BIBLIOTECA  ANTROPOSOFICĂ

„Dacă lăsăm să acţioneze din exterior asupra noastră Evangheliile, putem resimţi o oarecare deosebire chiar în modul lor de prezentare, în felul în care ele vorbesc. Dacă lăsaţi să acţioneze asupra dumneavoastră cele spuse de mine în conferinţele despre Evanghelia după Ioan şi despre Evanghelia după Luca, veţi avea şi mai exact sentimentul respectiv. Dacă ne referim la Evanghelia după Ioan, trebuie să spunem că de câte ori încercăm să pătrundem în comunicările de substanţă căpătăm un sentiment al măreţiei spirituale spre care ne înălţăm presimţind, simţim faptul că Evanghelia după Ioan ne destăinuie înălţimile cele mai sublime spre care înţelepciunea omenească îşi poate înălţa privirea, înălţimi la care cunoaşterea omenească poate avea acces treptat, treptat. Omul se află oarecum undeva jos şi priveşte în sus spre un pisc al existenţei cosmice, spunându-şi: Oricât de mic ai fi ca om, Evanghelia după Ioan te face să presimţi faptul că în sufletul tău parcă se cufundă ceva cu care tu eşti înrudit, şi te cuprinde cu un sentiment al infinitului. Când vorbim de Evanghelia după Ioan în sufletul nostru pătrunde în special măreţia spirituală a fiinţelor cosmice înrudite cu omul.

Să ne amintim sentimentul care ne-a cuprins când am avut în faţă Evanghelia după Luca. Tot ce a avut atunci darul să trezească în noi această descriere a Evangheliei după Luca era ceva diferit. Dacă în ce priveşte Evanghelia după Ioan ceea ce ne străbate sufletul ca o adiere de vrajă atunci când ne dăruim destăinuirilor ei este în special măreţia spirituală spre care privim presimţitor, în cazul Evangheliei după Luca ceea ce ne întâmpină este interioritatea, sufletescul în sine, intensitatea, am putea spune, a ceea ce este în stare să realizeze forţele de iubire ale Cosmosului, mulţimea lucrurilor pe care le pot realiza în lume forţele de jertfă, atunci când ne facem părtaşii lor. Dacă Evanghelia după Ioan ne dezvăluie entitatea lui Christos Iisus în toată amploarea ei spirituală, Evanghelia după Luca ne prezintă această entitate sub aspectul capacităţii ei nemăsurate de jertfă şi ne face să simţim tot ceea ce s-a întâmplat în cadrul evoluţiei de ansamblu a Cosmosului şi a omenirii printr-o astfel de jertfă de iubire ce pulsează şi ţese prin lume ca o forţă asemenea celorlalte forţe. Când lăsăm să acţioneze asupra noastră Evanghelia după Luca, elementul în care ţesem şi trăim este cu predilecţie cel al simţirii, după cum ceea ce ne întâmpină în cazul Evangheliei după Ioan este elementul cunoaşterii, care ne spune ceva despre cauzele şi ţelurile ultime ale acestei cunoaşteri. Evanghelia după Ioan vorbeşte mai mult cunoaşterii noastre, Evanghelia după Luca mai mult inimii noastre. La fel, se poate simţi ceva aparte în fiecare Evanghelie; şi noi ne-am străduit, de asemenea, ca toate comentariile spiritual-ştiinţifice legate de aceste două documente să fie străbătute de această dispoziţie fundamentală. Cine, la ciclurile despre Evanghelia după Ioan sau despre Evanghelia după Luca, a vrut doar să asculte cuvinte, acela cu siguranţă nu a înţeles totul. Felul şi modul de a vorbi erau fundamental diferite în cazul celor două cicluri de conferinţe. La fel trebuie să se întâmple şi de această dată, când ne apropiem de Evanghelia după Matei.

Dacă analizăm Evanghelia după Luca vedem cum în entitatea care a trăit la începutul erei noastre nou-testamentare ca Christos Iisus s-a revărsat tot ceea ce noi numim iubire omenească, aşa cum a existat ea odinioară în evoluţia omenirii. Dacă lăsăm ca Evanghelia după Matei să acţioneze doar exterior asupra noastră, trebuie să spunem mai întâi că ea este, de fapt, un document mai complex decât celelalte două Evanghelii, sub un anumit raport chiar mai complex decât toate celelalte trei.

Şi dacă vom prezenta cândva Evanghelia după Marcu, vom vedea că şi aceasta este într-un fel unilaterală. Dacă Evanghelia după Ioan ne arată măreţia înţelepciunii lui Christos Iisus, dacă Evanghelia după Luca ne arată puterea iubirii, într-o descriere a Evangheliei după Marcu ne va întâmpina în primul rând ceea ce străbate toate spaţiile cosmice ca forţă, ca puteri creatoare, ca splendoare a lumii. În cazul Evanghelia după Marcu, însă, în savurarea intensităţii forţei cosmice este ceva grandios. Dacă ajungem să ne ridicăm într-adevăr la înţelegerea Evangheliei după Marcu este ca şi cum din toate direcţiile spaţiului s-ar apropia furtunos de noi forţa cosmică!

