|
În această perioadă am intrat în cercurile de trăire spirituală în care a trăit Nietzsche.
Am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu scrierile lui Nietzsche
în
anul 1889. Înainte nu citisem nici un rând scris de el.
Conţinutul
ideilor mele, aşa cum au fost ele exprimate în Filosofia libertăţii
n-a fost influenţat câtuşi de puţin de ideile sale. Am citit ceea
ce
scrisese el cu sentimenul că sunt atras de stilul pe care i-l dăduse
relaţia sa cu viaţa. Simţeam sufletul lui drept fiinţa care, cu o
atenţie moştenită şi cultivată prin educaţie, trebuia să-şi aţintească
auzul la tot ceea ce produsese viaţa spirituală a epocii sale,
având
însă mereu sentimentul: dar ce mă priveşte pe mine această viaţă
spirituală; trebuie că există o altă lume, în care eu pot trăi;
în
aceasta mă deranjează atât de multe, în privinţa felului
cum e viaţa.
Acest sentiment a făcut din Nietzsche criticul însufleţit de
foc spiritual al epocii sale; dar un critic pe care propria critică
l-a îmbolnăvit. Un critic care trebuia să trăiască boala şi care
despre
sănătate, despre sănătatea sa, nu putea decât să viseze. La
început, el
a căutat posibilităţile de a face din visul său de sănătate conţinutul
propriei vieţi; aşa că a încercat să viseze împreună cu
Richard Wagner,
cu Schopenhauer, cu „pozitivismul“ modern, ca şi cum ar fi vrut să
transforme în realitate visul din sufletul lui. Într-o zi a
descoperit
că numai visase. Şi atunci a început, cu toată forţa care era
proprie
spiritului său, să caute realităţi. Niste realităţi care trebuie să
existe „undeva“, credea el, dar n-a găsit nişte „căi“ care să ducă la
aceste realităţi, ci nişte „doruri“. El a visat mai departe; dar forţa
imensă a sufletului său a creat din vise nişte realităţi ale
interiorului uman, care planau liber, lipsite de greutatea care era
proprie de multă vreme ideilor umane, într-o dispoziţie
sufletească
bucuroasă de spirit, dar atinsă de „spiritul epocii“ ca de ceva
respingător.
Aşa îl simţeam pe Nietzsche. Faptul că ideile sale planau
liber,
lipsite de orice greutate, mă vrăjea. Găseam că această planare liberă
dăduse naştere în el multor gânduri care semănau cu acelea
care se
formaseră în mine însumi, pe nişte căi cu totul
neasemănătoare celor pe
care umblase el.
Aşa că în prefaţa la cartea mea Nietzsche, un luptător
împotriva epocii sale, din 1895, am putut să scriu: „Deja
în
mica mea scriere apărută în 1886, Teoria cunoaşterii
în
concepţia despre lume a lui Goethe, este exprimat acelaşi
mod de
a gândi şi simţi“ care apare în câteva lucrări ale
lui Nietzsche. Ceea
ce mă atrăgea însă în mod deosebit era faptul că pe
Nietzsche îl puteai
citi fără să dai la el însuşi de ceva care ar fi vrut să facă din
cititor un „adept“ al său. Puteai simţi cu o bucurie plină de dăruire
luminile sale spirituale; în acest sentiment te simţeai absolut
liber;
simţeai că cuvintele sale ar începe să râdă, dacă ai
presupune că-ţi
cer să fii de aceeaşi părere, cum presupuneau Haeckel sau Spencer. Aşa
că, pentru a-mi exprima legătura cu Nietzsche, mi-a fost îngăduit
să
folosesc, în cartea amintită, aceleaşi cuvinte prin care el
însuşi îşi
caracterizase legătura cu Schopenhauer: „Mă număr printre acei cititori
ai lui Nietzsche care, după ce au citit prima pagină scrisă de el, ştiu
cu siguranţă că vor citi toate celelalte pagini şi că vor asculta
fiecare cuvânt pe care el l-a spus. Încrederea mea în
el a apărut
imediat... Îl înţelegeam de parcă ar fi scris pentru mine,
ca să mă
exprim pe înţeles, chiar dacă într-un mod prostesc şi
lipsit de
modestie“.
