Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA OCULTĂ

GA 13


FIINŢA UMANǍ


În abordarea omului din punctul de vedere al cunoaşterii suprasesibile se manifestă ceea ce este caracteristic, în general, acestui mod de cunoaştere. El se bazează pe recunoaşterea „tainei evidente“ în entitatea umană proprie. Pentru simţuri şi pentru raţiunea ce se bazează pe acestea este accesibilă numai o parte din ceea ce cuprinde cunoaşterea suprasensibilă a entităţii umane, şi anume corpul fizic. Pentru a lumina noţiunea de corp fizic trebuie să ne îndreptărn atenţia asupra fenomenului care acoperă ca o mare enigmă orice observare a vieţii: asupra morţii şi, în legătură cu aceasta, asupra regnului mineral care poartă întotdeauna în sine moartea. Prin aceasta facem referire la fapte a căror explicaţie este posibilă numai prin cunoaştere suprasensibilă şi cărora trebuie să le dedicăm o parte importantă a acestei scrieri. Aici însă trebuie să dăm pentru început numai unele reprezentări orientative.

În cadrul lumii manifestate, corpul uman fizic este partea din om în care acesta este la fel cu lumea minerală. Dimpotrivă, ceea ce deosebeşte pe om de mineral nu poate să fie socotit corp fizic. Pentru o observare lipsită de prejudecăţi este important înainte de orice faptul că ceea ce rămâne din entitatea umană atunci când survine moartea este de aceeaşi natură cu lumea minerală. Ne putem referi la cadavru ca la acea parte din om care, după moarte, este supus unor procese care se găsesc în regnul lumii minerale. Se poate afirma în mod categoric faptul că în acest mădular al entităţii umane, în cadavru, sunt active aceleaşi forţe şi substanţe ca în domeniul mineral; dar, nu mai puţin, trebuie subliniat că o dată cu moartea începe pentru acest corp fizic şi descompunerea. Este justificat şi să spunem: Cu siguranţă, în corpul uman fizic sunt active aceleaşi substanţe şi forţe ca în mineral, dar activitatea lor este supusă în timpul vieţii unei puteri superioare. Ele acţionează ca în lumea minerală abia atunci când trupul a intrat în moarte. Atunci ele apar aşa cum trebuie să existe în entitatea lor proprie, şi anume ca agenţi de desfiinţare a formei corpului fizic.

Astfel, în om trebuie separat net ceea ce este manifestat de ceea ce este ascuns. Căci în timpul vieţii ceva ascuns trebuie să ducă o luptă continuă împotriva substanţelor şi forţelor regnului mineral din corpul fizic. Dacă această luptă încetează, apare activitatea minerală. – Cu aceasta am ajuns la punctul în care trebuie să intervină ştiinţa suprasensibilului. Ea trebuie să caute ceea ce poartă lupta amintită, adică tocmai ceea ce este ascuns observării senzoriale; ceea ce este accesibil numai pentru observarea suprasensibilă. Despre modul în care se ajunge ca acest lucru „ascuns“ să-i devină omului la fel de evident ca fenomenele sensibile pentru ochi vom vorbi într-o altă parte a acestei scrieri. Aici trebuie însă să descriem ceea ce se dezvăluie observării suprasensibile.

S-a mai spus că pentru om comunicările privind calea pe care se poate ajunge la vederea superioară pot fi importante numai atunci când el s-a familiarizat mai întâi, prin simplă povestire, cu ceea ce dezvăluie cercetarea suprasensibilă. Căci în acest domeniu se poate înţelege şi ceea ce încă nu poate fi observat. Calea cea bună pentru a ajunge la clarvedere este cea care pleacă de la înţelegere.

Chiar dacă acel lucru ascuns care conduce în corpul fizic lupta împotriva degradării poate fi observat numai prin clarvedere, el apare la suprafaţă şi pentru forţa de judecată care se limitează la ceea ce este manifest. Aceste activităţi se exprimă în forma în care în timpul vieţii sunt interconectate substanţele şi forţele corpului fizic. Această formă dispare treptat şi corpul fizic devine o parte a lumii minerale după ce s-a instalat moartea. Vederea suprasensibilă poate însă observa ca mădular independent al entităţii umane ceea ce împiedică în timpul vieţii substanţele şi forţele fizice de a-şi urma căile proprii care conduc la desfiinţarea corpului fizic. Să numim acest mădular independent „corpul eteric“ sau „corpul vieţii“. Pentru a evita de la început infiltrarea unor înţelegeri greşite, trebuie să luăm în considerare două aspecte legate de aceste denumiri ale unui al dolea mădular al entităţii umane. Cuvântul „eter“ se foloseşte aici în alt sens decât cel din fizica actuală. Aceasta înţelege prin eter mediul în care se propagă lumina. Aici însă cuvântul eter trebuie limitat în sensul care rezultă din cele expuse mai sus. El trebuie să fie folosit pentru ceea ce este accesibil vederii superioare şi care nu se lasă recunoscut pentru observarea senzorială decât prin efectele sale, şi anume prin aceea că el poate da o anumită formă sau contur substanţelor şi forţelor minerale prezente în corpul fizic. Nici cuvântul „corp“ nu trebuie înţeles în mod eronat. În denumirea lucrurilor superioare ale existenţei trebuie folosite cuvintele limbii obişnuite. Iar acestea exprimă pentru observarea senzorială numai ceea ce este sensibil. În sensul senzorial, „corpul eteric“ nu este nimic corporal, oricât de subtil am putea să ne reprezentăm acest lucru*.

* Autorul acestei cărţi a expus în Teosofia sa faptul că prin denumirile „corp eteric“, „corp al vieţii“ nu se poate înlocui pur şi simlu concepţia veche despre „forţa vitală“, depăşită prin evoluţia ştiinţei naturii.

