În abordarea omului din punctul de vedere al cunoașterii suprasesibile se manifestă ceea ce este caracteristic, în general, acestui mod de cunoaștere. El se bazează pe recunoașterea „tainei evidente” în entitatea umană proprie. Pentru simțuri și pentru rațiunea ce se bazează pe acestea este accesibilă numai o parte din ceea ce cuprinde cunoașterea suprasensibilă a entității umane, și anume corpul fizic. Pentru a lumina noțiunea de corp fizic trebuie să ne îndreptărn atenția asupra fenomenului care acoperă ca o mare enigmă orice observare a vieții: asupra morții și, în legătură cu aceasta, asupra regnului mineral care poartă întotdeauna în sine moartea. Prin aceasta facem referire la fapte a căror explicație este posibilă numai prin cunoaștere suprasensibilă și cărora trebuie să le dedicăm o parte importantă a acestei scrieri. Aici însă trebuie să dăm pentru început numai unele reprezentări orientative.
În cadrul lumii manifestate, corpul uman fizic este partea din om în care acesta este la fel cu lumea minerală. Dimpotrivă, ceea ce deosebește pe om de mineral nu poate să fie socotit corp fizic. Pentru o observare lipsită de prejudecăți este important înainte de orice faptul că ceea ce rămâne din entitatea umană atunci când survine moartea este de aceeași natură cu lumea minerală. Ne putem referi la cadavru ca la acea parte din om care, după moarte, este supus unor procese care se găsesc în regnul lumii minerale. Se poate afirma în mod categoric faptul că în acest mădular al entității umane, în cadavru, sunt active aceleași forțe și substanțe ca în domeniul mineral; dar, nu mai puțin, trebuie subliniat că o dată cu moartea începe pentru acest corp fizic și descompunerea. Este justificat și să spunem: Cu siguranță, în corpul uman fizic sunt active aceleași substanțe și forțe ca în mineral, dar activitatea lor este supusă în timpul vieții unei puteri superioare. Ele acționează ca în lumea minerală abia atunci când trupul a intrat în moarte. Atunci ele apar așa cum trebuie să existe în entitatea lor proprie, și anume ca agenți de desființare a formei corpului fizic.
Astfel, în om trebuie separat net ceea ce este manifestat de ceea ce este ascuns. Căci în timpul vieții ceva ascuns trebuie să ducă o luptă continuă împotriva substanțelor și forțelor regnului mineral din corpul fizic. Dacă această luptă încetează, apare activitatea minerală. – Cu aceasta am ajuns la punctul în care trebuie să intervină știința suprasensibilului. Ea trebuie să caute ceea ce poartă lupta amintită, adică tocmai ceea ce este ascuns observării senzoriale; ceea ce este accesibil numai pentru observarea suprasensibilă. Despre modul în care se ajunge ca acest lucru „ascuns” să-i devină omului la fel de evident ca fenomenele sensibile pentru ochi vom vorbi într-o altă parte a acestei scrieri. Aici trebuie însă să descriem ceea ce se dezvăluie observării suprasensibile.
S-a mai spus că pentru om comunicările privind calea pe care se poate ajunge la vederea superioară pot fi importante numai atunci când el s-a familiarizat mai întâi, prin simplă povestire, cu ceea ce dezvăluie cercetarea suprasensibilă. Căci în acest domeniu se poate înțelege și ceea ce încă nu poate fi observat. Calea cea bună pentru a ajunge la clarvedere este cea care pleacă de la înțelegere.
Chiar dacă acel lucru ascuns care conduce în corpul fizic lupta împotriva degradării poate fi observat numai prin clarvedere, el apare la suprafață și pentru forța de judecată care se limitează la ceea ce este manifest. Aceste activități se exprimă în forma în care în timpul vieții sunt interconectate substanțele și forțele corpului fizic. Această formă dispare treptat și corpul fizic devine o parte a lumii minerale după ce s-a instalat moartea. Vederea suprasensibilă poate însă observa ca mădular independent al entității umane ceea ce împiedică în timpul vieții substanțele și forțele fizice de a-și urma căile proprii care conduc la desființarea corpului fizic. Să numim acest mădular independent „corpul eteric” sau „corpul vieții”. Pentru a evita de la început infiltrarea unor înțelegeri greșite, trebuie să luăm în considerare două aspecte legate de aceste denumiri ale unui al dolea mădular al entității umane. Cuvântul „eter” se folosește aici în alt sens decât cel din fizica actuală. Aceasta înțelege prin eter mediul în care se propagă lumina. Aici însă cuvântul eter trebuie limitat în sensul care rezultă din cele expuse mai sus. El trebuie să fie folosit pentru ceea ce este accesibil vederii superioare și care nu se lasă recunoscut pentru observarea senzorială decât prin efectele sale, și anume prin aceea că el poate da o anumită formă sau contur substanțelor și forțelor minerale prezente în corpul fizic. Nici cuvântul „corp” nu trebuie înțeles în mod eronat. În denumirea lucrurilor superioare ale existenței trebuie folosite cuvintele limbii obișnuite. Iar acestea exprimă pentru observarea senzorială numai ceea ce este sensibil. În sensul senzorial, „corpul eteric” nu este nimic corporal, oricât de subtil am putea să ne reprezentăm acest lucru*.
* Autorul acestei cărți a expus în Teosofia sa faptul că prin denumirile „corp eteric”, „corp al vieții” nu se poate înlocui pur și simlu concepția veche despre „forța vitală”, depășită prin evoluția științei naturii.