Cu puţin timp înainte de a începe să scriu această
carte, la
Arhivele Goethe-Schiller a venit într-o zi sora lui Nietzsche
[2], Elisabeth
Förster-Nietzsche. Ea tocmai făcea primii paşi pentru
înfiinţarea unei
arhive Nietzsche şi voia să afle cum era organizată Arhiva
Goethe-Schiller. În curând a venit apoi la Weimar şi
editorul
lucrărilor lui Nietzsche, Fritz Koegel, şi am făcut cunoştinţă cu el.
Mai târziu am ajuns la conflicte grave cu doamna Elisabeth
Förster-Nietzsche [3].
Pe
atunci, spiritul ei mobil, plăcut, mi-a trezit simpatia cea mai
profundă. Am suferit nespus de mult din cauza acelor conflicte;
situaţia încâlcită a făcut să se ajungă aici; am fost
nevoit să mă apăr
de diferite acuzaţii; ştiu că toate acestea au fost necesare, că din
cauza lor peste multe dintre ceasurile frumoase pe care am avut
prilejul să le petrec în Arhiva Nietzsche din Naumburg şi la
Weimar s-a
aşternut, în amintire, un văl de amărăciune; totuşi, îi
sunt
recunoscător doamnei Förster-Nietzsche că, la prima dintre
numeroasele
vizite pe care i le-am făcut, m-a condus în camera lui Friedrich
Nietzsche [4].
Cel
învăluit în noaptea nebuniei zăcea pe o canapea, cu fruntea
sa minunat
de frumoasă, o frunte de artist şi gânditor în acelaşi
timp. Aceşti
ochi, care, şi fiind stinşi, mai păreau însufleţiţi, nu mai
primeau în
ei decât o imagine a lumii din jur care nu mai avea acces la
sufletul
său. Stăteam acolo, iar Nietzsche nu ştia nimic. Şi totuşi mai puteai
crede în legătură cu chipul spiritualizat că este expresia unui
suflet
care întreaga dimineaţă crease în sine gânduri, iar
acum voia să se
odihnească doar pentru scurt timp. O zguduire interioară care mi-a
cuprins sufletul şi-a îngăduit să creadă că se transformă
în înţelegere
pentru geniul a cărui privire era îndreptată spre mine, dar nu mă
vedea. Pasivitatea acestei priviri, care a zăbovit multă vreme în
aceeaşi stare, a declanşat înţelegerea în propria mea
privire, care a
putut lăsa să acţioneze forţa sufletească a ochiului fără ca nimic să-i
vină în întâmpinare.
Şi astfel aveam în faţa sufletului meu sufletul lui Nietzsche,
planând parcă pe deasupra capului său, nemărginit deja în
lumina lui
spirituală; dăruit liber unor lumi spirituale pe care le dorise ardent
înainte de întunecare, dar nu le găsise; totuşi
încătuşat încă de trup,
care a ştiut de el numai cât timp această lume mai era dor.
Sufletul
lui Nietzsche era încă aici; dar el nu mai putea ţine trupul
decât din
exterior, trupul care opunea rezistenţă tendinţei sale de a-şi deschide
aripile în plină lumină, cât timp se mai afla în
interiorul lui.
Înainte îl citisem pe
acel Nietzsche care scrisese; acum îl vedeam
în spirit pe acel Nietzsche care purta în trupul lui
idei venite
din tărâmuri foarte îndepărtate ale spiritului, care
încă licăreau în
frumuseţe, cu toate că pe drum îşi pierduseră puterea originară
de a
străluci. Un suflet care aducea cu el din vieţile pământeşti
anterioare
o comoară foarte bogată de aur luminos, dar în această viaţă nu
putuse
să-l facă să lumineze în întregime. Admiram ceea ce
Nietzsche scrisese;
dar acum vedeam în spatele admiraţiei mele o imagine care
strălucea cu
putere.
N-am putut decât bâigui câte ceva, în
gândurile mele, despre ceea ce
văzusem atunci; iar aceste gânduri bâiguite sunt conţinutul
cărţii mele
Nietzsche, un
luptător împotriva epocii sale. Chiar dacă ea a rămas un
asemenea bâiguit, cartea ascunde faptul totuşi adevărat că ea
mi-a fost
inspirată de imaginea lui Nietzsche.
Doamna Förster-Nietzsche m-a invitat apoi să pun ordine
biblioteca
lui Nietzsche [5].
Şi
mi-a fost îngăduit astfel să petrec mai multe săptămâni
în Arhiva
Nietzsche din Naumburg. Cu această ocazie m-am împrietenit şi cu
Fritz
Koegel.
