|
În abordarea omului din punctul de vedere al cunoaşterii suprasesibile se manifestă ceea ce este caracteristic, în general, acestui mod de cunoaştere. El se bazează pe recunoaşterea „tainei evidente“ în entitatea umană proprie. Pentru simţuri şi pentru raţiunea ce se bazează pe acestea este accesibilă numai o parte din ceea ce cuprinde cunoaşterea suprasensibilă a entităţii umane, şi anume corpul fizic. Pentru a lumina noţiunea de corp fizic trebuie să ne îndreptărn atenţia asupra fenomenului care acoperă ca o mare enigmă orice observare a vieţii: asupra morţii şi, în legătură cu aceasta, asupra regnului mineral care poartă întotdeauna în sine moartea. Prin aceasta facem referire la fapte a căror explicaţie este posibilă numai prin cunoaştere suprasensibilă şi cărora trebuie să le dedicăm o parte importantă a acestei scrieri. Aici însă trebuie să dăm pentru început numai unele reprezentări orientative.
În cadrul lumii manifestate, corpul uman fizic este partea din
om în
care acesta este la fel cu lumea minerală. Dimpotrivă, ceea ce
deosebeşte pe om de mineral nu poate să fie socotit corp fizic. Pentru
o observare lipsită de prejudecăţi este important înainte de
orice
faptul că ceea ce rămâne din entitatea umană atunci când
survine
moartea este de aceeaşi natură cu lumea minerală. Ne putem referi la
cadavru ca la acea parte din om care, după moarte, este supus unor
procese care se găsesc în regnul lumii minerale. Se poate afirma
în mod
categoric faptul că în acest mădular al entităţii umane, în
cadavru,
sunt active aceleaşi forţe şi substanţe ca în domeniul mineral;
dar, nu
mai puţin, trebuie subliniat că o dată cu moartea începe pentru
acest
corp fizic şi descompunerea. Este justificat şi să spunem: Cu
siguranţă, în corpul uman fizic sunt active aceleaşi substanţe şi
forţe
ca în mineral, dar activitatea lor este supusă în timpul
vieţii unei
puteri superioare. Ele acţionează ca în lumea minerală abia
atunci când
trupul a intrat în moarte. Atunci ele apar aşa cum trebuie să
existe în
entitatea lor proprie, şi anume ca agenţi de desfiinţare a formei
corpului fizic.
Astfel, în om trebuie separat net ceea ce este manifestat de
ceea ce
este ascuns. Căci în timpul vieţii ceva ascuns trebuie să ducă o
luptă
continuă împotriva substanţelor şi forţelor regnului mineral din
corpul
fizic. Dacă această luptă încetează, apare activitatea minerală.
– Cu
aceasta am ajuns la punctul în care trebuie să intervină ştiinţa
suprasensibilului. Ea trebuie să caute ceea ce poartă lupta amintită,
adică tocmai ceea ce este ascuns observării senzoriale; ceea ce este
accesibil numai pentru observarea suprasensibilă. Despre modul în
care
se ajunge ca acest lucru „ascuns“ să-i devină omului la fel de evident
ca fenomenele sensibile pentru ochi vom vorbi într-o altă parte a
acestei scrieri. Aici trebuie însă să descriem ceea ce se
dezvăluie
observării suprasensibile.
S-a mai spus că pentru om comunicările privind calea pe care se
poate ajunge la vederea superioară pot fi importante numai atunci
când
el s-a familiarizat mai întâi, prin simplă povestire, cu
ceea ce
dezvăluie cercetarea suprasensibilă. Căci în acest domeniu se
poate înţelege şi ceea
ce încă nu poate fi observat.
Calea cea
bună pentru a ajunge la clarvedere este cea care pleacă de la
înţelegere.
Chiar dacă acel lucru ascuns care conduce în corpul fizic
lupta
împotriva degradării poate fi observat numai prin clarvedere, el
apare
la suprafaţă şi pentru forţa de judecată care se limitează la ceea ce
este manifest. Aceste activităţi se exprimă în forma în care în
timpul vieţii
sunt interconectate substanţele şi forţele corpului fizic. Această
formă dispare treptat şi corpul fizic devine o parte a lumii minerale
după ce s-a instalat moartea. Vederea suprasensibilă poate însă
observa
ca mădular independent al entităţii umane ceea ce împiedică
în timpul
vieţii substanţele şi forţele fizice de a-şi urma căile proprii care
conduc la desfiinţarea corpului fizic. Să numim acest mădular
independent „corpul eteric“ sau „corpul vieţii“. Pentru a evita de la
început infiltrarea unor înţelegeri greşite, trebuie să
luăm în
considerare două aspecte legate de aceste denumiri ale unui al dolea
mădular al etităţii umane. Cuvântul „eter“ se foloseşte aici
în alt
sens decât ce1 din fizica actuală. Aceasta înţelege prin
eter mediul în
care se propagă lumina. Aici însă cuvântul eter trebuie
limitat în
sensul care rezultă din cele expuse mai sus. El trebuie să fie folosit
pentru ceea ce este accesibil vederii superioare şi care nu se lasă
recunoscut pentru observarea senzorială decât prin efectele sale,
şi
anume prin aceea că el poate da o anumită formă sau contur substanţelor
şi forţelor minerale prezente în corpul fizic. Nici
cuvântul „corp“ nu
trebuie înţeles în mod eronat. În denumirea
lucrurilor superioare ale
existenţei trebuie folosite cuvintele limbii obişnuite. Iar acestea
exprimă pentru observarea senzorială numai ceea ce este sensibil.
În
sensul senzorial, „corpul eteric“ nu este nimic corporal, oricât
de
subtil am putea să ne reprezentăm acest lucru*.
* Autorul acestei cărţi a expus
în
Teosofia sa
faptul că prin denumirile „corp eteric“, „corp al vieţii“ nu se poate
înlocui pur şi simlu concepţia veche despre „forţa vitală“,
depăşită
prin evoluţia ştiinţei naturii.
Vorbind despre domeniul suprasensibilului ajungem la menţionarea
acestui „corp eteric“ sau „corp al vieţii“; atingem astfel punctul
în
care trebuie să facem faţă opoziţiei unor păreri contemporane. În
vremea noastră, evoluţia spiritului uman a condus la situaţia în
care a
vorbi despre un astfel de mădular al entităţii umane trebuie privit ca
ceva neştiinţific. Modul de reprezentare materialist a ajuns la ideea
că în corpul viu nu se poate vedea nimic altceva decât o
asamblare a
unor substanţe şi forţe, aşa cum se găsesc şi în corpul neviu,
adică în
mineral. Singura deosebire ar fi că asamblarea în cazul viului ar
fi
mai complicată decât în cazul neviului. Şi în ştiinţa
curentă până nu
de mult existau păreri diferite. Cine urmăreste scrierile unor oameni
de ştiinţă serioşi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se
lămureşte că atunci unii adevăraţi „cercetători ai naturii“ erau
conştienţi că în corpul viu mai există şi altceva decât
în mineralul
neviu. S-a vorbit despre o „forţă vitală“. De fapt, această „forţă
vitală“ nu este reprezentată în modul prezentat mai sus prin
denumirea
de „corp al vieţii“, dar la baza reprezentării respective există totuşi
presimţirea că aşa ceva ar exista. Această „forţă vitală“ era imaginată
ca fiind ceva ce se adaugă substanţelor şi forţelor fizice în mod
asemănător cu forţa magnetică care se leagă cu fierul pur din magnet.
