Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA AKASHA

GA 11


PERIOADELE IMEDIAT ANTERIOARE SEPARĂRII SEXELOR


Urmează să facem acum, în continuare, o descriere a structurii omului aşa cum se prezenta înainte de a interveni separarea sexelor în masculin şi feminin. Corpul era alcătuit, în acea vreme, dintr-o substanţă moale şi maleabilă. Voinţa avea o putere mult mai mare asupra acestei substanţe, decât va fi cazul la oamenii de mai târziu. În momentul când fiinţa umană se desprindea de fiinţa sa parentală, avea deja aspectul unui organism structurat, deşi la un nivel încă foarte imperfect. Dezvoltarea ulterioară a organelor se făcea în afara corpului parental. O mare parte din ceea ce mai târziu se va maturiza în interiorul fiinţei materne, se realiza pe atunci în exteriorul acesteia, datorită unei forţe înrudite cu voinţa noastră. Pentru a produce o asemenea maturizare exterioară, erau necesare îngrijirile fiinţei care-i dăduse naştere. Omul venea pe lume cu anumite organe pe care apoi le lepăda. Altele, care erau cu totul imperfecte la prima sa apariţie, se formau ulterior. Întregul proces poate fi comparat cu acela al prelucrării având ca punct de plecare o forrnă de ou şi îndepărtarea unei coji a oului; dar nu trebuie să ne gândim la o coajă de ou din material solid.

Corpul uman avea sânge cald. Acest fapt trebuie subliniat în mod expres, căci, după cum vom vedea mai departe, nu la fel stăteau lucrurile în epocile anterioare. Maturizarea pe care omul o dobândea, în afara fiinţei materne, avea loc datorită influenţei unei călduri ridicate care îi venea, de asemenea, din exterior. Totuşi, nu trebuie să ne gândim la un fel de clocitoare în care s-ar fi aflat ceea ce putem numi, pe scurt, omul-ou. În acele timpuri, condiţiile de căldură şi de foc pe Pământ erau foarte diferite faţă de cele pe care le cunoaştem acum. Omul avea puterea să focalizeze într-un anumit loc precis din spaţiu, cu ajutorul propriilor sale forţe, focul şi, respectiv, căldura. Putea deci să concentreze căldura, fapt ce îi dădea posibilitatea să o dirijeze spre noua fiinţă care avea nevoie de ea pentru a se matura.

Organele cele mai dezvoltate ale omului erau, la vremea aceea, organele locomotoare. Organele de simţ pe care le avem astăzi existau numai într-un stadiu rudimentar. Cele mai evoluate erau organele auzului şi cele care îl făceau apt să perceapă căldura şi frigul (simţ tactil); în schimb, organul de percepere a luminii era încă foarte întârziat. Omul venea pe lume înzestrat cu auz şi cu simţul pipăitului; perceperea luminii s-a dezvoltat ceva mai târziu.

Tot ce am expus acum se referă la o perioadă imediat anterioară separării sexelor. Această separare s-a realizat foarte încet, însă progresiv. Cu mult timp înainte ca ea să devină efectivă, oamenii se dezvoltau astfel, încât unii indivizi aveau caracteristici mai pronunţat feminine, alţi mai pronunţat masculine. Dar fiecare avea, totuşi, deopotrivă şi calităţile sexului opus, astfel încât era posibilă autofecundarea. Aceasta nu era realizabilă oricând, căci depindea de influenţa condiţiilor exterioare specifice fiecărui anotimp. Oricum, sub foarte multe aspecte, omul era, într-o foarte mare măsură, dependent de asemenea condiţii exterioare ale mediului ambiant. Din această cauză, în tot ceea ce făcea, el trebuia să ţină seama de aceste condiţii exterioare şi să se adapteze; aşa, de exemplu, trebuia să fie atent la mersul soarelui şi la fazele lunare. Această adaptare nu era însă conştientă, în sensul actual al cuvântului; şi prin aceasta ne referim deja la viaţa sufletească a omului în acea perioadă, care era mai curând instinctivă.

