Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA OCULTĂ

GA 13


SOMNUL ŞI MOARTEA


Nu se poate pătrunde esenţa stării de veghe fără a observa starea pe care o parcurge omul în timpul somnului; şi nici de enigma vieţii nu te poţi apropia fără a cerceta moartea. La un om în care nu trăieşte sentimentul importanţei cunoaşterii suprasensibile pot apărea îndoieli faţă de aceasta chiar din felul cum el ia în considerare somnul şi moartea. O asemenea cunoaştere poate evalua motivele care dau nastere acestor îndoieli. Căci nu este nimic de neînţeles când cineva spune că omul s-ar afla aici pentru viaţa activă, eficientă, iar activitatea sa creatoare s-ar baza pe dăruirea pentru acest scop. Iar aprofundarea unor stări ca somnul şi moartea nu ar putea conduce decât la lucruri fantastice, fără conţinut. Oamenii pot vedea cu multă uşurinţă în respingerea unor astfel de „lucruri fantastice“ expresia unui suflet sănătos, iar în dăruirea către astfel de „reverii inutile“ ceva maladiv care nu convine decât unor persoane lipsite de forţă vitală şi de bucuria vieţii şi care sunt incapabile de „creaţie adevărată“. Nu trebuie să considerăm fără rezerve un astfel de raţionament ca fiind greşit. Căci el conţine un anumit sâmbure de adevăr; este un sfert de adevăr care trebuie completat cu celelalte trei sferturi de adevăr care îi aparţin. Şi dacă combatem sfertul corect pe care l-a înţeles dar care nu presimte celelalte trei sferturi îl vom face cu totul neîncrezător. Aşadar, trebuie să admitem în mod obligatoriu că o abordare a ceea ce învăluie somnul şi moartea este bolnăvicioasă dacă ne conduce la o slăbire, la o întoarcere de la viaţa adevărată. Şi putem fi de acord că multe lucruri tinând de ceea ce dintotdeauna s-a numit ştiinţă ocultă şi care se face şi în prezent sub acest nume are un caracter nesănătos, duşmănos vieţii. Dar acest aspect nesănătos nu este în nici un fel produs al adevăratei cunoaşteri suprasensibile. Adevărata situaţie este de fapt următoarea. Aşa cum omul nu poate fi în permanenţă treaz, tot astfel el nu poate s-o scoată la capăt în situaţiile reale ale vieţii, în toată amploarea ei, fără ceea ce-i poate da suprasensibilul. Viaţa se continuă şi în timpul somnului şi forţele care lucrează şi creează în starea de veghe îşi iau puterea şi vigoarea din ceea ce le dă somnul. Aşa stau lucrurile cu ceea ce poate observa omul în lumea manifestată. Domeniul lumii este mai larg decât câmpul acestei observaţii. Iar ceea ce omul cunoaşte în planul sensibil trebuie să fie completat şi fecundat prin ceea ce el poate afla despre lumile invizibile. Un om care nu şi-ar obţine mereu, în mod repetat, întărirea forţelor slăbite prin somn şi-ar conduce în mod obligatoriu viaţa spre distrugere; de asemenea, o observare a lumii care n-ar fi fecundată de cunoaşterea a ceea ce este ascuns ar conduce la devastare. La fel stau lucrurile şi cu „moartea“. Fiinţele vii sunt supuse morţii pentru a se putea naşte o viaţă nouă. Cunoaşterea suprasensibilului este cea care răspândeşte o lumină clară peste frumoasa sintagmă a lui Goethe: Natura a inventat moartea, pentru a avea mai multă viaţă [1]. Aşa cum nu ar putea exista viaţă în sensul obişnuit fără moarte, tot astfel nu poate exista o cunoaştere adevărată a lumii vizibile fără o înţelegere de ansamblu a celei suprasensibile. Orice cunoaştere a ceea ce este vizibil trebuie să se afunde mereu în invizibil pentru a se putea dezvolta. Astfel devine evident că abia ştiinţa suprasensibilului face posibilă viaţa cunoştinţelor revelate; ea nu slăbeşte niciodată viaţa când apare în forma ei adevărată; ea o întăreşte şi o face mereu proaspătă şi sănătoasă când, lăsată în voia ei, aceasta a ajuns să fie slabă şi bolnavă.