Apoi a venit timpul în care această „forţă vitală“ a fost
elimintă
dintre achiziţiile ştiinţei. Se dorea rezolvarea tuturor problemelor cu
simplele cauzalităţi fizice şi chimice. În prezent, la unii
gânditori
ai ştiinţei naturii s-a produs în această privinţă un reviriment.
Se
admite, de pe anurnite poziţii, că acceptarea a ceva asemănător „forţei
vitale“ nu ar fi chiar total absurdă. Totuşi, un asemenea „om de
ştiinţă“ care coboară la o astfel de idee nu ar vrea să aibă nici o
legătură cu concepţia prezentată aici cu privire la „corpul vieţii“.
Dacă am vrea să facem o discuţie pe baza unei astfel de concepţii
plecând de la punctul de vedere al cunoaşterii suprasensibile, nu
am
ajunge, de regulă, la nimic concludent. Proberna acestei cunoaşteri va
fi să recunoască realitatea că modul de reprezentare materialist este
un fenomen însoţitor necesar al marelui progres al ştiinţei
naturii din
vremea noastră. Acest progres se bazează pe o extraordinară rafinare a
mijloacelor de observare senzorială. Se află în esenţa omului
faptul că
în cadrul unei evoluţii el aduce de fiecare dată la un anumit
grad de
perfecţiune unele capacităţi izolate pe seama altora. Observarea
senzorială precisă, care a fost dezvoltată în măsură atât
de mare de
către ştiinţa naturii, trebuia să estompeze grija pentru acele
facultăţi umane care conduc în „lumile ascunse“. Dar ajungern din
nou
la o vreme în care această grijă devine necesară. Dar ceea ce
este
ascuns nu se recunoaşte prin combaterea raţionamentelor care rezultă
din contestarea chiar cu o consecvenţă perfect logică, ci prin faptul
că se expune acest ascuns în lumina corectă. Atunci el va fi
recunoscut
de cei pentru care „a venit timpul“.
Aceste lucruri trebuiau spuse aici, pentru a nu se accepta premisa
necunoaşterii punctelor de vedere ale ştiinţei naturii atunci
când
vorbim de un „corp eteric“, care în anumite cercuri este
considerat ca
ceva cu totul fantastic.
Aşadar, acest corp eteric este un al doilea mădular component al
entităţii umane. Pentru cunoaşterea suprasensibilă, acesta are un grad
de realitate superior celui al corpului fizic. Abia în părţile
următoare ale acestei lucrări vom putea face o descriere a felului cum
îl vede cunoaşterea suprasensibilă, atunci când va deveni
evident în ce
sens trebuie privite astfel de descrieri. În mod provizoriu, este
suficent dacă spunem că acest corp eteric pătrunde tot corpul fizic şi
că trebuie considerat ca un fel de arhitect al acestuia. Toate organele
sunt menţinute în forma lor prin curenţii şi mişcările corpului
eteric
[1].
La baza inimii fizice se află o „inimă eterică“, la baza creierului
fizic un „creier eteric“ etc. În sine, corpul eteric este
structurat ca
cel fizic, dar mai complicat, iar în el totul se află
într-o curgere
vie încrucişată, în timp ce în corpul fizic sunt
prezente părţi
separate.
Omul are acest corp eteric în comun cu plantele, după cum
corpul
fizic îl are în comn cu lumea minerală. Orice are viaţă are
şi un corp
eteric propriu.
De la corpul eteric, contemplarea suprasensibilă urcă la un alt
mădular al entităţii umane. Pentru formarea unei reprezentări a acestui
mădular ea face trimitere la fenomenul somnului, aşa cum în cazul
corpului eteric făcea trimitere la moarte. Orice activitate umană se
bazează pe activitatea din starea de veghe, în măsura în
care se ia în
considerare ceea ce este manifestat. Această activitate este însă
posibilă numai dacă omul îşi procură din starea de somn, în
mod mereu
înnoit, întărirea forţelor sale epuizate. Acţionarea şi
gândirea dispar
în somn, orice suferinţă, orice plăcere dispar pentru viaţa
conştientă.
La trezirea omului din lipsa de conştienţă a somnului, forţele
conştiente apar la suprafaţă ca din fântâni ascunse,
tainice. Aceeaşi
conştienţă este cea care la adormire se cufundă în
adâncurile
întunecate şi cea care urcă din nou la trezire. Ceea ce trezeşte
mereu
viaţa din starea de inconştienţă este, în sensul cunoaşterii
suprasensibile, cel de al treilea mădular al entităţii umane. Îl
putem
numi „corpul astral“. Aşa cum corpul fizic nu-şi poate menţine forma
prin substanţele şi forţele minerale, ci pentru acestă menţinere el
trebuie să fie străbătut de corpul eteric, tot astfel forţele corpului
eteric nu se pot strălumina ele însele cu lumina conştienţei. Un
corp
eteric lăsat în voia lui ar trebui să se găsească permanent
în starea
de somn. Se poate spune şi că ar putea întreţine în corpul
fizic numai
o existenţă vegetală. Un corp eteric treaz este străluminat de un corp
astral. Pentru observarea cu ajutorul simţurilor acţiunea corpului
astral dispare când omul se afundă în somn. Pentru
observaţia
suprasensibilă el mai rămâne prezent; numai că apare separat de
corpul
eteric sau îndepărtat din acesta. Observaţia sensibilă nu are a
face cu
corpul astral, ci numai cu efectele sale în manifestare. Şi
astfel de
efecte nu sunt prezente nemijlocit în timpul somnului. În
acelaşi sens
în care omul are în comun corpul său fizic cu mineralele şi
corpul său
eteric cu plantele, în ceea ce priveşte corpul său astral el este
de
aceeaşi natură cu animalele. Plantele se află într-o permanentă
stare
de somn. Cine nu judecă cu exactitate aceste probleme poate cădea uşor
pradă erorii de a atribui un fel de conştienţă şi plantelor, aşa cum o
au animalele şi omul în starea de veghe. Dar acest lucru nu este
posibil decât dacă îţi faci o reprezentare neclară despre
conştienţă.