Această viaţă sufletească nu poate fi, însă, caracterizată ca o adevărată viaţă interioară. Acţiunile şi calităţile corporale şi cele sufleteşti nu erau încă net separate unele de altele. Viaţa exterioară a naturii mai era resimţită cu intensitate de către suflet. Înainte de toate, simţul auzului era cel asupra căruia acţiona puternic orice vibraţie din mediul ambiant. Orice vibraţie a aerului, fiecare mişcare din jur era „auzită“. În mişcarea lor, adierile de vânt şi susurul apelor erau pentru om un „limbaj elocvent“. Omul percepea agitaţia misterioasă a naturii care îl înconjura şi care avea un puternic răsunet în sufletul său. Ceea ce el făcea, întrega sa activitate era ecoul acestei influenţe. Percepţiile sale sonore le transpunea în fapte. El trăia în mijlocul acestor mişcări sonore şi le exprima apoi prin voinţa sa. Acesta era modul în care îşi îndeplinea munca sa de zi cu zi. – În schimb, era mai puţin influenţat de acţiunile care se repercutau asupra sentimentelor sale. Totuşi, şi acestea jucau un rol important, deoarece prin reacţiile sale afective „simţea“ în propriul său corp mediul înconjurător, adaptându-se situaţiei create. El înţelegea, din această înrâurire asupra sentimentelor sale, ce şi cum să lucreze. Ştia unde să poposească. Prin aceste trăiri, recunoştea pericolele care îi ameninţau viaţa şi le putea evita. Alimentaţia şi-o regla tot în acest fel.

Restul vieţii sale sufleteşti se desfăşura cu totul altfel decât mai târziu. În sufletul său vieţuiau imagini, nu reprezentări despre obiecte exterioare. Când, de exemplu, omul trecea dintr-un loc rece într-unul cald, în suflet îi apărea o anumită imagine colorată foarte bine conturată, care nu avea nici o legătură cu un obiect oarecare din lumea exterioară. Ea emana dintr-o forţă interioară înrudită cu forţa voinţei. Sufletul era permanent plin de asemenea imagini. Singura comparaţie posibilă este cea cu imaginile de vis care trec din una în alta, cu deosebirea că, atunci, imaginile nu erau întâmplătoare, ci erau conforme cu anumite legi. Din această cauză, referindu-ne la acel stadiu de evoluţie al omenirii, trebuie să vorbim de o conştienţă de imagini şi nu de o conştienţă de vis. În principal, această conştienţă era dominată de imagini colorate. Dar nu era numai atât. Omul străbătea pământul în toate direcţiile şi, cu ajutorul auzului şi al sentimentelor, participa la toate evenimentele care se petreceau în jurul său; această lume i se reflecta în suflet sub forma unor imagini foarte puţin asemănătoare cu ceea ce se găsea în lumea exterioară, Bucuria şi durerea se legau mult mai puţin intens de aceaste imagini interioare decât este cazul astăzi, când reprezentările noastre reflectă ceea ce percepem în lumea exterioară. În orice caz, o anumită imagine producea bucurie, o alta durere, o alta ură, iar alta iubire. Dar toate aceste sentimente aveau atunci un caracter mult mai estompat. Dimpotrivă, sentimentele vii, puternice au o altă origine. Omul era, la vremea aceea, mult mai mobil şi mai activ decât va fi ulterior. Totul din lumea înconjurătoare şi imaginile vii din sufletul său îl stimulau la acţiune şi mişcare. Când o acţiune a sa se putea exprima în voie, fâră constrângeri, el simţea un sentiment de bunăstare; dar când întâmpina o piedică, un obstacol în calea acţiunii sale, avea un sentiment de neplăcere, de indispoziţie. Absenţa sau prezenţa unor obstacole în calea voinţei aveau o puternică înrâurire asupra vieţii sale de sentimente, îi provocau bucurie sau durere. La rândul lor, aceste sentimente de bucurie sau durere suscitau în suflet o lume de imagini vii. Când omul se putea exprima cu totul liber, sufletul i se umplea de imagini frumoase, clare şi luminoase; când era contrariat de ceva, sufletul său era asaltat de imagini sumbre şi contorsionate.

