|
Din timp în timp, dragii mei prieteni, apare câte un om care şi vede ceea ce, de secole, mulţi percep în inimă, simt în suflet. Numai acela care trăieşte împreună cu adevărurile pe care noi le cucerim, în epoca modernă, prin cunoaşterea ocult-ştiinţifică ştie că văzătorii pot contempla oricând aceste lucruri, simţite de mii şi mii de oameni, că ei pot vedea ceea ce a avut loc ca urmare a Evenimentului de pe Golgota – a acelui Eveniment care proiectează lumină asupra întregii noastre evoluţii.
Prin ceea ce a avut loc pe Golgota, s-a schimbat întreaga
sferă
spirituală a globului nostru pământesc. Iar de atunci
încoace, dacă
ochiul său lăuntric a fost deschis de către acele sentimente care ne
pot uni cu Evenimentul de pe Golgota, văzătorul vede urmarea acestui
eveniment: prezenţa permanentă a Puterii christice, care din acea vreme
a fost integrată ambianţei spirituale a Pământului. Ceilalţi
oameni
simt forţa şi măreţia acestui fapt, dacă reuşesc să înţeleagă
marile
adevăruri şi grandioasele impulsuri pe care le poate da relatarea
Evenimentului de pe Golgota. Ei simt că, de atunci încoace, inima
omului poate trăi altceva decât înainte de acest Eveniment;
ei ştiu că
există ceva care înainte nu putea fi simţit în acelaşi fel.
Iar
văzătorul vede acest ceva.
Un asemenea văzător, chemat ca prin harul unor puteri
spiritual-divine, ca printr-o minune, am putea spune, să devină
văzător, a fost poetul german, care a murit foarte tânăr,
Novalis.
Printr-un eveniment care l-a zguduit profund, care i-a arătat dintr-o
dată, ca prin atingerea unei baghete magice, legătura dintre viaţă şi
moarte, ochiul său spiritual s-a deschis şi, pe lângă marea
retrospectivă a erelor trecute din evoluţia Pământului şi a
Cosmosului,
în faţa acestui ochi spiritual a apărut şi Entitatea lui
Christos.
Novalis a putut să spună despre sine, în legătură cu această
Entitate a
lui Christos, că se numără printre aceia care au văzut ei înşişi,
cu
ochiul lor spiritual, ce se dezvăluie atunci când „piatra se
ridică“ şi
devine vizibilă acea entitate care a adus pentru existenţa noastră
pământească dovada că viaţa în spirit iese
întotdeauna învingătoare
asupra morţii.
Nu putem spune, de fapt – aşa cum s-a şi întâmplat deja
–, că
Novalis este un om care a avut o viaţă; el a avut un fel de amintire a
unei vieţi anterioare. Datorită iniţierii care i-a fost dăruită ca
printr-un har de sus, lui i s-a revelat în acelaşi timp tot ceea
ce-şi
cucerise în alte încarnări; i s-a oferit, propriu-zis,
numai un mare
dar, pentru ca el să poată sintetiza nişte lucruri cunoscute dintr-o
viaţă anterioară. Pentru că avusese retrospectiva acelor vremuri şi
pentru că vedea cu ochiul spiritual, el a putut spune că, în
viaţa lui,
nimic nu se compară cu marele eveniment prin care a descoperit în
sine
însuşi ce este Christos. – O asemenea trăire este ca o repetare a
evenimentului de la Damasc, când apostolul Pavel, care până
atunci îi
prigonise pe adepţii lui Iisus Christos şi nu dăduse ascultare soliei
lor, a primit, prin clarviziune, dovada nemijlocită a faptului că El
este aici şi trăieşte, că prin Evenimentul de pe Golgota a avut loc
ceva de o importanţă fără egal pentru întreaga evoluţie a
omenirii.
Aşadar, oamenii al căror ochi spiritual s-a deschis pot vedea în
mod
repetat acest eveniment. Christos nu a fost prezent doar în
trupul în
care a sălăşluit. El a rămas unit cu Pământul: prin el, forţa
solară
s-a unit cu Pământul.
De aceea, Novalis numeşte „unică“ revelaţia pe care a primit-o şi
spune că, în fond, numai acei oameni sunt cu adevărat oameni,
care vor
să ia parte cu întreg sufletul lor la acest eveniment. El
consideră, pe
bună dreptate, că şi vechea Indie, cu splendoarea ei spirituală, l-ar
urma pe Christos, dacă l-ar cunoaşte cu adevărat. Şi el spune, pe baza
cunoaşterii sale, nu pe baza unei presimţiri, nu dintr-o credinţă
oarbă, ci pe baza cunoaşterii sale, că acel Christos pe care el l-a
văzut în spirit este acelaşi care pătrunde, ca forţă, toate
fiinţele.
Iar ochiul ajunge să cunoască această forţă, dacă această forţă
lucrează în el. Ochiul care îl vede pe Christos e plăsmuit
de Forţa
christică. Forţa christică din ochi
îl vede pe Christosul din afara ochiului!
Un cuvânt minunat, mare şi puternic! – Novalis ne spune că, de
la
Evenimentul de pe Golgota, ceea ce noi desemnăm prin numele de Christos
este spiritul planetar al Pământului, este Spiritul
Pământului, care va
transforma tot mai mult trupul Pământului. Şi lui Novalis i se
deschide
o minunată perspectivă a viitorului: el vede Pământul
transformat; vede
Pământul actual, care conţine încă vestigiile unor vremuri
vechi,
transformat în Trup al lui Christos; vede toate lichidele care
curg
prin Pământ, pătrunse în întregime de sângele
lui Christos, şi vede
toate stâncile care există în Pământ drept carnea lui
Christos. El vede
cum trupul Pământului se transformă treptat în Trupul lui
Christos. Şi,
într-o minunată interacţiune, i se înfăţişează contopirea
desăvârşită a
tot ceea ce sunt Pământul şi Christos: Pământul, în
viitor, un mare
organism, în sânul căruia va fi cuibărit omul şi al cărui
suflet este
Christos.