Vorbind despre domeniul suprasensibilului ajungem la menţionarea acestui „corp eteric“ sau „corp al vieţii“; atingem astfel punctul în care trebuie să facem faţă opoziţiei unor păreri contemporane. În vremea noastră, evoluţia spiritului uman a condus la situaţia în care a vorbi despre un astfel de mădular al entităţii umane trebuie privit ca ceva neştiinţific. Modul de reprezentare materialist a ajuns la ideea că în corpul viu nu se poate vedea nimic altceva decât o asamblare a unor substanţe şi forţe, aşa cum se găsesc şi în corpul neviu, adică în mineral. Singura deosebire ar fi că asamblarea în cazul viului ar fi mai complicată decât în cazul neviului. Şi în ştiinţa curentă până nu de mult existau păreri diferite. Cine urmăreste scrierile unor oameni de ştiinţă serioşi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se lămureşte că atunci unii adevăraţi „cercetători ai naturii“ erau conştienţi că în corpul viu mai există şi altceva decât în mineralul neviu. S-a vorbit despre o „forţă vitală“. De fapt, această „forţă vitală“ nu este reprezentată în modul prezentat mai sus prin denumirea de „corp al vieţii“, dar la baza reprezentării respective există totuşi presimţirea că aşa ceva ar exista. Această „forţă vitală“ era imaginată ca fiind ceva ce se adaugă substanţelor şi forţelor fizice în mod asemănător cu forţa magnetică care se leagă cu fierul pur din magnet. Apoi a venit timpul în care această „forţă vitală“ a fost elimintă dintre achiziţiile ştiinţei. Se dorea rezolvarea tuturor problemelor cu simplele cauzalităţi fizice şi chimice. În prezent, la unii gânditori ai ştiinţei naturii s-a produs în această privinţă un reviriment. Se admite, de pe anumite poziţii, că acceptarea a ceva asemănător „forţei vitale“ nu ar fi chiar total absurdă. Totuşi, un asemenea „om de ştiinţă“ care coboară la o astfel de idee nu ar vrea să aibă nici o legătură cu concepţia prezentată aici cu privire la „corpul vieţii“. Dacă am vrea să facem o discuţie pe baza unei astfel de concepţii plecând de la punctul de vedere al cunoaşterii suprasensibile, nu am ajunge, de regulă, la nimic concludent. Problema acestei cunoaşteri va fi să recunoască realitatea că modul de reprezentare materialist este un fenomen însoţitor necesar al marelui progres al ştiinţei naturii din vremea noastră. Acest progres se bazează pe o extraordinară rafinare a mijloacelor de observare senzorială. Se află în esenţa omului faptul că în cadrul unei evoluţii el aduce de fiecare dată la un anumit grad de perfecţiune unele capacităţi izolate pe seama altora. Observarea senzorială precisă, care a fost dezvoltată în măsură atât de mare de către ştiinţa naturii, trebuia să estompeze grija pentru acele facultăţi umane care conduc în „lumile ascunse“. Dar ajungem din nou la o vreme în care această grijă devine necesară. Dar ceea ce este ascuns nu se recunoaşte prin combaterea raţionamentelor care rezultă din contestarea chiar cu o consecvenţă perfect logică, ci prin faptul că se expune acest ascuns în lumina corectă. Atunci el va fi recunoscut de cei pentru care „a venit timpul“.

Aceste lucruri trebuiau spuse aici, pentru a nu se accepta premisa necunoaşterii punctelor de vedere ale ştiinţei naturii atunci când vorbim de un „corp eteric“, care în anumite cercuri este considerat ca ceva cu totul fantastic.

Aşadar, acest corp eteric este un al doilea mădular component al entităţii umane. Pentru cunoaşterea suprasensibilă, acesta are un grad de realitate superior celui al corpului fizic. Abia în părţile următoare ale acestei lucrări vom putea face o descriere a felului cum îl vede cunoaşterea suprasensibilă, atunci când va deveni evident în ce sens trebuie privite astfel de descrieri. În mod provizoriu, este suficient dacă spunem că acest corp eteric pătrunde tot corpul fizic şi că trebuie considerat ca un fel de arhitect al acestuia. Toate organele sunt menţinute în forma lor prin curenţii şi mişcările corpului eteric [1]. La baza inimii fizice se află o „inimă eterică“, la baza creierului fizic un „creier eteric“ etc. În sine, corpul eteric este structurat ca cel fizic, dar mai complicat, iar în el totul se află într-o curgere vie încrucişată, în timp ce în corpul fizic sunt prezente părţi separate.

Omul are acest corp eteric în comun cu plantele, după cum corpul fizic îl are în comun cu lumea minerală. Orice are viaţă are şi un corp eteric propriu.

De la corpul eteric, contemplarea suprasensibilă urcă la un alt mădular al entităţii umane. Pentru formarea unei reprezentări a acestui mădular ea face trimitere la fenomenul somnului, aşa cum în cazul corpului eteric făcea trimitere la moarte. Orice activitate umană se bazează pe activitatea din starea de veghe, în măsura în care se ia în considerare ceea ce este manifestat. Această activitate este însă posibilă numai dacă omul îşi procură din starea de somn, în mod mereu înnoit, întărirea forţelor sale epuizate. Acţionarea şi gândirea dispar în somn, orice suferinţă, orice plăcere dispar pentru viaţa conştientă. La trezirea omului din lipsa de conştienţă a somnului, forţele conştiente apar la suprafaţă ca din fântâni ascunse, tainice. Aceeaşi conştienţă este cea care la adormire se cufundă în adâncurile întunecate şi cea care urcă din nou la trezire. Ceea ce trezeşte mereu viaţa din starea de inconştienţă este, în sensul cunoaşterii suprasensibile, cel de al treilea mădular al entităţii umane. Îl putem numi „corpul astral“. Aşa cum corpul fizic nu-şi poate menţine forma prin substanţele şi forţele minerale, ci pentru acestă menţinere el trebuie să fie străbătut de corpul eteric, tot astfel forţele corpului eteric nu se pot strălumina ele însele cu lumina conştienţei. Un corp eteric lăsat în voia lui ar trebui să se găsească permanent în starea de somn. Se poate spune şi că ar putea întreţine în corpul fizic numai o existenţă vegetală. Un corp eteric treaz este străluminat de un corp astral. Pentru observarea cu ajutorul simţurilor acţiunea corpului astral dispare când omul se afundă în somn. Pentru observaţia suprasensibilă el mai rămâne prezent; numai că apare separat de corpul eteric sau îndepărtat din acesta. Observaţia sensibilă nu are a face cu corpul astral, ci numai cu efectele sale în manifestare. Şi astfel de efecte nu sunt prezente nemijlocit în timpul somnului. În acelaşi sens în care omul are în comun corpul său fizic cu mineralele şi corpul său eteric cu plantele, în ceea ce priveşte corpul său astral el este de aceeaşi natură cu animalele. Plantele se află într-o permanentă stare de somn. Cine nu judecă cu exactitate aceste probleme poate cădea uşor pradă erorii de a atribui un fel de conştienţă şi plantelor, aşa cum o au animalele şi omul în starea de veghe. Dar acest lucru nu este posibil decât dacă îţi faci o reprezentare neclară despre conştienţă. Atunci se spune că, dacă exerciţi asupra plantei o excitaţie exterioară, ea ar realiza anumite mişcări ca şi animalul. Se vorbeşte de sensibilitatea anumitor plante, care, de exemplu, îşi strâng frunzele când asupra lor acţionează anumite forţe exterioare. Totusi, faptul că o fiinţă manifestă la o acţiune o anumită reacţie nu este o caracteristică a conştienţei, ci a faptului că fiinţa trăieşte în interiorul ei ceva care se adaugă ca ceva nou simplei reacţii. Altfel s-ar putea vorbi de conştienţă şi în cazul în care o bucată de fier se dilată sub influenţa căldurii. Conştienţa ar fi prezentă numai când fiinţa ar trăi sub influenţa căldurii o durere interioară.