Am descris până aici o umanitate de nivel mediu, comună. Cu totul alta era viaţa sufletească la acele fiinţe care au devenit supraomeneşti; ea nu avea acest caracter instinctiv. Ceea ce percepeau cu ajutorul auzului şi al sentimentelor corespundea unor taine mai prnfunde ale naturii, pe care le puteau interpreta în mod conştient. În freamătul vijelios al vânturilor, în foşnetul pădurilor, le erau dezvăluite legile şi înţelepciunea naturii. Imaginile care le apăreau în suflet nu erau doar oglindirea lumii exterioare, ci şi imaginea forţelor spirituale ale universului. Ei nu percepeau, de fapt, imagini ale lucrurilor din lumea simţurilor, ci entităţi spirituale. Oamenilor obişnuiţi, când simţeau, de exemplu, frică, le apărea în suflet o imagine hidoasă şi întunecată. La fiinţele supraomeneşti, asemenea imagini aduceau o informaţie, o revelaţie asupra entităţilor spirituale din univers. Procesele din natură nu le apăreau ca fiind dependente de legi naturale, aşa cum apar ele omului de ştiinţă contemporan, ci le apăreau ca fiind acţiunea entităţilor spirituale. Realitatea exterioară nu exista pentru aceste fiinţe, căci nu existau pe atunci simţurile exterioare. În schimb, ele aveau revelaţia realităţii spirituale. Erau pătrunse de spirit aşa cum razele soarelui pătrund în ochiul fizic al omului de astăzi. La acele fiinţe, cunoaşterea era, în adevăratul sens al cuvântului, o ştiinţă intuitivă. Nu cunoşteau speculaţiile gândirii, nu aveau nici facultatea de a combina idei, ci numai contemplarea directă a operei creatoare a entităţilor spirituale. Din această cauză, aceste entităţi supraomeneşti puteau prelua nemijlocit în voinţa lor comunicările primite din lumea spirituală. Ele conduceau în mod conştient restul omenirii. Misiunea o primeau din lumea spirituală şi acţionau conform cu această misiune.

Când evoluţia a ajuns la punctul în care a avut loc separarea sexelor, aceste fiinţe superioare au trebuit să considere de datoria lor să acţioneze asupra noii vieţi în sensul misiunii lor. Toate aspectele legate de reproducţia fiinţei umane îşi au origînea în activitatea lar. Acţiunea lor era condusă în deplină conştienţă, în schimb, oamenii nu au resimţit această influenţă decât sub forma unui instinct de reproducere ce le-a fost inoculat. Iubirea sexuală a fost implantată în om printr-o transmitere directă a gândirii. La început, expresia acestui instinct era dintre cele mai nobile. Tot ceea ce, în acest domeniu, a luat mai târziu un caracter urât, provine din perioada următoare, în care omul a devenit o fiinţă mai independentă, şi în care a corupt un instinct care la origine era pur. În acele timpuri străvechi, nu exista o satisfacere a instinctului sexual ca scop în sine. Totul era considerat un sacrificiu cultural pentru a asigura continuitatea existenţei umane. Procreaţia era privită ca un act sacru, ca un serviciu pe care omul trebuie să-l facă universului. Preoţii sacrificatori erau călăuzele care îndrumau tot ce era legat de acest domeniu.

Influenţele care veneau de la fiinţele semisupraumane aveau un alt caracter; acestea nu atinseseră un grad de evoluţie care să le fi permis să primească în deplină puritate revelaţiile lumii spirituale. În imaginile sufleteşti suscitate de impresile venite din lumea spirituală apăreau şi influenţe venind din lumea terestră. Fiinţele cu adevărat supraumane, în sensul deplin al cuvântului, nu resimţeau nici un fel de plăcere sau durere din tot ce venea din lumea sensibilă, exterioară. Ele erau dăruite revelaţiilor primite de la entităţile spirituale. Înţelepciunea se revărsa asupra lor aşa cum lumina învăluia fiinţele sensibile; voinţa lor era străină de orice activiate care nu se orânduia în sensul acestei înţelepciuni. Iar această activitate le procura cea mai mare plăcere. Fiinţa lor era alcătuită din întelepciune, din voinţă şi din acţiune. Situaţia era cu totul diferită la fiinţele de natură semisupraumană. Ele simţeau nevoia de a primi impulsuri din afară şi aveau un sentiment de plăcere când dorinţa le era satisfăcută şi de neplăcere în cazul contrar. Acest aspect le deosebea de fiinţele cu natură supraumană, pentru care impresiile exterioare nu reprezentau nimic altceva decât o confirmare a revelaţiilor primite din lumea spirituală. Când îşi îndreptau privirea spre lumea exterioară, nu primeau decât oglindirea a ceea ce primiseră deja din spirit. Prin impresiile obţinute din lumea exterioară fiinţele semisupraumane învăţau ceva nou pentru ele şi din această cauză au putut deveni conducători ai oamenilor în acea perioadă când simplele imagini care apăreau în sufletul acestora se transformau în copii, în reprezentări ale obiectelor exterioare. Această situaţie a intervenit în momentul când o parte din forţa de reproducere a omului s-a repliat spre interior, când s-au dezvoltat fiinţe înzestrate cu creier. Cu ajutorul creierului s-a dezvoltat la om facultatea de a transforma în reprezentări impresiile exterioare.