Atunci se spune că, dacă exerciţi asupra plantei o excitaţie
exterioară, ea ar realiza anumite mişcări ca şi animalul. Se vorbeşte
de sesibilitatea anumitor
plante, care, de exemplu, îşi strâng frunzele când
asupra lor
acţionează anumite forţe exterioare. Totusi, faptul că o fiinţă
manifestă la o acţiune o anumită reacţie nu este o caracteristică a
conştienţei, ci a faptului că fiinţa trăieşte în interiorul ei
ceva
care se adaugă ca ceva nou simplei reacţii. Altfel s-ar putea vorbi de
conştienţă şi în cazul în care o bucată de fier se dilată
sub influenţa
căldurii. Conştienţa ar fi prezentă numai când fiinţa ar trăi sub
influenţa căldurii o durere interioară.
Al patrulea mădular al entităţii sale, pe care cunoaşterea
suprasensibilă trebuie să-l atribuie omului, el nu-l mai are în
comun
cu lumea sa ambientală manifestată. Este ceea ce-l deosebeste de
celelalte fiinţe vii, ceea ce îi conferă poziţia de cunună a
creaţiei
ce-i aparţine în primul rând lui. Cunoaşterea
suprasensibilă formează o
reprezentare a acestui mădular nou al entităţii umane, prin
specificarea faptului că şi în cadrul trăirilor treze mai există
o
deosebire esenţială. Această deosebire se evidenţiază imediat, dacă
omul îşi îndreaptă atenţia asupra faptului că în
starea de veghe, pe de
o parte, se află permanent în centrul unor trăiri care trebuie să
vină
şi să treacă, iar, pe de altă parte, că el are şi trăiri la care nu se
întâmplă aceasta. Acest lucru iese cu deosebită pregnanţă
în evidenţă
dacă se compară trăirile omului cu cele ale animalelor. Animalul
trăieşte influenţele lumii înconjurătoare şi devine conştient de
foame
şi de sete, sub influenta căldurii şi a frigului, a durerii sau a
plăcerii, sub influenţa unor procese ale corpului său care se
desfăşoară cu regularitate. Viaţa omului nu se epuizează prin astfel de
trăiri. El poate dezvolta pofte, dorinţe care depăşesc aceste limite.
La animal s-ar putea verifica de fiecare dată, dacă ar exista
posibilitatea de a merge suficient de departe, unde există un prilej de
acţiune sau de simţire, în afara sau în interiorul
corpului. La om nu
este cazul. El poate genera dorinţe şi pofte a căror geneză nu este
nici în interiorul nici în exteriorul trupului. Tuturor
aspectelor care
se înscriu în acest dorneniu trebuie să le recunoaştem o
sursă
specială, pe care, în sensul ştiinţei suprasensibilului, o putem
vedea
în „eul“ omului. Din această cauză putem să ne referim la „eu“ ca
la al
patrulea mădular al entităţii umane. Dacă ar fi lăsat în voia
lui, în
corpul astral ar apărea plăcerea şi durerea, senzaţiile de foame şi de
sete; ceea ce nu ar apărea ar fi sentimentul că în toate acestea
există
ceva care rămâne. Nu numim aici „eu“ ceea ce rămâne ca
atare, ci ceea
ce trăieşte acest lucru care rămâne. În acest domeniu,
noţiunile
trebuie înţelese foarte precis, pentru a se evita orice fel de
interpretări greşite. Cu conştientizarea a ceva durabil, remanent
în
succesiunea trăirilor interioare încep zorile „sentimentului
eului“. Nu
faptul că o fiinţă resimte, de exemplu, foamea, îi poate da un
sentiment al eului. Starea de foame se instalează atunci când
prilejurile reînnoite pentru foame se impun fiinţei în
cauză. El se
repede atunci la hrană tocmai pentru că aceste prilejuri sunt prezente.
Sentimentul eului survine abia când nu numai aceste prilejuri
mână spre
hrană, ci când la o săturare anterioară a luat naştere o plăcere
şi a
rămas conştienţa acestei plăceri, astfel încât nu numai
trăirea actuală
a foamei, ci şi trecutul plăcerii
îl mână pe om spre aliment. Aşa cum se descompune corpul
fizic când
corpul eteric nu-l mai menţine, aşa cum corpul eteric cade în
inconştienţă când nu este străluminat de corpul astral, tot aşa
şi
corpul astral ar trebui să lase ceea ce este trecut să se afunde
în uitare, dacă acesta
nu ar fi salvat
de eu în actualitate. Ceea ce pentru corpul fizic este moartea,
pentru
corpul eteric somnul, este pentru corpul astral uitarea. Se poate spune şi că viaţa este proprie corpului
eteric, conştienţa corpului
astral, iar amintirea eului.[Obs.1]
Mai uşor decât a cădea în eroarea de a-i atribui plantei
o
conştienţă, se poate cădea în aceea de a vorbi despre amintire la
animal. Este uşor să ne gândirn la amintire când
câinele îşi recunoaşte
stăpânul pe care poate nu l-a văzut de un timp destul de
îndelungat. În
realitate, totuşi, o astfel de recunoaştere nu se bazează pe amintire,
ci pe cu totul altceva. Câinele simte o anumită atracţie faţă de
stăpânul său. Aceasta pleacă de la entitatea celui din urmnă.
Această
entitate îi face plăcere câinelui atunci când
stăpânul este prezent. Şi
prezenţa stăpânului este un prilej de reînnoire a plăcerii.
Amintire
însă nu există decât atunci când o fiinţă resimte nu
numai trăirile
prezente, ci când păstrează pe cele trecute. S-ar putea chiar
accepta
această realitate şi a cădea totuşi în eroarea de a crede că
animalul
are totuşi amintiri. S-ar putea spune: El este mâhnit când
stăpânul său
îl părăseşte, aşadar îi rămâne amintirea lui. Prin
convieţuirea cu
stăpânul, pentru câine prezenţa acestuia devine necesitate
şi din
această cauză el resimte absenta lui în mod asemănător cu felul
în care
simte foamea. Cine nu face asemenea deosebiri nu va înţelege
în mod
clar relaţiile reale cu viaţa.