Din această perspectivă, Novalis îl numeşte pe Christos, pe
baza
unui adânc sentiment a ceea ce este cunoaşterea prin ştiinţa
spiritului, Fiul Omului. Aşa
cum, într-un anumit sens, oamenii sunt fiii zeilor, adică fiii
vechilor
zei care au făurit planeta noastră, de-a lungul a milioane şi milioane
de ani, care ne-au clădit casele în care locuim şi solul pe care
umblăm, tot astfel omul va trebui să clădească din el însuşi,
învingând
pământescul, un Pământ care va fi trupul zeului celui nou, al Dumnezeului viitor. Iar
dacă oamenii din vremurile vechi îşi întorceau privirile
în trecut,
spre străvechii zei sfinţi, dacă ei voiau să fie uniţi prin moarte cu
aceştia, Novalis îl cunoaşte pe zeul care va avea cândva,
adunat în el,
ca trup al său, tot ceea ce este mai bun în noi, tot ceea ce noi
putem
jertfi ca să formeze Trupul lui Christos. El recunoaşte în
Christos pe
cel căruia omenirea i se jertfeşte, pentru ca el să aibă un trup.
Novalis îl recunoaşte, în sensul cosmologic superior al
cuvântului, pe
„Fiul Omului“ şi îl numeşte pe Christos „Zeul viitorului“.
Toate acestea sunt sentimente atât de importante,
încât, fără
îndoială, sunt apte să transpună sufletele noastre în
dispoziţia de
Crăciun potrivită. Să-l lăsăm, deci, pe acela care a trăit la
sfârşitul
secolului al XVIII-lea o viaţă scurtă, care a murit la 29 de ani, să-l
lăsăm să ne descrie sentimentele sale, aşa cum au izvorât ele,
în viaţa
sa, din cel mai mare eveniment al vieţii sale: marea şi unica privire
aruncată în interiorul Entităţii christice.
Aici Marie Steiner a recitat poezia De te-ar trăda cu toţii, din Cântece duhovniceşti.
Nu este multă vreme de când pomul de Crăciun a devenit
simbolul
sărbătorii creştine a Crăciunului. Încă nu vom găsi o poezie
închinată
pomului de Crăciun la un poet cum este Schiller, care ar fi simţit cu
siguranţă poezia pomului de Crăciun, dacă acesta ar fl existat pe
atunci, şi căruia nu i-ar fi fost greu să scrie o poezie
închinată
pomului de Crăciun. Pe atunci pomul de Crăciun, în forma sa de
astăzi,
nu exista încă. El este o creaţie a vremurilor mai noi.
Înainte oamenii
celebrau această sărbătoare în alt fel; şi, oricât de
departe ne-am
întoarce pe firul vremurilor, vom găsi pretutindeni, câtă
vreme avem în
vedere oameni în forma actuală sau pe cale de a lua forma
actuală, ceva
de felul sărbătorii Crăciunului. O vom găsi pretutindeni în
sânul
maselor largi ale poporului, şi până sus, pe treptele cele mai
înalte
ale Misteriilor, în forme mereu noi. Tocmai faptul că sărbătoarea
Crăciunului este străveche şi că simbolul ei contemporan este
atât de
nou ne arată că de această sărbătoare se leagă ceva veşnic, dar care
este de aşa natură încât dă naştere din sânul său
unor forme mereu noi.
Cu adevărat, pe cât de veche este omenirea pe Pământ, tot
pe atât de
veche este sărbătoarea Crăciunului, pe atât de vechi sunt
sentimentele
simbolizate prin această sărbătoare. Dar omenirea va avea mereu forţa
de a găsi pentru această sărbătoare o expresie exterioară în
simboluri
mereu noi, reîntinerite, adecvate epocilor respective. La fel cum
natura întinereşte în fiecare an, la fel cum forţele ei
veşnice ţâşnesc
din ea forme mereu noi, tot aşa întineresc mereu şi simbolurile
pentru
evlavia de Crăciun şi ele arată tocmai prin aceasta veşnicia şi
permanenţa acestei sărbători. Fie, deci, ca şi astăzi, în acest
ceas de
sărbătoare a Crăciunului, în faţa sufletelor noastre să stea ceea
ce ni
se poate revela, dacă parcurgem drumul care este în măsură să ne
arate
ce simţeau oamenii în perioada pe care noi o sărbătorim astăzi
drept
perioadă a Crăciunului.
În calitate de discipoli ai ştiinţei spiritului, ne putem
întoarce
departe, departe în vremuri trecute, străvechi. Ne vom
întoarce azi,
pentru început, în acele vremuri în care sufletele
erau încarnate în
vechile trupuri atlanteene, în trupuri care nu mai semănau
aproape
deloc cu trupurile noastre actuale. Existau pe atunci mari
învăţători
ai omenirii, care erau, totodată, conducătorii acestei omeniri. Altfel
privea pe atunci omul în lume. Nu exista Soarele luminos al
zilei, care
să-i redea în contururi precise, în linii clar desenate,
formele
obiectelor exterioare aparţinând regnurilor din natură. Tot ceea
ce
exista în jurul omului parcă era cufundat în ceaţă – nu
numai din cauză
că o mare parte din lumea atlanteană era şi din punct de vedere
exterior acoperită de mase ceţoase şi lumina solară încă nu le
putea
străpunge cum va face mai târziu, ci şi pentru că facultatea de
percepţie a omului încă nu se dezvoltase atât de mult
încât să poată
vedea obiectele exterioare în contururi clare. Când omul se
trezea
dimineaţa şi voia să perceapă lumea exterioară, natura lui Dumnezeu din
jurul său, el vedea lucrurile confuz, cu margini colorate, şi totul
părea cufundat în ceaţă. Iar când adormea seara, el intra
într-o lume
spirituală. În jurul omului nu se aşternea uitarea de sine şi
inconştienţa, aşa cum se întâmplă astăzi, când omul
adoarme.
