Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FRIEDRICH NIETZSCHE
UN LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA EPOCII SALE

GA 5


FRIEDRICH NIETZSCHE ÎN VIAŢA MEA DE RUDOLF STEINER [1]

1924

În această perioadă am intrat în cercurile de trăire spirituală în care a trăit Nietzsche.

Am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu scrierile lui Nietzsche în anul 1889. Înainte nu citisem nici un rând scris de el. Conţinutul ideilor mele, aşa cum au fost ele exprimate în Filosofia libertăţii n-a fost influenţat câtuşi de puţin de ideile sale. Am citit ceea ce scrisese el cu sentimenul că sunt atras de stilul pe care i-l dăduse relaţia sa cu viaţa. Simţeam sufletul lui drept fiinţa care, cu o atenţie moştenită şi cultivată prin educaţie, trebuia să-şi aţintească auzul la tot ceea ce produsese viaţa spirituală a epocii sale, având însă mereu sentimentul: dar ce mă priveşte pe mine această viaţă spirituală; trebuie că există o altă lume, în care eu pot trăi; în aceasta mă deranjează atât de multe, în privinţa felului cum e viaţa.

Acest sentiment a făcut din Nietzsche criticul însufleţit de foc spiritual al epocii sale; dar un critic pe care propria critică l-a îmbolnăvit. Un critic care trebuia să trăiască boala şi care despre sănătate, despre sănătatea sa, nu putea decât să viseze. La început, el a căutat posibilităţile de a face din visul său de sănătate conţinutul propriei vieţi; aşa că a încercat să viseze împreună cu Richard Wagner, cu Schopenhauer, cu „pozitivismul“ modern, ca şi cum ar fi vrut să transforme în realitate visul din sufletul lui. Într-o zi a descoperit că numai visase. Şi atunci a început, cu toată forţa care era proprie spiritului său, să caute realităţi. Niste realităţi care trebuie să existe „undeva“, credea el, dar n-a găsit nişte „căi“ care să ducă la aceste realităţi, ci nişte „doruri“. El a visat mai departe; dar forţa imensă a sufletului său a creat din vise nişte realităţi ale interiorului uman, care planau liber, lipsite de greutatea care era proprie de multă vreme ideilor umane, într-o dispoziţie sufletească bucuroasă de spirit, dar atinsă de „spiritul epocii“ ca de ceva respingător.

Aşa îl simţeam pe Nietzsche. Faptul că ideile sale planau liber, lipsite de orice greutate, mă vrăjea. Găseam că această planare liberă dăduse naştere în el multor gânduri care semănau cu acelea care se formaseră în mine însumi, pe nişte căi cu totul neasemănătoare celor pe care umblase el.

Aşa că în prefaţa la cartea mea Nietzsche, un luptător împotriva epocii sale, din 1895, am putut să scriu: „Deja în mica mea scriere apărută în 1886, Teoria cunoaşterii în concepţia despre lume a lui Goethe, este exprimat acelaşi mod de a gândi şi simţi“ care apare în câteva lucrări ale lui Nietzsche. Ceea ce mă atrăgea însă în mod deosebit era faptul că pe Nietzsche îl puteai citi fără să dai la el însuşi de ceva care ar fi vrut să facă din cititor un „adept“ al său. Puteai simţi cu o bucurie plină de dăruire luminile sale spirituale; în acest sentiment te simţeai absolut liber; simţeai că cuvintele sale ar începe să râdă, dacă ai presupune că-ţi cer să fii de aceeaşi părere, cum presupuneau Haeckel sau Spencer. Aşa că, pentru a-mi exprima legătura cu Nietzsche, mi-a fost îngăduit să folosesc, în cartea amintită, aceleaşi cuvinte prin care el însuşi îşi caracterizase legătura cu Schopenhauer: „Mă număr printre acei cititori ai lui Nietzsche care, după ce au citit prima pagină scrisă de el, ştiu cu siguranţă că vor citi toate celelalte pagini şi că vor asculta fiecare cuvânt pe care el l-a spus. Încrederea mea în el a apărut imediat... Îl înţelegeam de parcă ar fi scris pentru mine, ca să mă exprim pe înţeles, chiar dacă într-un mod prostesc şi lipsit de modestie“.