Vorbind despre domeniul suprasensibilului ajungem la menționarea acestui „corp eteric” sau „corp al vieții”; atingem astfel punctul în care trebuie să facem față opoziției unor păreri contemporane. În vremea noastră, evoluția spiritului uman a condus la situația în care a vorbi despre un astfel de mădular al entității umane trebuie privit ca ceva neștiințific. Modul de reprezentare materialist a ajuns la ideea că în corpul viu nu se poate vedea nimic altceva decât o asamblare a unor substanțe și forțe, așa cum se găsesc și în corpul neviu, adică în mineral. Singura deosebire ar fi că asamblarea în cazul viului ar fi mai complicată decât în cazul neviului. Și în știința curentă până nu de mult existau păreri diferite. Cine urmăreste scrierile unor oameni de știință serioși din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se lămurește că atunci unii adevărați „cercetători ai naturii” erau conștienți că în corpul viu mai există și altceva decât în mineralul neviu. S-a vorbit despre o „forță vitală”. De fapt, această „forță vitală” nu este reprezentată în modul prezentat mai sus prin denumirea de „corp al vieții”, dar la baza reprezentării respective există totuși presimțirea că așa ceva ar exista. Această „forță vitală” era imaginată ca fiind ceva ce se adaugă substanțelor și forțelor fizice în mod asemănător cu forța magnetică care se leagă cu fierul pur din magnet. Apoi a venit timpul în care această „forță vitală” a fost elimintă dintre achizițiile științei. Se dorea rezolvarea tuturor problemelor cu simplele cauzalități fizice și chimice. În prezent, la unii gânditori ai științei naturii s-a produs în această privință un reviriment. Se admite, de pe anumite poziții, că acceptarea a ceva asemănător „forței vitale” nu ar fi chiar total absurdă. Totuși, un asemenea „om de știință” care coboară la o astfel de idee nu ar vrea să aibă nici o legătură cu concepția prezentată aici cu privire la „corpul vieții”. Dacă am vrea să facem o discuție pe baza unei astfel de concepții plecând de la punctul de vedere al cunoașterii suprasensibile, nu am ajunge, de regulă, la nimic concludent. Problema acestei cunoașteri va fi să recunoască realitatea că modul de reprezentare materialist este un fenomen însoțitor necesar al marelui progres al științei naturii din vremea noastră. Acest progres se bazează pe o extraordinară rafinare a mijloacelor de observare senzorială. Se află în esența omului faptul că în cadrul unei evoluții el aduce de fiecare dată la un anumit grad de perfecțiune unele capacități izolate pe seama altora. Observarea senzorială precisă, care a fost dezvoltată în măsură atât de mare de către știința naturii, trebuia să estompeze grija pentru acele facultăți umane care conduc în „lumile ascunse”. Dar ajungem din nou la o vreme în care această grijă devine necesară. Dar ceea ce este ascuns nu se recunoaște prin combaterea raționamentelor care rezultă din contestarea chiar cu o consecvență perfect logică, ci prin faptul că se expune acest ascuns în lumina corectă. Atunci el va fi recunoscut de cei pentru care „a venit timpul”.
Aceste lucruri trebuiau spuse aici, pentru a nu se accepta premisa necunoașterii punctelor de vedere ale științei naturii atunci când vorbim de un „corp eteric”, care în anumite cercuri este considerat ca ceva cu totul fantastic.
Așadar, acest corp eteric este un al doilea mădular component al entității umane. Pentru cunoașterea suprasensibilă, acesta are un grad de realitate superior celui al corpului fizic. Abia în părțile următoare ale acestei lucrări vom putea face o descriere a felului cum îl vede cunoașterea suprasensibilă, atunci când va deveni evident în ce sens trebuie privite astfel de descrieri. În mod provizoriu, este suficient dacă spunem că acest corp eteric pătrunde tot corpul fizic și că trebuie considerat ca un fel de arhitect al acestuia. Toate organele sunt menținute în forma lor prin curenții și mișcările corpului eteric [ 1 ]. La baza inimii fizice se află o „inimă eterică”, la baza creierului fizic un „creier eteric” etc. În sine, corpul eteric este structurat ca cel fizic, dar mai complicat, iar în el totul se află într-o curgere vie încrucișată, în timp ce în corpul fizic sunt prezente părți separate.
Omul are acest corp eteric în comun cu plantele, după cum corpul fizic îl are în comun cu lumea minerală. Orice are viață are și un corp eteric propriu.
De la corpul eteric, contemplarea suprasensibilă urcă la un alt mădular al entității umane. Pentru formarea unei reprezentări a acestui mădular ea face trimitere la fenomenul somnului, așa cum în cazul corpului eteric făcea trimitere la moarte. Orice activitate umană se bazează pe activitatea din starea de veghe, în măsura în care se ia în considerare ceea ce este manifestat. Această activitate este însă posibilă numai dacă omul își procură din starea de somn, în mod mereu înnoit, întărirea forțelor sale epuizate. Acționarea și gândirea dispar în somn, orice suferință, orice plăcere dispar pentru viața conștientă. La trezirea omului din lipsa de conștiență a somnului, forțele conștiente apar la suprafață ca din fântâni ascunse, tainice. Aceeași conștiență este cea care la adormire se cufundă în adâncurile întunecate și cea care urcă din nou la trezire. Ceea ce trezește mereu viața din starea de inconștiență este, în sensul cunoașterii suprasensibile, cel de al treilea mădular al entității umane. Îl putem numi „corpul astral”. Așa cum corpul fizic nu-și poate menține forma prin substanțele și forțele minerale, ci pentru acestă menținere el trebuie să fie străbătut de corpul eteric, tot astfel forțele corpului eteric nu se pot strălumina ele însele cu lumina conștienței. Un corp eteric lăsat în voia lui ar trebui să se găsească permanent în starea de somn. Se poate spune și că ar putea întreține în corpul fizic numai o existență vegetală. Un corp eteric treaz este străluminat de un corp astral. Pentru observarea cu ajutorul simțurilor acțiunea corpului astral dispare când omul se afundă în somn. Pentru observația suprasensibilă el mai rămâne prezent; numai că apare separat de corpul eteric sau îndepărtat din acesta. Observația sensibilă nu are a face cu corpul astral, ci numai cu efectele sale în manifestare. Și astfel de efecte nu sunt prezente nemijlocit în timpul somnului. În același sens în care omul are în comun corpul său fizic cu mineralele și corpul său eteric cu plantele, în ceea ce privește corpul său astral el este de aceeași natură cu animalele. Plantele se află într-o permanentă stare de somn. Cine nu judecă cu exactitate aceste probleme poate cădea ușor pradă erorii de a atribui un fel de conștiență și plantelor, așa cum o au animalele și omul în starea de veghe. Dar acest lucru nu este posibil decât dacă îți faci o reprezentare neclară despre conștiență. Atunci se spune că, dacă exerciți asupra plantei o excitație exterioară, ea ar realiza anumite mișcări ca și animalul. Se vorbește de sensibilitatea anumitor plante, care, de exemplu, își strâng frunzele când asupra lor acționează anumite forțe exterioare. Totusi, faptul că o ființă manifestă la o acțiune o anumită reacție nu este o caracteristică a conștienței, ci a faptului că ființa trăiește în interiorul ei ceva care se adaugă ca ceva nou simplei reacții. Altfel s-ar putea vorbi de conștiență și în cazul în care o bucată de fier se dilată sub influența căldurii. Conștiența ar fi prezentă numai când ființa ar trăi sub influența căldurii o durere interioară.