Al patrulea mădular al entităţii sale, pe care cunoaşterea suprasensibilă trebuie să-l atribuie omului, el nu-l mai are în comun cu lumea sa ambientală manifestată. Este ceea ce-l deosebeste de celelalte fiinţe vii, ceea ce îi conferă poziţia de cunună a creaţiei ce-i aparţine în primul rând lui. Cunoaşterea suprasensibilă formează o reprezentare a acestui mădular nou al entităţii umane, prin specificarea faptului că şi în cadrul trăirilor treze mai există o deosebire esenţială. Această deosebire se evidenţiază imediat, dacă omul îşi îndreaptă atenţia asupra faptului că în starea de veghe, pe de o parte, se află permanent în centrul unor trăiri care trebuie să vină şi să treacă, iar, pe de altă parte, că el are şi trăiri la care nu se întâmplă aceasta. Acest lucru iese cu deosebită pregnanţă în evidenţă dacă se compară trăirile omului cu cele ale animalelor. Animalul trăieşte influenţele lumii înconjurătoare şi devine conştient de foame şi de sete, sub influenta căldurii şi a frigului, a durerii sau a plăcerii, sub influenţa unor procese ale corpului său care se desfăşoară cu regularitate. Viaţa omului nu se epuizează prin astfel de trăiri. El poate dezvolta pofte, dorinţe care depăşesc aceste limite. La animal s-ar putea verifica de fiecare dată, dacă ar exista posibilitatea de a merge suficient de departe, unde există un prilej de acţiune sau de simţire, în afara sau în interiorul corpului. La om nu este cazul. El poate genera dorinţe şi pofte a căror geneză nu este nici în interiorul nici în exteriorul trupului. Tuturor aspectelor care se înscriu în acest domeniu trebuie să le recunoaştem o sursă specială, pe care, în sensul ştiinţei suprasensibilului, o putem vedea în „eul“ omului. Din această cauză putem să ne referim la „eu“ ca la al patrulea mădular al entităţii umane. Dacă ar fi lăsat în voia lui, în corpul astral ar apărea plăcerea şi durerea, senzaţiile de foame şi de sete; ceea ce nu ar apărea ar fi sentimentul că în toate acestea există ceva care rămâne. Nu numim aici „eu“ ceea ce rămâne ca atare, ci ceea ce trăieşte acest lucru care rămâne. În acest domeniu, noţiunile trebuie înţelese foarte precis, pentru a se evita orice fel de interpretări greşite. Cu conştientizarea a ceva durabil, remanent în succesiunea trăirilor interioare încep zorile „sentimentului eului“. Nu faptul că o fiinţă resimte, de exemplu, foamea, îi poate da un sentiment al eului. Starea de foame se instalează atunci când prilejurile reînnoite pentru foame se impun fiinţei în cauză. El se repede atunci la hrană tocmai pentru că aceste prilejuri sunt prezente. Sentimentul eului survine abia când nu numai aceste prilejuri mână spre hrană, ci când la o săturare anterioară a luat naştere o plăcere şi a rămas conştienţa acestei plăceri, astfel încât nu numai trăirea actuală a foamei, ci şi trecutul plăcerii îl mână pe om spre aliment. Aşa cum se descompune corpul fizic când corpul eteric nu-l mai menţine, aşa cum corpul eteric cade în inconştienţă când nu este străluminat de corpul astral, tot aşa şi corpul astral ar trebui să lase ceea ce este trecut să se afunde în uitare, dacă acesta nu ar fi salvat de eu în actualitate. Ceea ce pentru corpul fizic este moartea, pentru corpul eteric somnul, este pentru corpul astral uitarea. Se poate spune şi că viaţa este proprie corpului eteric, conştienţa corpului astral, iar amintirea eului.[Obs.1]

Mai uşor decât a cădea în eroarea de a-i atribui plantei o conştienţă, se poate cădea în aceea de a vorbi despre amintire la animal. Este uşor să ne gândirn la amintire când câinele îşi recunoaşte stăpânul pe care poate nu l-a văzut de un timp destul de îndelungat. În realitate, totuşi, o astfel de recunoaştere nu se bazează pe amintire, ci pe cu totul altceva. Câinele simte o anumită atracţie faţă de stăpânul său. Aceasta pleacă de la entitatea celui din urmnă. Această entitate îi face plăcere câinelui atunci când stăpânul este prezent. Şi prezenţa stăpânului este un prilej de reînnoire a plăcerii. Amintire însă nu există decât atunci când o fiinţă resimte nu numai trăirile prezente, ci când păstrează pe cele trecute. S-ar putea chiar accepta această realitate şi a cădea totuşi în eroarea de a crede că animalul are totuşi amintiri. S-ar putea spune: El este mâhnit când stăpânul său îl părăseşte, aşadar îi rămâne amintirea lui. Prin convieţuirea cu stăpânul, pentru câine prezenţa acestuia devine necesitate şi din această cauză el resimte absenta lui în mod asemănător cu felul în care simte foamea. Cine nu face asemenea deosebiri nu va înţelege în mod clar relaţiile reale cu viaţa.

