub Constantin s-a refugiat în Est; dar pe măsură ce înflorea, el este constrâns să ia forme exterioare, seculare/lumești.
Să încercăm să ne reprezentăm măcar o dată, ce înseamnă că ochiul profetic al autorului Apocalipsei privește felul cum se pregătește creștinismul în Roma, cum însă în momentul în care civilizația romană însăși se declară în mod categoric pentru creștinism, creștinismul ia de fapt vechile forme romane. Acesta este de fapt aspectul care ni se înfățișează: Pe de o parte vedem disputa spirituală dintre Arius și Athanasius, iar pe de altă parte vedem vechea Romă care se convertește la creștinism. Dar în timp ce migrează spre Est, creștinismul ia însăși forma de organizare a aparatului de stat roman, rămasă pe loc la Roma și devine, chiar și în acțiunile sale exterioare, continuatoarea vechii Rome.
Și acum să facem pentru început abstracție de anumite lucruri, pe care va trebui să le explicăm mai profund din punct de vedere spiritual, și să privim aspectul istoric. Da, autorul Apocalipsei vede anticipat acest aspect istoric într-un mod măreț și impresionant. El atrage atenția – aceasta nu înseamnă că o exprimă clar, însă o are în simțirea sa și ea există în compoziția scrierii sale –, el atrage atenția că creșterea lucrurilor ce urmează să se întâmple în cadrul omenirii și în exterior în istorie, are nevoie de 333 de ani după Misterul de pe Golgotha, și că apoi intervine, ciudat, o dezvoltare aparentă a creștinismului. Civilizația romană creștină, dezrădăcinată, transferată în Est, creștinismul roman acomodat complet la formele romane – acestea sunt terenul pe care se pregătește, tot timp de 333 de ani, deci până în anul 666, ceea ce urmează (Tabla 5).
Și dacă vă actualizați în suflet, iubiții mei prieteni, cele ce am discutat ieri despre cufundarea în număr a unui astfel de om precum autorul Apocalipsei, inspirat încă din vechile Misterii, dacă luați aceasta, vă veți putea spune: Acest autor al Apocalipsei privește înainte la următorii 333 de ani, când creștinismul va fi ajuns la o anumită înflorire exterioară aparentă, dar trebuind să se dezvolte, învăluit oarecum într-o ceață opacă, împins către Est pe vremea lui Constantin și păstrând din Vest vechiul ca un element ahrimanic, spre două laturi. Atunci, în sânul evoluției se pregătește ceva, care a rămas de pe vremea vechii civilizații romane necreștine.
În ce constă această civilizație romană necreștină? Ei bine, dacă privim odată în lăuntrul Misteriilor, descoperim că în cele mai dezvoltate, în cele mai mari Misterii, peste tot, trihotomia, Sfânta Treime, avea o profundă importanță; să încercăm acum să vedem cum era această concepție. Pe atunci omul era imaginat după felul cum se naște în curentul ereditar fizic, adică omul așa cum era el gândit în cadrul ordinii lumești de către doctrina secretă ebraică. Omul era imaginat cu calitățile și însușirile pe care le-a adus cu sine prin ereditate, pe linie genealogică. Viața omului era imaginată, ca să spunem așa, ca o evoluție în linie dreaptă, în care, în esență, nu intervine altceva decât ceea ce este cauzat prin impulsurile eredității. Voi proveniți din forțele fizice ale părinților, purtați în voi și impulsurile spirituale ale părinților fizici –, cam așa era învățătura despre Tați în vechile Misterii. Și la această învățătură s-a rămas, de exemplu, în doctrina ocultă ebraică, dar și în alte doctrine oculte.