Trebuie să spunem, aşadar, că fiinţele semisupraumane au determinat fiinţa umană să-şi îndrepte viaţa interioară spre lumea exierioară a simţurilor. Omul nu avea îngăduinţa ca imaginile sale sufleteşti să fie supuse direct influenţelor pur spirituale. El primise din partea fiinţelor supraumane facultatea de a se reproduce, sub o formă instinctuală. Dacă nu ar fi intervenit acţiunea fiinţelor semisupraumane, omul ar fi trebuit, din punct de vedere spiritual, să se mulţumească cu un fel de existenţă asemănătoare visului. Dar, datorită influenţei acelor fiinţe semisupraumane, imaginile din sufletul său au fost dirijate spre lumea exterioară sensibilă. El a devenit astfel o fiinţă conştientă de sine în lumea sensibilă. Prin aceasta s-a obţinut ca omul să se dirijeze conştient în acţiunile sale, în legătură cu percepţiile pe care le avea din lumea sensibilă. Anterior, el acţiona împins de un fel de instinct, era influenţat atât de lumea exterioară înconjurătoare, cât şi de forţele venind de la individualiţăţi superioare. Acum, el începe să-şi urmeze propriile impulsuri, incitaţii şi seducţii pe care i le provocau reprezentările sale. Este momentul hotărâtor când apare în lume liberul arbitru. Este începutul „Binelui şi al Răului“.

Înainte de a păşi mai departe în această direcţie, este necesar să aducem unele precizări în legătură cu mediul înconjurător în care trăia fiinţa umană pe Pământ. Omul era înconjurat de animale care, în felul lor, se găseau pe aceeaşi treaptă de evoluţie ca şi el. Dacă luăm ca element de referinţă concepte actuale, acele animale pot fi considerate în categoria reptilelor. În afara acestora mai existau însă şi forme inferioare ale regnului animal. Dar exista o diferenţă esenţială între oameni şi animale. Datorită corpului său plastic, omul nu putea trăi decât în zone ale Pământului care nu ajunseseră la forma materială cea mai grosieră. În aceste zone, omul era înconjurat de specii animale care, la rândul lor, aveau un corp la fel de maleabil. În alte zone ale Pământului trăiau însă animale cu un corp mai densificat; acestea atinseseră deja stadiul de unisexualitate şi îşi dezvoltaseră organele de simţ. Vom avea ocazia să arătăm, mai departe, de unde proveneau acest specii de animale. Ele nu mai puteau evolua în continuare, deoarece corpul lor căpătase în mod prematur o structură materială prea densă. Unele din aceste specii au dispărut în decursul vremi, dar altele au continuat să evolueze în felul lor, până la forme pe care le au în prezent. Prin faptul că omul rămăsese în zone convenabile structurii lui fizice de atunci, a putut să evolueze spre forme superioare. Corpul său, rămas atât de plastic şi suplu, i-a permis să producă din sine organele care puteau fi fecundate de spirit. S-a ajuns astfel la stadiul în care corpul său fizic a putut trece într-o materialitate mai densificată, putând servi drept înveliş protector pentru organele spirituale mai delicate. – Dar nu toţi oamenii ajunseseră la acest stadiu de evoluţie a corpului fizic. Doar puţine corpuri erau evoluate. Ele au fost mai întâi însufleţite de spirit, celelalte, nu. Dacă şi acestea ar fi fost pătrunse de spirit, acesta s-ar fi dezvoltat totuşi insuficient, tocmai din cauza faptului că organele lor interne erau imperfecte. Este motivul pentru care, într-o primă fază, aceste fiinţe umane au fost nevoite să-şi continue dezvoltarea în lipsa spiritului. O a treia specie evoluase până la un nivel care îngăduia numai slabe influenţe ale spiritului asupra sa. Acest grup se situa evolutiv între celelalte două. Activitatea sa spirituală era încă într-o stare confuză şi, de aceea, aceste fiinţe au trebuit să fie călăuzite de forţe spirituale superioare. În afara acestor trei tipură reprezentative, mai exista gama posibilă de tipuri intermediare şi tranzitorii.