Al patrulea mădular al entității sale, pe care cunoașterea suprasensibilă trebuie să-l atribuie omului, el nu-l mai are în comun cu lumea sa ambientală manifestată. Este ceea ce-l deosebeste de celelalte ființe vii, ceea ce îi conferă poziția de cunună a creației ce-i aparține în primul rând lui. Cunoașterea suprasensibilă formează o reprezentare a acestui mădular nou al entității umane, prin specificarea faptului că și în cadrul trăirilor treze mai există o deosebire esențială. Această deosebire se evidențiază imediat, dacă omul își îndreaptă atenția asupra faptului că în starea de veghe, pe de o parte, se află permanent în centrul unor trăiri care trebuie să vină și să treacă, iar, pe de altă parte, că el are și trăiri la care nu se întâmplă aceasta. Acest lucru iese cu deosebită pregnanță în evidență dacă se compară trăirile omului cu cele ale animalelor. Animalul trăiește influențele lumii înconjurătoare și devine conștient de foame și de sete, sub influenta căldurii și a frigului, a durerii sau a plăcerii, sub influența unor procese ale corpului său care se desfășoară cu regularitate. Viața omului nu se epuizează prin astfel de trăiri. El poate dezvolta pofte, dorințe care depășesc aceste limite. La animal s-ar putea verifica de fiecare dată, dacă ar exista posibilitatea de a merge suficient de departe, unde există un prilej de acțiune sau de simțire, în afara sau în interiorul corpului. La om nu este cazul. El poate genera dorințe și pofte a căror geneză nu este nici în interiorul nici în exteriorul trupului. Tuturor aspectelor care se înscriu în acest domeniu trebuie să le recunoaștem o sursă specială, pe care, în sensul științei suprasensibilului, o putem vedea în „eul” omului. Din această cauză putem să ne referim la „eu” ca la al patrulea mădular al entității umane. Dacă ar fi lăsat în voia lui, în corpul astral ar apărea plăcerea și durerea, senzațiile de foame și de sete; ceea ce nu ar apărea ar fi sentimentul că în toate acestea există ceva care rămâne. Nu numim aici „eu” ceea ce rămâne ca atare, ci ceea ce trăiește acest lucru care rămâne. În acest domeniu, noțiunile trebuie înțelese foarte precis, pentru a se evita orice fel de interpretări greșite. Cu conștientizarea a ceva durabil, remanent în succesiunea trăirilor interioare încep zorile „sentimentului eului”. Nu faptul că o ființă resimte, de exemplu, foamea, îi poate da un sentiment al eului. Starea de foame se instalează atunci când prilejurile reînnoite pentru foame se impun ființei în cauză. El se repede atunci la hrană tocmai pentru că aceste prilejuri sunt prezente. Sentimentul eului survine abia când nu numai aceste prilejuri mână spre hrană, ci când la o săturare anterioară a luat naștere o plăcere și a rămas conștiența acestei plăceri, astfel încât nu numai trăirea actuală a foamei, ci și trecutul plăcerii îl mână pe om spre aliment. Așa cum se descompune corpul fizic când corpul eteric nu-l mai menține, așa cum corpul eteric cade în inconștiență când nu este străluminat de corpul astral, tot așa și corpul astral ar trebui să lase ceea ce este trecut să se afunde în uitare, dacă acesta nu ar fi salvat de eu în actualitate. Ceea ce pentru corpul fizic este moartea, pentru corpul eteric somnul, este pentru corpul astral uitarea. Se poate spune și că viața este proprie corpului eteric, conștiența corpului astral, iar amintirea eului. [ Obs.1 ]
Mai ușor decât a cădea în eroarea de a-i atribui plantei o conștiență, se poate cădea în aceea de a vorbi despre amintire la animal. Este ușor să ne gândirn la amintire când câinele își recunoaște stăpânul pe care poate nu l-a văzut de un timp destul de îndelungat. În realitate, totuși, o astfel de recunoaștere nu se bazează pe amintire, ci pe cu totul altceva. Câinele simte o anumită atracție față de stăpânul său. Aceasta pleacă de la entitatea celui din urmnă. Această entitate îi face plăcere câinelui atunci când stăpânul este prezent. Și prezența stăpânului este un prilej de reînnoire a plăcerii. Amintire însă nu există decât atunci când o ființă resimte nu numai trăirile prezente, ci când păstrează pe cele trecute. S-ar putea chiar accepta această realitate și a cădea totuși în eroarea de a crede că animalul are totuși amintiri. S-ar putea spune: El este mâhnit când stăpânul său îl părăsește, așadar îi rămâne amintirea lui. Prin conviețuirea cu stăpânul, pentru câine prezența acestuia devine necesitate și din această cauză el resimte absenta lui în mod asemănător cu felul în care simte foamea. Cine nu face asemenea deosebiri nu va înțelege în mod clar relațiile reale cu viața.