Astfel, ceea ce ne întâmpină la Evanghelia după Luca este ceva ce se ridică cald-intim în suflet, ceea ce se transmite atunci când luăm cunoştinţă cu Evanghelia după Ioan este ceva ce ne dă speranţă; iar când lăsăm să acţioneze asupra noastră Evanghelia după Marcu ne cuprinde parcă un fior în faţa puterii şi măreţiei forţelor cosmice, putând chiar să cădem la pământ.

Cu Evanghelia după Matei se întâmplă altceva. Cele trei elemente, elementul cognitiv, plin de speranţă şi deschizător de perspective, elementul cald al sentimentului şi iubirii şi chiar şi cel maiestuos al măreţiei cosmice sunt, s-ar putea spune, toate în Evanghelia după Matei. Ele sunt atât de atenuate, încât în puţinătatea lor par mult mai înrudite cu omul decât apar în celelalte Evanghelii. În faţa dimensiunilor uriaşe ale cunoaşterii, ale iubirii şi ale splendorii existente în celelalte Evanghelii, am putea foarte bine, dacă le lăsăm să acţioneze asupra noastră, să cădem la pământ. Toate acestea sunt şi în Evanghelia după Matei, numai că în ceea ce o priveşte noi ne putem ţine pe picioare. Din punct de vedere omenesc, tot ceea ce se spune în ea ne este mai apropiat, astfel încât noi ne putem plasa, într-un anumit sens, nu dedesubt, ci alături. Niciodată nu suntem striviţi de Evanghelia după Matei, cu toate că şi ea aduce ceva din ceea ce în celelalte trei Evanghelii acţionează copleşitor. De aceea, această Evanghelie este cea mai general-umană dintre cele patru documente. Ea ni-L înfăţişează cel mai mult pe Christos Iisus ca om, astfel încât dacă Îl lăsăm să acţioneze asupra noastră dinspre ceea ce Îi este specific în Evanghelia după Matei, ne este omeneşte, până în ultimele sale mădulare şi fapte, mult mai apropiat. Evanghelia după Matei este, sub un anumit raport, un fel de comentariu al celorlalte trei Evanghelii. Ceea ce în celelalte trei este câteodată prea amplu pentru a-l putea cuprinde cu privirea, se reduce în Evanghelia după Matei la o scară mai mică şi ne devine clar. Şi dacă înţelegem acest lucru, celelalte trei Evanghelii ne pot apărea într-o lumină semnificativă. Acest lucru se înţelege uşor din detalii.

Să interpretăm ceea ce urmează să fie spus acum mai întâi pur stilistic. Pentru ca în Evanghelia după Luca să ne poată fi zugrăvit faptul că puterea cea mai înaltă de jertfă şi iubire existentă la această fiinţă pe care o numim Christos Iisus se revarsă în omenire şi în lume, este adus în atenţie un curent al omenirii ce descinde din timpurile cele mai străvechi ale devenirii pământeşti. Și Luca însuşi ne descrie acest curent până departe, la începutul omenirii. În Evanghelia după Ioan, pentru a ne putea fi prezentat punctul în care omul poate începe să-şi folosească cunoaşterea şi înţelepciunea şi să ia o opţiune către ţel, către această cunoaştere, se arată de la bun început că descrierea lui Christos Iisus se sprijină pe Logosul creator însuşi. Aspectul cel mai spiritual pe care îl putem atinge cu cunoaşterea noastră este fixat chiar de la primele propoziţii ale Evangheliei după Ioan. Suntem conduşi imediat spre o culme a strădaniei omeneşti, o culme ce poate fi evocată în sufletul omenesc. În Evanghelia după Matei avem altceva. Ea începe prin a ne arăta raporturile ereditare ale omului Iisus din Nazaret, momentul istoric, să zicem aşa, de la care ele au pornit. Aici ni se prezintă raporturile ereditare din cadrul unui singur popor: este ca şi cum toate însuşirile pe care le găsim reunite în Iisus din Nazaret s-au însumat ereditar de la Avraam încolo, ca şi cum un popor a lăsat să se scurgă în sânge, de-a lungul a de trei ori paisprezece generaţii, tot ceea ce a avut mai bun, pentru a da la iveală într-un mod desăvârşit într-o individualitate omenească forţele umane cele mai înalte. Evanghelia după Ioan ne introduce în infinitul Logosului. Evanghelia după Luca urcă în evoluţia incomensurabilă a omenirii până la începuturi. Un popor ce se lasă cuprins cu privirea în ansamblul său, transmiţându-şi ereditar însuşirile de la strămoşul Avraam prin şirul a de trei ori paisprezece generaţii, este ceea ce ne prezintă Evanghelia după Matei; aşa ni-l înfăţişează pe omul Iisus din Nazaret această Evanghelie.