În Misteriile ce pot fi caracterizate ca mai înalte, se mai adaugă însă un alt element. În aceste Misterii se vorbea despre faptul că omul, cu impulsurile eredității pe care le poartă în sine și cu care se dezvoltă, poate primi în timpul existenței sale fizice dintre naștere și moarte un alt impuls, acel impuls prin care el se poate ridica, prin care poate evada sufletește din condițiile ereditare moștenite: impulsul Fiului, impulsul christic. Se spunea: Impulsurile eredității există în om și formează o evoluție liniară între nașterea și moartea sa. Ele sunt de la Tatăl, de la Tatăl care stă la baza tuturor. Impulsurile Fiului nu intră însă în forțele ereditare, ele trebuie primite în suflet și prelucrate de suflet, ele trebuie să poată extinde sufletul în așa fel, încât el să fie eliberat de forțele trupești, de forțele moștenite ereditar. Impulsurile Fiului pătrund în libertatea omului – așa cum se înțelegea pe vremea aceea libertatea –, ele pătrund în libertatea sufletului, acolo unde acesta este liber de forțele ereditare. Ele sunt cele care îl fac pe om să se nască din nou din punct de vedere sufletesc. Ele sunt cele care îi permit omului să se ia pe sine în propriile mâini în timpul vieții, dăruită lui de Tatăl. Așa era privit în toate aceste Misterii vechi omul-Tată și omul care este Fiul Tatălui, care este fratele lui Christos, care se ia pe sine în stăpânire, care primește în sine ceea ce, într-un fel, este liber de trup și care trebuie să poarte în sine un nou regn*, care nu știe nimic despre natură, care reprezintă o altă ordine decât natura: regnul/împărăția* spiritului.
* germ. = das Reich = regn sau împărăție.
Dacă ne-am referi acum la Dumnezeu-Tatăl, am fi îndreptățiți – chiar dacă nu în modul materialist-exterior ca astăzi, ci mai mult în sensul doctrinei ebraice – să vorbim mereu de efecte naturale, care sunt în același timp și acțiuni spirituale, căci în efectele naturale sunt conținute întotdeauna acțiuni spirituale. Științele noastre naturale, așa cum au apărut ele cu ceva timp în urmă și cum acționează ele astăzi, sunt doar o știință unilaterală despre Tatăl. La aceasta trebuie să se adauge știința despre Fiul, despre Christos, știința care se referă la modul în care omul se ia în stăpânire pe el însuși, la modul în care omul primește un impuls, pe care îl poate recepționa doar prin suflet și care nu vine din forțele moștenite ereditar. Faptul că omul se instalează/acomodează în această stare, nu este inițial urmarea unei legități, a unei forțe sau cauzalități cu putere de lege. Cauzalitatea îi este adusă prin spirit, astfel încât în sensul vechilor Misterii noi avem două regnuri/împărății: regnul naturii, deci împărăția Tatălui, și împărăția Spiritului; iar omul este transferat din regnul naturii în împărăția Spiritului prin Fiul, prin Christos.
Dacă conștientizăm cu adevărat faptul că autorul Apocalipsei era încă dominat de astfel de viziuni și că ele domneau și în întreaga sa epocă în interiorul sufletelor, vom avea posibilitatea să privim în lăuntrul sufletului său profetic, care putea cuprinde viitorul în linii mari, și să înțelegem că el vedea ceea ce urmează să se reverse în jurul anului 666 peste creștinism, decăzut dinspre două direcții într-un creștinism aparent.
Atunci privirea sa profetică a căzut asupra acelei doctrine ce ia naștere apoi în Răsărit – în jurul anului 666 – și care se întoarce la acea ființă/instituție misterială care nu știe nimic de Fiul: doctrina mahomedană. Doctrina mahomedană nu cunoaște această structură a lumii, despre care eu am vorbit, ea nu cunoaște cele două împărății – împărăția Tatălui și împărăția Spiritului, ea nu-l cunoaște decât pe Tatăl. Ea cunoaște doar învățătura rigidă: Există doar un Dumnezeu, Allah, și nimic pe lângă el, iar Mahomed este profetul său. – Din acest punct de vedere, doctrina mahomedană este cea mai puternică polaritate față de creștinism, căci ea vrea să înlăture orice libertate pentru totdeauna, ea are voința spre determinism și spre nimic altceva, cum rezultă dacă îți reprezinți lumea doar în sensul Dumnezeului-Tată.
Și autorul Apocalipsei simte: Acolo omul nu se poate găsi pe sine. Acolo omul nu poate fi christificat. Acolo omul, dacă nu înțelege decât această învățătură mai veche despre Tatăl, nu-și poate cuprinde umanitatea sa. – Iar pentru o concepție interioară atât de rigidă, atât de închisă despre lume, forma exterioară omenească devine o aparență. Căci omul devine om abia atunci când se înțelege pe sine, când îl învie în el pe Christos. El devine cu adevărat om doar prin faptul că se poate insera în împărățiile complet libere față de natură ale Spiritului, în ordinea spirituală. El nu devine om dacă recade în concepția care îl are în vedere doar pe Dumnezeu-Tatăl.