A fost o
sarcină frumoasă, care a adus în faţa mea cărţile din care citise
Nietzsche. Spiritul său învia în impresiile pe care ţi le
făceau aceste
cărţi. Un exemplar al unei cărţi de Emerson [6], plin de
observaţii scrise
pe
margine
şi prezentând toate urmele unui studiu aprofundat, făcut cu cea
mai
mare dăruire. Scrierile lui Guyau, cu urme asemănătoare [7]. Cărţi
adnotate cu
observaţii critice pătimaşe, scrise de mâna lui. Un mare număr de
observaţii marginale, din care vezi ţâşnind germenii ideilor
sale.
Am putut să văd aprinzându-se o idee cuprinzătoare din ultima
perioadă a creaţiei lui Nietzsche, când am citit observaţiile
marginale
făcute la principala lucrare a lui Eugen Dühring [8]. Aici,
Dühring
construieşte ideea că
ne putem imagina universul, aşa cum este el într-o anumită clipă,
drept
combinaţie a unor părţi elementare. Şi viaţa lumii ar fi, conform
acestei idei, derularea tuturor combinaţiilor posibile de acest fel.
Când toate s-ar epuiza, ar trebui să se întoarcă cea
dintâi combinaţie
şi totul să se deruleze din nou. Dacă aşa ceva ar reprezenta
realitatea, atunci ea ar trebui să se fi repetat de nenumărate ori şi
să se repete în viitor de alte nenumărate ori. S-ar ajunge la
ideea
repetării veşnice, în univers, a aceloraşi stări. Dühring
respinge
această idee, considerând-o imposibilă. Nietzsche citeşte acea
expunere, şi rămâne cu o impresie; ea lucrează mai departe
în
străfundurile sufletului său; şi acea impresie devine apoi în el
ideea
„repetării veşnice a mereu aceloraşi lucruri“, care, împreună cu
ideea
de „supraom“, domină ultima perioadă a creaţiei sale.
Eu am fost adânc mişcat, ba chiar zguduit, de impresia pe care
mi-a
făcut-o o asemenea urmărire a lecturilor lui Nietzsche. Fiindcă mi-am
dat seama ce contrast existase între natura spirituală a lui
Nietzsche
şi aceea a contemporanilor săi. Dühring, pozitivistul extremist,
care
respinge tot ceea ce nu rezultă dintr-un schematism orientat în
mod
absolut lucid, procedând în mod matematic, găseşte absurdă
ideea
„veşnicei repetări a aceloraşi lucruri“, o construieşte numai pentru a
demonstra imposibilitatea ei. Nietzsche nu poate altfel decât să
şi-o
însuşească, drept dezlegarea sa la enigma lumilor, ca şi cum ar
fi fost
o intuiţie venită din adâncurile propriului său suflet.
Aşa că Nietzsche se află într-o totală opoziţie faţă de multe
dintre
lucrurile care năvălesc furtunos asupra lui, drept conţinut de
gândire
şi simţire al epocii sale. El primeşte aceste furtuni în aşa fel
încât
suferă profund din cauza lor şi, suferind, în dureri sufleteşti
negrăit
de mari, creează conţinutul propriului suflet. În aceasta a
constat
tragedia activităţii sale creatoare.
Ea a atins punctul culminant în momentul când Nietzsche
si-a notat
ideile schiţate la ultima sa lucrare, Voinţa
de putere sau Revizuirea
tuturor valorilor. Nietzsche era făcut în aşa fel
încât el
scotea la suprafaţă din străfundurile sufletului său tot ceea ce
gândea
şi simţea, într-un mod pur spiritual. A crea imaginea lumii din
procesele spirituale pe care sufletul le trăieşte împreună cu ea
era
ceva situat pe linia sa. Numai că asupra lui s-a revărsat imaginea
pozitivistă despre lume a epocii sale, a epocii ştiinţelor naturii.
În
aceasta nu exista decât lumea pur materială, lipsită de spirit.
Ceea
ce, în această imagine, mai era gândit în mod
spiritual, era o
reminiscenţă din nişte moduri de a gândi mai vechi, care nu i se
mai
potriveau lui Nietzsche. Nemărginitul simţ pentru adevăr al lui
Nietzsche voia să nimicească toate acestea. Asa că el a ajuns să
gândească pozitivismul în mod absolut extremist.