Datorită anumitor prejudecăți, se va obiecta acestei expuneri că, totuși, nu se poate ști dacă la animal există sau nu ceva asemănător amintirii umane. Această obiectie se datorează numai observației spontane, neinstruite. Cine poate observa însă cu adevărat, conform cu semnificația lucrurilor, cum se comportă animalul în legătură cu trăirile sale, observă deosebirea dintre acest comportarnent și cel al omului. Și el se lămurește că animalul se comportă în mod corespunzător cu absența amintirii. Pentru observația suprasensibilă acest lucru este în mod incontestabil clar. Totuși, ceea ce ajunge nemijlocit la conștiență în cazul observației suprasensibile poate fi recunoscut și prin percepția senzorială și datorită pătrunderii acesteia cu gândire, datorită efectelor sale în acest domeniu. Când se spune că omul știe despre amintirea sa printr-o observare sufletească interioară, pe care totuși nu ar putea-o face la animal, o astfel de afirmație are la bază o eroare fatală. Ceea ce are a-și spune omul despre capacitatea sa de amintire, el nu poate s-o preia de la observarea sufletească interioară, ci numai de la ceea ce trăiște în atitudinea sau comportarea sa față de obiectele și procesele lumii exterioare. El realizează aceste trăiri cu sine însuși și cu un alt om sau chiar cu alte animale într-un mod absolut identic. Este numai o aparență care-l orbește pe om, atunci când el crede că ar aprecia prezența amintirii numai prin observare interioară. Forța care se află la baza amintirii poate fi numită interioară; părerea în legătură cu această forță se obține chiar și pentru propria persoană prin privirea asupra legăturii vieții cu lumea exterioară. Iar această legătură poate fi apreciată la fel, atât cu privire la propria persoană cât și la animal. Referitor la astfel de lucruri, psihologia noastră curentă suferă datorită reprezentărilor sale total neinstruite, inprecise și în mare măsură eronate datorită greșelilor de observare.
Pentru eu, amintire și uitare înseamnă ceva întru totul asemănător cu starea de veghe și cea de somn pentru corpul astral. Așa cum somnul face să dispară grijile și supărările zilei, tot astfel uitarea întinde un văl peste experiențele rele ale vieții și prin aceasta stinge o parte a trecutului. Așa cum somnul este necesar pentru a fortifica forțele de viață epuizate, omul trebuie să șteargă anumite părți ale trecutului său din amintire dacă trebuie să facă față liber și neîngrădit de prejudecăți unor trăiri noi. Dar tocmai prin uitare îi crește forța pentru conștientizarea noului. Gândiți-vă la fapte ca învățarea scrisului. Toate detaliile pe care copilul trebuie să le parcurgă trăindu-le, pentru a învăța să scrie, se uită. Ceea ce rămâne este facultatea de a scrie. Cum ar putea scrie omul, dacă de fiecare dată când pune penița pe hârtie i-ar urca în suflet, ca amintiri, toate trăirile etapelor ce au trebuit să fie parcurse la învătarea scrisului.
Amintirea are mai multe trepte. Cea mai simplă formă a amintirii este când omul percepe un obiect și când, întorcându-se apoi de la obiect, el poate retrezi reprezentarea acestuia. Această reprezentare omul și-a format-o în timpul în care percepea obiectul. S-a derulat aici un proces între corpul astral și eu. Corpul astral a făcut conștientă impresia exterioară a obiectului. Totuși, conștientizarea obiectului nu ar dura decât atât timp cât acesta este prezent, dacă eul nu ar prelua în sine informația și nu ar transforma-o în proprietatea sa. Aici, în acest punct, vederea suprasensibilă separă corporalul de sufletesc. Se vorbește de corp astral atât timp cât se are în vedere nașterea conștienței despre un obiect prezent. Ceea ce dă însă durată informației este numit suflet. Din cele spuse se vede însă cât de strâns legat de corpul astral este, în om, acea parte a sufletului care conferă durată informației conștientizate. Ambele sunt într-o oarecare măsură reunite într-un mădular al entității umane. Din această cauză și această uniune poate fi numită corp astral. Dacă se dorește o denumire precisă, se poate vorbi despre corpul astral numindu-l corp sufletesc și despre suflet, în măsura în care este unit cu acesta, numindu-l suflet al senzației.
Eul urcă la o treaptă superioară a entității sale când își dirijează activitatea asupra a ceea ce a transformat conștientizarea obiectelor în proprietate a sa. Aceasta este activitatea prin care eul se degajează tot mai mult de obiectele percepției pentru a lucra în propria sa proprietate. Partea de suflet căreia îi revine aceasta poate fi numită sufletul rațiunii. Atât sufletului senzației cât și sufletului rațiunii le este propriu faptul că lucrează cu ceea ce ele obțin de la obiectele percepute prin simțuri și a căror amintire o păstrează. Aici sufletul este cu totul dăruit către ceea ce pentru el este un exterior. Tot din exterior a primit și ceea ce, prin amintire, el devine proprietatea sa. Dar sufletul poate trece dincolo de toate acestea. El nu este numai suflet al senzației și suflet al rațiunii. Vederea suprasensibilă poate forma cel mai ușor o reprezentare a acestei treceri dincolo de limitele menționate dacă se referă la un fapt simplu, care trebuie însă apreciat în semnificația lui cuprinzătoare. Este vorba despre faptul că în tot cuprinsul limbii există un singur nume care potrivit esenței sale se deosebește de toate celelalte nume. Acesta este numele „eu”. Oricare alt nume poate fi atribuit de oricare om obiectului sau ființei corespunzătoare. „Eu” ca denumire a unei ființe are un sens numai dacă această ființă își atribuie singură această desemnare. Niciodată la urechea unui om nu poate veni din afară desemnarea „eu” ca fiind denumirea sa; numai ființa însăși o poate folosi pentru sine. „Eu sunt un eu numai pentru mine; pentru oricine altcineva eu sunt un tu; și oricine altcineva este pentru mine un tu”. Acest fapt este expresia exterioară a unui adevăr de o adâncă importanță. Ființa propriu-zisă a eului este independentă de orice lucru exterior; din această cauză numele său nu poate fi dat nici unui lucru exterior. Acele confesiuni religioase care și-au păstrat în mod conștient legătura cu vederea suprasensibilă numesc desemnarea „eu”, „numele inexprimabil al lui Dumnezeu”. Căci atunci când se folosește această expresie se face trimitere tocmai la ceea ce am spus mai sus. Nimic exterior nu are acces la acea parte a sufletului uman pe care o focalizăm acum. Aici se află „sfințenia ascunsă” a sufletului. Numai o ființă al cărei suflet este de același fel poate avea acces aici. „Dumnezeul, care locuiește în om, vorbește atunci când sufletul se recunoaste ca eu”. Asa cum sufletul senzației și sufletul rațiunii trăiesc în lumea exterioară, tot așa și un al treilea mădular al sufletului se afundă în divinitate, atunci când el ajunge la această conștientizare sau percepție de sine.
