Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FRIEDRICH NIETZSCHE
UN LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA EPOCII SALE

GA 5


INTRODUCERE LA NOUA EDIŢIE DIN 1926


Una dintre sarcinile pe care Rudolf Steiner şi le trasase şi care, din păcate, n-a mai putut fi adusă la îndeplinire în ultimul an al vieţii sale a fost reeditarea lucrării sale, apărută cu peste 30 de ani în urmă: Nietzsche, un luptător împotriva epocii sale. În anul 1921 am avut ocazia să discut cu el planul noii ediţii. El şi-a exprimat intenţia de a alătura acestei scrieri articolele sale referitoare la aspectul psihopatologic al filosofiei lui Friedrich Nietzsche, precum şi o cuvântare memorială din anul 1900, şi de a aşeza în faţa întregului volum o introducere. Aceasta urma să prezinte ambele modalităţi de abordare, atât de diferite între ele, aşa cum apar în cartea din 1895 şi în articolele din 1900, în corelaţia lor reciproc condiţionată.

Al doilea lucru pe care Rudolf Steiner punea mare preţ era poziţia sa faţă de teoria nietzscheană a „veşnicei reîntoarceri“ (în germană: Wiederkunft des Gleiches = reîntoarcerea veşnică a aceloraşi lucruri – n. trad.). În anul 1895, el făcuse descoperirea că Nietzsche dezvoltase această teorie în urma lecturii cărţii lui Eugen Dühring, Curs de filosofie drept concepţie despre lume şi modelare a vieţii riguros ştiinţifică, şi îi dăduse forma unui fel de contra-idee împotriva ştiinţelor moderne ale naturii. Rudolf Steiner a exprimat pentru prima oară aceste gânduri în revista „Magazin pentru literatură“ pe anul 1900, scoasă pe atunci de el însuşi. Lui i se părea important ca în noua ediţie a cărţii să apară şi ideea „veşnicei reîntoarceri“, care are o importanţă fundamentală pentru înţelegerea fiinţei lui Nietzsche. Deja ultimele cuvinte ale cărţii sale despre Nietzsche atrag atenţia asupra acestei necesităţi.

În cartea Viaţa mea [Nota 1], Rudolf Steiner a dedicat un capitol întreg relaţiei sale cu Nietzsche. Acolo el a prezentat gândurile sale referitoare la „veşnica reîntoarcere“, în mod independent de contextul în care ele apăruseră în revista „Magazin pentru literatură“, şi a explicat importanţa ei dintr-o perspectivă luminoasă. El arată că multe dintre ideile lui Nietzsche au fost formate drept asemenea contra-idei, ba chiar că în ele poate ii găsită însăşi cheia pentru înţelegerea felului în care Nietzsche, ca un „luptător împotriva epocii sale“, a trebuit să sufere din cauza acestei epoci.

De aceea, ne pare îndreptăţit să aşezăm în faţa noii ediţii acele ultime gânduri sintetizatoare ale lui Rudolf Steiner despre Nietzsche. Va urma cartea din anul 1895 şi apoi articolele deja amintite, în sensul acelei convorbiri. Datorită acordului plin de bunăvointă pe care mi l-a dat doamna Marie Steiner, administratoarea actuală a operei rămase de la Rudolf Steiner, sunt în situaţia de a da aici această explicaţie în legătură cu felul în care au fost ordonate textele pentru noua ediţie, precum şi alte câteva explicaţii referitoare la raportul reciproc dintre cartea despre Nietzsche şi articolele publicate mai târziu.

Rudolf Steiner a văzut mereu în Nietzsche acea personalitate importantă care a suferit cel mai mult din cauza gravităţii problemelor de cunoastere ale omului modern. Rudolf Steiner însusi s-a luptat cu aceste probleme şi din această luptă s-a călit în el forţa de a crea ştiinţa spiritului. „Am simţit că este o chestiune teoretică de onoare să-l urmez pretutindeni. Uneori aveam senzaţia că creierul mi se desprinde de pe fundamentul lui, uneori cele mai fine fibre ale sale intrau în agitaţie; eram convins că simt cum ele se revoltă, pentru că trebuie să părăsească atât de brusc poziţiile moştenite de la toţi străbunii. Dar poate că temeiul originar al tuturor lucrurilor e atât de greu de atins, încât nici nu putem ajunge la el, dacă nu vrem să ne riscăm creierul.“ Aşa scrie Rudolf Steiner în legătură cu Nietzsche, în anul 1892, la puţin timp după ce de-abia făcuse cunoştinţă cu scrierile lui Nietzsche, în revista „Mercur literar“ („Nietzscheanism“, „Literarische Merkur“ 1892, p. 106).