Presupunerea că în
spatele lumii materiale există una spirituală a devenit în ochii
lui o
minciună. Totuşi, el nu putea să creeze decât din propriul său
suflet.
El nu putea să creeze decât asa cum o activitate creatoare
dobândeşte
sens numai dacă aşază în faţa ei conţinutul lumii spirituale, sub
formă
de idei. El a respins acest conţinut. Conţinutul naturalist-ştiinţific
al lumii îi luase atât de mult în stăpânire
sufletul, încât el a vrut
să-l creeze pe acesta ca pe nişte căi spirituale. În Zarathustra, sufletul lui se
avântă
în mod liric într-un zbor dionisiac al sufletului.
Spiritualul urzeşte
aici în mod minunat, numai că acest spiritual visează în
minuni
spirituale despre conţinutul material al realităţii. Spiritul se
pulverizează în timp ce caută să-şi ia avânt, fiindcă el nu
se poate
găsi pe sine, ci numai reflexul visat al realităţii materiale, drept
entitate aparentă a sa.
Pe atunci, la Weimar, eu am trăit mult, în sufletul meu,
în
contemplarea naturii spirituale a lui Nietzsche. În propria mea
trăire
spirituală această natură spirituală îşi avea locul ei. Această
trăire
spirituală putea convieţui cu luptele lui Nietzsche, cu tragismul lui
Nietzsche; ce o priveau pe ea rezultatele modelate în formă
pozitivistă
ale gândirii lui Nietzsche!
Alţii m-au considerat un „nietzschean“, din cauză că puteam să admir
fără rezerve şi ceva care era opus propriei mele direcţii spirituaIe.
Pe mine mă fascina felul cum se manifesta spiritul lui Nietzsche; eu
credeam că-i sunt aproape tocmai prin aceasta; fiindcă el nu era
aproape de nimeni prin conţinuturile gândurilor sale; el se găsea
singur cu oamenii şi epocile, trăind împreună cu ei căile spiritului.
O vreme am întreţinut relaţii intense cu Fritz Koegel,
editorul lui
Nietzsche. Am discutat împreună multe dintre lucrurile
referitoare la
editarea operelor lui Nietzsche. În Arhiva Nietzsche n-am deţinut
niciodată vreo funcţie oficială şi nici în ceea ce priveşte
editarea
operelor lui Nietzsche. În momentul când doamma
Förster-Nietzsche era
pe punctul de a-mi oferi o asemenea funcţie, tocmai acest lucru a făcut
să izbucnească nişte conflicte cu Fritz Koegel, din cauza cărora orice
colaborare cu Arhiva Nietzsche mi-a devenit imposibilă.
Relaţia mea cu Arhiva Nietzsche s-a inserat în viaţa petrecută
de
mine la Weimar ca un episod care mi-a dat impulsuri puternice şi care,
pe urmă, prin sfărâmarea acestei relaţii, mi-a adus o suferinţă
profundă.
Din preocupările de mare anvergură cu personalitatea lui Nietzsche
mi-a rămas imaginea spirituală a personalităţii sale, a cărei soartă
fusese aceea de a trăi în mod tragic perioada de apogeu a
ştiinţelor
naturii din ultima jumătate a secolului al XIX-lea şi de a se zdrobi
în
contact cu ea. El a căutat în
această epocă, dar n-a putut găsi nimic.
Pe mine, trăirile avute cu el n-au putut decât să mă consolideze
în
ceea ce priveşte ideea că întreaga căutare printre rezultatele
furnizate de ştiintele naturii nu va
găsi esenţialul în ele, ci, prin
ele, în spirit.
Aşa că tocmai activitatea lui Nietzsche a adus problema ştiinţelor
naturii în faţa sufletului meu sub o formă nouă. În raza
mea vizuală
stăteau Goethe şi Nietzsche. Goethe — cu energicul său simţ al
realităţii, îndreptat spre fiinţele şi procesele din natură. El
voia să
rămână în sânul naturii. El se mulţumea să aibă nişte
percepţii pure
ale formelor vegetale, animale şi umane. Dar în timp ce se mişca
în
acestea cu sufletul, ajungea pretutindeni la spirit. El a găsit
spiritul care lucrează în materie. Până la perceperea
spiritului care
trăieşte şi lucrează în sine însuşi n-a vrut să meargă. El
a dezvoltat
un mod de a cunoaşte natura „conform cu spiritul“. Şi s-a oprit
în faţa
cunoaşterii pure a spiritului, ca să nu piardă realitatea.