Poate lua naștere ușor o înțelegere greșită a acestor lucruri dacă s-ar considera că astfel de concepții ar declara eul și pe Dumnezeu ca fiind același lucru. Dar ele nu afirmă că eul ar fi Dumnezeu, ci numai că eul ar fi de aceeasi natură și ființă cu divinitatea. Oare afirmă cineva că picătura de apă preluată din mare ar fi marea atunci când spune: Picătura este de aceeași esență sau substanță cu marea? Dacă se doreste cu tot dinadinsul să se utilizeze o comparație, se poate spune: Ca raportul dintre picătură și mare este și raportul dintre eu și divinitate. Omul poate găsi în sine ceva divin pentru că ființa sa primordială este preluată din divinitate. În felul acesta, omul atinge prin acest al treilea mădular sufletesc cunoaștere interioară despre sine așa cum prin corpul astral el obține o cunoaștere a lumii exterioare. Din această cauză știința ocultă numește acest al treilea mădular al sufletului și sufletul conștienței. Și, în sensul ei, sufletescul este alcătuit din trei mădulare: sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței, așa cum și corporalul este alcătuit din trei mădulare, corpul fizic, corpul eteric și corpul astral.
Greșeli de observare psihologică asemănătoare celor pe care le-am discutat deja privitor la aprecierea capacității de a-și aminti fac dificilă și înțelegerea corectă a entității „eu”. Unele aspecte despre care se crede că sunt înțelese și că ar anula cele spuse mai sus în această privință sunt de fapt o confirmare a acestora. Un astfel de caz îl reprezintă observațiile făcute de Eduard von Hartmann [ 3 ] la pagina 55 și următoarele ale cărții sale Compendiu al psihologiei, privitor la eu: „În primul rând conștiența de sine este mai veche decât cuvântul eu. Pronumele personale sunt un produs relativ târziu al dezvoltării limbii și au pentru vorbire numai valoarea unor prescurtări. Cuvântul «eu» este un înlocuitor mai scurt pentru numele propriu al vorbitorului, dar un înlocuitor de care orice vorbitor are nevoie pentru sine, indiferent de numele cu care îl desemnează ceilalți. Constiența de sine se poate dezvolta foarte mult la animale și la oamenii surdo-muți instruiți, fără a se lega de un nume propriu. Conștientizarea numelui propriu poate înlocui complet lipsa folosirii particulei eu. Înțelegerea acestui fapt suprimă nimbul magic cu care mulți învăluie cuvințelul eu; acesta nu poate adăuga absolut nimic noțiunii de conștiență de sine, ci își primește întregul conținut numai de la aceasta”. Cu astfel de păreri putem fi perfect de acord; de asemenea, și cu aceea că nu i se poate acorda cuvințelului eu nici un nimb magic, care nu face decât să tulbure concepția prudentă despre această problemă. Dar pentru esența unui lucru nu este hotărâtor cum se ajunge treptat la aplicarea denumirii verbale a acelui lucru. Tocmai despre aceasta este vorba, că entitatea adevărată a eului este în conștiența de sine „mai veche decât cuvântul eu”. Și mai este vorba și despre aceea că omul este obligat să folosească acest cuvințel, înzestrat cu toate caracteristicile care sunt numai ale lui, pentru ceea ce el trăiește în mod diferit în interacțiunile sale cu lumea exterioară decât le poate trăi animalul. Pe cât de puțin se poate afla despre esența triunghiului prin faptul că se arată cum s-a format cuvântul „triunghi”, tot pe atât de puțin hotărâtor cu privire la entitatea eului este ceea ce putem ști despre cum, din alte utilizări verbale, s-a derulat în evoluția limbii utilizarea eului.
Abia în sufletul conștienței se dezvăluie adevărata natură a eului. Căci în timp ce în senzație și rațiune sufletul se pierde în alte lucruri, ca suflet al conștienței el își cuprinde propria sa entitate. Din această cauză, prin sufletul conștienței eul nu poate fi perceput altfel decât printr-o anumită activitate interioară. Reprezentările obiectelor exterioare se formează așa cum aceste obiecte vin și pleacă; iar aceste reprezentări lucrează mai departe în rațiune prin propria lor forță. Dacă însă eul trebuie să se perceapă pe sine, el nu se poate dărui pur și simplu; el trebuie mai întâi să aducă la suprafață din adâncurile proprii entitatea sa pentru a avea o conștiență despre aceasta. O dată cu perceperea eului, cu introspecția, începe o activitate interioară a sa. Prin această activitate, percepția eului în sufletul conștienței are o cu totul altă semnificație pentru om decât observarea a tot ceea ce pătrunde până la el prin cele trei mădulare corporale și prin celelalte două mădulare ale sufletului. Forța care revelează eul în sufletul conștienței este aceeași care se manifestă în tot restul lumii. Numai că ea nu se evidențiază nemijlocit în trup și în mădularele inferioare ale sufletului, ci se revelează treptat în efectele pe care le produce. Revelația cea mai joasă este cea prin corpul fizic; apoi se continuă treptat în sus la ceea ce umple sufletul rațiunii. S-ar putea spune că o dată cu urcarea fiecărei trepte cade unul din vălurile cu care este acoperit ceea ce este ascuns. În ceea ce umple sufletul rațiunii, acest ascuns apare lipsit de învelișuri în templul sufletesc cel mai interior. Cu toate acestea se prezintă aici numai ca o picătură din spiritualitatea care străbate totul. Dar omul trebuie să cuprindă această spiritualitate mai întâi aici. El trebuie s-o recunoască în sine însuși; apoi o poate găsi și în revelațiile ei.