Datorită anumitor prejudecăţi, se va obiecta acestei expuneri că, totuşi, nu se poate şti dacă la animal există sau nu ceva asemănător amintirii umane. Această obiectie se datorează numai observaţiei spontane, neinstruite. Cine poate observa însă cu adevărat, conform cu semnificaţia lucrurilor, cum se comportă animalul în legătură cu trăirile sale, observă deosebirea dintre acest comportarnent şi cel al omului. Şi el se lămureşte că animalul se comportă în mod corespunzător cu absenţa amintirii. Pentru observaţia suprasensibilă acest lucru este în mod incontestabil clar. Totuşi, ceea ce ajunge nemijlocit la conştienţă în cazul observaţiei suprasensibile poate fi recunoscut şi prin percepţia senzorială şi datorită pătrunderii acesteia cu gândire, datorită efectelor sale în acest domeniu. Când se spune că omul ştie despre amintirea sa printr-o observare sufletească interioară, pe care totuşi nu ar putea-o face la animal, o astfel de afirmaţie are la bază o eroare fatală. Ceea ce are a-şi spune omul despre capacitatea sa de amintire, el nu poate s-o preia de la observarea sufletească interioară, ci numai de la ceea ce trăişte în atitudinea sau comportarea sa faţă de obiectele şi procesele lumii exterioare. El realizează aceste trăiri cu sine însuşi şi cu un alt om sau chiar cu alte animale într-un mod absolut identic. Este numai o aparenţă care-l orbeşte pe om, atunci când el crede că ar aprecia prezenţa amintirii numai prin observare interioară. Forţa care se află la baza amintirii poate fi numită interioară; părerea în legătură cu această forţă se obţine chiar şi pentru propria persoană prin privirea asupra legăturii vieţii cu lumea exterioară. Iar această legătură poate fi apreciată la fel, atât cu privire la propria persoană cât şi la animal. Referitor la astfel de lucruri, psihologia noastră curentă suferă datorită reprezentărilor sale total neinstruite, inprecise şi în mare măsură eronate datorită greşelilor de observare.

Pentru eu, amintire şi uitare înseamnă ceva întru totul asemănător cu starea de veghe şi cea de somn pentru corpul astral. Aşa cum somnul face să dispară grijile şi supărările zilei, tot astfel uitarea întinde un văl peste experienţele rele ale vieţii şi prin aceasta stinge o parte a trecutului. Aşa cum somnul este necesar pentru a fortifica forţele de viaţă epuizate, omul trebuie să şteargă anumite părţi ale trecutului său din amintire dacă trebuie să facă faţă liber şi neîngrădit de prejudecăţi unor trăiri noi. Dar tocmai prin uitare îi creşte forţa pentru conştientizarea noului. Gândiţi-vă la fapte ca învăţarea scrisului. Toate detaliile pe care copilul trebuie să le parcurgă trăindu-le, pentru a învăţa să scrie, se uită. Ceea ce rămâne este facultatea de a scrie. Cum ar putea scrie omul, dacă de fiecare dată când pune peniţa pe hârtie i-ar urca în suflet, ca amintiri, toate trăirile etapelor ce au trebuit să fie parcurse la învătarea scrisului.

Amintirea are mai multe trepte. Cea mai simplă formă a amintirii este când omul percepe un obiect şi când, întorcându-se apoi de la obiect, el poate retrezi reprezentarea acestuia. Această reprezentare omul şi-a format-o în timpul în care percepea obiectul. S-a derulat aici un proces între corpul astral şi eu. Corpul astral a făcut conştientă impresia exterioară a obiectului. Totuşi, conştientizarea obiectului nu ar dura decât atât timp cât acesta este prezent, dacă eul nu ar prelua în sine informaţia şi nu ar transforma-o în proprietatea sa. Aici, în acest punct, vederea suprasensibilă separă corporalul de sufletesc. Se vorbeşte de corp astral atât timp cât se are în vedere naşterea conştienţei despre un obiect prezent. Ceea ce dă însă durată informaţiei este numit suflet. Din cele spuse se vede însă cât de strâns legat de corpul astral este, în om, acea parte a sufletului care conferă durată informaţiei conştientizate. Ambele sunt într-o oarecare măsură reunite într-un mădular al entităţii umane. Din această cauză şi această uniune poate fi numită corp astral. Dacă se doreşte o denumire precisă, se poate vorbi despre corpul astral numindu-l corp sufletesc şi despre suflet, în măsura în care este unit cu acesta, numindu-l suflet al senzaţiei.

Eul urcă la o treaptă superioară a entităţii sale când îşi dirijează activitatea asupra a ceea ce a transformat conştientizarea obiectelor în proprietate a sa. Aceasta este activitatea prin care eul se degajează tot mai mult de obiectele percepţiei pentru a lucra în propria sa proprietate. Partea de suflet căreia îi revine aceasta poate fi numită sufletul raţiunii. Atât sufletului senzaţiei cât şi sufletului raţiunii le este propriu faptul că lucrează cu ceea ce ele obţin de la obiectele percepute prin simţuri şi a căror amintire o păstrează. Aici sufletul este cu totul dăruit către ceea ce pentru el este un exterior. Tot din exterior a primit şi ceea ce, prin amintire, el devine proprietatea sa. Dar sufletul poate trece dincolo de toate acestea. El nu este numai suflet al senzaţiei şi suflet al raţiunii. Vederea suprasensibilă poate forma cel mai uşor o reprezentare a acestei treceri dincolo de limitele menţionate dacă se referă la un fapt simplu, care trebuie însă apreciat în semnificaţia lui cuprinzătoare. Este vorba despre faptul că în tot cuprinsul limbii există un singur nume care potrivit esenţei sale se deosebeşte de toate celelalte nume. Acesta este numele „eu“. Oricare alt nume poate fi atribuit de oricare om obiectului sau fiinţei corespunzătoare. „Eu“ ca denumire a unei fiinţe are un sens numai dacă această fiinţă îşi atribuie singură această desemnare. Niciodată la urechea unui om nu poate veni din afară desemnarea „eu“ ca fiind denumirea sa; numai fiinţa însăşi o poate folosi pentru sine. „Eu sunt un eu numai pentru mine; pentru oricine altcineva eu sunt un tu; şi oricine altcineva este pentru mine un tu“. Acest fapt este expresia exterioară a unui adevăr de o adâncă importanţă. Fiinţa propriu-zisă a eului este independentă de orice lucru exterior; din această cauză numele său nu poate fi dat nici unui lucru exterior. Acele confesiuni religioase care şi-au păstrat în mod conştient legătura cu vederea suprasensibilă numesc desemnarea „eu“, „numele inexprimabil al lui Dumnezeu“. Căci atunci când se foloseşte această expresie se face trimitere tocmai la ceea ce am spus mai sus. Nimic exterior nu are acces la acea parte a sufletului uman pe care o focalizăm acum. Aici se află „sfinţenia ascunsă“ a sufletului. Numai o fiinţă al cărei suflet este de acelaşi fel poate avea acces aici. „Dumnezeul, care locuieşte în om, vorbeşte atunci când sufletul se recunoaste ca eu“. Asa cum sufletul senzaţiei şi sufletul raţiunii trăiesc în lumea exterioară, tot aşa şi un al treilea mădular al sufletului se afundă în divinitate, atunci când el ajunge la această conştientizare sau percepţie de sine.