Când dormea, omul din epoca atlanteană vedea fiinţele
divin-spirituale, care erau tovarăşele lui. De jur împrejurul lui
el
percepea toate acele fiinţe care odinioară erau pentru om realităţi
cunoscute din proprie trăire. El vedea, de asemenea, toate acele fiinţe
care s-au păstrat în amintire, în cele mai diferite
ţinuturi ale
Pământului, sub cele mai diverse nume: Wotan, Thor, Baldur
ş.a.m.d., în
Europa Centrală; Zeus, Palas Atena, Ares ş.a.m.d. erau pentru vechii
greci acele fiinţe divin-spirituale pe care sufletele lor le vedeau
odinioară în vechea Atlantidă. Dar în epoca atlanteană
lumile divine nu
mai erau lumile divine creatoare cele mai înalte, din sânul
cărora omul
ieşise odinioară, în era lemuriană. Sufletele noastre s-au
înălţat
cândva din sânul unor fiinţe divine a căror splendoare şi
măreţie omul
actual le poate doar presimţi. Aceleaşi fiinţe divine care au dat
naştere corpurilor cereşti şi tuturor forţelor care există de jur
împrejurul nostru l-au făcut şi pe om să apară din sânul
lor. Omul se
afla în cadrul unor entităţi divine, a căror expresie exterioară
îşi
revarsă lumina în jos, spre noi, din corpurile cereşti, el trăia
în
sânul acelor fiinţe pe care le vedem în zigzagul
fulgerului, în
bubuitul tunetului, a căror expresie sunt plantele şi animalele şi
pentru care cristalele sunt nişte organe de simţ. Tot ceea ce se
apropie de noi sub formă de căldură, toate forţele care se află
în
jurul nostru, sunt trupul unor entităii divin-spirituale, iar omul s-a
născut din sânul acestor entităţi.
Cu cât omul a coborât mai mult pe Pământul nostru,
cu cât s-a unit
mai mult cu substanţele materiale, cu cât şi-a integrat mai mult
materia Pământului, cu atât mai mult a scăzut facultatea
prin care-i
putea vedea pe zeii cei mari. Dacă în vremurile originare,
când în om
nu exista încă nici o posibilitate de cunoaştere senzorială,
când încă
nu putea vedea cu ochii şi nici auzi cu urechile, când în
sufletul lui
se tălăzuiau în sus şi în jos imagini, care nu erau imagini
ale
mineralelor, animalelor şi plantelor, ci ale unor entităţi
divin-spirituale mai înalte decât el, mai târziu omul
a ieşit tot mai
mult în afară, pe planul fizic, a făcut tot mai mult cunoştinţă,
prin
organele de simţ exterioare, cu planul fizic. În era atlanteană
exista
un fel de alternanţă între vederea pe planul fizic şi o veche
clarvedere, rămasă de la vechea splendoare spirituală în care
trăise
omul cândva. În afară de zeii foarte mari, acum
inaccesibili, erau zeii
inferiori, pe care omul îi mai putea percepe încă pe planul
astral,
atunci când, noaptea, gusta nespusa fericire de a fi o fiinţă
spirituală printre alte fiinţe spirituale.
Cu cât planul fizic s-a luminat mai mult, cu atât mai
puţin putea
omul să vadă în planul spiritual. Dar în vechea eră
atlanteană omul
avea iniţiaţi. Aceşti iniţiaţi ai vechii Atlantide puteau vesti, pe
lângă profundele învăţături despre vechii zei din
sânul cărora se
născuse omul, şi unele profeţii. Ei le puteau profeţi oamenilor că
în
lume există ceva care trebuie privit în aşa fel încât
ţi-l puteai
lămuri prin comparaţia următoare: „Priveşte germenele unei plante;
uită-te cum acest germene se dezvoltă, devenind o plantă. El creşte, dă
frunze, petale, floare şi fruct. Cine stă în acest fel dinaintea
plantei poate spune: Eu privesc înapoi, la germenele plantei; el
este
creatorul frunzelor şi al florii pe care le am în faţa mea, iar
această
floare ascunde în ea ceva: această floare ascunde în ea
germenele unei
noi plante, floarea ia forma unui nou germene“. Putem privi şi în
viitor. „Înapoi, aşa le puteau vorbi marii iniţiaţi atlanteeni
discipolilor lor şi, prin discipoli, întregului popor, voi puteţi
privi
înapoi spre germenii-zei din lume, din sânul cărora au
ieşit oamenii.
Ceea ce vedeţi, în jurul vostru, realităţi spirituale sau fizice,
toate
acestea sunt frunzele care au răsărit din vechii germeni divini.
Priviţi în ele forţele acestor vechi germeni divini, la fel cum
în
frunzele plantei puteţi vedea forţa germenului din care s-a născut
planta. Dar noi putem atrage atenţia şi asupra unui alt lucru: în
viitor, în jurul omului se va aşterne ceva care va fi ca şi
floarea
plantei, ceva care, în orice caz, provine de la vechii zei, dar
care
conţine un germene – după cum floarea conţine şi maturizează un germene
–, un germene care dezvoltă în el Divinitatea cea nouă.“
Că lumea s-a născut din zei, aceasta era vechea învăţătură; că
lumea
va da naştere unui zeu, marelui zeu al viitorului, aceasta era marea
profeţie făcută discipolilor de iniţiaţii atlanteeni – şi, prin
aceasta, şi popoarelor. Căci acesta era specificul iniţiaţilor
atlanteeni, că ei, ca toţi iniţiaţii, vedeau marile evenimente ale
viitorului. Ei vedeau dincolo de marele eveniment care a transformat
ţările Pămăntului. Vedeau dincolo de era atlanteană toate culturile
care aveau să înflorească mai târziu; ei priveau spre ţara
sfinţilor
Rishi, spre ţara lui Zarathustra, spre cultura vechiului Egipt,
întemeiată de Hermes, spre profeţia lui Moise; priveau spre
fericita
Grecie, spre puternica Romă, până în epoca noastră – şi mai
departe în
viitor. Şi ceea ce insuflau ei discipolilor lor intimi era speranţă. Ei
le puteau spune: „E adevărat că trebuie să părăsiţi toate tărămurile
ţării spirituale în care vă aflaţi acum. E adevărat că trebuie să
vă
împletiţi în materie, să vă îmbrăcaţi cu totul şi cu
totul în hainele
care sunt luate din substanţa fizică. Va veni o vreme când va
trebui să
munciţi pe planul fizic, când vechii zei sfinţi vor fi ca şi
dispăruţi
pentru voi. Dar ia priviţi într-acolo, unde va răsări pentru voi
steaua
cea nouă, unde poate încolţi germenele cel nou, zeul viitorului,
care
s-a păstrat de-a lungul vremurilor, ca să apară la timpul potrivit
în
omenire!“ Iar dacă iniţiaţii atlanteeni voiau să le spună discipolilor
lor, şi prin aceasta întregului popor, de ce coborau în
valea
pământească, atunci îi făceau atenţi asupra faptului că,
odată şi
odată, toate sufletele îl vor trăi şi vedea pe El, cel care va
veni, pe
care acum încă nu-l puteau vedea, pentru că se afla într-o
regiune atât
de înaltă încât ochiul nu-l putea ajunge – nu-l putea
percepe ochiul
fizic, dar nu-l mai putea percepe nici ochiul spiritual, care-l văzuse
odinioară, pe când omul odihnea încă în sânul
zeilor.