Datorită anumitor prejudecăţi, se va obiecta acestei expuneri că,
totuşi, nu se poate şti dacă la animal există sau nu ceva asemănător
amintirii umane. Această obiectie se datorează numai observaţiei
spontane, neinstruite. Cine poate observa însă cu adevărat,
conform cu
semnificaţia lucrurilor, cum se comportă animalul în legătură cu
trăirile sale, observă deosebirea dintre acest comportarnent şi cel al
omului. Şi el se lămureşte că animalul se comportă în mod
corespunzător
cu absenţa amintirii. Pentru observaţia suprasensibilă acest lucru este
în mod incontestabil clar. Totuşi, ceea ce ajunge nemijlocit la
conştienţă în cazul observaţiei suprasensibile poate fi
recunoscut şi
prin percepţia senzorială şi datorită pătrunderii acesteia cu
gândire,
datorită efectelor sale în acest domeniu. Când se spune că
omul ştie
despre amintirea sa printr-o observare sufletească interioară, pe care
totuşi nu ar putea-o face la animal, o astfel de afirmaţie are la bază
o eroare fatală. Ceea ce are a-şi spune omul despre capacitatea sa de
amintire, el nu poate s-o preia de la observarea sufletească
interioară, ci numai de la ceea ce trăişte în atitudinea sau
comportarea sa faţă de obiectele şi procesele lumii exterioare. El
realizează aceste trăiri cu sine însuşi şi cu un alt om sau chiar
cu
alte animale într-un mod absolut identic. Este numai o aparenţă
care-l
orbeşte pe om, atunci când el crede că ar aprecia prezenţa
amintirii
numai prin observare interioară. Forţa care se află la baza amintirii
poate fi numită interioară; părerea în legătură cu această forţă
se
obţine chiar şi pentru propria persoană prin privirea asupra legăturii
vieţii cu lumea exterioară. Iar această legătură poate fi apreciată la
fel, atât cu privire la propria persoană cât şi la animal.
Referitor la
astfel de lucruri, psihologia noastră curentă suferă datorită
reprezentărilor sale total neinstruite, inprecise şi în mare
măsură
eronate datorită greşelilor de observare.
Pentru eu, amintire şi uitare înseamnă ceva întru totul
asemănător
cu starea de veghe şi cea de sornn pentru corpul astral. Aşa cum somnul
face să dispară grijile şi supărările zilei, tot astfel uitarea
întinde
un văl peste experienţele rele ale vieţii şi prin aceasta stinge o
parte a trecutului. Aşa cum somnul este necesar pentru a fortifica
forţele de viaţă epuizate, omul trebuie să şteargă anumite părţi ale
trecutului său din amintire dacă trebuie să facă faţă liber şi
neîngrădit de prejudecăţi unor trăiri noi. Dar tocmai prin uitare
îi
creşte forţa pentru conştientizarea noului. Gândiţi-vă la fapte
ca
învăţarea scrisului. Toate detaliile pe care copilul trebuie să
le
parcurgă trăindu-le, pentru a învăţa să scrie, se uită. Ceea ce
rămâne
este facultatea de a scrie. Cum ar putea scrie omul, dacă de fiecare
dată când pune peniţa pe hârtie i-ar urca în suflet,
ca amintiri, toate
trăirile etapelor ce au trebuit să fie parcurse la învătarea
scrisului.
Amintirea are mai multe trepte. Cea mai simplă formă a amintirii
este când omul percepe un obiect şi când,
întorcându-se apoi de la
obiect, el poate retrezi reprezentarea acestuia. Acestă reprezentare
omul şi-a format-o în timpul în care percepea obiectul. S-a
derulat
aici un proces între corpul astral şi eu. Corpul astral a făcut
conştientă impresia exterioară a obiectului. Totuşi, conştientizarea
obiectului nu ar dura decât atât timp cât acesta este
prezent, dacă eul
nu ar prelua în sine informaţia şi nu ar transforma-o în
proprietatea
sa. Aici, în acest punct, vederea suprasensibilă separă
corporalul de
sufletesc. Se vorbeşte de corp astral
atât timp cât se are în vedere naşterea conştienţei
despre un obiect
prezent. Ceea ce dă însă durată informaţiei este numit suflet. Din cele spuse se vede
însă
cât de strâns legat de corpul astral este, în om,
acea parte a
sufletului care conferă durată informaţiei conştientizate. Ambele sunt
într-o oarecare măsură reunite într-un mădular al entităţii
umane. Din
această cauză şi această uniune poate fi numită corp astral. Dacă se
doreşte o denumire precisă, se poate vorbi despre corpul astral
numindu-l corp sufletesc şi
despre suflet, în măsura în care este unit cu acesta,
numindu-l suflet al senzaţiei.
Eul urcă la o treaptă superioară a entităţii sale când
îşi dirijează
activitatea asupra a ceea ce a transformat conştientizarea obiectelor
în proprietate a sa. Aceasta este activitatea prin care eul se
degajează tot mai mult de obiectele percepţiei pentru a lucra în
propria sa proprietate. Partea de suflet căreia îi revine aceasta
poate
fi numită sufletul raţiunii.
Atât sufletului senzaţiei cât şi sufletului raţiunii le
este propriu
faptul că lucrează cu ceea ce ele obţin de la obiectele percepute prin
simţuri şi a căror amintire o păstrează. Aici sufletul este cu totul
dăruit către ceea ce pentru el este un exterior. Tot din exterior a
primit şi ceea ce, prin amintire, el devine proprietatea sa. Dar
sufletul poate trece dincolo de toate acestea. El nu este numai suflet
al senzaţiei şi suflet al raţiunii. Vederea suprasensibilă poate forma
cel mai uşor o reprezentare a acestei treceri dincolo de limitele
menţionate dacă se referă la un fapt simplu, care trebuie însă
apreciat
în semnificaţia lui cuprinzătoare. Este vorba despre faptul că
în tot
cuprinsul limbii există un singur nume care potrivit esenţei sale se
deosebeşte de toate celelalte nume. Acesta este numele „eu“. Oricare
alt nume poate fi atribuit de oricare
om obiectului sau fiinţei corespunzătoare. „Eu“ ca denumire a
unei fiinţe are un sens numai dacă această fiinţă îşi atribuie
singură
această desemnare. Niciodată la urechea unui om nu poate veni din afară
desemnarea „eu“ ca fiind denumirea sa; numai fiinţa însăşi o
poate
folosi pentru sine. „Eu sunt un eu numai pentru mine; pentru oricine
altcineva eu sunt un tu; şi oricine altcineva este pentru mine un tu“.
Acest fapt este expresia exterioară a unui adevăr de o adâncă
importanţă. Fiinţa propriu-zisă a eului este independentă de orice
lucru exterior; din această cauză
numele său nu poate fi dat nici unui lucru exterior. Acele confesiuni
religioase care şi-au păstrat în mod conştient legătura cu
vederea
suprasensibilă numesc desemnarea „eu“, „numele inexprimabil al lui
Dumnezeu“. Căci atunci când se foloseşte această expresie se face
trimitere tocmai la ceea ce am spus mai sus. Nimic exterior nu are
acces la acea parte a sufletului uman pe care o focalizăm acum. Aici se
află „sfinţenia ascunsă“ a sufletului. Numai o fiinţă al cărei suflet
este de acelaşi fel poate avea acces aici. „Dumnezeul, care locuieşte
în om, vorbeşte atunci când sufletul se recunoaste ca eu“.