Dar, prin faptul că omenirea, după anul 333 în care Eul începe să intre în oameni, este indusă în eroare cu privire la pătrunderea acestui Eu cu Dumnezeu-Fiul, cu Christos, aceasta amenință omenirea – așa spune în fond autorul Apocalipsei. Atunci, după un interval care durează un timp egal cu cel scurs de la Misterul de pe Golgota, se ridică ceva ce amenință să îl mențină pe om pe treapta animalității. Numărul 666 este numărul animalului.
În mod hotărât, autorul Apocalipsei prevede lăuntric pericolul care îl amenință pe om. Creștinismul va cădea pradă din două direcții unui creștinism de fațadă – sau mai bine spus, se va înfunda într-un creștinism învăluit în ceață; iar pericolul care îl amenință printr-o astfel de încețoșare este desemnat prin anul 666, care în lumea spirituală era anul important, în care pretutindeni intervine ceea ce trăiește în arabism, în mahomedanism. El evidențiază acest an 666 cu toată claritatea. Aceia care pot citi apocaliptic, înțeleg deja aceasta. Autorul Apocalipsei a prevăzut cum va acționa cea ce izbucnește atunci pe neașteptate, desemnând prin cuvinte puternice numărul 666 drept numărul fiarei.
Astfel, el anticipează în fond, în mod apocaliptic, tot ceea ce urmează: Urmează o revărsare a arabismului către Europa, o impregnare a creștinismului cu o învățătură, care nu putea conduce decât la o neînțelegere a omului în umanitatea sa, transformând apoi prin materialism doctrina Tatălui, care a condus la concepția timpurilor moderne, că evoluția omului nu se poate explica decât urmărind dezvoltarea regnului animal, până sus la stadiul de om.
Nu s-a întâmplat și în darwinism, ca pe măsura avansării numărului fiarei, 666, omul să nu se mai înțeleagă pe sine ca om, ci să se înțeleagă doar ca un fel de animal superior? Nu vedem noi cum prin impregnarea creștinismului cu forma materialistă a doctrinei Tatălui se pun în calea Dumnezeu-Fiului piedici ahrimanice? Nu acționează ele încă și în epoca noastră? A trebuit de foarte multe ori, într-adevăr, să spun: Luați din literatura teologică mai nouă așa ceva precum „Esența creștinismului” a lui Harnach; peste tot în această carte, acolo unde stă scris numele lui Christos, puteți pune în locul lui numele Tatălui, căci „Esența creștinismului” [Nota 25] a lui Harnack nu este altceva decât o învățătură despre Dumnezeu-Tatăl, nu o învățătură concretă despre Christos. Ea este mai degrabă o tăgăduire a învățăturii despre Christos, căci în locul lui Christos este pus peste tot Dumnezeu-Tatăl, fără nici cel mai mic impuls spre ceea ce este christologia.
Autorul Apocalipsei vede apropiindu-se această epocă. Și văzând-o cum se apropie, el vede în fond, în esență, deja ceea ce – spus cu o expresie omenească, care nu acoperă cu adevărat spiritualul, dar alta nu există – îl apasă pe suflet: greutatea (înțelegerii) transsubstanțierii. Iubiții mei prieteni, voi știți din proprie experiență cât s-au luptat sufletele voastre cu dificultatea transsubstanțierii, de când a fost inaugurată această Mișcare pentru înnoire creștină și câți dintre voi mai luptă și astăzi cu dificultatea înțelegerii transsubstanțierii. Nu trebuie decât să ne amintim orele întregi de discuții pe care le-am purtat vizavi, în acea cameră de unde a început incendiul Goetheanumului, tocmai pe marginea transsubstanțierii. Căci în transsubstanțiere este conținută întreaga problemă: Fiul și Tatăl. Și s-ar putea spune: În disputa privitoare la transsubstanțiere, strămutată ulterior în Evul Mediu, există și ceva din acea apăsare sufletească, pe care omenirea a văzut-o în cearta dintre arianism și atanasianism.