Şi a venit Potopul, catastrofa atlanteană. Înfăţişarea
Pământului
s-a schimbat. După un timp, el arăta cu totul altfel. După marea
migraţie a popoarelor de la vest la est au luat naştere marile culturi
şi civilizaţii, mai întâi cea a sfintei Indii străvechi.
Învăţătorii
vechii Indii, cei şapte sfinţi Rishi, i-au învăţat pe discipolii
lor
şi, prin aceasta, întregul popor indian, că există o lume
spirituală –
căci poporul indian avea nevoie de învăţătura despre lumea
spirituală.
El fusese transpus cu totul în exterior, pe plan fizic, şi
în timpul
vieţii pe planul fizic ochii puteau vedea numai înfăţişarea
exterioară
a lumii fizice, ca expresie a spiritualului, dar nu spiritualul
însuşi.
Totuşi, în sufletul fiecărui indian exista ceva care poate fi
numit
o amintire vagă a ceea ce sufletul trăise odinioară printre zei,
în
vechea Atlantidă. Această amintire trezea un dor, iar acest dor era
atât de puternic încât sufletul indian n-a putut
să-şi creeze o
legătură intimă cu planul fizic; planul fizic îi apărea drept
Maya,
drept iluzie, drept ceva ireal, iar dorul său se îndrepta
încă tot spre
ceea ce pierduse. Sufletele n-ar fi rezistat pe plan fizic, dacă Rishi
cei pătrunşi de spirit nu le-ar fi putut da învăţătura despre
splendoarea vechii lumi pe care oamenii o pierduseră. Astfel, sfinţii
Rishi au putut da învăţăturile despre Cosmos, care în
zilele noastre nu
mai sunt înţelese aproape deloc, învăţătura unei
înţelepciuni a
vremurilor trecute, pentru că ei erau iniţiaţi în trăirile prin
care
omul trecuse când se mai afla încă în sânul
zeilor. Căci omul a fost de
faţă atunci când zeii au separat Soarele de Pământ,
când au trasat
corpurilor cereşti drumurile lor – numai că el uitase toate acestea
în
cursul peregrinării sale de mai târziu pe Pământ.
Rishi le împărtăşeau oamenilor această înţelepciune, dar
încă şi
altceva: îi mai învăţau pe aceia care puteau dezvolta deja
un simţ
pentru aşa ceva – şi aceştia erau cei mai avansaţi – că, din această
lume în care omul fusese transpus, care acum îi apărea
drept iluzie şi
Maya, va răsări Acela care acum încă nu poate fi văzut în
această lume,
pentru că sufletul omului încă nu a ajuns să dezvolte forţa prin
care
poate fi cunoscută această fiinţă, dar că El se va arăta, El, despre
care Rishi spuneau că este „dincolo de ei“, „Vishva karman“. Aşa era
numită fiinţa pe care vechii învăţători ai Indiei o vesteau drept
marele spirit al viitorului. „Voi încă nu-l puteţi vedea“, aşa se
spunea vechiului popor indian, „după cum în floare nu puteţi
vedea
germenele fructului. Dar pe cât de adevărat este că floarea
conţine
germenul fructului, putem spune că şi Maya dezvoltă în ea
germenele a
ceea ce va face ca viaţa lumii fizice să fie vrednică de a fi trăită“.
Iar pe cel care mai târziu avea să fie numit „Christos“,
învăţătorii
indieni îl vesteau dinainte; ei erau modeştii lui profeţi. Ei
îşi aveau
privirile îndreptate în două direcţii: în trecut,
spre lumea
înţelepciunii străvechi, după al cărei plan a fost plăsmuită
lumea; şi
în viitor, vestind oamenilor obişnuiţi că va veni cândva
Unul care va
sălăşlui în inimile umane şi va pune în mişcare toate
mâinile umane.
Nu a existat nici o epocă în care El să nu fi fost vestit, de
când
se poate vorbi de o civilizaţie umană şi de o înţelegere umană.
Dacă
cei de mai târziu au uitat profeţia, nu sunt de vină marii
învăţători
ai omenirii.