Asa cum
sufletul senzaţiei şi sufletul raţiunii trăiesc în lumea
exterioară,
tot aşa şi un al treilea mădular al sufletului se afundă în
divinitate,
atunci când el ajunge la această conştientizare sau percepţie de
sine.
Poate lua naştere uşor o înţelegere greşită a acestor lucruri
dacă
s-ar considera că astfel de concepţii ar declara eul şi pe Dumnezeu ca
fiind acelaşi lucru. Dar ele nu afirmă că eul ar fi Dumnezeu, ci numai
că eul ar fi de aceeasi natură şi fiinţă cu divinitatea. Oare afirmă
cineva că picătura de apă preluată din mare ar fi marea atunci
când
spune: Picătura este de aceeaşi esenţă sau substanţă cu marea? Dacă se
doreste cu tot dinadinsul să se utilizeze o comparaţie, se poate spune:
Ca raportul dintre picătură şi mare este şi raportul dintre eu şi
divinitate. Omul poate găsi în sine ceva divin pentru că fiinţa
sa
primordială este preluată din divinitate. În felul acesta, omul
atinge
prin acest al treilea mădular sufletesc cunoaştere interioară despre
sine aşa cum prin corpul astral el obţine o cunoaştere a lumii
exterioare. Din această cauză ştiinţa ocultă numeşte acest al treilea
mădular al sufletului şi sufletul
conştienţei. Şi, în sensul ei, sufletescul este alcătuit
din
trei mădulare: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul
conştienţei, aşa cum şi corporalul este alcătuit din trei mădulare,
corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral.
Greşeli de observare psihologică asemănătoare celor pe care le-am
discutat deja privitor la aprecierea capacităţii de a-şi aminti fac
dificilă şi înţelegerea corectă a etităţii „eu“. Unele aspecte
despre
care se crede că sunt înţelese şi că ar anula cele spuse mai sus
în
această privinţă sunt de fapt o confirmare a acestora. Un astfel de caz
îl reprezintă observaţiile făcute de Eduard von Hartmann [3]
la pagina 55 şi următoarele ale cărţii sale Compendiu al psihologiei, privitor
la eu: „În primul rând conştienţa de sine este mai veche
decât cuvântul
eu. Pronumele personale sunt un produs relativ târziu al
dezvoltării
limbii şi au pentru vorbire numai valoarea unor prescurtări.
Cuvântul
«eu» este un înlocuitor mai scurt pentru numele
propriu al
vorbitorului, dar un înlocuitor de care orice vorbitor are nevoie
pentru sine, indiferent de numele cu care îl desemnează ceilalţi.
Constienţa de sine se poate dezvolta foarte mult la animale şi la
oamenii surdo-muţi instruiţi, fără a se lega de un nume propriu.
Conştientizarea numelui propriu poate înlocui complet lipsa
folosirii
particulei eu.
Înţelegerea
acestui fapt suprimă nimbul magic cu care mulţi învăluie
cuvinţelul eu; acesta nu
poate adăuga absolut
nimic noţiunii de conştienţă de sine, ci îşi primeşte
întregul conţinut
numai de la aceasta“. Cu astfel de păreri putem fi perfect de acord; de
asemenea, şi cu aceea că nu i se poate acorda cuvinţelului eu nici un
nimb magic, care nu face decât să tulbure concepţia prudentă
despre
această problemă. Dar pentru esenţa unui lucru nu este hotărâtor cum
se
ajunge treptat la aplicarea denumirii
verbale a acelui lucru. Tocmai despre aceasta este vorba, că
entitatea adevărată a eului este în conştienţa de sine „mai veche
decât
cuvântul eu“. Şi mai este vorba şi despre aceea că omul este
obligat să
folosească acest cuvinţel, înzestrat cu toate caracteristicile
care
sunt numai ale lui, pentru ceea ce el trăieşte în mod diferit
în
interacţiunile sale cu lumea exterioară decât le poate trăi
animalul.
Pe cât de puţin se poate afla despre esenţa triunghiului prin
faptul că
se arată cum s-a format cuvântul „triunghi“, tot pe atât de
puţin
hotărâtor cu privire la entitatea eului este ceea ce putem şti
despre
cum, din alte utilizări verbale, s-a derulat în evoluţia limbii utilizarea eului.
Abia în sufletul conştienţei se dezvăluie adevărata natură a
eului.
Căci în timp ce în senzaţie şi raţiune sufletul se pierde
în alte
lucruri, ca suflet al conştienţei el îşi cuprinde propria sa
entitate.
Din această cauză, prin sufletul conştienţei eul nu poate fi perceput
altfel decât printr-o anumită activitate interioară.
Reprezentările
obiectelor exterioare se formează aşa cum aceste obiecte vin şi pleacă;
iar aceste reprezentări lucrează mai departe în raţiune prin
propria
lor forţă. Dacă însă eul trebuie să se perceapă pe sine, el nu se
poate
dărui pur şi simplu; el
trebuie mai întâi să aducă la suprafaţă din
adâncurile proprii
entitatea sa pentru a avea o conştienţă despre aceasta. O dată cu
perceperea eului, cu introspecţia,
începe o activitate interioară a sa. Prin această activitate,
percepţia
eului în sufletul conştienţei are o cu totul altă semnificaţie
pentru
om decât observarea a tot ceea ce pătrunde până la el prin
cele trei
mădulare corporale şi prin celelalte două mădulare ale sufletului.
Forţa care revelează eul în sufletul conştienţei este aceeaşi
care se
manifestă în tot restul lumii. Numai că ea nu se evidenţiază
nemijlocit
în trup şi în mădularele inferioare ale sufletului, ci se
revelează
treptat în efectele pe care le produce. Revelaţia cea mai joasă
este
cea prin corpul fizic; apoi se continuă treptat în sus la ceea ce
umple
sufletul raţiunii. S-ar putea spune că o dată cu urcarea fiecărei
trepte cade unul din vălurile cu care este acoperit ceea ce este
ascuns. În ceea ce umple sufletul raţiunii, acest ascuns apare
lipsit
de învelişuri în templul sufletesc cel mai interior. Cu
toate acestea
se prezintă aici numai ca o picătură din spiritualitatea care străbate
totul. Dar omul trebuie să cuprindă această spiritualitate mai
întâi
aici. El trebuie s-o recunoască în sine însuşi; apoi o
poate găsi şi în
revelaţiile ei.
Ceea ce pătrunde ca o picătură în sufletul conştienţei,
ştiinţa
ocultă îl numeşte spirit.