Nietzsche a pornit de la contemplarea spiritului în formă
mitică.
Apollo şi Dionysos erau nişte figuri pe care el le-a trăit.
Desfăşurarea istoriei spiritului uman i-a apărut ca o colaborare sau şi
ca o luptă între Apollo şi Dionysos. Dar el n-a reuşit să ajungă
decât
până la reprezentarea mitică a unor asemenea figuri spirituale.
N-a
înaintat până la perceperea entităţii spirituale reale. De
la mitul
spiritului, el a mers apoi până la natură. În sufletul lui
Nietzsche,
Apollo trebuia să reprezinte lumea materială după modelul ştiinţelor
naturii; iar Dionysos acţiona la fel ca forţele naturii. Dar aici
frumuseţea lui Apollo se întunecă; iar afectul cosmic al lui
Dionysos
era paralizat de legitatea naturală.
Goethe a găsit spiritul în realitatea naturii; Nietzsche a pierdut mitul spiritului în
visul
despre natură în care trăia.
Eu mă aflam între aceste două poziţii diametral opuse.
Trăirile
sufletesti care s-au manifestat în cartea mea Nietzsche, un luptător
împotriva epocii sale în primă instanţă nu şi-au mai
găsit nici
o continuare; în schimb, în ultima perioadă petrecută de
mine la
Weimar, în faţa privirii mele contemplative s-a aşezat din nou,
în mod
dominator, figura lui Goethe. Eu voiam să caracterizez drumul pe care-l
parcursese viaţa de cunoaştere a omenirii până la Goethe, pentru
a
descrie apoi modul său de a privi, aşa cum izvorăşte el din această
viaţă. Am încercat să fac acest lucru în cartea Concepţia despre lume a
lui Goethe, apărută în 1897.
Aici am vrut să fac să se vadă că, printr-o pură cunoaştere a
naturii, el vede, ori încotro s-ar uita, străfulgerând
spiritul; dar
lăsasem cu totul neatins felul în care Goethe se raportează la
spiritul
ca atare. Voiam să caracterizez acea parte a concepţiei despre lume a
lui Goethe care trăieşte într-o percepere a naturii „conformă cu
spiritul“.
Ideile lui Nietzsche despre „veşnica reîntoarcere“ şi despre
„supraom“ au stat mult timp în faţa mea. Fiindcă în ele se
oglindea
ceea ce trebuia să trăiască o personalitate în legătură cu
evoluţia
omenirii şi cu esenţa omului, dacă e oprită să perceapă lumea
spirituală de către ideile fixate în contururi foarte rigide ale
concepţiei despre natură de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Nietzsche vedea evoluţia omenirii în sensul că ceea ce are loc
într-un
anumit moment s-a întâmplat deja de nenumărate ori, exact
în aceeaşi
formă, şi se va întâmpla în viitor de nenumărate ori.
Imaginea atomistă
despre lume susţine că momentul prezent este o combinaţie anumită a
unor entităţi extrem de mici; acesteia trebuie să i se alăture o alta,
iar acesteia încă una; şi când toate posibilităţile de
combinare s-au
epuizat, trebuie să reapară cea dintâi. O viată umană cu toate
detaliile sale a fost trăită de nenumărate ori; ea se va întoarce
de
nenumărate ori, mereu în toate aceste detalii.
În subconştientul lui Nietzsche mijeau zorile ideii despre
„vieţile
pământeşti repetate“ ale omului. Acestea fac ca viata umană să
parcurgă, de-a lungul evoluţiei omenirii, nişte etape în care
destinul,
mergând pe căi de modelare a spiritului, nu-l duce pe om la o
repetare
a mereu aceloraşi trăiri, ci la o trecere prin viaţa lumii, care ia
multe forme. Nietzsche era închis în cătuşele concepţiei
naturalist-ştiinţifice despre lume. În faţa sufletului său a
apărut
ceea ce putea să facă o asemenea concepţie din ideea despre vieţile
pământeşti repetate. Şi el a
trăit
acest lucru. Fiindcă el simţea viaţa sa drept viaţă tragică, plină de
experienţele cele mai dureroase, apăsată de suferinţă. A trăi această viaţă de alte nenumărate
ori – iată ce stătea în faţa sufletului său, în locul
perspectivei
acelor experienţe eliberatoare prin care o asemenea condiţie tragică
trebuie să treacă, evoluând mai departe în cursul altor
vieţi viitoare.