A venit apoi străvechea cultură persană, al cărei conducător a fost
Zarathustra. Zarathustra putea să le spună discipolilor săi intimi şi,
prin aceştia, poporului său, că în tot ceea ce-l înconjoară
pe om, în
ceea ce răzbate, ca forţă, de la Soare până la noi, în ceea
ce ne vine
de la celelalte astre ale sistemului nostru, în tot ceea ce umple
spaţiul aerian trăieşte o entitate care acum nu i se arată omului
decât
ca o formă învăluită, ascunsă. Iniţiaţilor săi, Zarathustra le
putea
vorbi despre „marea Auroră solară“, despre „Ahura Mazda“, despre
Dumnezeul cel bun. Şi el le spunea discipolilor săi un lucru pe care,
iarăşi, l-am putea lămuri într-o oarecare măsură folosind
următoarea
comparaţie: „Ia priviţi planta. Ea apare din germene, dezvoltă în
toate
părţile frunze, dă la iveală o floare, dar este ca şi cum ceva
misterios ar străbate întreaga plantă, apărând în
mijlocul florii drept
noul germene. Ceea ce se află de jur împrejur va pieri; dar forţa
cea
mai lăuntrică, pe care o puteţi vedea în interiorul florii, ea
este
aceea care vă face să presimţiţi că din vechea plantă s-ar putea naşte
una nouă. Dacă priviţi atent forţa luminii solare, dacă simţiţi această
lumină solară în aşa fel încât vedeţi în ea
doar expresia fzică a unei
realităţi spirituale şi dacă vă lăsaţi inspiraţi de forţa solară
spirituală, atunci vi se va revela profeţia fructului divin care
trebuie să se nască din Pământ!“
Iar când aceşti discipoli progresau şi mai mult, atunci,
fireşte, în
anumite perioade li se puteau împărtăşi învăţături mai
tainice, mai
adânci, şi într-un ceas solemn Zarathustra putea contura
în faţa lor
imaginea Aceluia care avea să vină, atunci când oamenii vor
evolua atât
de mult încât vor fi în stare să-l primească în
mijlocul lor cu
înţelegere pe acest Unul. Zarathustra aşază în faţa
discipolilor săi
nişte imagini grandioase ale acestui viitor. Unuia el îi putea
arăta
imaginea, iar unui al doilea un fel de reflex al acesteia; ceilalţi nu
puteau primi decât sub forma unei imagini generale vaste ceea ce
avea
să se întâmple în viitor. – Aşa se petreceau
lucrurile, deci, şi în
cadrul vechii culturi persane, în cadrul culturii lui
Zarathustra: era
prevestit acela care mai târziu avea să fie numit Christos. Şi
tot aşa
în cadrul culturii egiptene. Şi Hermes l-a vestit, într-un
anumit fel,
iniţiaţilor săi egipteni şi, prin aceasta, întregului popor
egiptean,
pe Christos. Un reflex al acestei profeţii despre Christos ne apare
în legenda lui Osiris.
Ce se explica
oare oamenilor prin legenda lui Osiris? Ştim că legenda lui Osiris
povesteşte următoarele:
Odinioară, în vremuri străvechi, în ţara Egiptului
domnea, spre
fericirea poporului său, Osiris, unit cu soţia lui, Isis. Dar fratele
lui rău Set, sau Typhon, şi-a pus în gând să-l piardă pe
Osiris. El a
făcut în acest scop o ladă în care l-a închis pe
Osiris, căreia i-a dat
drumul în largul mării. Isis a găsit, ce-i drept, lada, dar n-a
reuşit
să-l facă pe Osiris să se întoarcă pe Pământ. El fusese dus
în ţinuturi
mai înalte, şi oamenii nu-l mai puteau vedea decât după ce
treceau prin
poarta morţii. – Fiecărui egiptean i se explica acest lucru: După
moarte, vei putea fi unit cu Osiris, aşa cum mâna ta este unită
cu
sufletul tău. Tu poţi deveni cândva o parte din Osiris, îl
vei putea
numi Eul tău superior, dar numai dacă vei fi meritat pe planul fizic.
Vei putea fi unit după moarte cu cel pe care-l numeşti zeul tău suprem!
Iniţiatului i se mai putea arăta şi altceva: după ce trecuse prin
toate încercările şi probele, după ce-şi însuşise toate
învăţăturile
necesare pentru a putea ajunge să privească în lumile superioare,
iniţiatului i se arăta deja în timpul vieţii fizice, chiar
în viaţa
dintre naştere şi moarte, imaginea lui Osiris. Ceea ce-i ieşea în
întâmpinare omului obişnuit, după ce trecea prin poarta
morţii, şi cu
care trebuia să se simtă unit, discipolului ocult al iniţiatului
egiptean îi apărea atunci când el se afla în afara
trupului, după ce
corpul lui eteric, corpul lui astral şi eul lui fuseseră scoase din
corpul fizic. Pe urmă, cel care văzuse acest lucru, care-l văzuse pe
Osiris deja în timpul vieţii, le putea vesti celorlalţi că Osiris
trăieşte. Dar niciodată nu s-a putut propovădui în vechiul Egipt:
„Osiris trăieşte printre noi!“ Acest lucru a fost exprimat în
legendă
prin faptul că se spunea: Osiris este un rege care n-a fost văzut
niciodată pe Pământ. – Căci „lada“ nu este altceva decât
corpul fizic.
În momentul în care Osiris este aşezat în corpul
fizic, forţele
vrăjmaşe ale lumii fizice, care nu are încă maturitatea de a-l
primi în
sine pe zeu, se fac atât de puternic simţite încât
îl distrug. Lumea
fizică nu are încă maturitatea necesară pentru a-l primi în
ea pe zeul
cu care omul trebuie să devină una. „Dar când vă spunem, aşa
grăiau
aceia care puteau aduce personal mărturie despre faptul că Osiris
trăieşte, cel cu care omul trebuie să devină una conform cu entitatea
lui interioară, când vă spunem că zeul trăieşte aceasta
înseamnă că de
văzut îl poate vedea numai iniţiatul, când părăseşte lumea
fizică. Zeul
cu care omul are să devină una cândva trăieşte, dar numai
în lumea
spirituală. Numai acela care părăseşte lumea fizică poate fi unit cu
zeul!“
Între timp, omul a îndrăgit din ce în ce mai mult
lumea fizică;
fiindcă aceasta era misiunea lui, de a acţiona în lumea fizică şi
de a
face ca aici să apară culturi şi civilizaţii una după alta. În
aceeaşi
măsură în care ochii puteau privi mai clar în afară, iar
mintea putea
înţelege mai bine ceea ce se întâmplă în lumea
fizică, în aceeaşi
măsură în care omul a fost în stare să ştie tot mai multe
şi a făcut
descoperiri şi invenţii în lumea fizică, prin care şi-a uşurat
viaţa
fizică, în aceeaşi măsură i-a devenit tot mai greu, în
perioada dintre
naştere şi moarte, să privească dincolo, în lumea spirituală. Aşa
că el
putea auzi, ce-i drept, de la iniţiaţi, că zeul trăieşte, că acela cu
care el se va uni e viu, totuşi el putea lua prea puţin cu sine din
această lume, din ceea ce l-ar fi putut face să înţeleagă cum va
trăi
împreună cu Osiris în cealaltă lume. Tot mai mult s-a
întunecat viaţa
în cealaltă lume, acolo unde omul trebuia să presupună că
trăieşte zeul
cu care el avea să devină una.