Poate lua naştere uşor o înţelegere greşită a acestor lucruri dacă s-ar considera că astfel de concepţii ar declara eul şi pe Dumnezeu ca fiind acelaşi lucru. Dar ele nu afirmă că eul ar fi Dumnezeu, ci numai că eul ar fi de aceeasi natură şi fiinţă cu divinitatea. Oare afirmă cineva că picătura de apă preluată din mare ar fi marea atunci când spune: Picătura este de aceeaşi esenţă sau substanţă cu marea? Dacă se doreste cu tot dinadinsul să se utilizeze o comparaţie, se poate spune: Ca raportul dintre picătură şi mare este şi raportul dintre eu şi divinitate. Omul poate găsi în sine ceva divin pentru că fiinţa sa primordială este preluată din divinitate. În felul acesta, omul atinge prin acest al treilea mădular sufletesc cunoaştere interioară despre sine aşa cum prin corpul astral el obţine o cunoaştere a lumii exterioare. Din această cauză ştiinţa ocultă numeşte acest al treilea mădular al sufletului şi sufletul conştienţei. Şi, în sensul ei, sufletescul este alcătuit din trei mădulare: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei, aşa cum şi corporalul este alcătuit din trei mădulare, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral.

Greşeli de observare psihologică asemănătoare celor pe care le-am discutat deja privitor la aprecierea capacităţii de a-şi aminti fac dificilă şi înţelegerea corectă a entităţii „eu“. Unele aspecte despre care se crede că sunt înţelese şi că ar anula cele spuse mai sus în această privinţă sunt de fapt o confirmare a acestora. Un astfel de caz îl reprezintă observaţiile făcute de Eduard von Hartmann [3] la pagina 55 şi următoarele ale cărţii sale Compendiu al psihologiei, privitor la eu: „În primul rând conştienţa de sine este mai veche decât cuvântul eu. Pronumele personale sunt un produs relativ târziu al dezvoltării limbii şi au pentru vorbire numai valoarea unor prescurtări. Cuvântul «eu» este un înlocuitor mai scurt pentru numele propriu al vorbitorului, dar un înlocuitor de care orice vorbitor are nevoie pentru sine, indiferent de numele cu care îl desemnează ceilalţi. Constienţa de sine se poate dezvolta foarte mult la animale şi la oamenii surdo-muţi instruiţi, fără a se lega de un nume propriu. Conştientizarea numelui propriu poate înlocui complet lipsa folosirii particulei eu. Înţelegerea acestui fapt suprimă nimbul magic cu care mulţi învăluie cuvinţelul eu; acesta nu poate adăuga absolut nimic noţiunii de conştienţă de sine, ci îşi primeşte întregul conţinut numai de la aceasta“. Cu astfel de păreri putem fi perfect de acord; de asemenea, şi cu aceea că nu i se poate acorda cuvinţelului eu nici un nimb magic, care nu face decât să tulbure concepţia prudentă despre această problemă. Dar pentru esenţa unui lucru nu este hotărâtor cum se ajunge treptat la aplicarea denumirii verbale a acelui lucru. Tocmai despre aceasta este vorba, că entitatea adevărată a eului este în conştienţa de sine „mai veche decât cuvântul eu“. Şi mai este vorba şi despre aceea că omul este obligat să folosească acest cuvinţel, înzestrat cu toate caracteristicile care sunt numai ale lui, pentru ceea ce el trăieşte în mod diferit în interacţiunile sale cu lumea exterioară decât le poate trăi animalul. Pe cât de puţin se poate afla despre esenţa triunghiului prin faptul că se arată cum s-a format cuvântul „triunghi“, tot pe atât de puţin hotărâtor cu privire la entitatea eului este ceea ce putem şti despre cum, din alte utilizări verbale, s-a derulat în evoluţia limbii utilizarea eului.

Abia în sufletul conştienţei se dezvăluie adevărata natură a eului. Căci în timp ce în senzaţie şi raţiune sufletul se pierde în alte lucruri, ca suflet al conştienţei el îşi cuprinde propria sa entitate. Din această cauză, prin sufletul conştienţei eul nu poate fi perceput altfel decât printr-o anumită activitate interioară. Reprezentările obiectelor exterioare se formează aşa cum aceste obiecte vin şi pleacă; iar aceste reprezentări lucrează mai departe în raţiune prin propria lor forţă. Dacă însă eul trebuie să se perceapă pe sine, el nu se poate dărui pur şi simplu; el trebuie mai întâi să aducă la suprafaţă din adâncurile proprii entitatea sa pentru a avea o conştienţă despre aceasta. O dată cu perceperea eului, cu introspecţia, începe o activitate interioară a sa. Prin această activitate, percepţia eului în sufletul conştienţei are o cu totul altă semnificaţie pentru om decât observarea a tot ceea ce pătrunde până la el prin cele trei mădulare corporale şi prin celelalte două mădulare ale sufletului. Forţa care revelează eul în sufletul conştienţei este aceeaşi care se manifestă în tot restul lumii. Numai că ea nu se evidenţiază nemijlocit în trup şi în mădularele inferioare ale sufletului, ci se revelează treptat în efectele pe care le produce. Revelaţia cea mai joasă este cea prin corpul fizic; apoi se continuă treptat în sus la ceea ce umple sufletul raţiunii. S-ar putea spune că o dată cu urcarea fiecărei trepte cade unul din vălurile cu care este acoperit ceea ce este ascuns. În ceea ce umple sufletul raţiunii, acest ascuns apare lipsit de învelişuri în templul sufletesc cel mai interior. Cu toate acestea se prezintă aici numai ca o picătură din spiritualitatea care străbate totul. Dar omul trebuie să cuprindă această spiritualitate mai întâi aici. El trebuie s-o recunoască în sine însuşi; apoi o poate găsi şi în revelaţiile ei.