O asemenea transpunere totală în gândirea celuilalt constituia adevăratul element de viată al lui Rudolf Steiner. Din acest mod de a simţi şi gândi a luat naştere cartea Nietzsche, un luptător împotriva epocii sale. Cine, asemeni lui Rudolf Steiner, pornind de la ştiinţele naturii, şi-a cucerit pas cu pas o ştiinţă a spiritului, pentru a extinde cunoaşterea modernă a naturii, trebuie să aibă sentimente de cea mai profundă simpatie şi apreciere faţă de cel care s-a distrus din cauza suferinţei infinite pe care i-au cauzat-o acele idei nespiritualizate ale ştiinţelor naturii, ca un adevărat martor – mărturie depusă cu propriul sânge – al năzuinţei moderne spre cunoaştere. Genialitatea lui Nietzsche, onestitatea sa nemărginită, curajul său de a spune adevărul sunt descrise în mod impresionant, nicăieri nu face aluzie la vreun aspect psihopatologic din fiinţa lui Nietzsche. Un singur lucru e subliniat de Steiner că Nietzsche a subapreciat întotdeauna importanţa pe care o are conştienţa pentru personalitatea umană. De aceea, spune Rudolf Steiner, lui nu i-a fost posibil niciodată să facă distincţie între simplele instincte senzoriale şi cele spirituale, morale, care sunt resorturile conştiente ale faptelor umane. „Fantezia morală“, care creează în mod liber în om un bine şi un rău propriu, în care naivitatea instinctivă şi conştienţa se unesc într-un tot, şi care constituie noul propriu-zis din filosoiia steineriană a libertăţii, lipseşte la Nietzsche. El n-o poate găsi, şi de aceea supraomul său nu-şi poate obţine nici un fel de ţeluri pământeşti.

În cartea amintită, Rudolf Steiner a mers pas cu pas pe urmele lui Nietzsche, el l-a apărat împotriva tuturor atacurilor contemporanilor săi filistini, dar a indicat punctul în care – tragic lucru – Nietzsche nu poate vieţui revărsarea unei lumi spirituale în instinctele umane decât ca pe ceva distructiv, nu ca pe ceva constructiv.

Poate că aici e locul să atragem atenţia asupra deosebirii dintre modul de a privi al lui Rudolf Steiner în cartea din anul 1895 şi cel din articolele de psihopatologie. Voi încerca să ilustrez această deosebire dând un exemplu. „Să presupunem că vrem adevărul: de ce nu, mai bine, neadevărul?“, aşa spune Nietzsche în Dincolo de bine şi de rău. În cartea dedicată lui Nietzsche, Rudolf Steiner îşi spune părerea referitor la această afirmaţie: „Este un gând de o îndrăzneală aproape de neîntrecut. De-abia când îi pui alături ceea ce un alt îndrăzneţ «scormonitor şi prieten al enigmelor», Johann Gottlieb Fichte, a spus despre căutarea adevărului îţi dai seama din ce adâncuri umane îşi scoate Nietzsche reprezentările. «Eu sunt chemat – spune Fichte – să depun mărturie pentru adevăr; viaţa mea şi destinul meu nu înseamnă nimic; dar efectele vieţii mele înseamnă infinit de mult. Eu sunt un preot al adevărului; sunt în slujba lui; m-am legat să fac şi să îndrăznesc şi să sufăr totul pentru el»“. (Fichte, Prelegerile intitulate Despre menirea învăţatului, prelegerea a IV-a.) Aceste cuvinte exprimă raportul în care se află faţă de adevăr cele mai nobile spirite ale culturii occidentale moderne. Fată de cuvintele mai sus citate ale a lui Nietzsche, ele par superficiale. Împotriva lor se poate replica: Dar oare nu este posibil ca neadevărul să aibă nişte efecte mai valoroase pentru viaţă decât adevărul? Este exclus ca adevărul să dăuneze vieţii? Oare Fichte şi-a pus aceste întrebări? Şi le-au pus alţii, care au „depus mărturie pentru adevăr?“

