|
Printre ceasurile cele mai sfinte pe care ne-a fost dat să le trăim în vremea fericită când Rudolf Steiner îşi desfăsura activitatea printre noi se numără şi sărbătorile anuale, pe care din străfundul inepuizabilei lui cunoaşteri esoterice le-a umplut cu viaţă nouă, cu lumina care, din lumi suprasensibile, a inspirat cândva aceste sărbători şi a făcut din ele nişte momente de trezire şi stimulare a omului spiritual. În vremurile noastre, sărbătorile au căzut pradă rutinei cotidiene; ba chiar ele se numără printre lucrurile care-l cufundă şi mai mult pe om în plasa banalităţilor, a mijloacelor de adormire sufletească şi a hărţuielilor vieţii materiale. Pentru ca această situaţie să se schimbe, Rudolf Steiner a dat impulsuri menite să ne trezească. El ne-a deschis posibilităţi de cunoaştere care înalţă trăirea sărbătorilor deasupra vieţii noastre somnolente obişnuite şi o transpun în marile contexte ale devenirii cosmice. Acestea îi arată omului căi de stele spre dezvoltarea celor mai înalte capacităţi, prin care el îşi va îndeplini cândva misiunea în Cosmos, în calitate de slujitor şi colaborator conştient al voinţei divine.
Sărbătorile şi trăirea lor conştientă ne indică drumul spre acest
ţel suprem, îndemnând întreaga fiinţă umană să simtă,
să cunoască, să
voiască împreună cu ele. Simţirii îi e îngăduit să se
manifeste în mod
demn, cu înţelegere şi ardoare, dăruindu-se puterilor care o
cuprind
din şuvoaiele de foc spirituale ale Cosmosului, care o cheamă la
activitate, la forţă creatoare şi la sfinţire. În acest fel, omul
este
ajutat să se înalţe deasupra sa, iar în partea deja moartă,
vlăguită a
fiinţei sale pătrund noii germeni de viaţă. Vitaesophia a fost numele dat de
Rudolf Steiner primei conferinţe legate de o sărbătoare, pe care am
editat-o: cugetări din înţelepciunea vieţii. Sophia este aceea
care ne
călăuzeşte spre înţelegerea noului şuvoi de viaţă, ea ne arată
cum să
ajungem la mângâietorul şi dătătorul de putere care
aşteaptă să renască
în noi.
De Novalis se leagă amintirile noastre cele mai frumoase din acele
ceasuri sfinte de sărbătoare. Eu am avut deosebita fericire de a recita
poeziile sale în cadrul conferinţelor pe care Rudolf Steiner le-a
ţinut
cu asemenea prilejuri. Novalis ne duce dincolo de vieţuitoarele umane,
acolo unde lumea cotidiană dispare, unde elementul personal, unde faţa
pură a iubirii ce venerează vrea să-şi găsească expresia, eliberată de
ceea ce este greoi şi tulbure în om, dar arzând în
focul dăruirii către
Divinitate, aşa cum transpare ea, într-un mod unic în felul
său, din
cuvintele acestui om care cunoştea asemenea lucruri prin proprie
trăire. Numai forţele pure ale artei modelării cuvântului, ale
sentimentului transformat în mişcare curgătoare a cuvintelor, ale
imaginativităţii plastic-muzicale pot da expresie acestor lucruri. Un
ţel – desigur prea înalt pentru slabele noastre puteri, totuşi
clar şi
captivant. Novalis, ca educator, pe drumul ce duce spre forţele
creatoare ale cuvântului, care la el iau în stăpânire
stânca şi vor s-o
dizolve, transformând-o în carne, care prefac apa în
sânge şi-l conduc
astfel, într-o comuniune trăită prin trup şi sânge, pe omul
ce
participă la toate acestea, spre principiul divin-uman care tălăzuieşte
prin Cosmos; Novalis, ca preot care a făcut din artă expresia cea mai
înaltă a străduinţei umane de a se apropia de Divinitate;
Novalis, ca
vestitor al egoităţii christificate, ca vestitor al misiunii lui
Christos, ca sol al lui Christos în lumea interioară. Niciodată
această
forţă a iubirii ce se dăruieşte nu va mai putea fi adusă în faţa
noastră, sub formă poetică, cu aceeaşi ardenţă şi cu acelaşi jar al
trăirii în adâncurile sufletului pe care le
întâlnim în opera lui
Novalis. Să-l lăsăm să vorbească, aşa cum o făceam în acele seri
în
care şi Rudolf Steiner pătrundea în sufletele noastre cu
cuvântul său
aducător de lumină, care risipeşte întunericul, cuvântul
său purtat de
spirit şi sentiment, cuvânt al luminării şi al forţei de trezire
a
iubirii.
MARIE STEINER
(Dornach, 1930)