Şi a venit lumea antichităţii greceşti; a venit Grecia cea fericită
in ceea ce priveşte planul fizic, în care oamenii au
încheiat pentru
planul fizic acea minunată căsătorie dintre spirit şi materie. Privim
splendidele opere de artă ale vechii Grecii; şi dacă facem ca în
faţa
sufletelor noastre să apară aceste opere de artă vom avea o imagine a
felului cum omul se raporta la lumea spirituală în această
perioadă în
care avea să aibă loc Evenimentul de pe Golgota. Nu putem concepe acest
lucru, totuşi este adevărat: momentului culminant din arhitectură, care
este templul grec, îi corespunde punctul cel mai de jos al
raporturilor
omului cu lumea spirituâlă. Să ne imaginăm că în faţa
noastră s-ar afla
un templu grec. În formele sale, în unitatea şi
desăvârşirea liniilor
sale, el este expresia cea mai pură şi mai nobilă a spiritualului,
astfel încât aici s-a putut spune că zeul însuşi
locuieşte în templul
grec. El era prezent acolo, în templu. Căci liniile care fuseseră
transpuse în materie erau cu totul pe măsura planului spiritual
al
lumii şi a acelor linii care străbat ca direcţii spaţiale planul fizic.
Nu există întrepătrundere mai pură, mai frumoasă, mai nobilă a
spiritului uman şi a materiei fizice decât un templu grec. De
aceea, pe
plan fizic nu există nici o altă posibilitate de a impregna astfel
lumea superioară a zeilor cu materia fizică, ca în cazul
templului grec
sau, în general, cu opera de artă a antichităţii greceşti. Prin
felul
cum şi-au creat operele de artă, grecii au reuşit marea performanţă de
a-i face pe zeii vremurilor vechi să coboare până la ei. Şi chiar
dacă
grecii n-au văzut când Zeus ori Palas Atena au coborât pe
Pământ, zeii
erau totuşi ca ferecaţi prin vrajă în aceste opere artistice,
zeii
printre care oamenii trăiseră odinioară, în era atlanteană, şi pe
care-i văzuseră. În vremurile vechi, oamenii le-au putut oferi
vechilor
zei o locuintă minunată.
Să încercăm acum să vedem ce reprezenta templul grec dintr-un
alt
punct de vedere. Imaginaţi-vă conştienţa clarvăzătoare
aşezându-se în
faţa unui templu grec. Ceea ce spun acum mai este valabil pentru
ruinele sărăcăcioase care ne-au rămas de la lumea templelor greceşti.
Imaginaţi-vă conştienţa clarvăzătoare aflată în faţa unei
asemenea
ruine, de pildă, cea de la templul din Paestum: putem simţi
încântare
şi beatitudine pentru viaţa corpului fizic sub influenţa liniilor
armonioase care formează colonadele şi arhitravele acoperişului. Totul
este de o asemenea perfecţiune încât în ceea ce este
fizic ne putem
reprezenta şi putem simţi ceva divin. Un asemenea sentiment avem dacă
privim cu ochii corpului fizic această armonie a arhitecturii greceşti.
Iar acum imaginaţi-vă conştienţa clarvăzătoare transpusă dincolo de
toate acestea, în lumea spirituală. Ai impresia că un perete
negru se
aşază în faţa a ceea ce puteţi vedea în lumea fizică – şi
ceea ce poate
fi văzut pe planul fizic parcă s-a stins. Nimic din toate aceste
minunăţii şi splendori ale planului fizic nu poate fi luat dincolo,
în
lumea spirituală. Lucrurile cele mai splendide ale planului fizic se
şterg în lumea spirituală. Şi înţelegem atunci că nu este
doar o
legendă când ni se povesteşte că unul dintre aceia care s-au
numărat
printre oamenii de frunte ai Greciei a fost întâlnit
în cealaltă lume
de către un iniţiat şi că el a spus: Mai bine să fii un cerşetor
în
lumea de sus, decât un rege în lumea umbrelor. – Tocmai
în vechea
Grecie, unde puteai trăi asemenea încântări în lumea
fizică, după ce
oamenii ajungeau în lumea morţii sufletele lor intrau
într-o împărăţie
sumbră, întunecată, a umbrelor. Splendid era planul fizie, dar
în
aceeaşi măsură se pustiise lumea spirituală!
Să comparăm acum ceea ce putem simţi în faţa templului grec cu
alte
două lucruri: să ne reprezentăm tabloul lui Rafael Madonna di San Sisto sau Cina cea de taină a lui Leonardo da
Vinci. Să ne reprezentăm acele opere ale artei plastice care au fost
create după Evenimentul de pe Golgota şi în care au pătruns
Misteriile
Golgotei. Omul poate simţi o fericire nespusă în faţa acestor
tablouri,
îşi poate revărsa prin ele valuri de încântare
în suflet. Şi acesta
este şi cazul conştienţei clarvăzătoare, când priveşte cu ochii
săi
aceste tablouri în planul fizic. Iar dacă se transpune apoi
în lumea
spirituală, atunci el îşi spune, deşi, fizic, nu mai vede
realitatea:
Ceea ce iau cu mine dincolo, din trăirile pe care le am privind aceste
tablouri, nu este doar un ecou al realităţii fizice, nu sunt doar
încântările şi beatitudinea pe care le-am simtit când
am văzut toate
acestea, ci de-abia acum mi se revelează întreaga splendoare;
aici, în
lumea fizică, n-am făcut decât să pun germenele pentru ceea ce
trăiesc
în prezent într-o mare splendoare şi glorie! – În
lumea fizică, dacă
privim asemenea tablouri, în care au pătruns Misteriile Golgotei,
nu
facem decât să punem germenele unei înţelegeri mai
înalte în lumea
spirituală. Datorită cărui fapt se pot întâmpla toate
acestea? Datorită
faptului că acea putere spirituală care a fost profeţită atâta
vreme a
apărut în mod real pe Pământ – că omenirea a ajuns
atât de departe
încât să dezvolte o floare în sânul căreia
putea să se maturizeze
germenele zeului viitor. Prin Evenimentul de pe Golgota existenţei
pământeşti i-a fost oferit ceva care nu numai că poate fi luat
în lumea
spirituală, ci care în lumile spirituale ni se revelează
într-o glorie
şi beatitudine mai înalte şi care este expresia cea mai
importantă şi
plină de sens tocmai a ceea ce ne-a fost îngăduit să mai
caracterizăm o
dată aici.