Aici poate doar să fie indicat faptul că pentru cel ce vrea să înţeleagă cu adevărat Evanghelia după Marcu este necesar să cunoască într-o anumită privință forţele cosmologice ce străbat întreaga noastră evoluţie cosmică. Căci, aşa cum este prezentat Christos Iisus în Evanghelia după Marcu, ne este arătat faptul că într-o acţiune omenească ne este dat un extract, o esenţă a Cosmosului, o esenţă a ceea ce altfel trăieşte ca forţe cosmice în infinitatea depărtărilor cosmice. Ni se arată că faptele lui Christos Iisus sunt într-un fel extracte ale unor acţiuni cosmice. Evanghelia după Marcu vrea să ne prezinte faptul că Omul-Dumnezeu, Christos Iisus, aşa cum stă El în faţa noastră pe Pământ, este oarecum un extract al acţiunii Soarelui, cu tot ce este infinit în el. Marcu ne redă, aşadar, faptul că acţiunea stelară acţionează prin intermediul forţei omeneşti.

Evanghelia după Matei face şi ea într-un fel legătura cu acţiunea stelară. De aceea, când ni se prezintă naşterea lui Iisus din Nazaret, imediat suntem conduşi la un punct din care ar trebui să vedem marele eveniment cosmic, faptul că nişte realităţi cosmice sunt într-o anumită legătură cu evoluţia omenirii. Steaua se arată celor trei magi şi îi conduce la sălaşul în care se naşte Iisus. Evanghelia după Matei nu ne indică însă o acţiune cosmică, aşa cum o face Evanghelia după Marcu; nu cere de la noi să ne ridicăm privirea către această acţiune cosmică: ea ne prezintă trei oameni, trei magi, şi efectul pe care cosmicul îl exercită asupra acestora. Iar noi ne putem îndrepta atenţia spre cei trei oameni ca să avem idee despre ceea ce simt ei. Aşadar, chiar şi când trebuie să ne avântăm spre cosmic, suntem îndrumaţi spre om. Ne este prezentat reflexul cosmicului în inima omenească. Privirea nu este purtată afară, în depărtările infinite, ci ni se arată efectul cosmicului în inima omenească.

Încă o dată, vă rog să luaţi toate aceste remarci doar din punct de vedere stilistic; căci caracterul fundamental al Evangheliilor este acela de a prezenta lucrurile din diferite laturi. Felul şi modul lor de a zugrăvi este cât se poate de caracteristic pentru ceea ce vor ele să ne spună despre marele eveniment al evoluţiei omenirii şi Pământului.“

„S-ar putea ivi ușor întrebarea: Dar de ce caută sufletul să-şi formeze reprezentări naturalist-ştiinţifice, dacă prin aceasta el îşi creează un conţinut care-l separă de temelia lui spirituală? De pe poziţiile unei asemenea păreri, care crede că reprezentările naturalist-ştiinţifice se formează din cauză că lumea se revelează, pur şi simplu, conform cu ele, nu se poate găsi răspuns la această întrebare. Dar răspunsul vine dacă ne îndreptăm privirea spre nevoile vieţii sufleteşti înseşi. Doar cu nişte reprezentări de felul celor pe care le-a dezvoltat o epocă pre-naturalist-ştiinţifică, trăirea sufletească n-ar putea să ajungă niciodată la conştienţa plenară de sine. În ideile despre natură, care conţin şi ceva spiritual, ea ar simţi, ce-i drept, în mod vag, o legătură cu spiritul, fără a putea trăi însă specificul deplin, independent, al spiritului. De aceea, în cadrul evoluţiei omenirii, viaţa sufletească tinde să aducă în centrul atenţiei nişte idei care nu conţin această viaţă sufletească însăşi, pentru ca, în contact cu ele, să se ştie pe sine însuşi independent de existenţa naturii. Dar atunci legătura cu spiritul nu trebuie căutată prin asemenea idei despre natură, ci prin clarvedere spirituală, prin cunoaştere. Dezvoltarea ştiinţelor moderne ale naturii este o treaptă necesară în evoluţia sufletească a omenirii. Ne dăm seama care este temelia lor, dacă înţelegem că sufletul are nevoie de ele, ca să se găsească pe sine însuşi. Recunoaştem, pe de altă parte, valoarea lor epistemologică dacă înţelegem că tocmai ele fac necesară clarvederea spirituală.“