Spre deosebire de aceasta, în articolul „Filosofia lui Friedrich Nietzsche ca problemă de psihopatologie“ găsim observaţia: „O însuşire care străbate întreaga activitate a lui Nietzsche este absenţa simţului pentru adevărul obiectiv. Ceea ce ştiinţa caută drept adevăr, pentru el n-a existat, de fapt, niciodată. În perioada imediat anterioară declanşării nebuniei totale, această deficienţă s-a intensificat până a devenit o adevărată ură împotriva a tot ceea ce se numeşte fundamentare logică“.

Ne putem întreba: De ce simţul pentru adevăr al lui Nietzsche e caracterizat în două moduri atât de diferite? Lucrurile trebuie înţelese în felul următor: o dată ne îndreptăm privirile spre genialitatea lui Nietzsche, care putea să pună întrebări mai îndrăzneţe decât toţi ceilalţi; spre genialul luptător împotriva epocii sale. Altă dată suntem însă atenţi la faptul că lui Nietzsche i-a fost imposibil să rezolve pe calea cunoaşterii marile probleme pe care şi le-a pus. Genialitatea sa trebuia să pună – datorită unei onestităţi nemărginite – nişte întrebări care depăşeau capacităţile sale de logică şi teoria cunoaşterii. Aceasta l-a distrus. Acesta este elementul maladiv la Nietzsche: facultatea sa logică, simţul său pentru adevărul obiectiv n-au fost în stare să facă faţă imboldului nemărginit al voinţei sale de a pune întrebări oneste.

Rudolf Steiner şi-a spus o dată părerea despre natura geniului în articolul „Omul genial“ („Magazin“, 1900): „Atâta doar, că la geniu darul inventivităţii este mai bogat decât la omul obişnuit. Creaţiile geniale devin desăvârşite numai dacă darului inventivităţii îi stă alături o doză corespunzătoare de talent, care-i asigură geniului stăpânirea asupra ideilor sale. Dacă pierde această stăpânire, el va fi dominat de propriile sale idei ca de nişte puteri străine. De aceea, dacă darul inventivităţii e dezvoltat unilateral şi nu e susţinut de nici o forţă sufletească ordonatoare, care înregistrează lucrurile, geniul va da în nebunie“.

 Aşadar, Rudolf Steiner prezintă natura lui Nietzsche din două direcţii. Din direcţia genialităţii sale şi din direcţia autocriticii, lucidităţii şi logicii, care nu sunt în măsură să facă faţă acestei genialităţi. Pe acestea, creierul său n-a putut să le dezvolte suiicient de puternic, din cauza predispoziţiei maladive. El n-a putut să fie destul de mult filosof, ca să dea răspuns la întrebările puse de propria sa genialitate. Suferinţa în ceea ce priveşte cunoaşterea, cauzată de problemele pe care şi le-a pus, n-a fost compensată niciodată de satisfacţia gânditorului care găseşte rezolvarea problemelor. Gândirea sa n-a permis să pătrundă în ea razele unei lumi spirituale, care ar fi putut vindeca rănile provocate de genialul curaj de a întreba, incitat de enigmele moderne ale cunoaşterii.