În aceeaşi clipă în care corpul fizic al lui Iisus
Christos a murit
pe Golgota, el şi-a făcut apariţia la cei care se aflau pe atunci
între
moarte şi o nouă naştere şi le-a putut vesti pentru întâia
oară ceea ce
nici unul dintre vechii iniţiaţi nu putuse spune, după ce fusese
în
lumea spirituală. Când vechii iniţiaţi – ai Misteriilor eleusine,
să
zicem – treceau din lumea de aici dincolo, la cei care se aflau
între
moarte şi o nouă naştere, ce le-ar fi putut spune celor aflaţi acolo?
Ei le-ar fi povestit despre evenimentele din planul fizic; dar ar fi
făcut să se nască în ei numai dor şi suferinţă amară. Căci
oamenii
deveniseră cu totul prizonierii planului fizic. Dar ei nu puteau găsi
lucrurile lumii fizice dincolo, unde totul devenise sumbru şi
întunecat, şi unde acela care în planul fizic era un om de
seamă simţea
în aşa fel încât trebuia să spună: Mai bine să fii un
cerşetor în lumea
de sus, decât un rege în lumea umbrelor! – Iniţiaţii, cei
care le
puteau dărui atât de mult oamenilor aflaţi în planul fizic,
nu le
ofereau nimic, absolut nimic acelora care se aflau în celălalt
plan.
Atunci a avut loc Evenimentul de pe Golgota – şi Christos şi-a făcut
apariţia în faţa celor morţi. Pentru întâia oară
în lumea spirituală a
putut fi vestit un eveniment din lumea fizică, un eveniment care
constituie începutul unei intervenţii a lumii fizice în
lumea
spirituală. Când Christos şi-a făcut apariţia în lumea de
jos, a fost
ca o rază de lumină care a străfulgerat în lumile spirituale.
Căci acum
era limpede: în lumea fizică fusese făcută dovada că spiritualul
poate
birui moartea!
În acest eveniment îşi are originea faptul că, de acum
înainte, şi
în lumea fizică omul poate trăi ceva care va fi dus în
lumea
spirituală. Ceea ce s-a spus în legătură cu alte lucruri care au
fost
influenţate prin Evenimentul de pe Golgota găsiţi în Evanghelia
lui
Ioan şi în alte scrieri legate de aceasta. Cine apreciază
Evanghelia
lui Ioan pe planul fizic, acela trăieşte nespusa fericire de a
înţelege
acest măreţ document pe planul fizic. Cine intră însă cu
conştienţa
clarvăzătoare în lumea spirituală, ştie că ceea ce a simţit sub
influenţa Evangheliei lui Ioan a fost doar o pregustare a ceea ce poate
sorbi acum. Acesta este lucrul covârşitor aici, că acum omul
poate lua
cu sine comori din planul fizic, pe care să le ducă în lumea
spirituală.
Tot mai luminos a devenit de atunci planul spiritual. Tot ceea ce
exista în lumea fizică se născuse din lumea spirituală. Dacă
treceai
din lumea fizică în lumea spirituală, puteai spune: Aici se află
originile a tot ceea ce există dincolo în lumea fizică. Ceea ce
s-a
născut din lumea spirituală nu reprezintă decât efectele,
reflexele din
lumea spirituală. Dacă, după Evenimentul de pe Golgota, treci din lumea
fizică în lumea spirituală, poţi spune: Şi în lumea fizică
există
cauze, şi ceea ce oamenii trăiesc în planul fizic sub influenţa
Evenimentului de pe Golgota acţionează dincoace, în lumea
spirituală.
Aşa va fi de acum înainte: tot ceea ce e vechi, tot ceea ce
s-a
născut prin lucrarea vechilor zei va pieri, iar ceea ce va
înflori, ce
va trece în viitor va exista prin lucrarea Dumnezeului
viitorului.
Toate acestea vor trece în lumea spirituală. Este ca şi cum am
privi un
nou germene vegetal şi am spune: El s-a născut, bineînţeles,
dintr-o
plantă veche. Vechile frunze şi flori au căzut şi au murit, iar acum
avem în faţa noastră germenele cel nou, care se va dezvolta,
devenind
noua plantă şi noile flori. Tot aşa şi noi: trăim într-o lume
în care
dispar frunze şi flori şi în care există germenii divini. Tot mai
mult
se dezvoltă fructul cel nou, fructul christic – şi tot restul va pieri.
Ceea ce a fost cucerit şi elaborat aici, în lumea fizică, va avea
valoare pentru viitor în măsura în care va fi introdus
în lumea
spirituală; şi în faţa ochiului nostru spiritual se va deschide
în
viitor o lume care îşi va avea rădăcinile în realitatea
fizică, la fel
cum odinioară lumea noastră îşi avea rădăcinile în lumea
spirituală.