Ceea ce pătrunde ca o picătură în sufletul conştienţei, ştiinţa ocultă îl numeşte spirit. În felul acesta sufletul conştienţei este legat de spirit, care este ascunsul din toate revelaţiile. Când omul vrea să cuprindă spiritul în toate manifestările lui, el trebuie s-o facă la fel cum cuprinde eul în sufletul conştienţei. El trebuie să aplice această activitate care l-a condus la conştientizarea eului asupra lumii manifestate. Dar prin aceasta el se dezvoltă spre trepte superioare ale entităţii sale. El adaugă lucruri noi mădularelor trupului şi sufletului. În etapa următoare el însuşi cucereşte şi ceea ce se mai află ascuns în mădularele inferioare ale sufletului său. Acest lucru se întâmplă prin lucrarea sa, care pleacă din eu şi se răsfrânge asupra sufletului său. Cum este prins omul în această lucrare devine clar dacă facem comparaţia între un om încă dăruit exclusiv dorinţelor foarte joase şi aşa-numitei plăceri senzuale şi un idealist de mare nobleţe. Cel de al doilea devine din primul, dacă se sustrage anumitor înclinaţii joase şi se întoarce spre înclinaţii superioare. Plecând din eul său, el a acţionat asupra sufletului său prin aceasta, înnobilându-l, spiritualizându-l. Eul a devenit stăpân în cadrul vieţii sufleteşti. Aceasta poate merge atât de departe încât în suflet să nu-şi facă loc dorinţa, plăcerea fără ca eul să fie autoritatea care să le permită accesul. În felul acesta, întregul suflet devine o revelaţie a eului, aşa cum mai înainte nu fusese decât sufletul conştienţei. În fond, orice viaţă cuturală, orice strădanie spirituală a oamenilor constă dintr-o lucrare al cărei scop este această dominare a eului. Orice om care trăieşte în prezent este prins în această lucrare: fie că vrea sau nu, el poate avea sau nu o conştienţă despre acest fapt.

Prin această lucrare se urcă la trepte superioare ale entităţii umane. Omul dezvoltă prin ea noi mădulare ale entităţii sale. Ele se află ca ceva ascuns dincolo de ceea ce pentru el este revelaţie. Omul se poate face stăpân asupra acestui suflet nu numai prin lucrarea asupra sufletului său, plecând de la eul său, astfel încât sufletul să scoată ce este ascuns din ceea ce este manifestat, ci el poate şi extinde această lucrare. El poate să se extindă la corpul astral. Eul pune stăpânire pe acest corp astral prin faptul că se uneşte cu înţelepciunea ascunsă a acestuia. Acest corp astral cucerit, transformat de eu, poate fi numit sinea spirituală. (Asemănător cu ceea ce, sprijinindu-se pe înţelepciunea orientală, se numeşte Manas.) În sinea spirituală este dat un mădular superior al entităţii umane, care este prezent în aceasta ca un germene şi care, în cursul lucrării ei asupra sa apare tot mai mult.

Aşa cum omul îşi cucereşte corpul astral prin înaintarea sa spre forţele ascunse care se află dincolo de acesta, acelaşi lucru se întâmplă în cursul evoluţiei şi cu corpul eteric. Dar lucrarea asupra acestui corp eteric este mai intensă decât în cazul corpului astral datorită faptului că ceea ce este ascuns este prins în două învelişuri, în timp ce în cazul ultimului nu există decât un înveliş. Ne putem crea o noţiune despre deosebirea dintre lucrările efectuate asupra celor două corpuri dacă ne referim la anumite modificări care pot să apară în cursul dezvoltării sale. Să ne gândim mai întâi la felul cum se dezvoltă anumite calităţi sufleteşti ale omului când eul lucrează asupra sufletului, cum se pot transforma plăcerea şi poftele, bucuria şi durerea. Este suficient ca omul să se gândească la vremea copilăriei sale. Ce îl bucura atunci? Ce îi pricinuia suferinţă? Ce a mai învăţat faţă de ceea ce ştia în copilărie? Toate acestea sunt numai o expresie a felului în care eul a câştigat stăpânirea asupra corpului astral. Căci acesta este purtătorul plăcerii şi al suferinţei, al bucuriei şi al durerii. Să comparăm însă acest lucru cu cât de puţin se modifică în cursul dezvoltării anumite alte însuşiri ale omului, de exemplu, temperamentul său, caracteristicile mai profunde ale caracterului său etc. Un om care este în copilărie iute la mânie va păstra adeseori anumite aspecte ale acestei înclinaţii în dezvoltarea vieţii sale ulterioare. Acest lucru este atât de evident, încât există gânditori care consideră imposibilă modificarea fundamentală a caracterului omului. Ei admit că acesta ar fi ceva care se păstrează în tot cursul vieţii, care s-ar manifesta numai într-o privinţă sau în alta. O astfel de părere se datorează numai unei lacune în modul de a observa. Cine are un simţ al acestor lucruri îi este clar că şi caracterul şi temperamentul omului se transformă sub influenţa eului său. Oricum, această transformare este, în comparaţie cu modificarea calităţilor caracterizate mai înainte, o transformare lentă. Se poate folosi comparaţia potrivit căreia raportul dintre cele două feluri de transformări este ca înaintarea arătătorului de ore în raport cu înaintarea minutarului. Forţele care determină transformarea caracterului sau temperamentului aparţin domeniului ascuns al corpului eteric. Ele sunt de acelaşi fel cu forţele ce domină domeniul vieţii, aşadar cu forţele de creştere, de nutriţie şi de reproducere. Prin expunerile aflate în cartea de faţă, aceste lucruri vor fi puse în lumina corectă. Aşadar, eul nu lucrează asupra corpului astral numai atunci când omul se dăruieşte pur şi simplu plăcerii şi suferinţei, bucuriei şi durerii, ci şi atunci când se transformă particularităţile trăsăturilor sufleteşti. Tot astfel, lucrarea se extinde asupra corpului eteric când eul îşi orientează activitatea asupra unei transformări a trăsăturilor de caracter, a temperamentelor etc. [Obs.2] În această direcţie lucrează orice om, fie că este sau nu conştient de acest lucru. Impulsurile cele mai puternice care lucrează în viaţa obişnuită asupra acestei modificări sunt cele religioase. Când eul lasă să lucreze în mod repetat asupra sa imboldurile care se revarsă din religie, acestea creează în el o forţă care acţionează până în corpul eteric, pe care-l modifică la fel cum imboldurile mai slabe ale vieţii determină modificarea corpului astral. Aceste imbolduri mai slabe ale vieţii, care ajung la om prin învăţare, reflectare, înnobilarea sentimentelor etc., sunt subordonate în multe privinţe existenţei schimbătoare; sentimentele religioase însă apasă într-un mod unitar asupra oricărei gândiri, simţiri şi voinţe. Ele aruncă parcă o lumină comună, unitară asupra întregii vieţi sufleteşti. Omul gândeşte şi simte azi una, mâine alta. Spre aceasta îl conduc diferitele împrejurări ale zilei. Cel care presimte însă ceva prin simţirea sa religioasă, de orice fel ar fi ea, ceva care rezistă tuturor schimbărilor, va raporta ceea ce simte şi gândeşte azi atât la acest sentiment fundamental cât şi la trăirile de mâine ale sufletului său. Prin aceasta, crezul religios are în viaţa sufletească ceva atoatepătrunzător; influenţele sale se intensifică în cursul timpului tot mai mult pentru că acţionează într-o necontenită repetare. Datorită acestui fapt, ele capătă puterea de a acţiona asupra corpului eteric. În mod asemănător acţionează asupra omului influenţele artei adevărate. Când, prin forma exterioară, prin culoarea şi sunetul unei opere de artă, el pătrunde cu reprezentarea şi sentimentul fundamentele spirituale ale acesteia, atunci impulsurile pe care eul le primeşte prin aceasta acţionează, în fapt, până asupra corpului eteric. Când acest gând poate fi dus până la capăt, se poate evalua importanţa imensă pe care o are arta pentru orice dezvoltare umană. Aici am indicat numai unele dintre influenţele ce furnizează eului imboldurile pentru a acţiona asupra corpului eteric. Există multe influenţe asemănătoare în viaţa omului, care însă nu sunt atât de evidente pentru privirea care observă ca cele menţionate. Dar chiar şi din acestea se vede că în om mai este ascuns şi un alt mădular pe care eul îl prelucrează tot mai mult. Putem numi acest al doilea mădular al spiritului spiritul vieţii. (Este identic cu ceea ce în cadrul înţelepciunii orientale este numit Buddhi.) Expresia „spiritul vieţii“ este potrivită pentru că în ceea ce desemnează ea acţionează aceleaşi forţe ca şi în „corpul vieţii“; numai că în aceste forţe, atunci când se manifestă drept corp al vieţii, eul uman nu este activ. Dar dacă se manifestă ca spirit al vieţii, ele sunt străbătute de activitatea eului.