„Constituţia spirituală a lui Nietzsche nu poate fi înţeleasă prin noţiunile psihologiei, trebuie să apelăm la psihopatologie. Cu această afirmaţie nu vrem să spunem nimic împotriva caracterului genial al creaţiei sale“. „Cel mai puţin vrem să decidem prin ea asupra adevărului şi erorii conţinute în ideile sale înseşi. Geniul lui Nietzsche nu are absolut nimic de-a face cu o asemenea cercetare. Genialitatea transpare la el printr-un mediu patologic“. Aşa se explică Steiner în legătură cu ceea ce a făcut, în articolul reprodus spre sfârşitul volumului de faţă. Predispoziţia morbidă existentă în sistemul nervos al lui Nietzsche n-a fost în stare să facă faţă creativităţii sale geniale extraordinare, voinţei sale de viaţă. Aşa că, în cele din urmă, această creativitate, acest element dionisiac, are efecte din ce în ce mai distrugătoare asupra sistemului său nervos. Ceea ce, de fapt, ca genialitate de primă mărime, ca intuiţie cum nu se poate mai importantă, ar fi fost condus, de către un sistem nervos sănătos, în starea de conştienţă cea mai trează, la nişte cunoştinţe sănătoase, care ar fi radiat în mod sigur din străfunduri spirituale originare, a devenit aici un factor de distrugere a trupului. „Problema Nietzsche“, aşa îşi exprimă Steiner convingerea, „îşi are interesul său deosebit tocmai prin faptul că un om de geniu luptă ani de-a rândul cu nişte elemente morbide, că el nu poate să exprime nişte idei măreţe decât într-un context care poate fi explicat cu ajutorul psihopatologiei“. Vedem astfel, între anii 1879-1888, un proces care înaintează mereu şi atinge apogeul la sfârşitul lunii decembrie a anului 1888, când se declanşează nebunia. Până la urmă, Nietzsche trebuie să spună, în al său Ecce homo, în care acest proces de distrugere este clar exprimat: „Eu cunosc plăcerea de a distruge într-un grad atât de înalt, care este pe măsura forţei mele de a distruge – în ambele mă supun naturii mele dionisiace, care nu ştie să separe a NU face, de a spune DA. Eu sunt primul imoralist. Cu aceasta, sunt distrugătorul par excellence“. Cât de distrugător se manifestă în Nietzsche spiritul, prin intermediul sistemului nervos îmbolnăvit.

Dar de ce ideea „veşnicei reîntoarceri“ are o importanţă atât de extraordinară? Steiner dă de înţeles în Viaţa mea: „În subconştientul lui Nietzsche mijeau zorile ideii despre «vieţile pământeşti repetate»... Nietzsche era închis în cătuşele concepţiei naturalist-ştiinţifice despre lume. În faţa sufletului său a apărut ceea ce o asemenea concepţie putea să facă din ideea despre vieţile pământeşti repetate. Şi el a trăit acest lucru... A trăi această viaţă de alte nenurnărate ori –, iată ce stătea în faţa sufletului său, în locul perspectivei acelor experienţe eliberatoare prin care o asemenea condiţie tragică trebuie să treacă, evoluând mai departe în cursul altor vieţi viitoare“. Dar această idee era o obsesivă contra-idee la ideea naturalist-ştiinţifică a lui Dühring. Din sistemul său nervos morbid nu s-a putut ivi decât o asemenea contra-idee, în loc să apară o concepţie spirituală, care face ca o asemenea repetare să aibă sens. Sâmburele spiritual al fiinţei lui Nietzsche întreabă în mod inconştient dacă există vieţi pământeşti repetate, dar el nu poate crea decât contra-ideea, absurdă, din punctul de vedere al ştiinţelor naturii, despre „veşnica repetare a aceloraşi lucruri“. Curajosului care voia să ştie ce e destinul i-a rânjit, din instrumentul distrus al creierului său, o „veşnică reîntoarcere“, şi el s-a zdrobit în contact cu ea.

Rudolf Steiner a putut să spună în articolul din anul 1900: „Nu genialitatea lui Friedrich Nietzsche trebuie explicată prin constituţia sa bolnavă. Nietzsche a fost un geniu, cu toate că era bolnav. Una e să declari genialitatea însăşi drept stare maladivă a spiritului –, alta e să înţelegi personalitatea integrală a unui om de geniu, ţinând seama de aspectul maladiv existent în fiinţa sa“. În cartea Viaţa mea, Rudolf Steiner s-a referit la singura vizită pe care i-a făcut-o lui Nietzsche. El vorbeşte acolo despre o trăire spirituală care s-a aşezat în faţa sufletului său în momentul când s-a aflat în faţa celui întunecat din punct de vedere spiritual: sufletul lui Nietzsche planând, dăruit în mod liber unor lucruri spirituale, pe deasupra trupului, care opunea rezistenţă sufletului ce voia să-şi desfacă aripile în plină lumină. Rudolf Steiner avea dreptul să vorbească aşa despre geniullui Nietzsche, pentru că el văzuse fiinţa adevărată a acestuia. Şi el a vorbit, în cartea Nietzsche, un luptător împotriva epocii sale.