Ceea ce pătrunde ca o picătură în sufletul conștienței, știința ocultă îl numește spirit. În felul acesta sufletul conștienței este legat de spirit, care este ascunsul din toate revelațiile. Când omul vrea să cuprindă spiritul în toate manifestările lui, el trebuie s-o facă la fel cum cuprinde eul în sufletul conștienței. El trebuie să aplice această activitate care l-a condus la conștientizarea eului asupra lumii manifestate. Dar prin aceasta el se dezvoltă spre trepte superioare ale entității sale. El adaugă lucruri noi mădularelor trupului și sufletului. În etapa următoare el însuși cucerește și ceea ce se mai află ascuns în mădularele inferioare ale sufletului său. Acest lucru se întâmplă prin lucrarea sa, care pleacă din eu și se răsfrânge asupra sufletului său. Cum este prins omul în această lucrare devine clar dacă facem comparația între un om încă dăruit exclusiv dorințelor foarte joase și așa-numitei plăceri senzuale și un idealist de mare noblețe. Cel de al doilea devine din primul, dacă se sustrage anumitor înclinații joase și se întoarce spre înclinații superioare. Plecând din eul său, el a acționat asupra sufletului său prin aceasta, înnobilându-l, spiritualizându-l. Eul a devenit stăpân în cadrul vieții sufletești. Aceasta poate merge atât de departe încât în suflet să nu-și facă loc dorința, plăcerea fără ca eul să fie autoritatea care să le permită accesul. În felul acesta, întregul suflet devine o revelație a eului, așa cum mai înainte nu fusese decât sufletul conștienței. În fond, orice viață cuturală, orice strădanie spirituală a oamenilor constă dintr-o lucrare al cărei scop este această dominare a eului. Orice om care trăiește în prezent este prins în această lucrare: fie că vrea sau nu, el poate avea sau nu o conștiență despre acest fapt.
Prin această lucrare se urcă la trepte superioare ale entității umane. Omul dezvoltă prin ea noi mădulare ale entității sale. Ele se află ca ceva ascuns dincolo de ceea ce pentru el este revelație. Omul se poate face stăpân asupra acestui suflet nu numai prin lucrarea asupra sufletului său, plecând de la eul său, astfel încât sufletul să scoată ce este ascuns din ceea ce este manifestat, ci el poate și extinde această lucrare. El poate să se extindă la corpul astral. Eul pune stăpânire pe acest corp astral prin faptul că se unește cu înțelepciunea ascunsă a acestuia. Acest corp astral cucerit, transformat de eu, poate fi numit sinea spirituală. (Asemănător cu ceea ce, sprijinindu-se pe înțelepciunea orientală, se numește Manas.) În sinea spirituală este dat un mădular superior al entității umane, care este prezent în aceasta ca un germene și care, în cursul lucrării ei asupra sa apare tot mai mult.
Așa cum omul își cucerește corpul astral prin înaintarea sa spre forțele ascunse care se află dincolo de acesta, același lucru se întâmplă în cursul evoluției și cu corpul eteric. Dar lucrarea asupra acestui corp eteric este mai intensă decât în cazul corpului astral datorită faptului că ceea ce este ascuns este prins în două învelișuri, în timp ce în cazul ultimului nu există decât un înveliș. Ne putem crea o noțiune despre deosebirea dintre lucrările efectuate asupra celor două corpuri dacă ne referim la anumite modificări care pot să apară în cursul dezvoltării sale. Să ne gândim mai întâi la felul cum se dezvoltă anumite calități sufletești ale omului când eul lucrează asupra sufletului, cum se pot transforma plăcerea și poftele, bucuria și durerea. Este suficient ca omul să se gândească la vremea copilăriei sale. Ce îl bucura atunci? Ce îi pricinuia suferință? Ce a mai învățat față de ceea ce știa în copilărie? Toate acestea sunt numai o expresie a felului în care eul a câștigat stăpânirea asupra corpului astral. Căci acesta este purtătorul plăcerii și al suferinței, al bucuriei și al durerii. Să comparăm însă acest lucru cu cât de puțin se modifică în cursul dezvoltării anumite alte însușiri ale omului, de exemplu, temperamentul său, caracteristicile mai profunde ale caracterului său etc. Un om care este în copilărie iute la mânie va păstra adeseori anumite aspecte ale acestei înclinații în dezvoltarea vieții sale ulterioare. Acest lucru este atât de evident, încât există gânditori care consideră imposibilă modificarea fundamentală a caracterului omului. Ei admit că acesta ar fi ceva care se păstrează în tot cursul vieții, care s-ar manifesta numai într-o privință sau în alta. O astfel de părere se datorează numai unei lacune în modul de a observa. Cine are un simț al acestor lucruri îi este clar că și caracterul și temperamentul omului se transformă sub influența eului său. Oricum, această transformare este, în comparație cu modificarea calităților caracterizate mai înainte, o transformare lentă. Se poate folosi comparația potrivit căreia raportul dintre cele două feluri de transformări este ca înaintarea arătătorului de ore în raport cu înaintarea minutarului. Forțele care determină transformarea caracterului sau temperamentului aparțin domeniului ascuns al corpului eteric. Ele sunt de același fel cu forțele ce domină domeniul vieții, așadar cu forțele de creștere, de nutriție și de reproducere. Prin expunerile aflate în cartea de față, aceste lucruri vor fi puse în lumina corectă. Așadar, eul nu lucrează asupra corpului astral numai atunci când omul se dăruiește pur și simplu plăcerii și suferinței, bucuriei și durerii, ci și atunci când se transformă particularitățile trăsăturilor sufletești. Tot astfel, lucrarea se extinde asupra corpului eteric când eul își orientează activitatea asupra unei transformări a trăsăturilor de caracter, a temperamentelor etc. [ Obs.2 ] În această direcție lucrează orice om, fie că este sau nu conștient de acest lucru. Impulsurile cele mai puternice care lucrează