Dezvoltarea intelectuală a omului, clarificarea şi înnobilarea sentimentelor şi a exteriorizărilor voliţionale sunt măsura transformării corpului său astral în sine spirituală; trăirile sale religioase şi alte experienţe se impregnează în corpul eteric şi-l transformă în spirit al vieţii. În desfăşurarea obişnuită a vieţii acest lucru are loc în mod mai mult sau mai puţin inconştient; dimpotrivă, aşa-numita iniţiere a omului constă în aceea că el este atenţionat de cunoaşterea suprasensibilă asupra mijloacelor prin care poate lua în mâini perfect conştient această lucrare în sinea spirituală şi în spiritul vieţii. Despre aceste metode va mai fi vorba în alte capitole ale acestei scrieri. Până acum am fost preocupaţi de a arăta că în om este activ, în afară de suflet şi corp, şi spiritul. Mai departe va fi menţionat şi modul în care acest spirit aparţine eternului din om în contrast cu trupul trecător.

Cu lucrarea asupra corpului astral şi asupra corpului eteric activitatea eului încă nu s-a epuizat. Aceasta se extinde şi asupra corpului fizic. O idee despre influenţa eului asupra corpului fizic putem să ne-o facern când vedem cum în anumite trăiri apare, de exemplu, o înroşire sau o paliditate a feţei. Aici eul este de fapt cel ce prilejuieşte un fenomen în corpul fizic. Când prin activitatea eului în om apar transformări cu privire la influenţa sa în corpul fizic, atunci eul este cu adevărat unit cu forţele ascunse ale acestui corp fizic, cu aceleaşi forţe care produc fenomenele fizice. Se poate spune atunci că eul lucrează prin intermediul unei astfel de activităţi asupra corpului fizic. Această expresie nu trebuie greşit înţeleasă. Nu trebuie să se ajungă la părerea că această lucrare ar fi ceva grosolan, material. Ceea ce apare grosolan, material în corpul fizic nu este decât ce se manifestă în el. Dincolo de acest lucru manifestat se află forţele ascunse ale esenţei sale. Iar acestea sunt de natură spirituală: Nu despre o lucrare asupra a ceea ce este material, aşa cum aparent este corpul fizic, trebuie vorbit aici, ci despre lucrarea spirituală asupra forţelor invizibile care permite construirea lui şi care îl lasă să se descompună din nou. Pentru viaţa obişnuită omul nu poate lăsa să ajungă la conştienţă această lucrare a eului asupra corpului fizic decât cu o claritate foarte redusă. Această claritate devine deplină abia atunci când sub influenţa cunoaşterii suprasensibile omul ia în mâinile sale în mod conştient lucrarea. Atunci însă apare clar că în om mai există un al treilea mădular spiritual. Este ceea ce poate fi numit, prin contrast cu omul fizic, omul spirit. (În înţelepciunea orientală, acest „om-spirit“ se numeşte Atma.)

Cu privire la omul-spirit poţi fi uşor indus în eroare şi prin aprecierea corpului fizic ca fiind mădularul cel mai de jos al omului, din care cauză este dificilă acomodarea cu reprezentarea că lucrarea asupra acestui corp trebuie să ajungă la cel mai înalt mădular din entitatea umană. Dar tocmai din acest motiv, pentru că spiritul activ este ascuns în corpul fizic sub trei învelişuri, cel mai înalt fel de lucrare umană are ca scop să unească eul cu ceea ce este spiritul său ascuns.

