|
|
|
„De configurarea noii
ordini sociale nu ţine numai o bună-voinţă, ci şi curajul care se opune
necredinţei în puterea spiritului. Acest curaj poate fi vivifiat
de o adevărată concepţie despre spirit, pentru că aceasta se simte
capabilă să producă idei care nu servesc numai unei orientări
sufleteşti lăuntrice, ci care, pe măsură ce se nasc, poartă deja
în sine germenii structurării practice a vieţii. Voinţa de a
coborî în profunzimile spirituale poate deveni atât
de puternică încât să co-acţioneze în tot ceea ce
înfăptuieşte omul.“
|
|
„Modul nostru de
viaţă, conform caracterului său
integral, este
determinat de idealurile noastre
morale.
Acestea sunt ideile pe
care le avem despre ţelurile noastre în viaţă sau, cu alte
cuvinte, ideile pe care ni le facem despre ceea ce vrem să
săvârşim prin acţiunea noastră.
Acţiunea noastră este o parte a procesului
general
universal. Ea stă
astfel şi sub legitatea generală a acestui proces.
Dacă undeva în univers apare un
proces,
în acesta
trebuie să deosebim două lucruri: cursul exterior al acestuia, în
spaţiu şi timp, şi legitatea lui interioară.
Cunoaşterea acestei legităţi a acţiunii
omeneşti
este numai un caz
special al cunoaşterii. Deci, concepţiile deduse de noi despre natura
cunoaşterii trebuie să fie aplicabile şi aici. A ne recunoaşte ca
personalităţi în acţiune înseamnă atunci: a poseda drept ştiinţă legile corespunzătoare ale
acţiunii noastre, respectiv a poseda drept ştiinţă noţiunile şi
idealurile noastre morale. Dacă am recunoscut această legitate, atunci
acţiunea noastră este şi opera noastră.
Atunci legitatea nu este dată ca ceva ce e în afara obiectului la
care apare procesul, ci ca un conţinut al obiectului însuşi,
cuprins în fapta vie. Obiectul, în acest caz, este propriul
nostru Eu. Dacă acesta din urmă a pătruns cu adevărat, cunoscând,
acţiunea, conform esenţei ei, atunci el se simte în acelaşi timp
drept stăpânitorul acesteia. Atât timp cât nu se
întâmplă un asemenea lucru, legile acţiunii ne
întâmpină ca ceva străin de noi, ele ne stăpânesc pe noi; ceea ce săvârşim stă
sub constrângerea pe care o exercită ele asupra noastră. Dacă ele
sunt transformate dintr-o asemenea fiinţă străină în fapta
originar-proprie a Eului nostru, atunci această constrângere
încetează. Elementul constrângător a devenit propria
noastră fiinţă. Legitatea nu mai stăpâneşte de deasupra noastră, peste procesul
ce provine din Eul nostru, ci în noi. Realizarea unui proces
datorită unei legităţi care e în afara realizatorului este un act
neliber, iar acela ce are loc prin realizator este unul liber. A cunoaşte legile propriei acţiuni
înseamnă a fi conştient de propria libertate. Procesul
cunoaşterii, conform expunerilor noastre, este procesul de evoluţie
spre libertate.“
|
|
|
„Lumea în care
omul se naşte, într-o
nouă
întrupare, îl pune faţă în faţă cu rezultatele
faptelor sale, ca soartă a sa. El însuşi pătrunde în
această lume cu capacităţile pe care şi le-a format în domeniile
suprasensibile, din experienţele sale anterioare. De aceea,
experienţele sale din lumea fizică se vor situa în general pe
trepte cu atât mai înalte, cu cât mai multe
întrupări a avut omul sau cu cât mai mari au fost
eforturile sale în întrupările anterioare. Prin aceasta
pelerinajul omului prin întrupări va reprezenta o cale de
dezvoltare superioară. Tot mai bogată devine comoara pe care o adună
din experienţele sale în spiritul său. Şi prin asta el merge, din
ce în mai matur, în întâmpinarea lumii
înconjurătoare, a sorţii sale. Aceasta face ca omul să devină tot
mai mult stăpân pe soarta sa. Pentru că tocmai acest lucru
îl dobândeşte prin experienţele sale – faptul că
învaţă să înţeleagă legile universului în care se
petrec aceste experienţe. La început spiritul nu-şi găseşte
drumul în lumea înconjurătoare. El bâjbâie prin
întuneric. Însă cu fiecare nouă întrupare în
jurul său se va face tot mai multă lumină. El dobândeşte ştiinţa,
cunoaşterea legilor lumii sale înconjurătoare; cu alte cuvinte,
el îndeplineşte tot mai bine, mai conştient, ceea ce
înainte îndeplinea în întuneric. Tot mai mică
devine constrângerea lumii; tot mai mult este capabil spiritul să
auto-determine. Însă spiritul ce se determină pe sine din sine
însuşi este spiritul liber.
O acţiune desfăşurată în lumina deplină a conştienţei este o acţiune liberă. (În cartea
mea Filozofia libertăţii,
Berlin 1893, am încercat să expun esenţa spiritului liber al
omului.) Libertatea deplină a spiritului omenesc este idealul dezvoltării sale. Nu se
poate pune întrebarea: este omul o fiinţă liberă sau ne-liberă?
Filozofii care pun în acest mod problema libertăţii nu vor putea
ajunge niciodată la nişte gânduri clare cu privire la aceasta.
Pentru că în condiţiile prezente omul nu este nici liber şi nici
neliber; ci el se află pe drumul spre libertate. El este în parte
liber, în parte neliber. El este liber în măsura în
care a dobândit cunoaşterea, conştienţa legăturilor din lume.
Faptul că soarta, karma noastră ne întâmpină sub forma unei
necesităţi stringente nu constituie nici o piedică pentru libertatea
noastră. Pentru că chiar atunci când acţionăm din independenţa pe
care ne-am dobândit-o, noi mergem pe drumul acestei sorţi. Nu
destinul este cel care acţionează, ci noi suntem cei care acţionăm,
în conformitate cu legile acestei sorţi.“
|
|
|