Cu puţin timp înainte de a începe să scriu această carte, la Arhivele Goethe-Schiller a venit într-o zi sora lui Nietzsche [2], Elisabeth Förster-Nietzsche. Ea tocmai făcea primii paşi pentru înfiinţarea unei arhive Nietzsche şi voia să afle cum era organizată Arhiva Goethe-Schiller. În curând a venit apoi la Weimar şi editorul lucrărilor lui Nietzsche, Fritz Koegel, şi am făcut cunoştinţă cu el.

Mai târziu am ajuns la conflicte grave cu doamna Elisabeth Förster-Nietzsche [3]. Pe atunci, spiritul ei mobil, plăcut, mi-a trezit simpatia cea mai profundă. Am suferit nespus de mult din cauza acelor conflicte; situaţia încâlcită a făcut să se ajungă aici; am fost nevoit să mă apăr de diferite acuzaţii; ştiu că toate acestea au fost necesare, că din cauza lor peste multe dintre ceasurile frumoase pe care am avut prilejul să le petrec în Arhiva Nietzsche din Naumburg şi la Weimar s-a aşternut, în amintire, un văl de amărăciune; totuşi, îi sunt recunoscător doamnei Förster-Nietzsche că, la prima dintre numeroasele vizite pe care i le-am făcut, m-a condus în camera lui Friedrich Nietzsche [4]. Cel învăluit în noaptea nebuniei zăcea pe o canapea, cu fruntea sa minunat de frumoasă, o frunte de artist şi gânditor în acelaşi timp. Aceşti ochi, care, şi fiind stinşi, mai păreau însufleţiţi, nu mai primeau în ei decât o imagine a lumii din jur care nu mai avea acces la sufletul său. Stăteam acolo, iar Nietzsche nu ştia nimic. Şi totuşi mai puteai crede în legătură cu chipul spiritualizat că este expresia unui suflet care întreaga dimineaţă crease în sine gânduri, iar acum voia să se odihnească doar pentru scurt timp. O zguduire interioară care mi-a cuprins sufletul şi-a îngăduit să creadă că se transformă în înţelegere pentru geniul a cărui privire era îndreptată spre mine, dar nu mă vedea. Pasivitatea acestei priviri, care a zăbovit multă vreme în aceeaşi stare, a declanşat înţelegerea în propria mea privire, care a putut lăsa să acţioneze forţa sufletească a ochiului fără ca nimic să-i vină în întâmpinare.

Şi astfel aveam în faţa sufletului meu sufletul lui Nietzsche, planând parcă pe deasupra capului său, nemărginit deja în lumina lui spirituală; dăruit liber unor lumi spirituale pe care le dorise ardent înainte de întunecare, dar nu le găsise; totuşi încătuşat încă de trup, care a ştiut de el numai cât timp această lume mai era dor. Sufletul lui Nietzsche era încă aici; dar el nu mai putea ţine trupul decât din exterior, trupul care opunea rezistenţă tendinţei sale de a-şi deschide aripile în plină lumină, cât timp se mai afla în interiorul lui.

Înainte îl citisem pe acel Nietzsche care scrisese; acum îl vedeam în spirit pe acel Nietzsche care purta în trupul lui idei venite din tărâmuri foarte îndepărtate ale spiritului, care încă licăreau în frumuseţe, cu toate că pe drum îşi pierduseră puterea originară de a străluci. Un suflet care aducea cu el din vieţile pământeşti anterioare o comoară foarte bogată de aur luminos, dar în această viaţă nu putuse să-l facă să lumineze în întregime. Admiram ceea ce Nietzsche scrisese; dar acum vedeam în spatele admiraţiei mele o imagine care strălucea cu putere.

N-am putut decât bâigui câte ceva, în gândurile mele, despre ceea ce văzusem atunci; iar aceste gânduri bâiguite sunt conţinutul cărţii mele Nietzsche, un luptător împotriva epocii sale. Chiar dacă ea a rămas un asemenea bâiguit, cartea ascunde faptul totuşi adevărat că ea mi-a fost inspirată de imaginea lui Nietzsche.