În felul acesta pentru ştiinţa ocultă omul se prezintă ca o entitate alcătuită din mai multe mădulare. De natură fizică sunt: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Sufleteşti sunt: sufletul senzatiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. În suflet îşi răspândeşte lumina eul. Spirituale sunt: sinea spirituală, spiritul vieţii şi omul-spirit. Din expunerile de mai sus reiese că sufletul senzaţiei şi corpul astral sunt strâns unite şi că alcătuiesc într-o anumită privinţă un întreg. În mod asemănător alcătuiesc un întreg sufletul conştienţei şi sinea spirituală. Căci în sufletul conştienţei se aprinde spiritul şi, plecând de la el, spiritul iradiază celelalte mădulare ale naturii umane. Ţinând seama de acestea se poate vorbi şi de următoarea articulare a omului. Corpul astral şi sufletul senzaţiei pot fi considerate împreună ca un mădular, la fel sufletul conştienţei şi sinea spirituală, iar sufletul raţiunii, pentru că participă la natura eului, pentru că într-un anume sens este deja eul, care însă nu este încă conştient de entitatea sa spirituală, poate fi desemnat pur şi simplu ca eu, şi atunci obţinem şapte constituenţi ai omului: 1. corp fizic; 2. corp eteric sau corp al vieţii; 3. corp astral; 4. eu; 5. sinea spirituală; 6. spiritul vieţii; 7. omul-spirit.

Pentru omul obişnuit cu reprezentări materialiste, această articulare a omului în sensul numărului 7 nu ar avea această „nuanţă clar magică“ pe care el i-o atribuie adeseori, dacă s-ar ţine în mod clar de sensul expunerilor de mai sus şi nu ar căuta să introducă în problemă de la început chiar acest aspect „magic“ . Despre aceste „şapte“ mădulare ale omului nu ar trebui vorbit în alt fel decât se face din punctul de vedere al unei forme superioare de observare a lumii, aşa cum se vorbeşte despre cele şapte culori ale luminii sau despre cele şapte sunete ale gamei (octava fiind considerată ca o repetare a sunetului fundamental). După cum lumina apare în şapte culori, sunetul în şapte trepte, tot astfel apare natura umană unitară în cele şapte mădulare caracterizate. Pe cât de puţin poartă în sine numărul 7 ceva „superstiţios“ în cazul sunetului şi culorii, tot pe atât de puţin se întâmplă acest lucru în cazul articulării omului. Cu un anumit prilej, în timp ce aceste lucruri au fost expuse oral, s-a spus că totuşi lucrul cu numărul 7 nu ar fi corect în cazul culorilor, deoarece dincolo de roşu şi dincolo de violet s-ar mai afla culori pe care însă omul nu le percepe. Dar şi în această privinţă comparaţia cu culorile este valabilă, căci şi dincolo de corpul fizic, pe de o parte, şi dincolo de omul-spirit, pe de altă parte, realitatea omului se continuă; numai că pentru mijloacele observaţiei spirituale aceste continuări sunt „spiritual invizibile“, aşa cum sunt invizibile pentru ochiul fizic culorile de dincolo de roşu şi de violet. Această observaţie trebuia să fie făcută pentru că poate apărea părerea că o concepţie suprasensibilă nu ar respecta precizia gândirii ştiinţei naturii; prin comparaţie cu aceasta ea ar fi diletantistă. Însă cine vede corect ce se înţelege prin cele spuse poate afla că, în realitate, aceasta nu intră nicăieri în contradicţie cu adevărata ştiinţă a naturii; nici când se iau ca demonstraţie fapte ale ştiinţei naturii, nici atunci când cu expunerile făcute aici se realizează o interpretare a legăturii directe cu cercetarea naturalistă.



OBSERVAŢII IMPORTANTE

Obs.1. Expuneri ca cele care sunt date în această carte privind facultatea amintirii pot fi foarte uşor greşit înţelese. Căci cine observă numai fenomenele exterioare nu va sesiza deosebirea dintre ceea ce se întâmplă cu animalul sau chiar cu planta atunci când apare ceva care se aseamănă cu amintirea şi ceea ce aici am caracterizat drept amintire adevărată. Desigur, când un animal execută o acţiune pentru a treia, a patra oară etc., el o va face poate în aşa fel încât procesul exterior se prezintă ca şi cum ar exista memorie (amintire) şi învăţarea legată de aceasta. Da, aşa cum o fac unii cercetători ai naturii şi acoliţii lor, chiar noţiunea de amintire sau de memorie este extinsă în aşa fel încât se spune că atunci când puiul iese din coaja oului el ciuguleşte grăunţele şi ar şti chiar să facă mişcările capului şi corpului astfel încât să-şi atingă scopul. Acest lucru el nu l-a învăţat fiind în coaja oului, ci a fost învăţat de miile de fiinţe din care descinde (aşa spune, de exemplu, Hering [2]). Fenomenul amintit poate fi desemnat ca ceva care arată ca o amintire. Dar nu se va ajunge niciodată la înţelegerea adevărată a entităţii umane dacă nu se va avea în vedere particularitatea că la om apare ca proces al adevăratei percepţii a unor trăiri anterioare în momente ulterioare, nu numai ca repercusiune a unor stări anterioare în altele ulterioare. În această carte amintirea este numită percepţie a trecutului şi nu numai simpla repetare, chiar şi modificată, a faptului trecut în lucrurile prezente. Dacă s-ar dori folosirea cuvântului amintire pentru fenomene corespunzătoare din regnurile animal şi vegetal, atunci ar trebui avut un altul pentru om. În descrierea făcută în această carte nu este vorba despre cuvânt (termen), ci despre aceea că în secolul înţelegerii entităţii umane trebuie să fie recunoscută deosebirea. Tot atât de puţin pot fi puse în legătură performanţe aparent de mare inteligenţă ale unor animale cu ceea ce numim aici amintire.

Obs.2 Nu se poate face o demarcaţie netă între transformările care au loc ca urmare a activitătii eului în corpul astral şi acelea care au loc în corpul eteric. Unele trec în celelalte. Când un om învaţă ceva şi obţine prin aceasta o anumită capacitate a judecăţii, în corpul astral a avut loc o transformare; dacă însă această judecată îi modifică starea sufletească astfel încât după învăţare el se obişnuieşte să simtă despre un lucru altfel decât simţea mai înainte, atunci există o modificare a corpului eteric. Tot ce devine astfel proprietate umană încât omul să-şi poată mereu aminti de aceasta se bazează pe o modificare a corpului eteric. Ceea ce treptat devine o comoară a memoriei are la bază faptul că lucrarea asupra corpului astral este transmisă corpului eteric.


NOTE

1. Vezi Fiziologia ocultă, nr. bibl. 128, Opere complete, Dornach, 1971.
2. Ewald Hering,1834–1918, Despre memorie ca funcţie generală a materiei organizate, Viena, 1870.
3. Eduard von Hartmann, 1842–1906. Introducere în sistemul filosofiei, vol. III: Compendiu al psihologiei, 1908, Bad Sachsa.