În transsubstanțiere se pune problema, că ea poate avea de fapt importanță doar dacă la baza ei stă o înțelegere reală, corespunzătoare spiritualului, a christologiei, a felului în care Christos este unit cu omenirea și cu Pământul. Însă prin apariția bruscă a arianismului, doctrina transsubstanțierii a fost expusă mereu pericolului aproximării ei cu doctrina Tatălui, a încadrării acelei metamorfoze, care se produce cu substanțele care intră în discuție pentru transsubstanțiere, în rândul proceselor naturale, în rândul spiritualului proceselor naturale.
Toate problemele ce au ca suport împărtășania, își au originea în întrebarea: Cum să înțelegi, că ceea ce se petrece în transsubstanțiere se poate uni cu acțiunea Tatălui în evoluție și cu acțiunea Spiritului în legile naturale? Nu problema miracolelor intră aici în discuție, ci problema sacramentalismului, care urmărește ceva complet diferit de problema trivială a minunii, care a ridicat greutăți considerabile oamenilor în secolul al XIX-lea, începând chiar din secolul al XVIII-lea. Ceea ce intră în discuție este faptul că în lume trebuie imaginată ordinea Tatălui și ordinea Spiritului; iar între ele stă Fiul, care ridică regnul/împărăția naturii în regnul/împărăția Spiritului în cadrul lumii omenești. Dacă așezăm aceasta în fața sufletului nostru, transsubstanțierea ne apare atunci ca ceva pe care nu trebuie să-l căutăm undeva în depărtata ordine naturală, dar care nu mai puțin este înzestrată cu o realitate spirituală, cu o realitate spirituală reală, despre care se poate la fel de bine vorbi ca despre realitatea ordinii naturale.
Autorul Apocalipsei a văzut însă anticipat cât de greu îi va fi omenirii – deoarece numărul 666 se amestecă în evoluția omenească cu o astfel de violență – cât de greu le va fi oamenilor să spună: Pe lângă ordinea naturală, există și o altă ordine, ordinea spirituală.
Aici vine ceva din antroposofie – ca un fel de salvare/mântuire în sensul cel mai modern, s-ar putea spune –, care poate arunca o lumină tocmai asupra unei astfel de probleme precum transsubstanțierea. Căci prin antroposofie noi facem din nou vie cunoașterea, că omul trăiește în vieți repetate pe Pământ și că omul, în timp ce stă cu faptele sale în cadrul lumii fizice exterioare, are totodată și impulsurile venite pe linie ereditară, că el prin ereditate are legătură cu forța Tatălui. În destinul omenesc, dacă îl privim doar din punct de vedere exterior, există multe întâmplări care au legătură cu aceste forțe ereditare și cu forțele Tatălui, tăinuite adânc în natură. Când însă omul acționează în așa fel încât introduce prin faptele sale Spiritul în corporalitatea sa fizică, pe care și-a dobândit-o inițial în existența prezentă, în destin se amestecă atunci continuu tot ceea ce vine ca un rezultat din viețile pământești anterioare. Și aceasta acționează în el, și aceste forțe stau, de asemenea, la baza acțiunilor sale.
Examinați o acțiune omenească. Ea poate fi privită sub două aspecte: sub aspectul omului care s-a născut din tată, mamă, bunic, bunică și așa mai departe; dar acțiunea mai poate fi privită și sub un alt aspect – că în ea acționează forțe care sunt consecințele unor vieți pământești anterioare. Aici avem o ordine complet diferită, motiv pentru care ele nici nu pot fi înțelese de vreo știință naturală, adică știință a Tatălui.
Există o posibilitate de a privi două lucruri, care în esență sunt identice, chiar dacă accidental sunt diferite. Privim pe de o parte cum karma, destinul, se dezvoltă din om ca rezultat al vieților pământești anterioare; aici avem o legitate care nu este deloc o legitate naturală, dar care există. Și dacă ne uităm acum la altar, observăm că nici transsubstanțierea nu este vizibilă exterior și că ea se înfăptuiește în substanțele fizice ca realitate spirituală. În ea domnesc aceleași legi. Putem alătura două lucruri: modul în care acționează karma și modul cum se realizează transsubstanțierea. Cel care înțelege un mod îl poate înțelege și pe celălalt.