Doamna Förster-Nietzsche m-a invitat apoi să pun ordine biblioteca lui Nietzsche [5]. Şi mi-a fost îngăduit astfel să petrec mai multe săptămâni în Arhiva Nietzsche din Naumburg. Cu această ocazie m-am împrietenit şi cu Fritz Koegel. A fost o sarcină frumoasă, care a adus în faţa mea cărţile din care citise Nietzsche. Spiritul său învia în impresiile pe care ţi le făceau aceste cărţi. Un exemplar al unei cărţi de Emerson [6], plin de observaţii scrise pe margine şi prezentând toate urmele unui studiu aprofundat, făcut cu cea mai mare dăruire. Scrierile lui Guyau, cu urme asemănătoare [7]. Cărţi adnotate cu observaţii critice pătimaşe, scrise de mâna lui. Un mare număr de observaţii marginale, din care vezi ţâşnind germenii ideilor sale.

Am putut să văd aprinzându-se o idee cuprinzătoare din ultima perioadă a creaţiei lui Nietzsche, când am citit observaţiile marginale făcute la principala lucrare a lui Eugen Dühring [8]. Aici, Dühring construieşte ideea că ne putem imagina universul, aşa cum este el într-o anumită clipă, drept combinaţie a unor părţi elementare. Şi viaţa lumii ar fi, conform acestei idei, derularea tuturor combinaţiilor posibile de acest fel. Când toate s-ar epuiza, ar trebui să se întoarcă cea dintâi combinaţie şi totul să se deruleze din nou. Dacă aşa ceva ar reprezenta realitatea, atunci ea ar trebui să se fi repetat de nenumărate ori şi să se repete în viitor de alte nenumărate ori. S-ar ajunge la ideea repetării veşnice, în univers, a aceloraşi stări. Dühring respinge această idee, considerând-o imposibilă. Nietzsche citeşte acea expunere, şi rămâne cu o impresie; ea lucrează mai departe în străfundurile sufletului său; şi acea impresie devine apoi în el ideea „repetării veşnice a mereu aceloraşi lucruri“, care, împreună cu ideea de „supraom“, domină ultima perioadă a creaţiei sale.

Eu am fost adânc mişcat, ba chiar zguduit, de impresia pe care mi-a făcut-o o asemenea urmărire a lecturilor lui Nietzsche. Fiindcă mi-am dat seama ce contrast existase între natura spirituală a lui Nietzsche şi aceea a contemporanilor săi. Dühring, pozitivistul extremist, care respinge tot ceea ce nu rezultă dintr-un schematism orientat în mod absolut lucid, procedând în mod matematic, găseşte absurdă ideea „veşnicei repetări a aceloraşi lucruri“, o construieşte numai pentru a demonstra imposibilitatea ei. Nietzsche nu poate altfel decât să şi-o însuşească, drept dezlegarea sa la enigma lumilor, ca şi cum ar fi fost o intuiţie venită din adâncurile propriului său suflet.

Aşa că Nietzsche se află într-o totală opoziţie faţă de multe dintre lucrurile care năvălesc furtunos asupra lui, drept conţinut de gândire şi simţire al epocii sale. El primeşte aceste furtuni în aşa fel încât suferă profund din cauza lor şi, suferind, în dureri sufleteşti negrăit de mari, creează conţinutul propriului suflet. În aceasta a constat tragedia activităţii sale creatoare.

