Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1


XIII
PRINCIPIUL GEOLOGIC FUNDAMENTAL AL LUI GOETHE


Foarte adesea Goethe este căutat acolo unde el nu poate fi deloc găsit. Aşa s-a întâmplat, printre altele, şi cu aprecierea cercetărilor lui din domeniul geologiei. Dar tocmai aici, mai mult decât oriunde, ar fi necesar ca tot ceea ce Goethe a scris despre unele aspecte de amănunt să fie apreciat avându-se în vedere intenţiile grandioase de la care a pornit. Mai ales aici trebuie să-l judecăm după propria lui maximă: “În operele oamenilor, ca şi în acelea ale naturii, sunt demne de luare-aminte în special intenţiile” [”Maxime în proză”; NW, vol. 4, secţ. a 2-a, p. 378] şi “Spiritul în care acţionăm este cel mai important.” [”Anii de ucenicie” VII, 9]. Trebuie să ne servească drept model nu ceea ce el a realizat, ci felul cum a tins să realizeze ceva. Nu e vorba de vreo părere competentă, ci de o metodă care trebuie făcută cunoscută. Cea dintâi depinde de posibilităţile ştiinţei epocii şi poate fi depăşită; cea de a doua a izvorât din măreţia naturii spiritului goethean şi rezistă chiar şi atunci când instrumentele ştiinţifice se perfecţionează, iar câmpul experienţei se extinde.

Goethe a fost condus spre geologie prin faptul că s-a ocupat de minele din Ilmenau, cu supravegherea cărora fusese însărcinat în mod oficial. Când Karl August a ajuns pe tron, el s-a dedicat cu cea mai mare seriozitate acestei mine, care mult timp fusese neglijată. Trebuiau studiate mai întâi cu precizie de către specialişti cauzele ruinării ei, apoi trebuia făcut tot posibilul pentru a fi repusă în funcţiune. În această acţiune, Goethe a fost mereu alături de Karl August. El s-a ocupat cu cea mai mare energie de întreaga problemă. De aceea, venea adeseori la minele din Ilmenau. El voia să-şi facă o imagine exactă a situaţiei de acolo. Pentru prima oară a venit la Ilmenau în mai 1776 şi după aceea de multe alte ori.

În mijlocul acestor treburi practice, în el s-a trezit acum nevoia ştiinţifică de a se apropia de legile fenomenelor pe care avea ocazia să le observe aici. Cuprinzătoarea concepţie despre natură, care se contura cu tot mai multă claritate în spiritul său (vezi articolul “Natura”; NW, vol. 2, p. 5 şi urm.), îl obliga să-şi explice în felul său propriu ceea ce i se înfăţişa ochilor.

Aici se face imediat simţită o particularitate care avea rădăcini adânci în natura lui Goethe. Nevoile sale spirituale sunt esenţial diferite de cele ale altor oameni de ştiinţă. În timp ce pentru aceştia din urmă principalul era cunoaşterea aspectelor particulare, în timp ce, de obicei, ei manifestă interes faţă de o construcţie ideatică, faţă de un sistem, doar în măsura în care el le este de ajutor la observarea aspectelor particulare, pentru Goethe particularul reprezintă numai o fază de trecere spre o înţelegere cuprinzătoare, de ansamblu, a existenţei. În articolul “Natura” citim: “Ea trăieşte numai în copiii ei, dar mama, ea unde este?” * Găsim aceeaşi năzuinţă de a înţelege nu numai realitatea imediată, ci şi temelia ei mai adâncă, şi în “Faust” (“Priveşte întreaga forţă creatoare şi sămânţa.”) Astfel încât şi ceea ce observă pe suprafaţa Pământului şi sub ea devine pentru Goethe un mijloc de a pătrunde în enigma felului cum e alcătuită lumea. Ceea ce-i scrie la 23 decembrie 1786 ducesei Luise: “Operele naturii sunt mereu ca un prim cuvânt rostit de Dumnezeu” [WA 8, 98], însufleţeşte toate căutările sale, iar ceea ce poate fi perceput prin simţuri devine pentru el o carte din care trebuie să citească acel cuvânt al creaţiunii. În acest sens, el îi scrie D-nei von Stein la 22 august 1784: “Marea şi frumoasa carte poate fi citită întotdeauna şi ea e indescifrabilă doar atunci când oamenii vor să-şi transfere măruntele reprezentări şi mărginirea lor asupra unor fiinţe infinite.” [WA 6, 343] Aceeaşi tendinţă o găsim şi în “Wilhelm Meister”: “Dacă eu aş trata aceste crăpături şi fisuri ca pe nişte litere, ca şi cum ar trebui să le descifrez, să formez cu ele cuvinte şi să învăţ să le citesc, ai avea ceva împotrivă?” [WA, secţ. I, 24, 46]

Aşadar, începând cu ultima perioadă a anilor '70, îl vedem pe poet străduindu-se neobosit să descifreze această carte. Eforturile lui aveau scopul de a-l duce la o asemenea concepţie, încât ceea ce vedea izolat, să-i apară într-o legătură lăuntrică, necesară. Metoda lui era “cea care dezvoltă, care lasă lucrurile să se desfăşoare, nicidecum cea care sintetizează, care ordonează”. El nu putea fi mulţumit să vadă ici granitul, colo porfirul etc. şi să le clasifice, pur şi simplu, după însuşirile lor exterioare; el căuta o lege care stă la baza formării tuturor rocilor şi pe care nu avea nevoie decât s-o perceapă în spirit, pentru a înţelege cum de a trebuit ca aici să ia naştere granit, dincolo porfir. El mergea înapoi, de la elementele distinctive spre cele comune. La 12 iunie 1784, el îi scrie D-nei von Stein: “Firul simplu pe care mi l-am tors, mă conduce chiar foarte frumos prin toate aceste labirinturi subpământene şi-mi dă o imagine clară chiar şi acolo unde totul pare încâlcit.” [WA 6, 297 şi 298] El caută principiul comun, care dă naştere, în funcţie de diferite condiţii în care ajunge să se manifeste, o dată acestui fel de rocă, altă dată altuia. Nimic din ceea ce-i oferă experienţa senzorială nu este pentru el ceva încremenit, la care ne-am putea opri; încremenit este numai principiul care stă la baza tuturor. De aceea, el se străduieşte mereu să găsească trecerile de la o rocă la alta. Din ele, intenţia, tendinţa de a se produce, poate fi recunoscută mult mai bine decât din produsul ajuns la o formă anumită, în care natura îşi revelează fiinţa numai în mod unilateral, ba foarte adesea chiar se rătăceşte “cu particularizările ei ca într-o uliţă înfundată.”

Este greşit să se creadă că această metodă a lui Goethe este infirmată dacă se atrage atenţia asupra faptului că geologia actuală nu cunoaşte asemenea treceri de la o rocă la alta. Goethe n-a afirmat niciodată că granitul se transformă cu adevărat în altceva. Ceea ce este deja granit, este un produs finit, gata făcut; el nu mai are impulsul lăuntric de a se transforma prin forţă proprie în altceva. Dar geologiei moderne îi lipseşte tocmai ceea ce căuta Goethe: ideea, principiul care formează granitul înainte ca el să fi devenit granit; iar această idee este aceeaşi care stă şi la baza tuturor celorlalte formaţiuni geologice. Dacă Goethe vorbeşte, aşadar, de o trecere a unei roci în alta, el nu are în vedere o transformare reală, ci o dezvoltare a ideii obiective care ia forma diferitelor roci, care se fixează acum în această formă şi devine granit, apoi dezvoltă din sine o altă posibilitate şi devine ardezie ş.a.m.d. Şi în acest domeniu, concepţia lui Goethe nu este o teorie deşartă a metamorfozelor, ci un idealism concret. Dar acel principiu de formare a rocilor nu poate ajunge să-şi dezvolte toate posibilităţile existente în el decât în întregul corp al Pământului. De aceea, pentru Goethe problema principală devine istoria felului cum s-a format corpul Pământului, şi orice fenomen individual trebuie să se subordoneze acesteia. Pe el îl interesează ce loc ocupă o rocă în corpul Pământului ca întreg; particularul nu-l mai interesează decât ca parte a întregului. În sfârşit, el consideră că este just acel sistem geologic-mineralogic care reface procesele din corpul Pământului, care arată de ce într-un anumit loc a trebuit să apară tocmai această rocă, în altul alta. Cazurile întâlnite în natură dobândesc pentru el o importanţă hotărâtoare. De aceea, el critică în teoria lui Werner, pe care de altfel o preţuia atât de mult, faptul că mineralele sunt clasificate nu după felul cum le întâlnim în natură, care ne poate da lămuriri în ceea ce priveşte formarea lor, ci mai degrabă după însuşirile exterioare accidentale. Sistemul desăvârşit nu-l face omul de ştiinţă, ci l-a făcut natura însăşi.

Trebuie să reţinem faptul că Goethe vedea în întreaga natură o singură împărăţie mare, o armonie. El afirmă că toate lucrurile din natură sunt însufleţite de o tendinţă unică. Şi atunci, ceea ce este de aceeaşi natură trebuia să-i apară condiţionat de o aceeaşi legitate. El nu putea admite că în fenomenele geologice, care nu sunt de fapt altceva decât nişte entităţi anorganice, acţionează alte impulsuri decât în restul naturii anorganice. Extinderea legilor după care acţionează lumea anorganică asupra geologiei este marea realizare a lui Goethe pe tărâmul acestei ştiinţe. Acesta a fost principiul de care s-a lăsat condus în explicarea munţilor boemieni, sau în explicarea fenomenelor observate la templul lui Serapis de la Pozzuoli. El a căutat să introducă un principiu în scoarţa pământească neînsufleţită, gândind că ea a luat naştere prin acţiunea acelor legi pe care le vedem lucrând mereu sub ochii noştri în cazul fenomenelor de fizică. Teoriile geologice ale unui [James] Hutton, Elie de Beaumont, erau într-un dezacord profund cu propriile lui concepţii. Ce ar fi putut face el cu nişte explicaţii care întrerup întreaga ordine a naturii? Este banal să auzim atât de des fraza că teoria ridicărilor şi coborârilor etc. ar fi contrazis natura calmă a lui Goethe. Nu, ea contrazicea simţul său pentru o contemplare unitară a naturii. El n-a putut s-o încadreze în ceea ce este conform cu natura. Acestui simţ îi datorează faptul că foarte devreme (deja în anul 1782) şi-a format o concepţie la care geologii de specialitate au ajuns de-abia după câteva decenii: concepţia că resturile pietrificate de animale şi plante se află într-o legătură necesară cu roca în care sunt găsite. Voltaire mai vorbea încă despre ele ca despre nişte jocuri ale naturii, pentru că nu avea nici cea mai mică idee despre consecvenţa legităţii naturii. Goethe putea găsi că un lucru dintr-un anumit loc este explicabil numai dacă descoperea o legătură simplă, naturală, între el şi ambianţa înconjurătoare. Este acelaşi principiu care l-a dus pe Goethe la ideea rodnică despre era glaciară (vezi “Probleme de geologie şi o încercare de a le rezolva”, NW, vol. 2, p. 308). El a căutat o explicaţie simplă, naturală, a zăcămintelor de mase granitice aflate pe mari suprafeţe foarte îndepărtate una de alta. Şi a fost obligat să respingă explicaţia că acestea au fost azvârlite acolo cu ocazia ridicării năvalnice a munţilor, aflaţi mult mai departe în ţară, pentru că această explicaţie nu deducea un fenomen natural prin legile naturale care există şi acţionează, ci printr-o excepţie sau chiar printr-o încălcare a lor. El presupunea că odinioară, în partea de nord a Germaniei, în condiţiile unei temperaturi foarte scăzute, nivelul general al apei era de o mie de picioare, că o mare suprafaţă era acoperită de o crustă de gheaţă şi că acele blocuri granitice au rămas acolo după ce gheaţa s-a topit. El dădea astfel o explicaţie bazată pe legi cunoscute, care pot fi constatate prin experienţă directă. Importanţa lui Goethe pentru geologie trebuie căutată în faptul de a fi arătat că şi aici este valabilă aceeaşi legitate naturală generală. Felul cum explică el muntele Kammer, faptul că a găsit sau nu explicaţia justă a apelor minerale de la Karlsbad, sunt lucruri fără importanţă. “Nu este vorba aici de vreo părere care să fie acceptată, ci de o metodă ce trebuie să fie împărtăşită şi altora, de care să se servească fiecare în felul său, ca de un instrument.” (Goethe către Hegel, 7octombrie 1820 [WA 33, 294])*