Şi Nietzsche simţea că în omul care se vieţuieşte pe sine
într-o singură existenţă
pământească se
revelează un „altul“ – un „supraom“, care nu poate plăsmui din sine,
în
existenţa trupească, decât fragmentele vieţii sale globale. Ideea
evoluţionistă a ştiinţelor naturii nu i-a permis să privească acest
„supraom“ drept entitatea care acţionează în mod spiritual
în cadrul
fiinţei senzorial-fizice, ci drept ceea ce prinde formă pe calea unei
evoluţii pur naturale. La fel cum din animal s-a dezvoltat omul, din om
se va dezvolta „supraomul“. Concepţia naturalist-ştiinţifică i-a răpit
lui Nietzsche posibilitatea de a întrezări „omul spiritual“
în „omul
natural“ şi l-a orbit cu ideea unui om natural superior.
În vara anului 1896, trăirile pe care Nietzsche le-a avut
în această
direcţie stăteau în faţa sufletului meu în modul cel mai
viu. Fritz
Koegel tocmai îmi dăduse să triez o culegere de aforisme ale lui
Nietzsche referitoare la „veşnica reîntoarcere“, întocmită
de el. Ceea
ce am gândit atunci în legătură cu felul cum s-au născut
ideile lui
Nietzsche a fost descris de mine într-un articol pe care l-am
publicat
în „Magazin pentru literatură“ [9], în anul
1900. În diferite
propoziţii este conţinut ceea ce eu am trăit în 1896 în
legătură cu
Nietzsche şi cu ştiinţele naturii. Voi repeta aici aceleaşi idei de
atunci, desprinse de polemica în care ele erau implicate în
acea vreme.
„Nu încape nici o îndoială asupra faptului că Nietzsche
a notat
aceste aforisme într-o înşiruire liberă... Mai am şi astăzi
convingerea
pe care am exprimat-o atunci. Nietzsche a conceput această idee citind Cursul de filosofie drept concepţie despre
lume şi modelare a vieţii riguros ştiinţifică de Eugen
Dühring
(Leipzig, 1875) şi sub influenţa acestei cărţi. La pagina 84 a acestei
lucrări ideea este exprimată în mod absolut clar; numai că aici
ea e
tot atât de energic combătută pe cât de energic e apărată
de Nietzsche.
Cartea se găseşte în biblioteca lui Nietzsche. După cum arată
numeroase
linii trase cu creionul pe margine, cartea a fost citită de Nietzsche
cu multă înfrigurare... Dühring spune: «Temeiul logic
mai profund a tot
ceea ce e viaţă conştientă cere, de aceea, în sensul cel mai
strict al
cuvântului, o inepuizabilitate
a
formelor. Este oare posibilă această inepuizabilitate ca atare,
în
virtutea căreia apar forme mereu noi? Simplul număr al părţilor şi
elementelor-forţă materiale ar exclude, în sine, acumularea
infinită a
combinaţiilor, dacă mediul permanent al spaţiului şi timpului nu ar
garanta un număr nelimitat de variaţii. Din ceea ce e numărabil nu
poate rezulta decât tot un număr epuizabil de combinaţii. Dar din
ceea
ce, conform cu esenţa sa, nu trebuie conceput nicidecum, în mod
necontradictoriu, ca ceva numărabil, trebuie să poată proveni şi
varietatea nelimitată a situaţiilor şi raporturilor. Acest caracter
nelimitat, pe care noi îl presupunem în ceea ce priveşte
destinul
formelor existente în univers, este compatibil cu orice schimbare
şi
chiar cu apariţia unui interval aproximativ de inerţie, sau de totală egalitate cu sine însuşi
(sublinierea mea), dar nu cu încetarea oricăror transformări.