Ea a atins punctul culminant în momentul când Nietzsche si-a notat ideile schiţate la ultima sa lucrare, Voinţa de putere sau Revizuirea tuturor valorilor. Nietzsche era făcut în aşa fel încât el scotea la suprafaţă din străfundurile sufletului său tot ceea ce gândea şi simţea, într-un mod pur spiritual. A crea imaginea lumii din procesele spirituale pe care sufletul le trăieşte împreună cu ea era ceva situat pe linia sa. Numai că asupra lui s-a revărsat imaginea pozitivistă despre lume a epocii sale, a epocii ştiinţelor naturii. În aceasta nu exista decât lumea pur materială, lipsită de spirit. Ceea ce, în această imagine, mai era gândit în mod spiritual, era o reminiscenţă din nişte moduri de a gândi mai vechi, care nu i se mai potriveau lui Nietzsche. Nemărginitul simţ pentru adevăr al lui Nietzsche voia să nimicească toate acestea. Asa că el a ajuns să gândească pozitivismul în mod absolut extremist. Presupunerea că în spatele lumii materiale există una spirituală a devenit în ochii lui o minciună. Totuşi, el nu putea să creeze decât din propriul său suflet. El nu putea să creeze decât asa cum o activitate creatoare dobândeşte sens numai dacă aşază în faţa ei conţinutul lumii spirituale, sub formă de idei. El a respins acest conţinut. Conţinutul naturalist-ştiinţific al lumii îi luase atât de mult în stăpânire sufletul, încât el a vrut să-l creeze pe acesta ca pe nişte căi spirituale. În Zarathustra, sufletul lui se avântă în mod liric într-un zbor dionisiac al sufletului. Spiritualul urzeşte aici în mod minunat, numai că acest spiritual visează în minuni spirituale despre conţinutul material al realităţii. Spiritul se pulverizează în timp ce caută să-şi ia avânt, fiindcă el nu se poate găsi pe sine, ci numai reflexul visat al realităţii materiale, drept entitate aparentă a sa.

Pe atunci, la Weimar, eu am trăit mult, în sufletul meu, în contemplarea naturii spirituale a lui Nietzsche. În propria mea trăire spirituală această natură spirituală îşi avea locul ei. Această trăire spirituală putea convieţui cu luptele lui Nietzsche, cu tragismul lui Nietzsche; ce o priveau pe ea rezultatele modelate în formă pozitivistă ale gândirii lui Nietzsche!

Alţii m-au considerat un „nietzschean“, din cauză că puteam să admir fără rezerve şi ceva care era opus propriei mele direcţii spirituaIe. Pe mine mă fascina felul cum se manifesta spiritul lui Nietzsche; eu credeam că-i sunt aproape tocmai prin aceasta; fiindcă el nu era aproape de nimeni prin conţinuturile gândurilor sale; el se găsea singur cu oamenii şi epocile, trăind împreună cu ei căile spiritului.

O vreme am întreţinut relaţii intense cu Fritz Koegel, editorul lui Nietzsche. Am discutat împreună multe dintre lucrurile referitoare la editarea operelor lui Nietzsche. În Arhiva Nietzsche n-am deţinut niciodată vreo funcţie oficială şi nici în ceea ce priveşte editarea operelor lui Nietzsche. În momentul când doamma Förster-Nietzsche era pe punctul de a-mi oferi o asemenea funcţie, tocmai acest lucru a făcut să izbucnească nişte conflicte cu Fritz Koegel, din cauza cărora orice colaborare cu Arhiva Nietzsche mi-a devenit imposibilă.

Relaţia mea cu Arhiva Nietzsche s-a inserat în viaţa petrecută de mine la Weimar ca un episod care mi-a dat impulsuri puternice şi care, pe urmă, prin sfărâmarea acestei relaţii, mi-a adus o suferinţă profundă.

Din preocupările de mare anvergură cu personalitatea lui Nietzsche mi-a rămas imaginea spirituală a personalităţii sale, a cărei soartă fusese aceea de a trăi în mod tragic perioada de apogeu a ştiinţelor naturii din ultima jumătate a secolului al XIX-lea şi de a se zdrobi în contact cu ea. El a căutat în această epocă, dar n-a putut găsi nimic. Pe mine, trăirile avute cu el n-au putut decât să mă consolideze în ceea ce priveşte ideea că întreaga căutare printre rezultatele furnizate de ştiintele naturii nu va găsi esenţialul în ele, ci, prin ele, în spirit.

Aşa că tocmai activitatea lui Nietzsche a adus problema ştiinţelor naturii în faţa sufletului meu sub o formă nouă. În raza mea vizuală stăteau Goethe şi Nietzsche. Goethe — cu energicul său simţ al realităţii, îndreptat spre fiinţele şi procesele din natură. El voia să rămână în sânul naturii. El se mulţumea să aibă nişte percepţii pure ale formelor vegetale, animale şi umane. Dar în timp ce se mişca în acestea cu sufletul, ajungea pretutindeni la spirit. El a găsit spiritul care lucrează în materie. Până la perceperea spiritului care trăieşte şi lucrează în sine însuşi n-a vrut să meargă. El a dezvoltat un mod de a cunoaşte natura „conform cu spiritul“. Şi s-a oprit în faţa cunoaşterii pure a spiritului, ca să nu piardă realitatea.