În
felul acesta sufletul conştienţei este legat de spirit, care este ascunsul din toate revelaţiile.
Când omul vrea să cuprindă spiritul în toate manifestările
lui, el
trebuie s-o facă la fel cum cuprinde eul în sufletul conştienţei.
E1
trebuie să aplice această activitate care l-a condus la conştientizarea
eului asupra lumii manifestate. Dar prin aceasta el se dezvoltă spre
trepte superioare ale entităţii sale. El adaugă lucruri noi mădularelor
trupului şi sufletului. În etapa următoare el însuşi
cucereşte şi ceea
ce se mai află ascuns în mădularele inferioare ale sufletului
său.
Acest lucru se întâmplă prin lucrarea sa, care pleacă din
eu şi se
răsfrânge asupra sufletului său. Cum este prins omul în
această lucrare
devine clar dacă facem comparaţia între un om încă dăruit
exclusiv
dorinţelor foarte joase şi aşa-numitei plăceri senzuale şi un idealist
de mare nobleţe. Cel de al doilea devine din primul, dacă se sustrage
anumitor înclinaţii joase şi se întoarce spre
înclinaţii superioare.
Plecând din eul său, el a acţionat asupra sufletului său prin
aceasta,
înnobilându-1, spiritualizându-l. Eul a devenit
stăpân în cadrul vieţii
sufleteşti. Aceasta poate merge atât de departe încât
în suflet să
nu-şi facă loc dorinţa, plăcerea fără ca eul să fie autoritatea care să
le permită accesul. În felul acesta, întregul suflet devine
o revelaţie
a eului, aşa cum mai înainte nu fusese decât sufletul
conştienţei. În
fond, orice viaţă cuturală, orice strădanie spirituală a oamenilor
constă dintr-o lucrare al cărei scop este această dominare a eului. Orice om care trăieşte în
prezent
este prins în această lucrare: fie că vrea sau nu, el poate avea
sau nu
o conştienţă despre acest fapt.
Prin această lucrare se urcă la trepte superioare ale entităţii
umane. Omul dezvoltă prin ea noi mădulare ale entităţii sale. Ele se
află ca ceva ascuns dincolo de ceea ce pentru el este revelaţie. Omul
se poate face stăpân asupra acestui suflet nu numai prin lucrarea
asupra sufletului său, plecând de la eul său, astfel
încât sufletul să
scoată ce este ascuns din ceea ce este manifestat, ci el poate şi
extinde această lucrare. El poate să se extindă la corpul astral. Eul
pune stăpânire pe acest corp astral prin faptul că se uneşte cu
înţelepciunea ascunsă a acestuia. Acest corp astral cucerit,
transformat de eu, poate fi numit sinea
spirituală. (Asemănător cu ceea ce, sprijinindu-se pe
înţelepciunea orientală, se numeşte Manas.) În sinea
spirituală este
dat un mădular superior al entităţii umane, care este prezent în
aceasta ca un germene şi care, în cursul lucrării ei asupra sa
apare
tot mai mult.
Aşa cum omul îşi cucereşte corpul astral prin înaintarea
sa spre
forţele ascunse care se află dincolo de acesta, acelaşi lucru se
întâmplă în cursul evoluţiei şi cu corpul eteric.
Dar lucrarea asupra
acestui corp eteric este mai intensă decât în cazul
corpului astral
datorită faptului că ceea ce este ascuns este prins în două
învelişuri,
în timp ce în cazul ultimului nu există decât un
înveliş. Ne putem crea
o noţiune despre deosebirea dintre lucrările efectuate asupra celor
două corpuri dacă ne referim la anumite modificări care pot să apară
în
cursul dezvoltării sale. Să ne gândim mai întâi la
felul cum se
dezvoltă anumite calităţi sufleteşti ale omului când eul lucrează
asupra sufletului, cum se pot transforma plăcerea şi poftele, bucuria
şi durerea. Este suficient ca omul să se gândească la vremea
copilăriei
sale. Ce îl bucura atunci? Ce îi pricinuia suferinţă? Ce a
mai învăţat
faţă de ceea ce ştia în copilărie? Toate acestea sunt numai o
expresie
a felului în care eul a câştigat stăpânirea asupra
corpului astral.
Căci acesta este purtătorul plăcerii şi al suferinţei, al bucuriei şi
al durerii. Să comparăm însă acest lucru cu cât de puţin se
modifică în
cursul dezvoltării anumite alte însuşiri ale omului, de exemplu,
temperamentul său, caracteristicile mai profunde ale caracterului său
etc. Un om care este în copilărie iute la mânie va păstra
adeseori
anumite aspecte ale acestei înclinaţii în dezvoltarea
vieţii sale
ulterioare. Acest lucru este atât de evident, încât
există gânditori
care consideră imposibilă modificarea fundamentală a caracterului
omului. Ei admit că acesta ar fi ceva care se păstrează în tot
cursul
vieţii, care s-ar manifesta numai într-o privinţă sau în
alta. O astfel
de părere se datorează numai unei lacune în modul de a observa.
Cine
are un simţ al acestor lucruri îi este clar că şi caracterul şi
temperamentul omului se transformă sub influenţa eului său. Oricum,
această transformare este, în comparaţie cu modificarea
calităţilor
caracterizate mai înainte, o transformare lentă. Se poate folosi
comparaţia potrivit căreia raportul dintre cele două feluri de
transformări este ca înaintarea arătătorului de ore în
raport cu
înaintarea minutarului. Forţele care determină transformarea
caracterului sau temperamentului aparţin domeniului ascuns al corpului
eteric. Ele sunt de acelaşi fel cu forţele ce domină domeniul vieţii,
aşadar cu forţele creştere, de nutriţie şi de reproducere. Prin
expunerile aflate în cartea de faţă, aceste lucruri vor fi puse
în
lumina corectă. Aşadar, eul nu lucrează asupra corpului astral numai
atunci când omul se dăruieşte pur şi simplu plăcerii şi
suferinţei,
bucuriei şi durerii, ci şi atunci când se transformă
particularităţile
trăsăturilor sufleteşti. Tot astfel, lucrarea se extinde asupra
corpului eteric când eul îşi orientează activitatea asupra
unei
transformări a trăsăturilor de caracter, a temperamentelor etc. [Obs.2]
În această direcţie lucrează orice om, fie că este sau nu
conştient de
acest lucru. Impulsurile cele mai puternice care lucrează în
viaţa
obişnuită asupra acestei modificări sunt cele religioase. Când
eul lasă
să lucreze în mod repetat asupra sa imboldurile care se revarsă
din
religie, acestea creează în el o forţă care acţionează până
în corpul
eteric, pe care-l modifică la fel cum imboldurile mai slabe ale vieţii
determină modificarea corpului astral. Aceste imbolduri mai slabe ale
vieţii, care ajung la om prin învăţare, reflectare,
înnobilarea
sentimentelor etc., sunt subordonate în multe privinţe existenţei
schimbătoare; sentimentele religioase însă apasă într-un
mod unitar
asupra oricărei gândiri, simţiri şi voinţe. Ele aruncă parcă o
lumină
comună, unitară asupra întregii vieţi sufleteşti. Omul
gândeşte şi
simte azi una, mâine alta. Spre aceasta îl conduc
diferitele
împrejurări ale zilei. Cel care presimte însă ceva prin
simţirea sa
religioasă, de orice fel ar fi ea, ceva care rezistă tuturor
schimbărilor, va raporta ceea ce simte şi gândeşte azi atât
la acest
sentiment fundamental cât şi la trăirile de mâine ale
sufletului său.