Celui
înclinat să cultive reprezentarea unei existenţe care corespunde
stării
originare îi aducem aminte că dezvoltarea în timp are o
singură
direcţie reală şi că, de asemenea, cauzalitatea e conformă cu această
direcţie. E mai uşor să estompezi deosebirile decât să le
sesizezi, de
aceea costă puţină osteneală să-ţi imaginezi, făcând abstracţie
de
discrepanţă, sfârşitul în analogie cu începutul. Dar
să ne ferim de
asemenea superficialităţi pripite; fiindcă existenţa, o dată creată, a
universului nu este un episod indiferent între două nopţi, ci
singurul
teren solid şi luminos de pe care ne putem face deducţiile şi
anticipările...». Dühring mai este de părere că o permanentă
repetare a
stărilor nu constituie un imbold pentru viaţă. El spune: «Se
înţelege
de la sine că principiile imboldului pentru viaţă nu sunt compatibile
cu repetarea veşnică a aceloraşi forme...».
Nietzsche este împins, cu modul ştiinţific de a privi natura,
pe
care şi l-a însuşit, spre o concluzie din faţa căreia
Dühring, cu modul
matematic de a privi lumea şi cu imaginea înfiorătoare despre
viaţă pe
care acesta o oferă, se dă înapoi speriat.“
În articolul meu se poate citi mai departe: „... dacă facem
presupunerea că prin părţile şi elementele-forţă materiale e posibil un
număr de combinaţii numărabil, ajungem la ideea nietzscheană a
«veşnicei reîntoarceri». În aforismul 203 (vol.
XII din ediţia Koegel
şi aforismul 22 din scrierea lui Horneffer: Teoria nietzscheană a veşnicei
reîntoarceri)
nu avem altceva decât apărarea unei contra-idei
preluate din concepţia lui Dühring: «Cantitatea de putere
existentă în
univers este determinată
[10],
nu e
ceva
«infinit»; să ne ferim de asemenea devieri noţionale!
În consecinţă,
numărul poziţiilor, schimbărilor, combinaţiilor acestei forţe este,
ce-i drept, nespus de mare şi, practic, «de nemăsurat»,
dar, în orice
caz, determinat şi nu infinit, adică: forţa este în veci aceeaşi
şi în
veci activă: – până în acest moment s-a scurs deja un timp
infinit,
adică: toate posibilităţile de evoluţie trebuie să fi existat deja. Prin
urmare, evoluţia din acest moment trebuie să fe o repetare şi la fel
aceea care i-a dat naştere şi cea care ia naştere din ea, şi tot aşa
mai departe, înainte şi înapoi! Toate au fost deja de
nenumărate ori,
în măsura în care se reîntoarce poziţia globală a
tuturor forţelor...».
Iar sentimentul lui Nietzsche faţă de acest gând este exact
opusul a
ceea ce Dühring înţelege prin el. Pentru Nietzsche, acest
gând este
formula supremă a acceptării vieţii. Aforismul 43 (la Horneffer, 234 –
în ediţia Koegel) sună aşa: «Istoria viitoare
[11]: din ce
în
ce va învinge mai
mult
acest gând – şi, până la urmă, specia celor care nu cred
în el va
trebui, conform cu natura ei, să
piară de pe suprafaţa Pământului! Numai cine consideră că
existenţa lui e capabilă de veşnice repetări va continua să existe: dar
printre asemenea oameni este
posibilă o stare până
la care
n-a ajuns nici un utopist!» Se poate face dovada faptului că
multe
dintre ideile lui Nietzsche au luat naştere în acelaşi fel ca şi
ideea
«vesnicei reîntoarceri». Nietzsche a formulat
contra-ideea la o idee
oarecare, existentă deja. În cele din urmă, aceeaşi tendinţă l-a
condus
spre opera sa principală: Revizuirea
tuturor valorilor.“
Pe atunci îmi era clar: cu anumite idei care tind spre lumea
spirituală, Nietzsche este un prizonier al concepţiei
naturalist-ştiinţifice. De aceea, eu am respins cu stricteţe
interpretarea mistică a ideii sale despre „veşnica reîntoarcere“.
Şi am
fost de acord cu Peter Gast [12], care scrie în ediţia
scoasă
de el a
operelor lui Nietzsche: „Teorie ce trebuie înţeleasă în
sens pur
mecanic referitoare la epuizabilitatea, deci, la repetarea
combinaţiilor moleculare cosmice“. Nietzsche a crezut că trebuie să
scoată o idee de vârf din bazele ştiinţelor moderne ale naturii.
Acesta
a fost modul în care a trebuit să sufere din cauza epocii sale.
Aşa stătea în faţa mea, în 1896, când priveam
sufletul lui
Nietzsche, cel care – căutând spiritul – era nevoit să sufere din
cauza
concepţiei despre natură de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