Nietzsche a pornit de la contemplarea spiritului în formă mitică. Apollo şi Dionysos erau nişte figuri pe care el le-a trăit. Desfăşurarea istoriei spiritului uman i-a apărut ca o colaborare sau şi ca o luptă între Apollo şi Dionysos. Dar el n-a reuşit să ajungă decât până la reprezentarea mitică a unor asemenea figuri spirituale. N-a înaintat până la perceperea entităţii spirituale reale. De la mitul spiritului, el a mers apoi până la natură. În sufletul lui Nietzsche, Apollo trebuia să reprezinte lumea materială după modelul ştiinţelor naturii; iar Dionysos acţiona la fel ca forţele naturii. Dar aici frumuseţea lui Apollo se întunecă; iar afectul cosmic al lui Dionysos era paralizat de legitatea naturală.

Goethe a găsit spiritul în realitatea naturii; Nietzsche a pierdut mitul spiritului în visul despre natură în care trăia.

Eu mă aflam între aceste două poziţii diametral opuse. Trăirile sufletesti care s-au manifestat în cartea mea Nietzsche, un luptător împotriva epocii sale în primă instanţă nu şi-au mai găsit nici o continuare; în schimb, în ultima perioadă petrecută de mine la Weimar, în faţa privirii mele contemplative s-a aşezat din nou, în mod dominator, figura lui Goethe. Eu voiam să caracterizez drumul pe care-l parcursese viaţa de cunoaştere a omenirii până la Goethe, pentru a descrie apoi modul său de a privi, aşa cum izvorăşte el din această viaţă. Am încercat să fac acest lucru în cartea Concepţia despre lume a lui Goethe, apărută în 1897.

Aici am vrut să fac să se vadă că, printr-o pură cunoaştere a naturii, el vede, ori încotro s-ar uita, străfulgerând spiritul; dar lăsasem cu totul neatins felul în care Goethe se raportează la spiritul ca atare. Voiam să caracterizez acea parte a concepţiei despre lume a lui Goethe care trăieşte într-o percepere a naturii „conformă cu spiritul“.

Ideile lui Nietzsche despre „veşnica reîntoarcere“ şi despre „supraom“ au stat mult timp în faţa mea. Fiindcă în ele se oglindea ceea ce trebuia să trăiască o personalitate în legătură cu evoluţia omenirii şi cu esenţa omului, dacă e oprită să perceapă lumea spirituală de către ideile fixate în contururi foarte rigide ale concepţiei despre natură de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Nietzsche vedea evoluţia omenirii în sensul că ceea ce are loc într-un anumit moment s-a întâmplat deja de nenumărate ori, exact în aceeaşi formă, şi se va întâmpla în viitor de nenumărate ori. Imaginea atomistă despre lume susţine că momentul prezent este o combinaţie anumită a unor entităţi extrem de mici; acesteia trebuie să i se alăture o alta, iar acesteia încă una; şi când toate posibilităţile de combinare s-au epuizat, trebuie să reapară cea dintâi. O viată umană cu toate detaliile sale a fost trăită de nenumărate ori; ea se va întoarce de nenumărate ori, mereu în toate aceste detalii.

În subconştientul lui Nietzsche mijeau zorile ideii despre „vieţile pământeşti repetate“ ale omului. Acestea fac ca viata umană să parcurgă, de-a lungul evoluţiei omenirii, nişte etape în care destinul, mergând pe căi de modelare a spiritului, nu-l duce pe om la o repetare a mereu aceloraşi trăiri, ci la o trecere prin viaţa lumii, care ia multe forme. Nietzsche era închis în cătuşele concepţiei naturalist-ştiinţifice despre lume. În faţa sufletului său a apărut ceea ce putea să facă o asemenea concepţie din ideea despre vieţile pământeşti repetate. Şi el a trăit acest lucru. Fiindcă el simţea viaţa sa drept viaţă tragică, plină de experienţele cele mai dureroase, apăsată de suferinţă. A trăi această viaţă de alte nenumărate ori – iată ce stătea în faţa sufletului său, în locul perspectivei acelor experienţe eliberatoare prin care o asemenea condiţie tragică trebuie să treacă, evoluând mai departe în cursul altor vieţi viitoare.