Prin aceasta, crezul religios are în viaţa sufletească ceva
atoatepătrunzător; influenţele sale se intensifică în cursul
timpului
tot mai mult pentru că acţionează într-o necontenită repetare.
Datorită
acestui fapt, ele capătă puterea de a acţiona asupra corpului eteric.
În mod asemănător acţionează asupra omului influenţele artei
adevărate.
Când, prin forma exterioară, prin culoarea şi sunetul unei opere
de
artă, el pătrunde cu reprezentarea şi sentimentul fundamentele
spirituale ale acesteia, atunci impulsurile pe care eul le primeşte
prin aceasta acţionează, în fapt, până asupra corpului
eteric. Când
acest gând poate fi dus până la capăt, se poate evalua
importanţa
imensă pe care o are arta pentru orice dezvoltare umană. Aici am
indicat numai unele dintre influenţele ce furnizează eului imboldurile
pentru a acţiona asupra corpului eteric. Există multe influenţe
asemănătoare în viaţa omului, care însă nu sunt atât
de evidente pentru
privirea care observă ca cele menţionate. Dar chiar şi din acestea se
vede că în om mai este ascuns şi un alt mădular pe care eul
îl
prelucrează tot mai mult. Putem numi acest al doilea mădular al
spiritului spiritul vieţii.
(Este identic cu ceea ce în cadrul înţelepciunii orientale
este numit
Buddhi.) Expresia „spiritul vieţii“ este potrivită pentru că în
ceea ce
desemnează ea acţionează aceleaşi forţe ca şi în „corpul vieţii“;
numai
că în aceste forţe, atunci când se manifestă drept corp al
vieţii, eul
uman nu este activ. Dar dacă se manifestă ca spirit al vieţii, ele sunt
străbătute de activitatea eului.
Dezvoltarea intelectuală a omului, clarificarea şi înnobilarea
sentimentelor şi a exteriorizărilor voliţionale sunt măsura
transformării corpului său astral în sine spirituală; trăirile
sale
religioase şi alte experienţe se impregnează în corpul eteric
şi-l
transformă în spirit al vieţii. În desfăşurarea obişnuită a
vieţii
acest lucru are loc în mod mai mult sau mai puţin inconştient;
dimpotrivă, aşa-numita iniţiere a omului constă în aceea că el
este
atenţionat de cunoaşterea suprasensibilă asupra mijloacelor prin care
poate lua în mâini perfect conştient această lucrare
în sinea
spirituală şi în spiritul vieţii. Despre aceste metode va mai fi
vorba
în alte capitole ale acestei scrieri. Până acum am fost
preocupaţi de a
arăta că în om este activ, în afară de suflet şi corp, şi
spiritul. Mai
departe va fi menţionat şi modul în care acest spirit aparţine
eternului din om în contrast cu trupul trecător.
Cu lucrarea asupra corpului astral şi asupra corpului eteric
activitatea eului încă nu s-a epuizat. Aceasta se extinde şi
asupra
corpului fizic. O idee despre influenţa eului asupra corpului fizic
putem să ne-o facern când vedem cum în anumite trăiri
apare, de
exemplu, o înroşire sau o paliditate a feţei. Aici eul este de
fapt cel
ce prilejuieşte un fenomen în corpul fizic. Când prin
activitatea eului
în om apar transformări cu privire la influenţa sa în
corpul fizic,
atunci eul este cu adevărat unit cu forţele ascunse ale acestui corp
fizic, cu aceleaşi forţe care produc fenomenele fizice. Se poate spune
atunci că eul lucrează prin intermediul unei astfel de activităţi
asupra corpului fizic. Această expresie nu trebuie greşit
înţeleasă. Nu
trebuie să se ajungă la părerea că această lucrare ar fi ceva grosolan,
material. Ceea ce apare grosolan, material în corpul fizic nu
este
decât ce se manifestă în el. Dincolo de acest lucru
manifestat se află
forţele ascunse ale esenţei sale. Iar acestea sunt de natură
spirituală: Nu despre o lucrare asupra a ceea ce este material, aşa cum
aparent este corpul fizic,
trebuie vorbit aici, ci despre lucrarea spirituală asupra forţelor
invizibile care permite construirea lui şi care îl lasă să se
descompună din nou. Pentru viaţa obişnuită omul nu poate lăsa să ajungă
la conştienţă această lucrare a eului asupra corpului fizic decât
cu o
claritate foarte redusă. Această claritate devine deplină abia atunci
când sub influenţa cunoaşterii suprasensibile omul ia în
mâinile sale
în mod conştient lucrarea. Atunci însă apare clar că
în om mai există
un al treilea mădular spiritual. Este ceea ce poate fi numit, prin
contrast cu omul fizic, omul spirit.
(În înţelepciunea orientală, acest „om-spirit“ se numeşte
Atma.)
Cu privire la omul-spirit poţi fi uşor indus în eroare şi prin
aprecierea corpului fizic ca fiind mădularul cel mai de jos al omului,
din care cauză este dificilâ acomodarea cu reprezentarea că
lucrarea
asupra acestui corp trebuie să ajungă la cel mai înalt mădular
din
entitatea umană. Dar tocmai din acest motiv, pentru că spiritul activ
este ascuns în corpul fizic sub trei învelişuri, cel mai
înalt fel de
lucrare umană are ca scop să unească eul cu ceea ce este spiritul său
ascuns.