în viața obișnuită asupra acestei modificări sunt cele religioase. Când eul lasă să lucreze în mod repetat asupra sa imboldurile care se revarsă din religie, acestea creează în el o forță care acționează până în corpul eteric, pe care-l modifică la fel cum imboldurile mai slabe ale vieții determină modificarea corpului astral. Aceste imbolduri mai slabe ale vieții, care ajung la om prin învățare, reflectare, înnobilarea sentimentelor etc., sunt subordonate în multe privințe existenței schimbătoare; sentimentele religioase însă apasă într-un mod unitar asupra oricărei gândiri, simțiri și voințe. Ele aruncă parcă o lumină comună, unitară asupra întregii vieți sufletești. Omul gândește și simte azi una, mâine alta. Spre aceasta îl conduc diferitele împrejurări ale zilei. Cel care presimte însă ceva prin simțirea sa religioasă, de orice fel ar fi ea, ceva care rezistă tuturor schimbărilor, va raporta ceea ce simte și gândește azi atât la acest sentiment fundamental cât și la trăirile de mâine ale sufletului său. Prin aceasta, crezul religios are în viața sufletească ceva atoatepătrunzător; influențele sale se intensifică în cursul timpului tot mai mult pentru că acționează într-o necontenită repetare. Datorită acestui fapt, ele capătă puterea de a acționa asupra corpului eteric. În mod asemănător acționează asupra omului influențele artei adevărate. Când, prin forma exterioară, prin culoarea și sunetul unei opere de artă, el pătrunde cu reprezentarea și sentimentul fundamentele spirituale ale acesteia, atunci impulsurile pe care eul le primește prin aceasta acționează, în fapt, până asupra corpului eteric. Când acest gând poate fi dus până la capăt, se poate evalua importanța imensă pe care o are arta pentru orice dezvoltare umană. Aici am indicat numai unele dintre influențele ce furnizează eului imboldurile pentru a acționa asupra corpului eteric. Există multe influențe asemănătoare în viața omului, care însă nu sunt atât de evidente pentru privirea care observă ca cele menționate. Dar chiar și din acestea se vede că în om mai este ascuns și un alt mădular pe care eul îl prelucrează tot mai mult. Putem numi acest al doilea mădular al spiritului spiritul vieții. (Este identic cu ceea ce în cadrul înțelepciunii orientale este numit Buddhi.) Expresia „spiritul vieții” este potrivită pentru că în ceea ce desemnează ea acționează aceleași forțe ca și în „corpul vieții”; numai că în aceste forțe, atunci când se manifestă drept corp al vieții, eul uman nu este activ. Dar dacă se manifestă ca spirit al vieții, ele sunt străbătute de activitatea eului.
Dezvoltarea intelectuală a omului, clarificarea și înnobilarea sentimentelor și a exteriorizărilor voliționale sunt măsura transformării corpului său astral în sine spirituală; trăirile sale religioase și alte experiențe se impregnează în corpul eteric și-l transformă în spirit al vieții. În desfășurarea obișnuită a vieții acest lucru are loc în mod mai mult sau mai puțin inconștient; dimpotrivă, așa-numita inițiere a omului constă în aceea că el este atenționat de cunoașterea suprasensibilă asupra mijloacelor prin care poate lua în mâini perfect conștient această lucrare în sinea spirituală și în spiritul vieții. Despre aceste metode va mai fi vorba în alte capitole ale acestei scrieri. Până acum am fost preocupați de a arăta că în om este activ, în afară de suflet și corp, și spiritul. Mai departe va fi menționat și modul în care acest spirit aparține eternului din om în contrast cu trupul trecător.
Cu lucrarea asupra corpului astral și asupra corpului eteric activitatea eului încă nu s-a epuizat. Aceasta se extinde și asupra corpului fizic. O idee despre influența eului asupra corpului fizic putem să ne-o facern când vedem cum în anumite trăiri apare, de exemplu, o înroșire sau o paliditate a feței. Aici eul este de fapt cel ce prilejuiește un fenomen în corpul fizic. Când prin activitatea eului în om apar transformări cu privire la influența sa în corpul fizic, atunci eul este cu adevărat unit cu forțele ascunse ale acestui corp fizic, cu aceleași forțe care produc fenomenele fizice. Se poate spune atunci că eul lucrează prin intermediul unei astfel de activități asupra corpului fizic. Această expresie nu trebuie greșit înțeleasă. Nu trebuie să se ajungă la părerea că această lucrare ar fi ceva grosolan, material. Ceea ce apare grosolan, material în corpul fizic nu este decât ce se manifestă în el. Dincolo de acest lucru manifestat se află forțele ascunse ale esenței sale. Iar acestea sunt de natură spirituală: Nu despre o lucrare asupra a ceea ce este material, așa cum aparent este corpul fizic, trebuie vorbit aici, ci despre lucrarea spirituală asupra forțelor invizibile care permite construirea lui și care îl lasă să se descompună din nou. Pentru viața obișnuită omul nu poate lăsa să ajungă la conștiență această lucrare a eului asupra corpului fizic decât cu o claritate foarte redusă. Această claritate devine deplină abia atunci când sub influența cunoașterii suprasensibile omul ia în mâinile sale în mod conștient lucrarea. Atunci însă apare clar că în om mai există un al treilea mădular spiritual. Este ceea ce poate fi numit, prin contrast cu omul fizic, omul spirit. (În înțelepciunea orientală, acest „om-spirit” se numește Atma.)
Cu privire la omul-spirit poți fi ușor indus în eroare și prin aprecierea corpului fizic ca fiind mădularul cel mai de jos al omului, din care cauză este dificilă acomodarea cu reprezentarea că lucrarea asupra acestui corp trebuie să ajungă la cel mai înalt mădular din entitatea umană. Dar tocmai din acest motiv, pentru că spiritul activ este ascuns în corpul fizic sub trei învelișuri, cel mai înalt fel de lucrare umană are ca scop să unească eul cu ceea ce este spiritul său ascuns.