Şi Nietzsche simţea că în omul care se vieţuieşte pe sine într-o singură existenţă pământească se revelează un „altul“ – un „supraom“, care nu poate plăsmui din sine, în existenţa trupească, decât fragmentele vieţii sale globale. Ideea evoluţionistă a ştiinţelor naturii nu i-a permis să privească acest „supraom“ drept entitatea care acţionează în mod spiritual în cadrul fiinţei senzorial-fizice, ci drept ceea ce prinde formă pe calea unei evoluţii pur naturale. La fel cum din animal s-a dezvoltat omul, din om se va dezvolta „supraomul“. Concepţia naturalist-ştiinţifică i-a răpit lui Nietzsche posibilitatea de a întrezări „omul spiritual“ în „omul natural“ şi l-a orbit cu ideea unui om natural superior.

În vara anului 1896, trăirile pe care Nietzsche le-a avut în această direcţie stăteau în faţa sufletului meu în modul cel mai viu. Fritz Koegel tocmai îmi dăduse să triez o culegere de aforisme ale lui Nietzsche referitoare la „veşnica reîntoarcere“, întocmită de el. Ceea ce am gândit atunci în legătură cu felul cum s-au născut ideile lui Nietzsche a fost descris de mine într-un articol pe care l-am publicat în „Magazin pentru literatură“ [9], în anul 1900. În diferite propoziţii este conţinut ceea ce eu am trăit în 1896 în legătură cu Nietzsche şi cu ştiinţele naturii. Voi repeta aici aceleaşi idei de atunci, desprinse de polemica în care ele erau implicate în acea vreme.

„Nu încape nici o îndoială asupra faptului că Nietzsche a notat aceste aforisme într-o înşiruire liberă... Mai am şi astăzi convingerea pe care am exprimat-o atunci. Nietzsche a conceput această idee citind Cursul de filosofie drept concepţie despre lume şi modelare a vieţii riguros ştiinţifică de Eugen Dühring (Leipzig, 1875) şi sub influenţa acestei cărţi. La pagina 84 a acestei lucrări ideea este exprimată în mod absolut clar; numai că aici ea e tot atât de energic combătută pe cât de energic e apărată de Nietzsche. Cartea se găseşte în biblioteca lui Nietzsche. După cum arată numeroase linii trase cu creionul pe margine, cartea a fost citită de Nietzsche cu multă înfrigurare... Dühring spune: «Temeiul logic mai profund a tot ceea ce e viaţă conştientă cere, de aceea, în sensul cel mai strict al cuvântului, o inepuizabilitate a formelor. Este oare posibilă această inepuizabilitate ca atare, în virtutea căreia apar forme mereu noi? Simplul număr al părţilor şi elementelor-forţă materiale ar exclude, în sine, acumularea infinită a combinaţiilor, dacă mediul permanent al spaţiului şi timpului nu ar garanta un număr nelimitat de variaţii. Din ceea ce e numărabil nu poate rezulta decât tot un număr epuizabil de combinaţii. Dar din ceea ce, conform cu esenţa sa, nu trebuie conceput nicidecum, în mod necontradictoriu, ca ceva numărabil, trebuie să poată proveni şi varietatea nelimitată a situaţiilor şi raporturilor. Acest caracter nelimitat, pe care noi îl presupunem în ceea ce priveşte destinul formelor existente în univers, este compatibil cu orice schimbare şi chiar cu apariţia unui interval aproximativ de inerţie, sau de totală egalitate cu sine însuşi (sublinierea mea), dar nu cu încetarea oricăror transformări. Celui înclinat să cultive reprezentarea unei existenţe care corespunde stării originare îi aducem aminte că dezvoltarea în timp are o singură direcţie reală şi că, de asemenea, cauzalitatea e conformă cu această direcţie. E mai uşor să estompezi deosebirile decât să le sesizezi, de aceea costă puţină osteneală să-ţi imaginezi, făcând abstracţie de discrepanţă, sfârşitul în analogie cu începutul. Dar să ne ferim de asemenea superficialităţi pripite; fiindcă existenţa, o dată creată, a universului nu este un episod indiferent între două nopţi, ci singurul teren solid şi luminos de pe care ne putem face deducţiile şi anticipările...». Dühring mai este de părere că o permanentă repetare a stărilor nu constituie un imbold pentru viaţă. El spune: «Se înţelege de la sine că principiile imboldului pentru viaţă nu sunt compatibile cu repetarea veşnică a aceloraşi forme...».