În felul acesta pentru ştiinţa ocultă omul se prezintă ca o
entitate
alcătuită din mai multe mădulare. De natură fizică sunt: corpul fizic,
corpul eteric şi corpul astral. Sufleteşti sunt: sufletul senzatiei,
sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. În suflet îşi
răspândeşte
lumina eul. Spirituale sunt: sinea spirituală, spiritul vieţii şi
omul-spirit. Din expunerile de mai sus reiese că sufletul senzaţiei şi
corpul astral sunt strâns unite şi că alcătuiesc într-o
anumită
privinţă un întreg. În mod asemănător alcătuiesc un
întreg sufletul
conştienţei şi sinea spirituală. Căci în sufletul conştienţei se
aprinde spiritul şi, plecând de la el, spiritul iradiază
celelalte
mădulare ale naturii umane. Ţinând seama de acestea se poate
vorbi şi
de următoarea articulare a omului. Corpul astral şi sufletul senzaţiei
pot fi considerate împreună ca un mădular, la fel sufletul
conştienţei
şi sinea spirituală, iar sufletul
raţiunii, pentru că participă la natura eului, pentru că
într-un
anume sens este deja eul, care însă nu este încă conştient
de entitatea
sa spirituală, poate fi desemnat pur şi simplu ca eu, şi atunci obţinem
şapte constituenţi ai omului: 1. corp fizic; 2. corp eteric sau corp al
vieţii; 3. corp astral; 4. eu; 5. sinea spirituală; 6. spiritul vieţii;
7. omul-spirit.
Pentru omul obişnuit cu reprezentări materialiste, această
articulare a omului în sensul numărului 7 nu ar avea această
„nuanţă
clar magică“ pe care el i-o atribuie adeseori, dacă s-ar ţine în
mod
clar de sensul expunerilor de mai sus şi nu ar căuta să introducă
în
problemă de la început chiar acest aspect „magic“ . Despre aceste
„şapte“ mădulare ale omului nu ar trebui vorbit în alt fel
decât se
face din punctul de vedere al unei forme superioare de observare a
lumii, aşa cum se vorbeşte despre cele şapte culori ale luminii sau
despre cele şapte sunete ale gamei (octava fiind considerată ca o
repetare a sunetului fundamental). După cum lumina apare în şapte
culori, sunetul în şapte trepte, tot astfel apare natura umană
unitară
în cele şapte mădulare caracterizate. Pe cât de puţin
poartă în sine
numărul 7 ceva „superstiţios“ în cazul sunetului şi culorii, tot
pe
atât de puţin se întâmplă acest lucru în cazul
articulării omului. Cu
un anumit prilej, în timp ce aceste lucruri au fost expuse oral,
s-a
spus că totuşi lucrul cu numărul 7 nu ar fi corect în cazul
culorilor,
deoarece dincolo de roşu şi dincolo de violet s-ar mai afla culori pe
care însă omul nu le percepe. Dar şi în această privinţă
comparaţia cu
culorile este valabilă, căci şi dincolo de corpul fizic, pe de o parte,
şi dincolo de omul-spirit, pe de altă parte, realitatea omului se
continuă; numai că pentru mijloacele observaţiei spirituale aceste
continuări sunt „spiritual invizibile“, aşa cum sunt invizibile pentru
ochiul fizic culorile de dincolo de roşu şi de violet. Această
observaţie trebuia să fie făcută pentru că poate apărea părerea că o
concepţie suprasensibilă nu ar respecta precizia gândirii
ştiinţei
naturii; prin comparaţie cu aceasta ea ar fi diletantistă. Însă
cine
vede corect ce se înţelege prin cele spuse poate afla că,
în realitate,
aceasta nu intră nicăieri în contradicţie cu adevărata ştiinţă a
naturii; nici când se iau ca demonstraţie fapte ale ştiinţei
naturii,
nici atunci când cu expunerile făcute aici se realizează o
interpretare
a legăturii directe cu cercetarea naturalistă.
OBSERVAŢII
IMPORTANTE
Obs.1. Expuneri ca cele care sunt date în această carte privind facultatea amintirii pot fi foarte uşor greşit înţelese. Căci cine observă numai fenomenele exterioare nu va sesiza deosebirea dintre ceea ce se întâmplă cu animalul sau chiar cu planta atunci când apare ceva care se aseamănă cu amintirea şi ceea ce aici am caracterizat drept amintire adevărată. Desigur, când un animal execută o acţiune pentru a treia, a patra oară etc., el o va face poate în aşa fel încât procesul exterior se prezintă ca şi cum ar exista memorie (amintire) şi învăţarea legată de aceasta. Da, aşa cum o fac unii cercetători ai naturii şi acoliţii lor, chiar noţiunea de amintire sau de memorie este extinsă în aşa fel încât se spune că atunci când puiul iese din coaja oului el ciuguleşte grăunţele şi ar şti chiar să facă mişcările capului şi corpului astfel încât să-şi atingă scopul. Acest lucru el nu l-a învăţat fiind în coaja oului, ci a fost învăţat de miile de fiinţe din care descinde (aşa spune, de exemplu, Hering [2]). Fenomenul amintit poate fi desemnat ca ceva care arată ca o amintire. Dar nu se va ajunge niciodată la înţelegerea adevărată a entităţii umane dacă nu se va avea în vedere particularitatea că la om apare ca proces al adevăratei percepţii a unor trăiri anterioare în momente ulterioare, nu numai ca repercusiune a unor stări anterioare în altele ulterioare. În această carte amintirea este numită percepţie a trecutului şi nu numai simpla repetare, chiar şi modificată, a faptului trecut în lucrurile prezente. Dacă s-ar dori folosirea cuvântului amintire pentru fenomene corespunzătoare din regnurile animal şi vegetal, atunci ar trebui avut un altul pentru om. În descrierea făcută în această carte nu este vorba despre cuvânt (termen), ci despre aceea că în secolul înţelegerii entităţii umane trebuie să fie recunoscută deosebirea. Tot atât de puţin pot fi puse în legătură performanţe aparent de mare inteligenţă ale unor animale cu ceea ce numim aici amintire.
Obs.2 Nu se poate face o
demarcaţie netă între transformările care au loc ca urmare a
activitătii eului în corpul astral şi acelea care au loc în
corpul
eteric. Unele trec în celelalte. Când un om învaţă
ceva şi obţine prin
aceasta o anumită capacitate a judecăţii, în corpul astral a avut
loc o
transformare; dacă însă această judecată îi modifică starea
sufletească
astfel încât după învăţare el se obişnuieşte să simtă
despre un lucru
altfel decât simţea mai înainte, atunci există o modificare
a corpului
eteric. Tot ce devine astfel proprietate umană încât omul
să-şi poată
mereu aminti de aceasta se bazează pe o modificare a corpului eteric.
Ceea ce treptat devine o comoară a memoriei are la bază faptul că
lucrarea asupra corpului astral este transmisă corpului eteric.
NOTE
1.
Vezi
Fiziologia
ocultă, nr. bibl. 128, Opere
complete, Dornach,
1971.
2.
Ewald Hering,1834–1918, Despre
memorie ca funcţie generală a materiei organizate, Viena, 1870.
3.
Eduard von Hartmann, 1842–1906. Introducere
în sistemul filosofiei, vol. III: Compendiu al psihologiei, 1908, Bad
Sachsa.