Acesta este unul dintre misterele pe care voi, iubiții mei prieteni, trebuie să le înțelegeți în noua preoție. Acesta este unul dintre mistere, sub a cărui lumină această comunitate preoțească trebuie să se dezvolte din antroposofie. Acesta este unul dintre motivele interioare pentru aceasta.
Odată cu aceasta s-a indicat însă și dificultatea enormă de a înțelege transsubstanțierea, care constă în aceea că nu se putea înțelege absolut deloc o astfel de legitate, mai întâi aceea care există în karma omenească și care stă la baza transsubstanțierii. Acel an, în care Eul și-a făcut intrarea în om, care l-a împins să-și cucerească libertatea în viața fizică, acel an 333, în care creștinismul a trebuit pe de o parte să se refugieze în Est și pe de altă parte s-a refugiat în vechea civilizație romană – care niciodată nu a putut fi cu totul creștină –, acel an 333 a adus nu numai intrarea solemnă a Eului, ci a aruncat, a trebuit să arunce o umbră, un întuneric peste legăturile dintre diferitele vieți pământești. Aceasta stă înscris în evoluția omenirii.
Dacă atunci Eul n-ar fi intrat în oameni, ce s-ar fi întâmplat? Iulian Apostatul – care de fapt, din punctul de vedere al vechilor Misterii n-ar trebui să fie numit apostat, ci confesor, duhovnic – Iulian Apostatul ar fi învins. Cu ajutorul învățăturii vechilor Misterii, pe care el ar fi vrut să le introducă, s-ar fi putut întâmpla ca Eul, care a coborât din lumile spirituale, să fie în așa fel primit de către omenire, încât odată cu aceasta să fie înțeleasă și învățătura despre karmă. Este, bineînțeles, doar o ipoteză, nu vrem decât să luminăm ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Omenirea trebuia însă să treacă mai întâi peste obstacole mai puternice, și nu a putut ajunge atât de ușor la înțelegerea creștinismului, cum ar fi fost posibil, dacă Iulian Apostatul ar fi învins.
Așa s-a făcut că omenirea a fost expusă, în urma ridicării din adânc a fiarei, consecințelor, rezultatelor numărului 666. După cum am spus, în zilele următoare vom vorbi și mai amănunțit despre asta. Astfel, omenirii i-a fost refuzată învățătura despre karmă, și astfel s-a instaurat învățătura despre transsubstanțiere, însă într-un fel care nu avea nimic analog în viziunea exterioară asupra lumii, căci ceva analog pentru înțelegerea transsubstanțierii este înțelegerea teoriei despre karmă. Forța prin care este „făcut” destinul unui om în viețile pământești succesive, nu este o forță naturală, nu este o forță a Tatălui – aceasta este o forță a Spiritului prin intermediul Fiului. Iar forța care acționează la altar în transformarea Sfântului Sacrament, a Sanctisimului, este aceeași.
Acest lucru trebuie să ni-l întipărim bine în suflet pentru a-l putea înțelege corect. Dacă ne putem înălța sufletele noastre, simțirea noastră, la înălțimea impulsurilor spirituale care acționează de la o viață pământească la alta, vom înțelege și ceea ce se întâmplă la altar în transsubstanțiere. Căci acolo nu este altceva:
Când ne îndreptăm privirea cu înțelegerea obișnuită spre Sfântul Sacrament, ea nu vede nimic din ceea ce se petrece în realitate, după cum nici în destinul unui om nu se observă nimic din ceea ce se întâmplă în realitate, dacă privim doar la ceea ce rezultă în sens material din forțele mușchilor săi și ale sângelui său – nu vorbesc aici despre forțele spirituale care acționează în mușchi și în sânge deci din ceea ce se află în curentul ereditar.
Vedeți, iubiții mei prieteni, acestea sunt legăturile, fără a căror înțelegere nu este posibilă nici înțelegerea adevărată a Apocalipsei și a autorului Apocalipsei. Impulsurile, pe care le putem citi foarte clar în Apocalipsă, conduc însă nemijlocit în prezent.
