.

.


coperta cărții

„Există desigur mulţi oameni care ştiu că ceva îi presează să accepte un spiritual. Ei vorbesc însă de un spirit aflat dincolo de lume şi sunt în culmea fericirii dacă pot fi panteişti. Pentru cercetătorul spiritual panteismul este însă ca atunci când duci pe cineva în natură şi îi spui: Priveşte, tot ceea ce te înconjoară aici este natură! Nu îi spui: Aceştia sunt copaci, aceştia sunt nori, acesta este un crin, acesta este un trandafir, ci: Tot ceea ce vezi este natură! Dacă, aşadar, îl porţi pe om de la un proces la alt proces, de la o fiinţă la altă fiinţă şi îi spui: Tot ceea ce vezi este natură! – cu asta nu ai afirmat nimic. Trebuie să intri în detalii. Trebuie să te raportezi la ceva concret. Omului din ziua de azi i se iartă dacă vorbeste despre un spirit aflat în toate. Cercetătorul spiritual nu se poate declara însă mulţurnit cu aşa ceva. El păşeşte într-o lume alcătuită din entităţi spirituale, din fapte spirituale diferenţiate, la fel de concret-diferenţiate precum şi lumea din afară, ce este alcătuită din nori, munţi, văi, din copaci, flori şi aşa mai departe.”

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN , GA 155: ANTROPOSOFIE ŞI CREŞTINISM




coperta cărții

„În prezent, vedem lupta acerbă care se dă între materialism şi spiritualism şi care se datorează faptului că oamenii nu vor să admită că zicala între două afirmaţii opuse adevărul se află undeva la mijloc, are o fundamentare profundă.

Este adevărat că Dumnezeu se află în noi? ‒ Este un adevăr că Dumnezeu se află în noi. ‒ Este adevărat că noi ne aflăm în Dumnezeu? ‒ Adevărat este că ne aflăm în Dumnezeu. ‒ Ambele afirmaţii sunt opuse. Ambele sunt adevărate, Dumnezeu este în noi, noi suntem în Dumnezeu. Adevărul, întregul adevăr se găseşte la mijloc. Esenţa oricărei dispute de idei se bazează pe faptul că oamenii urmăresc mereu o unilateralitate, care este adevărată, dar este un adevăr unilateral, în timp ce adevărul adevărat se găseşte între două afirmaţii opuse, undeva la mijlocul întregului. Ambele trebuie cunoscute, dacă vrem să ajungem la adevăr. În prezent, de exemplu, urmărind evoluţia lumii, trebuie să ai voinţa de a cunoaşte existenţa materială; în niciun caz nu trebuie căzut în patima acelor oameni care spun: Noi vrem să ne ocupăm de spirit, nu vrem să cunoaştem materia. ‒ Pe cât este posibil trebuie să se cunoască materia, este un aspect al strădaniei cunoaşterii şi voinţei umane; celălalt aspect este de a cunoaşte spiritul. Căci între acestea se află, de fapt, ceea ce trebuie să ne străduim să obţinem; greşesc şi aceia care spun că lumea nu este decât materie, şi cei care spun că lumea nu este decât spirit. Ce este materia? Materia, aşa cum o cunoaşte omul, este ceea ce a rămas din acesta după ce spiritul a redevenit spirit. Propria dumneavostră formă de om nu este altceva decât ceea ce a fost cândva gândul lui Dumnezeu (vezi desenul), ceea ce a fost cândva acţiunea gândurilor divine.

Gândiţi-vă la cum apa care îngheaţă capătă formă; tot aşa primeşte formă acest gând divin şi devine înveliş uman. Un nou gând divin este pus în valoare în interiorul omului, care apoi este din nou transformat de o formă care în vremuri mai vechi a fost gând. Ceea ce noi considerăm a fi materie nu este nimic altceva decât spirit solidificat, iar ceea ce considerăm a fi spirit uman este formă tânără, este formă în curs de apariţie. Spiritul şi materia se deosebesc numai prin vârsta de viaţă.”

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII , GA 203: Conferința a V-a


„Din prezentarea ştiinţei spiritului antroposofică, vedeţi că înţelegerea modului în care se inseră entităţile spirituale în diferitele domenii ale existenţei, dându-le direcţie şi întărindu-le, reprezintă o problemă importantă. Este necesar ca omenirea să se pătrundă de cunoaşterea modului în care diferite domenii ale existenţei sunt conduse, orientate etc. de diferite entităţi spirituale. Căci civilizaţia noastră a şters în cursul timpurilor conştienţa spiritualităţii concrete din existenţă. Se vorbeşte curent despre divinitatea care pătrunde totul. Dar cu o astfel de viziune despre divinitate nu se ajunge la o înţelegere a lumii de aşa natură încât să constituie o bază solidă pentru viaţă. Este foarte sigur că, în final, tot ceea ce se este spiritual trebuie să tindă spre ceva unitar. Însă dacă tindem prea repede spre ceva unitar se estompează, se şterg toate posibilităţile de înţelegere a mersului evenimentelor lumii. Din această cauză este necesar să se depăşească vorbirea generală despre divinitate şi să se cunoască entităţile spirituale concrete conducătoare în natură, istorie etc., cum am făcut noi mereu în cursul timpului.”