În această situaţie, a continua evoluţia era posibil numai dacă o parte din fiinţele umane o făcea în detrimentul alteia. Mai întâi au fost sacrificate acele specimene lipsite complet de spirit. O încrucişare cu aceste specimene în vederea procreării ar fi făcut să decadă la nivelul lor fiinţe mai evoluate. Pentru acest motiv, toii cei care primiseră influenţa spiritului au fost separaţi de ceilalţi, care s-au cufundat, la rândul lor, din ce in ce rnai mult, în starea de animalitate. Alături de om, apar, ca urmare a acestui fapt, animale care i se asemănau. Pentru a urca mai sus pe scara evoluţiei, omul, ca să spunem aşa, a lăsat în urma sa o parte din confraţii săi. Procesul nu se termină, însă, aici. Chiar şi în cadrul grupului de oameni înzestraţi cu viaţă spirituală confuză, existau unii mai avansaţi şi care nu puteau să progreseze decât dacă, în comunitatea din care făceau parte, se lăsau îndrumaţi de aliţi situaţi pe o treaptă mai inaltă şi, datorită acestui fapt, se separau de cei rămaşi pe treapta unei vieţi spirituale mai puţin dezvoltate. Era o condiţie ce trebuia neapărat îndeplinită pentru a se putea obţine corpuri capabile să primească spiritul uman în plenitudinea sa. Numai după un anumit timp dezvoltarea fizică a atins nivelul optim la care acest proces complex a putut să ajungă la o stare de echilibru, astfel încât numai ceea ce s-a aflat deasupra unei anumite limite s-a putut menţine în sfera umanului. Între timp, condiţiile de viaţă pe Pământ s-au modificat în aşa fel, încât orice nouă separare ar fi dus nu la fiinţe apropiate de regnul animal, ci chiar la creaturi inapte pentru viaţă. Ceea ce fusese împins spre animalitate a dispărut sau continuă să existe în diverse forme de animale superioare. Ele corespund unor fiinţe care s-au oprit la un nivel inferior al evoluţiei umane. Numai că nu au păstrat forma pe care o avuseseră în momentul sepărării, ci au decăzut de la un nivel superior la unul inferior. În această categorie sunt maimuţele, fiinţe umane rămase în urmă, într-o epocă mult anterioară. La vremea aceea, omul era o fiinţă mult mai puţin evoluată decât este în prezent, în schimb maimuţele erau atunci mai evoluate decât acum. – Fiinţele care s-au menţinut în sfera umanului au trecut printr-un proces asemănător, însă în cadrul acestei umanităţi. Anumite populaţii sălbatice de astăzi sunt formate din descendenţi ai formelor umane odinioară destul de evoluate, dar acum degenerate. Aceste fiinţe nu au decăzut până la nivelul de animalitate, ci numai până la stadiul de sălbăticie.

Ceea ce este nemuritor în om este spiritul. Am arătat în ce moment a pătruns spiritul în om. Înainte de acest moment, el aparţinea unor alte regiuni şi nu s-a putut uni cu corpul uman înainte ca acesta să fi atins un anumit grad din evoluţia sa. Cât timp nu vom sesiza modul cum s-a realizat această unire, nu vom putea înţelege semnificaţia fenomenului naşterii şi al morţii şi nici nu vom cunoaşte esenţa spiritului etern.