În felul acesta pentru știința ocultă omul se prezintă ca o entitate alcătuită din mai multe mădulare. De natură fizică sunt: corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Sufletești sunt: sufletul senzatiei, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. În suflet își răspândește lumina eul. Spirituale sunt: sinea spirituală, spiritul vieții și omul-spirit. Din expunerile de mai sus reiese că sufletul senzației și corpul astral sunt strâns unite și că alcătuiesc într-o anumită privință un întreg. În mod asemănător alcătuiesc un întreg sufletul conștienței și sinea spirituală. Căci în sufletul conștienței se aprinde spiritul și, plecând de la el, spiritul iradiază celelalte mădulare ale naturii umane. Ținând seama de acestea se poate vorbi și de următoarea articulare a omului. Corpul astral și sufletul senzației pot fi considerate împreună ca un mădular, la fel sufletul conștienței și sinea spirituală, iar sufletul rațiunii, pentru că participă la natura eului, pentru că într-un anume sens este deja eul, care însă nu este încă conștient de entitatea sa spirituală, poate fi desemnat pur și simplu ca eu, și atunci obținem șapte constituenți ai omului: 1. corp fizic; 2. corp eteric sau corp al vieții; 3. corp astral; 4. eu; 5. sinea spirituală; 6. spiritul vieții; 7. omul-spirit.
Pentru omul obișnuit cu reprezentări materialiste, această articulare a omului în sensul numărului 7 nu ar avea această „nuanță clar magică” pe care el i-o atribuie adeseori, dacă s-ar ține în mod clar de sensul expunerilor de mai sus și nu ar căuta să introducă în problemă de la început chiar acest aspect „magic” . Despre aceste „șapte” mădulare ale omului nu ar trebui vorbit în alt fel decât se face din punctul de vedere al unei forme superioare de observare a lumii, așa cum se vorbește despre cele șapte culori ale luminii sau despre cele șapte sunete ale gamei (octava fiind considerată ca o repetare a sunetului fundamental). După cum lumina apare în șapte culori, sunetul în șapte trepte, tot astfel apare natura umană unitară în cele șapte mădulare caracterizate. Pe cât de puțin poartă în sine numărul 7 ceva „superstițios” în cazul sunetului și culorii, tot pe atât de puțin se întâmplă acest lucru în cazul articulării omului. Cu un anumit prilej, în timp ce aceste lucruri au fost expuse oral, s-a spus că totuși lucrul cu numărul 7 nu ar fi corect în cazul culorilor, deoarece dincolo de roșu și dincolo de violet s-ar mai afla culori pe care însă omul nu le percepe. Dar și în această privință comparația cu culorile este valabilă, căci și dincolo de corpul fizic, pe de o parte, și dincolo de omul-spirit, pe de altă parte, realitatea omului se continuă; numai că pentru mijloacele observației spirituale aceste continuări sunt „spiritual invizibile”, așa cum sunt invizibile pentru ochiul fizic culorile de dincolo de roșu și de violet. Această observație trebuia să fie făcută pentru că poate apărea părerea că o concepție suprasensibilă nu ar respecta precizia gândirii științei naturii; prin comparație cu aceasta ea ar fi diletantistă. Însă cine vede corect ce se înțelege prin cele spuse poate afla că, în realitate, aceasta nu intră nicăieri în contradicție cu adevărata știință a naturii; nici când se iau ca demonstrație fapte ale științei naturii, nici atunci când cu expunerile făcute aici se realizează o interpretare a legăturii directe cu cercetarea naturalistă.
OBSERVAȚII IMPORTANTE
Obs.1. Expuneri ca cele care sunt date în această carte privind facultatea amintirii pot fi foarte ușor greșit înțelese. Căci cine observă numai fenomenele exterioare nu va sesiza deosebirea dintre ceea ce se întâmplă cu animalul sau chiar cu planta atunci când apare ceva care se aseamănă cu amintirea și ceea ce aici am caracterizat drept amintire adevărată. Desigur, când un animal execută o acțiune pentru a treia, a patra oară etc., el o va face poate în așa fel încât procesul exterior se prezintă ca și cum ar exista memorie (amintire) și învățarea legată de aceasta. Da, așa cum o fac unii cercetători ai naturii și acoliții lor, chiar noțiunea de amintire sau de memorie este extinsă în așa fel încât se spune că atunci când puiul iese din coaja oului el ciugulește grăunțele și ar ști chiar să facă mișcările capului și corpului astfel încât să-și atingă scopul. Acest lucru el nu l-a învățat fiind în coaja oului, ci a fost învățat de miile de ființe din care descinde (așa spune, de exemplu, Hering [ 2 ] ). Fenomenul amintit poate fi desemnat ca ceva care arată ca o amintire. Dar nu se va ajunge niciodată la înțelegerea adevărată a entității umane dacă nu se va avea în vedere particularitatea că la om apare ca proces al adevăratei percepții a unor trăiri anterioare în momente ulterioare, nu numai ca repercusiune a unor stări anterioare în altele ulterioare. În această carte amintirea este numită percepție a trecutului și nu numai simpla repetare, chiar și modificată, a faptului trecut în lucrurile prezente. Dacă s-ar dori folosirea cuvântului amintire pentru fenomene corespunzătoare din regnurile animal și vegetal, atunci ar trebui avut un altul pentru om. În descrierea făcută în această carte nu este vorba despre cuvânt (termen), ci despre aceea că în secolul înțelegerii entității umane trebuie să fie recunoscută deosebirea. Tot atât de puțin pot fi puse în legătură performanțe aparent de mare inteligență ale unor animale cu ceea ce numim aici amintire.
Obs.2 Nu se poate face o demarcație netă între transformările care au loc ca urmare a activitătii eului în corpul astral și acelea care au loc în corpul eteric. Unele trec în celelalte. Când un om învață ceva și obține prin aceasta o anumită capacitate a judecății, în corpul astral a avut loc o transformare; dacă însă această judecată îi modifică starea sufletească astfel încât după învățare el se obișnuiește să simtă despre un lucru altfel decât simțea mai înainte, atunci există o modificare a corpului eteric. Tot ce devine astfel proprietate umană încât omul să-și poată mereu aminti de aceasta se bazează pe o modificare a corpului eteric. Ceea ce treptat devine o comoară a memoriei are la bază faptul că lucrarea asupra corpului astral este transmisă corpului eteric.
NOTE
1. Vezi Fiziologia ocultă, nr. bibl. 128, Opere complete, Dornach, 1971.
2. Ewald Hering,1834–1918, Despre memorie ca funcție generală a materiei organizate, Viena, 1870.
3. Eduard von Hartmann, 1842–1906. Introducere în sistemul filosofiei, vol. III: Compendiu al psihologiei, 1908, Bad Sachsa.