Aşa cum oamenii sunt fiii zeilor, tot astfel din trăirile pe care
oamenii le au în lumea fizică, când se înalţă
până la Evenimentul de pe
Golgota, se va forma trupul zeilor viitorului, al căror conducător este
Christos. Astfel, lumile vechi trec în cele noi, prin faptul că
ceea ce
este vechi piere cu totul şi cele noi încolţesc şi
înmuguresc din cele
vechi. Acest lucru s-a putut întâmpla numai datorită
faptului că
omenirea atinsese maturitatea de a da naştere din sânul ei la o
floare
pentru acea entitate spirituală care avea să devină Dumnezeul
viitorului. Această floare, care s-a dezvoltat astfel, care a primit
în
ea germenele Dumnezeului viitor, nu putea fi decât un
înveliş uman
întreit – constând din corp fizic, corp eteric şi corp
astral – care
mai întâi a fost curăţat şi purificat pe Pământ prin
tot ceea ce omul
putea cuceri aici. Acest înveliş al lui Iisus din Nazaret, care
s-a
jertfit pe sine pentru a primi germenele christic, această floare a
neamului omenesc reprezintă chintesenţa cea mai pură a tot ceea ce
omenirea a putut produce în năzuinia ei de a evolua spiritual. Şi
oamenii au putut spune: Germenele Dumnezeului celui nou a apărut
de-abia atunci când Pământul devenise atât de matur
încât să dea cea
mai frumoasă floare – iar naşterea acestei flori este conţinută pentru
noi în sărbătoarea Crăciunului. De Crăciun, noi sărbătorim
naşterea
acelei flori care avea să primească apoi în sine germenele lui
Christos.
Aşadar, Crăciunul este cu adevărat o sărbătoare prin care omul poate
să privească în două direcţii: spre trecut şi spre viitor. Căci
din
sânul trecutului a răsărit acea floare din care se dezvoltă
germenele
viitorului. Vechiul Pământ a produs întreitul înveliş
al lui Christos.
Din lucrurile cele mai bune pe care le-au putut cuceri oamenii s-a
urzit şi s-a născut acest înveliş al lui Christos. Nu există nici
o
descriere exterioară a vreunei taine care să poată face o impresie mai
puternică asupra noastră, decât descrierea acesteia: cum cea mai
frumoasă floare a neamului omenesc a putut să apară din potirul cel mai
pur.
Faptul că omenirea s-a născut odinioară pe cale spirituală din
sânul
dumnezeirii, că era de natură divin-spirituală şi că s-a densificat
apoi până la stadiul de materie, cum poţi descrie mai frumos
acest
lucru decât arătând cum spiritualul se densifică treptat,
cum din
întunericul nedeterminat al spiritualului s-a densificat treptat
omul.
Vechiul egiptean reprezintă acest lucru în mod profetic, prin
zeiţa
care odinioară avea cap de leu, care era cu totul spiritualizată,
încă
din vremea când omul este puţin densificat şi mai odihneşte sub
formă
eteric-spirituală în sânul dumnezeirii. Prefigurând-o
pe Madonna di San Sisto de
mai târziu,
ne apare, în copie egipteană, un alt personaj feminin: Isis cu
copilul
Horus. Vedem cum ce se născuse din spiritual s-a densificat,
transformându-se în potir, devenind ceea ce poate să-l
reprezinte pe om
în evoluţia sa spre viitor. Dar observăm cum această
reprezentare,
cunoscută deja şi celor vechi, trece în spiritualul pur în
Madona
christică, ţinându-l în braţe pe copilul Iisus.
Rafael a transpus cu minunată gingăşie şi puritate această taină
în
tabloul lui, dezvăluindu-ne cum din chipurile spirituale de
îngeri se
densifică Madona, care, la rândul ei, dă la iveală acea
floare,
pe Iisus din Nazaret, care urmează să primească în el germenele
christic. Întreaga evoluţie a omenirii este conţinută în
acest tablou
cu Madona. Rafael a avut în legătură cu Madona amintirea cea mai
frumoasă, cea mai minunată, din acea viaţă a cărei amintire a fost
viaţa lui de acum, din care a lăsat să înmugurească în
sufletul lui
toate sentimentele frumoase, minunate, care se pot dezvolta din
contemplarea acestei taine a omenirii transpusă într-o imagine
picturală. Şi nu e de mirare că, pornind de aici, aceste sentimente ale
sale au trecut apoi asupra Născătoarei de Christos înseşi, asupra
acelei fiinţe care a dat la iveală potirul din care a ieşit floarea
care a lăsat să se maturizeze în ea germenele Dumnezeului celui
nou.
Şi vedem astfel cum în Novalis, tânărul poet atât
de minunat
înzestrat, vibrează nişte sentimente pure tocmai în
legătură cu această
taină sfântă care are loc în prima noapte de Crăciun şi
care se repetă
în fiecare noapte creştină a Crăciunului; acel Misteriu căruia
vechii
iniţiaţi, sub forma regilor-magi, îi aduc jertfă darurile lor şi
care
se duc acolo unde a apărut noul Misteriu. Şi ei, înţelepţii
vremurilor
vechi, împodobiţi cu înţelepciunea provenită din acele
vremuri, aduc
jertfă în faţa a ceea ce se îndreaptă spre viitor, în
faţa a ceea ce
urmează să adăpostească într-un om forţa care străbate toate
lumile
legate cu Pământul nostru.
Novalis a simţit Misteriul Christos, Misteriul Maria, în
legătură cu
Misteriul Cosmic. În sufletul său s-a făcut lumină, aşa cum s-a
făcut
lumină odinioară, în prima noapte creştină de Crăciun, când
acele
entităţi care nu coborâseră până în planul fizic au
vestit legătura
dintre o putere cosmică şi una pământească, şi despre ceea ce se
poate
petrece în inima umană şi în Cosmos, atunci când
inima umană se uneşte
cu Entitatea lui Christos. Căci în zilele noastre nu mai trebuie
să se
vestească ceea ce spuneau vechii egipteni: Zeul cu care urmează să vă
uniţi trăieşte în acea lume în care ajungi numai dacă treci
prin
moarte. Acum Dumnezeul cu care omul urmează să se unească trăieşte
printre noi, între naştere şi moarte; şi oamenii îl pot
găsi dacă îşi
unesc sufletele şi inimile cu el. Iată de ce glasul Crăciunului prinde
să răsune, în prima noapte a Crăciunului creştin, astfel:
Revelare prin înalturi
lui Dumnezeu,
linişte şi tăcere
prin pacea pământească,
fericire negrăită
în oameni!
În încheiere, Marie de Sivers a recitat Cântece închinate Mariei
de Novalis.