Când omul se cufundă în somn, se modifică ansamblul relaţiilor dintre mădularele sale. Ceea ce se află din omul adormit pe locul său de odihnă reprezintă corpul fizic şi corpul eteric, dar nu şi corpul astral şi eul. Întrucât în timpul somnului corpul eteric rămâne legat de corpul fizic, efectele vieţii continuă. În momentul în care corpul fizic ar fi lăsat în voia lui el ar trebui să se descompună. Dar ceea ce se stinge în somn sunt reprezentările, suferinţa şi plăcerea, bucuria şi îngrijorarea, este capacitatea de a exterioriza o voinţă conştientă şi lucruri asemănătoare ale existenţei. Dar purtătorul tuturor acestor lucruri este corpul astral. Este de la sine înţeles că pentru o judecată lipsită de prejudecăţi nici nu ar putea fi luată în considerare părerea că în timpul somnului corpul astral împreună cu orice plăcere şi orice suferinţă ar fi distruse, împreună cu întreaga lume de reprezentări şi a voinţei. El este prezent într-o altă stare. Faptul că eul uman şi corpul astral nu ar fi alcătuite numai din plăcere şi suferinţă şi toate celelalte amintite, ci că ar avea şi o percepţie conştientă despre ele ar presupune ca acesta să fie legat de corpul fizic şi de corpul eteric. În starea de veghe el este în această situaţie, în timpul somnului nu mai este. El s-a retras din ele. El a preluat un alt fel de existenţă decât cea care îi revine în timpul când este legat de corpul fizic şi de cel eteric. Acum, este sarcina cunoaşterii planului suprasensibil de a observa acest fel diferit de existenţă a corpului astral. Pentru observarea lumii exterioare, corpul astral dispare în timpul somnului; vederea în suprasensibil trebuie să-l urmărească acum în viaţa sa, până la preluarea în posesie a corpului fizic şi a celui eteric. Ca în toate cazurile în care este vorba de cunoaşterea lucrurilor ascunse şi a proceselor ascunse ale lumii, pentru descoperirea adevăratelor fapte ale stării de somn este necesară observarea suprasensibilă în forma ei proprie; dar o dată ce a fost exprimat ceea ce se poate afla prin această observare, atunci indiscutabil acest lucru este inteligibil pentru o gândire lipsită de prejudecăţi. Căci fenomenele lumii ascunse se arată prin efectele produse în lumea manifestată. O dată ce se conştientizează felul în care ceea ce este comunicat de observarea suprasensibilă face inteligibile fenomenele sensibile, o astfel de confirmare este dovada care poate fi cerută pentru aceste lucruri. Cine nu vrea să folosească mijloacele pentru obţinerea observării suprasensibile care vor fi menţionate mai departe poate face următoarea experienţă: poate accepta mai întâi indicaţiile observaţiei suprasensibile şi apoi să le aplice lucrurilor sensibile pe care le deţine din propria sa experienţă. El poate afla astfel că, prin aceasta, viaţa devine inteligibilă. Şi va ajunge la o asemenea convingere cu atât mai mult cu cât va observa mai clar şi mai pătrunzător viaţa obişnuită.

Chiar dacă în timpul somnului corpul astral nu trăieşte reprezentări, chiar dacă nu resimte nici plăcere nici suferinţă sau alte lucruri asemănătoare, el nu rămâne inactiv. El are chiar în timpul somnului o activitate foarte vie. Este o activitate în care el trebuie să intre într-o succesiune ritmică mereu repetată, după ce a fost activ un timp în comun cu corpul fizic şi cu cel eteric. Ca un pendul care după ce a executat bătaia spre stânga şi a revenit în poziţia mediană prin forţa acumulată astfel trebuie să execute o bătaie la dreapta, aşa trebuie să-şi manifeste mobilitatea corpul astral şi eul care se află în sânul acestuia, după ce un timp au fost active în corpul fizic şi în cel eteric, ca urmare a acestei activităţi trebuind să petreacă un timp în afara trupului într-o ambianţă spiritual-sufletească. Pentru constituţia normală a vieţii omului se instalează, în cadrul acestei stări netrupeşti a corpului astral şi a eului, o stare de inconştienţă, întrucât aceasta reprezintă opusul faţă de starea de conştienţă dezvoltată prin coexistenţa cu corpul fizic şi cu cel eteric, aşa cum bătaia spre dreapta a pendulului creează contrastul cu bătaia spre stânga. