|
Una dintre sarcinile pe care Rudolf Steiner şi le trasase şi care, din păcate, n-a mai putut fi adusă la îndeplinire în ultimul an al vieţii sale a fost reeditarea lucrării sale, apărută cu peste 30 de ani în urmă: Nietzsche, un luptător împotriva epocii sale. În anul 1921 am avut ocazia să discut cu el planul noii ediţii. El şi-a exprimat intenţia de a alătura acestei scrieri articolele sale referitoare la aspectul psihopatologic al filosofiei lui Friedrich Nietzsche, precum şi o cuvântare memorială din anul 1900, şi de a aşeza în faţa întregului volum o introducere. Aceasta urma să prezinte ambele modalităţi de abordare, atât de diferite între ele, aşa cum apar în cartea din 1895 şi în articolele din 1900, în corelaţia lor reciproc condiţionată.
Al doilea lucru pe care Rudolf Steiner punea mare preţ era poziţia
sa faţă de teoria nietzscheană a „veşnicei reîntoarceri“
(în germană: Wiederkunft des
Gleiches =
reîntoarcerea veşnică a aceloraşi lucruri – n. trad.). În
anul 1895, el
făcuse descoperirea că Nietzsche dezvoltase această teorie în
urma
lecturii cărţii lui Eugen Dühring,
Curs de filosofie drept concepţie despre lume şi modelare a vieţii
riguros ştiinţifică, şi îi dăduse forma unui fel de
contra-idee
împotriva ştiinţelor moderne ale naturii. Rudolf Steiner a
exprimat
pentru prima oară aceste gânduri în revista „Magazin pentru
literatură“
pe anul 1900, scoasă pe atunci de el însuşi. Lui i se părea
important
ca în noua ediţie a cărţii să apară şi ideea „veşnicei
reîntoarceri“,
care are o importanţă fundamentală pentru înţelegerea fiinţei lui
Nietzsche. Deja ultimele cuvinte ale cărţii sale despre Nietzsche atrag
atenţia asupra acestei necesităţi.
În cartea Viaţa
mea [Nota 1],
Rudolf Steiner a dedicat un capitol întreg relaţiei sale cu
Nietzsche.
Acolo el a prezentat gândurile sale referitoare la „veşnica
reîntoarcere“, în mod independent de contextul în
care ele apăruseră în
revista „Magazin pentru literatură“, şi a explicat importanţa ei
dintr-o perspectivă luminoasă. El arată că multe dintre ideile lui
Nietzsche au fost formate drept asemenea contra-idei, ba chiar că
în
ele poate ii găsită însăşi cheia pentru înţelegerea felului
în care
Nietzsche, ca un „luptător împotriva epocii sale“, a trebuit să
sufere
din cauza acestei epoci.
De aceea, ne pare îndreptăţit să aşezăm în faţa noii
ediţii acele
ultime gânduri sintetizatoare ale lui Rudolf Steiner despre
Nietzsche.
Va urma cartea din anul 1895 şi apoi articolele deja amintite, în
sensul acelei convorbiri. Datorită acordului plin de bunăvointă pe care
mi l-a dat doamna Marie Steiner, administratoarea actuală a operei
rămase de la Rudolf Steiner, sunt în situaţia de a da aici
această
explicaţie în legătură cu felul în care au fost ordonate
textele pentru
noua ediţie, precum şi alte câteva explicaţii referitoare la
raportul
reciproc dintre cartea despre Nietzsche şi articolele publicate mai
târziu.
Rudolf Steiner a văzut mereu în Nietzsche acea personalitate
importantă care a suferit cel mai mult din cauza gravităţii problemelor
de cunoastere ale omului modern. Rudolf Steiner însusi s-a luptat
cu
aceste probleme şi din această luptă s-a călit în el forţa de a
crea
ştiinţa spiritului. „Am simţit că este o chestiune teoretică de onoare
să-l urmez pretutindeni. Uneori aveam senzaţia că creierul mi se
desprinde de pe fundamentul lui, uneori cele mai fine fibre ale sale
intrau în agitaţie; eram convins că simt cum ele se revoltă,
pentru că
trebuie să părăsească atât de brusc poziţiile moştenite de la
toţi
străbunii. Dar poate că temeiul originar al tuturor lucrurilor e
atât
de greu de atins, încât nici nu putem ajunge la el, dacă nu
vrem să ne
riscăm creierul.“ Aşa scrie Rudolf Steiner în legătură cu
Nietzsche, în
anul 1892, la puţin timp după ce de-abia făcuse cunoştinţă cu scrierile
lui Nietzsche, în revista „Mercur literar“ („Nietzscheanism“,
„Literarische Merkur“ 1892, p. 106).
O asemenea transpunere totală
în gândirea celuilalt constituia adevăratul element de
viată al lui
Rudolf Steiner. Din acest mod de a simţi şi gândi a luat naştere
cartea
Nietzsche, un luptător
împotriva
epocii sale. Cine, asemeni lui Rudolf Steiner, pornind de la
ştiinţele naturii, şi-a cucerit pas cu pas o ştiinţă a spiritului,
pentru a extinde cunoaşterea modernă a naturii, trebuie să aibă
sentimente de cea mai profundă simpatie şi apreciere faţă de cel care
s-a distrus din cauza suferinţei infinite pe care i-au cauzat-o acele
idei nespiritualizate ale ştiinţelor naturii, ca un adevărat martor –
mărturie depusă cu propriul sânge – al năzuinţei moderne spre
cunoaştere. Genialitatea lui Nietzsche, onestitatea sa nemărginită,
curajul său de a spune adevărul sunt descrise în mod
impresionant,
nicăieri nu face aluzie la vreun aspect psihopatologic din fiinţa lui
Nietzsche. Un singur lucru e subliniat de Steiner că Nietzsche a
subapreciat întotdeauna importanţa pe care o are conştienţa pentru personalitatea
umană. De aceea, spune Rudolf Steiner, lui nu i-a fost posibil
niciodată să facă distincţie între simplele instincte senzoriale
şi
cele spirituale, morale, care sunt resorturile conştiente ale faptelor
umane. „Fantezia morală“, care creează în mod liber în om
un bine şi un
rău propriu, în care naivitatea instinctivă şi conştienţa se
unesc
într-un tot, şi care constituie noul propriu-zis din filosoiia
steineriană a libertăţii, lipseşte la Nietzsche. El n-o poate găsi, şi
de aceea supraomul său nu-şi poate obţine nici un fel de ţeluri
pământeşti.
În cartea amintită, Rudolf Steiner a mers pas cu pas pe urmele
lui
Nietzsche, el l-a apărat împotriva tuturor atacurilor
contemporanilor
săi filistini, dar a indicat punctul în care - tragic lucru -
Nietzsche
nu poate vieţui revărsarea unei lumi spirituale în instinctele
umane
decât ca pe ceva distructiv, nu ca pe ceva constructiv.
Poate că aici e locul să atragem atenţia asupra deosebirii dintre
modul de a privi al lui Rudolf Steiner în cartea din anul 1895 şi
cel
din articolele de psihopatologie. Voi încerca să ilustrez această
deosebire dând un exemplu. „Să presupunem că vrem adevărul: de ce
nu,
mai bine, neadevărul?“, aşa spune Nietzsche în Dincolo de bine şi de rău. În
cartea dedicată lui Nietzsche, Rudolf Steiner îşi spune părerea
referitor la această afirmaţie: „Este un gând de o
îndrăzneală aproape
de neîntrecut. De-abia când îi pui alături ceea ce un
alt îndrăzneţ
«scormonitor şi prieten al enigmelor», Johann Gottlieb
Fichte, a spus
despre căutarea adevărului îţi dai seama din ce adâncuri
umane îşi
scoate Nietzsche reprezentările. «Eu sunt chemat – spune Fichte –
să
depun mărturie pentru adevăr; viaţa mea şi destinul meu nu
înseamnă
nimic; dar efectele vieţii mele înseamnă infinit de mult. Eu sunt
un
preot al adevărului; sunt în slujba lui; m-am legat să fac şi să
îndrăznesc şi să sufăr totul pentru el»“. (Fichte, Prelegerile intitulate Despre menirea
învăţatului, prelegerea a IV-a.) Aceste cuvinte exprimă
raportul
în care se află faţă de adevăr cele mai nobile spirite ale
culturii
occidentale moderne. Fată de cuvintele mai sus citate ale a lui
Nietzsche, ele par superficiale. Împotriva lor se poate replica:
Dar
oare nu este posibil ca neadevărul să aibă nişte efecte mai valoroase
pentru viaţă decât adevărul? Este exclus ca adevărul să dăuneze
vieţii?
Oare Fichte şi-a pus aceste întrebări? Şi le-au pus alţii, care
au
„depus mărturie pentru adevăr?“
Spre deosebire de aceasta, în articolul „Filosofia lui
Friedrich
Nietzsche ca problemă de psihopatologie“ găsim observaţia: „O
însuşire
care străbate întreaga activitate a lui Nietzsche este absenţa
simţului
pentru adevărul obiectiv. Ceea ce ştiinţa caută drept adevăr, pentru el
n-a existat, de fapt, niciodată. În perioada imediat anterioară
declanşării nebuniei totale, această deficienţă s-a intensificat
până a
devenit o adevărată ură împotriva a tot ceea ce se numeşte
fundamentare
logică“.
Ne putem întreba: De ce simţul pentru adevăr al lui Nietzsche
e
caracterizat în două moduri atât de diferite? Lucrurile
trebuie
înţelese în felul următor: o dată ne îndreptăm
privirile spre
genialitatea lui Nietzsche, care putea să pună întrebări mai
îndrăzneţe
decât toţi ceilalţi; spre genialul luptător împotriva
epocii sale. Altă
dată suntem însă atenţi la faptul că lui Nietzsche i-a fost
imposibil
să rezolve pe calea cunoaşterii marile probleme pe care şi le-a pus.
Genialitatea sa trebuia să pună – datorită unei onestităţi nemărginite
–
nişte întrebări care depăşeau capacităţile sale de logică şi
teoria
cunoaşterii. Aceasta l-a distrus. Acesta este elementul maladiv la
Nietzsche: facultatea sa logică, simţul său pentru adevărul obiectiv
n-au fost în stare să facă faţă imboldului nemărginit al voinţei
sale
de a pune întrebări oneste.
Rudolf Steiner şi-a spus o dată părerea despre natura geniului
în
articolul „Omul genial“ („Magazin“, 1900): „Atâta doar, că la
geniu
darul inventivităţii este mai bogat decât la omul obişnuit.
Creaţiile
geniale devin desăvârşite numai dacă darului inventivităţii
îi stă
alături o doză corespunzătoare de talent, care-i asigură geniului
stăpânirea asupra ideilor sale. Dacă pierde această
stăpânire, el va fi
dominat de propriile sale idei ca de nişte puteri străine. De aceea,
dacă darul inventivităţii e dezvoltat unilateral şi nu e susţinut de
nici o forţă sufletească ordonatoare, care înregistrează
lucrurile,
geniul va da în nebunie“.
Aşadar, Rudolf Steiner prezintă natura lui Nietzsche din două
direcţii. Din direcţia genialităţii sale
şi din direcţia autocriticii,
lucidităţii şi logicii, care nu sunt în măsură să facă faţă
acestei
genialităţi. Pe acestea, creierul său n-a putut să le dezvolte
suiicient de puternic, din cauza predispoziţiei maladive. El n-a putut
să fie destul de mult filosof, ca să dea răspuns la întrebările
puse de
propria sa genialitate. Suferinţa în ceea ce priveşte
cunoaşterea,
cauzată de problemele pe care şi le-a pus, n-a fost compensată
niciodată de satisfacţia gânditorului care găseşte rezolvarea
problemelor. Gândirea sa n-a permis să pătrundă în ea
razele unei lumi
spirituale, care ar fi putut vindeca rănile provocate de genialul curaj
de a întreba, incitat de enigmele moderne ale cunoaşterii.
„Constituţia spirituală a lui Nietzsche nu poate fi înţeleasă
prin
noţiunile psihologiei, trebuie să apelăm la psihopatologie. Cu această
afirmaţie nu vrem să spunem nimic împotriva caracterului genial
al
creaţiei sale“. „Cel mai puţin vrem să decidem prin ea asupra
adevărului şi erorii conţinute în ideile sale înseşi.
Geniul lui
Nietzsche nu are absolut nimic de-a face cu o asemenea cercetare.
Genialitatea transpare la el printr-un mediu patologic“. Aşa se explică
Steiner în legătură cu ceea ce a făcut, în articolul
reprodus spre
sfârşitul volumului de faţă. Predispoziţia morbidă existentă
în
sistemul nervos al lui Nietzsche n-a fost în stare să facă faţă
creativităţii sale geniale extraordinare, voinţei sale de viaţă. Aşa
că, în cele din urmă, această creativitate, acest element
dionisiac,
are efecte din ce în ce mai distrugătoare asupra sistemului său
nervos.
Ceea ce, de fapt, ca genialitate de primă mărime, ca intuiţie cum nu se
poate mai importantă, ar fi fost condus, de către un sistem nervos
sănătos, în starea de conştienţă cea mai trează, la nişte
cunoştinţe
sănătoase, care ar fi radiat în mod sigur din străfunduri
spirituale
originare, a devenit aici un factor de distrugere a trupului. „Problema
Nietzsche“, aşa îşi exprimă Steiner convingerea, „îşi are
interesul său
deosebit tocmai prin faptul că un om de geniu luptă ani de-a
rândul cu
nişte elemente morbide, că el nu poate să exprime nişte idei măreţe
decât într-un context care poate fi explicat cu ajutorul
psihopatologiei“. Vedem astfel, între anii 1879-1888, un proces
care
înaintează mereu şi atinge apogeul la sfârşitul lunii
decembrie a
anului 1888, când se declanşează nebunia. Până la urmă,
Nietzsche
trebuie să spună, în al său Ecce
homo,
în care acest proces de distrugere este clar exprimat: „Eu cunosc
plăcerea de a distruge într-un grad atât de înalt,
care este pe măsura
forţei mele de a distruge – în ambele mă supun naturii mele
dionisiace,
care nu ştie să separe a NU face, de a spune DA. Eu sunt primul
imoralist. Cu aceasta, sunt distrugătorul
par excellence“. Cât de distrugător se manifestă în
Nietzsche
spiritul, prin intermediul sistemului nervos îmbolnăvit.
Dar de ce ideea „veşnicei reîntoarceri“ are o importanţă
atât de
extraordinară? Steiner dă de înţeles în Viaţa mea:
„În
subconştientul lui Nietzsche mijeau zorile ideii despre «vieţile
pământeşti repetate»... Nietzsche era închis în
cătuşele concepţiei
naturalist-ştiinţifice despre lume. În faţa sufletului său a
apărut
ceea ce o asemenea concepţie putea să facă din ideea despre vieţile
pământeşti repetate. Şi el a
trăit
acest lucru... A trăi această viaţă
de alte nenurnărate ori –, iată ce stătea în faţa sufletului său,
în
locul perspectivei acelor experienţe eliberatoare prin care o asemenea
condiţie tragică trebuie să treacă, evoluând mai departe în
cursul
altor vieţi viitoare“. Dar această idee era o obsesivă contra-idee la
ideea naturalist-ştiinţifică a lui Dühring. Din sistemul său
nervos
morbid nu s-a putut ivi decât o asemenea contra-idee, în
loc să apară o
concepţie spirituală, care face ca o asemenea repetare să aibă sens.
Sâmburele spiritual al fiinţei lui Nietzsche întreabă
în mod
inconştient dacă există vieţi pământeşti repetate, dar el nu
poate crea
decât contra-ideea, absurdă, din punctul de vedere al ştiinţelor
naturii, despre „veşnica repetare a aceloraşi lucruri“. Curajosului
care voia să ştie ce e destinul i-a rânjit, din instrumentul
distrus al
creierului său, o „veşnică reîntoarcere“, şi el s-a zdrobit
în contact
cu ea.
Rudolf Steiner a putut să spună în articolul din anul 1900:
„Nu
genialitatea lui Friedrich Nietzsche trebuie explicată prin constituţia
sa bolnavă. Nietzsche a fost un geniu, cu toate că era bolnav. Una e să
declari genialitatea însăşi drept stare maladivă a spiritului –,
alta e
să înţelegi personalitatea integrală a unui om de geniu,
ţinând seama
de aspectul maladiv existent în fiinţa sa“. În cartea Viaţa mea,
Rudolf Steiner s-a referit la singura vizită pe care i-a făcut-o lui
Nietzsche. El vorbeşte acolo despre o trăire spirituală care s-a aşezat
în faţa sufletului său în momentul când s-a aflat
în faţa celui
întunecat din punct de vedere spiritual: sufletul lui Nietzsche
planând, dăruit în mod liber unor lucruri spirituale, pe
deasupra
trupului, care opunea rezistenţă sufletului ce voia să-şi desfacă
aripile în plină lumină. Rudolf Steiner avea dreptul să vorbească
aşa
despre geniullui Nietzsche, pentru că el văzuse fiinţa adevărată a
acestuia. Şi el a vorbit, în cartea Nietzsche,
un luptător împotriva epocii sale.