Şi, pe de altă parte, el a avut dreptul să vorbească, în anul 1900, despre ceea ce era morbid în constituţia lui Nietzsche. În ce sens putea face Rudolf Steiner acest lucru, reiese dintr-un articol pe care l-a publicat puţin mai târziu, în aceeaşi revistă de medicină („Wiener Klinische Rundschau“, 1901, nr. 2, p. 24): „Goethe şi medicina“[Nota 2]. Pentru Goethe, boala n-a fost niciodată doar ceva anormal, el ştia că, dacă studiem ceea ce e bolnav, proiectăm lumină asupra legilor organismului sănătos. De aceea, ideea sa despre metamorfoza plantelor porneşte de la un fenomen patologic, de la florile umplute /gefüllten/ , şi el îşi dă seama că în fiecare stamină zace posibilitatea de a deveni frunză, dar că de obicei această posibilitate este împiedicată să se manifeste. Prin urmare, în ceea ce este anormal devine vizibil ceea ce acţionează şi în cazul formaţiunilor sănătoase, dar este menţinut între limitele sale de către o altă forţă. Aşa gândea Goethe în legătură cu fenomenul bolii, el, care în natură căuta mereu spiritul, şi îl găsea: „Goethe, spune Steiner în articolul amintit, a dovedit, prin relaţiile sale cu medicina, că acordase acestui domeniu al spiritului locul just în totalitatea spiritului uman.“

Dar ceea ce Goethe n-a putut sugera, drept cale pentru medicină, a fost dus până la capăt de Rudolf Steiner, în scrierea apărută după moartea sa, Elemente fundamentale pentru extinderea artei vindecării conform cunoştinţelor spiritual-ştiinţifice [Nota 3]. Fiindcă acolo boala este descrisă drept o dereglare în conlucrarea dintre spiritual-sufletesc şi corporal-fizic.

Boala apare atunci când spiritual-sufletescul acţionează prea slab sau prea puternic în corporalitatea fizică. În cartea amintită, percepţia spiritual-ştiinţifică se află în cea mai strânsă legătură cu o cunoaştere medicală ce reprezintă continuarea ideilor embrionare ale lui Goethe. Şi vedem, astfel, în lumina acestei arte medicale spiritual-ştiinţifice, că sistemul metabolic „suprasănătos“ al lui Nietzsche a trebuit să inunde, aş zice, sistemul său nervos morbid, şi că în cele din urmă spiritual-sufletescul lui Nietzsche a trebuit să părăsească sistemul nervos distrus.

Aşa că tocmai ultimele lucrări scrise de Rudolf Steiner ne lămuresc asupra celor două încercări ale sale de a descrie personalitatea integrală a lui Nietzsche. Cartea Viaţa mea ne prezintă imaginea văzută în spirit, care i-a dat dreptul să vorbească despre Nietzsche aşa cum a făcut-o în anul 1895, iar lucrarea de medicină ne arată ce fel de gândire medicală avea dreptul să vorbească despre elementul morbid din fiinţa lui Nietzsche „fără a înmulţi numărul afirmaţiilor făcute de adversarii lui Friedrich Nietzsche“.

Goethe a găsit spiritul în natură. Medicina care lucrează în spiritul lui poate să înţeleagă în mod just fiinţa umană, ea se poate apropia, fără a răni sentimentele de pietate, de fenomenul maladiv care a împiedicat marele spirit al lui Nietzsche să se exprime în mod cu totul pur, aşa cum era, de fapt. Percepţia spirituală a unei personalităţi spirituale şi un element de medicină provenit din modul lui Goethe de a privi natura se unesc, pentru a ne permite să înţelegem soarta tragică a lui Nietzsche în întreaga sa măreţie.

Eugen Kolisko