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII , GA 203: Conferința a XV-a




coperta cărții

„Suntem aşezaţi în lume ca oameni. În timp ce se desfăşoară viaţa noastră pământească, întreaga lume acţionează asupra noastră. Noi înfăsurăm oarecum ceea ce acţionează în acest caz. Lumea ne oferă multe. Noi le ţinem laolaltă. În momentul când murim, lumea ia din nou la sine ce ne-a dat. Dar ea primeşte prin aceasta ceva nou. Noi am vieţuit toate acestea într-un anumit mod. Ceea ce primeşte lumea este altceva decât ne-a dat ea. Ea preia întreaga noastră viaţă. Ea îşi întipăreşte în eterul său propriu toată viaţa noastră.

Iar acum ne aflăm în lume şi ne spunem, în timp ce luăm mai întâi această vieţuire împreună cu corpul nostru eteric: Noi nu ne aflăm în lume doar pentru noi, ci lumea are o anumită intenţie cu noi, lumea ne-a aşezat în ea pentru ca să poată lăsa să străbată prin noi ceea ce se află în ea şi pentru a-l putea primi din nou, în forma modificată de noi. Noi nu ne aflăm aici ca oameni doar pentru noi, noi suntem aici pentru lume, de exemplu, cu privire la corpurile noastre eterice. Lumea are nevoie de oameni, pentru că ea, prin aceasta, se umple din nou cu conţinutul său propriu înnoit. Este – nu un schimb de materie – însă un schimb de gânduri între lume şi om. Lumea cedează gândurile sale cosmice corpului eteric omenesc şi le primeşte înapoi în stare umanizată. Omul nu există numai pentru sine însuşi, omul este aici de dragul lumii.”

ANTROPOSOFIE, GA 234: Conferința a VI-a




coperta cărții

„Ceva ce trebuie înţeles, dacă vrem să ne apropiem în mod corect de Misteriul de pe Golgota, este reprezentarea propriu-zisă a ceea ce Christos-Iisus însuşi numeşte credinţă, încredere. Avem astăzi o reprezentare mult prea teoretică, mult prea abstractă despre credinţă. Gândiţi-vă la ceea ce-şi reprezintă adeseori astăzi omul când vorbeste despre opoziţia dintre credinţă şi cunoaştere. Omul gândeste astfel: Ceea ce poate fi dovedit într-un fel oarecare este o cunoaştere; ceea ce nu poate fi dovedit nicidecum, însă este considerat a fi totuşi adevărat, este o credinţă. Este o problemă personală a omului ca, într-un fel sau altul, să cunoască sau să admită ceva. Numai că atunci când cineva numeste această cunoaştere, această admitere credinţă el se gândeste de fapt că respectiva cunoaştere sau admitere nu poate fi demonstrată în întregime.

Comparaţi această reprezentare cu totul superficială a credinţei cu reprezentarea pe care o aduce Christos-Iisus. În acest scop, amintesc numai locul din Evanghelie în care Christos-Iisus spune: «Dacă veţi crede că muntele care stă în faţa voastră trebuie să se prăvălească în mare şi veţi avea credinţă adevărată, iată că muntele se va prăvăli în mare!» Cât de uriaşă este diferenţa dintre această reprezentare despre credinţă a omenirii de astăzi, care este de fapt numai o reprezentare-surogat a cunoaşterii, şi reprezentarea credinţei aşa cum este ea exprimată, poate paradoxal, însă radical, prin cuvintele de mai sus ale lui Christos-Iisus! Însă, doar cu puţină atenţie, se poate descoperi imediat în ce rezidă esenţa propriu-zisă a reprezentării credinţei, aşa cum ne-o dă Christos. Ce e credinţa? Ea trebuie să producă un efect, să creeze ceva. Ea nu trebuie numai să trezească o reprezentare, o cunoastere; dacă avem credinţă, atunci prin ea trebuie să se poată întâmpla ceva. Cercetaţi în această privinţă Evanghelia. Oriunde o veţi deschide şi veţi citi cuvintele «încredere» şi ««credinţă», veţi afla că este vorba de o reprezentare activă, că urmează a se intra în posesia a ceva prin care se întâmplă ceva. Acest amănunt este foarte important.”

PIETRE FUNDAMENTALE PENTRU CUNOAŞTEREA MISTERIULUI DE PE GOLGOTA, GA 175: Conferința a III-a




coperta cărții

„Adevărurile spirituale au particularitatea de a nu putea deveni nişte reale adevăruri de memorie, tot aşa cum nu puteţi reţine în organismul dvs. ceea ce aţi mâncat acum o săptămână. Rumegătorul poate, dar numai pentru puţin timp. La rumegătoare, este vorba de o reproducere organică a unei schiţe fizic a ceea ce există în corpul eteric sub formă de memorie. Cât despre adevărurile spirituale, trebuie să reluăm în mod constant experienţa lor, ele trebuie să devină obişnuinţe pentru dvs., nu un conţinut al memoriei, o imagine pe care o păstrezi. Tocmai acesta este sensul meditaţiei; de a face apel la ceea ce, în principiu, nu există decât în prima copilărie. Copilul mic nu are memorie de imagine şi el uită ceea ce tocmai a simţit. El trăieşte într-o memorie de obişnuinţe. La aceasta trebuie să revenim, dacă vrem să asimilăm adevărurile spirituale, altfel le vom pierde rapid.”

ARTA DE A VINDECA APROFUNDATĂ PRIN MEDITAŢIE, GA 316: CURSUL DE PAŞTI, Conferința a III-a







Copyright © 2004 - 2013 Biblioteca antroposofică