Şi, pe de altă parte, el a avut dreptul să vorbească, în anul
1900,
despre ceea ce era morbid în constituţia lui Nietzsche. În
ce sens
putea face Rudolf Steiner acest lucru, reiese dintr-un articol pe care
l-a publicat puţin mai târziu, în aceeaşi revistă de
medicină („Wiener
Klinische Rundschau“, 1901, nr. 2, p. 24): „Goethe şi medicina“[Nota 2]. Pentru
Goethe,
boala n-a fost niciodată doar ceva anormal, el ştia că, dacă studiem
ceea ce e bolnav, proiectăm lumină asupra legilor organismului sănătos.
De aceea, ideea sa despre metamorfoza plantelor porneşte de la un
fenomen patologic, de la florile umplute /gefüllten/ , şi el îşi
dă seama că
în fiecare stamină zace posibilitatea de a deveni frunză, dar că
de
obicei această posibilitate este împiedicată să se manifeste.
Prin
urmare, în ceea ce este anormal devine vizibil ceea ce acţionează
şi în
cazul formaţiunilor sănătoase, dar este menţinut între limitele
sale de
către o altă forţă. Aşa gândea Goethe în legătură cu
fenomenul bolii,
el, care în natură căuta mereu spiritul, şi îl găsea:
„Goethe, spune
Steiner în articolul amintit, a dovedit, prin relaţiile sale cu
medicina, că acordase acestui domeniu al spiritului locul just în
totalitatea spiritului uman.“
Dar ceea ce Goethe n-a putut sugera, drept cale pentru medicină, a
fost dus până la capăt de Rudolf Steiner, în scrierea
apărută după
moartea sa, Elemente
fundamentale pentru extinderea artei vindecării conform cunoştinţelor
spiritual-ştiinţifice [Nota 3]. Fiindcă acolo boala este
descrisă drept o dereglare în conlucrarea dintre
spiritual-sufletesc şi
corporal-fizic.
Boala apare atunci când spiritual-sufletescul acţionează prea
slab
sau prea puternic în corporalitatea fizică. În cartea
amintită,
percepţia spiritual-ştiinţifică se află în cea mai strânsă
legătură cu
o cunoaştere medicală ce reprezintă continuarea ideilor embrionare ale
lui Goethe. Şi vedem, astfel, în lumina acestei arte medicale
spiritual-ştiinţifice, că sistemul metabolic „suprasănătos“ al lui
Nietzsche a trebuit să inunde, aş zice, sistemul său nervos morbid, şi
că în cele din urmă spiritual-sufletescul lui Nietzsche a trebuit
să
părăsească sistemul nervos distrus.
Aşa că tocmai ultimele lucrări scrise de Rudolf Steiner ne lămuresc
asupra celor două încercări ale sale de a descrie personalitatea
integrală a lui Nietzsche. Cartea Viaţa mea ne
prezintă imaginea văzută în spirit, care i-a dat dreptul să
vorbească
despre Nietzsche aşa cum a făcut-o în anul 1895, iar lucrarea de
medicină ne arată ce fel de gândire medicală avea dreptul să
vorbească
despre elementul morbid din fiinţa lui Nietzsche „fără a înmulţi
numărul afirmaţiilor făcute de adversarii lui Friedrich Nietzsche“.
Goethe a găsit spiritul în natură. Medicina care lucrează
în
spiritul lui poate să înţeleagă în mod just fiinţa umană,
ea se poate
apropia, fără a răni sentimentele de pietate, de fenomenul maladiv care
a împiedicat marele spirit al lui Nietzsche să se exprime
în mod cu
totul pur, aşa cum era, de fapt. Percepţia spirituală a unei
personalităţi spirituale şi un element de medicină provenit din modul
lui Goethe de a privi natura se unesc, pentru a ne permite să
înţelegem
soarta tragică a lui Nietzsche în întreaga sa măreţie.
Eugen
Kolisko