Nietzsche este împins, cu modul ştiinţific de a privi natura, pe care şi l-a însuşit, spre o concluzie din faţa căreia Dühring, cu modul matematic de a privi lumea şi cu imaginea înfiorătoare despre viaţă pe care acesta o oferă, se dă înapoi speriat.“

În articolul meu se poate citi mai departe: „... dacă facem presupunerea că prin părţile şi elementele-forţă materiale e posibil un număr de combinaţii numărabil, ajungem la ideea nietzscheană a «veşnicei reîntoarceri». În aforismul 203 (vol. XII din ediţia Koegel şi aforismul 22 din scrierea lui Horneffer: Teoria nietzscheană a veşnicei reîntoarceri) nu avem altceva decât apărarea unei contra-idei preluate din concepţia lui Dühring: «Cantitatea de putere existentă în univers este determinată [10], nu e ceva «infinit»; să ne ferim de asemenea devieri noţionale! În consecinţă, numărul poziţiilor, schimbărilor, combinaţiilor acestei forţe este, ce-i drept, nespus de mare şi, practic, «de nemăsurat», dar, în orice caz, determinat şi nu infinit, adică: forţa este în veci aceeaşi şi în veci activă: – până în acest moment s-a scurs deja un timp infinit, adică: toate posibilităţile de evoluţie trebuie să fi existat deja. Prin urmare, evoluţia din acest moment trebuie să fe o repetare şi la fel aceea care i-a dat naştere şi cea care ia naştere din ea, şi tot aşa mai departe, înainte şi înapoi! Toate au fost deja de nenumărate ori, în măsura în care se reîntoarce poziţia globală a tuturor forţelor...». Iar sentimentul lui Nietzsche faţă de acest gând este exact opusul a ceea ce Dühring înţelege prin el. Pentru Nietzsche, acest gând este formula supremă a acceptării vieţii. Aforismul 43 (la Horneffer, 234 – în ediţia Koegel) sună aşa: «Istoria viitoare [11]: din ce în ce va învinge mai mult acest gând – şi, până la urmă, specia celor care nu cred în el va trebui, conform cu natura ei, să piară de pe suprafaţa Pământului! Numai cine consideră că existenţa lui e capabilă de veşnice repetări va continua să existe: dar printre asemenea oameni este posibilă o stare până la care n-a ajuns nici un utopist!» Se poate face dovada faptului că multe dintre ideile lui Nietzsche au luat naştere în acelaşi fel ca şi ideea «vesnicei reîntoarceri». Nietzsche a formulat contra-ideea la o idee oarecare, existentă deja. În cele din urmă, aceeaşi tendinţă l-a condus spre opera sa principală: Revizuirea tuturor valorilor.“

Pe atunci îmi era clar: cu anumite idei care tind spre lumea spirituală, Nietzsche este un prizonier al concepţiei naturalist-ştiinţifice. De aceea, eu am respins cu stricteţe interpretarea mistică a ideii sale despre „veşnica reîntoarcere“. Şi am fost de acord cu Peter Gast [12], care scrie în ediţia scoasă de el a operelor lui Nietzsche: „Teorie ce trebuie înţeleasă în sens pur mecanic referitoare la epuizabilitatea, deci, la repetarea combinaţiilor moleculare cosmice“. Nietzsche a crezut că trebuie să scoată o idee de vârf din bazele ştiinţelor moderne ale naturii. Acesta a fost modul în care a trebuit să sufere din cauza epocii sale.

Aşa stătea în faţa mea, în 1896, când priveam sufletul lui Nietzsche, cel care – căutând spiritul – era nevoit să sufere din cauza concepţiei despre natură de la sfârşitul secolului al XIX-lea.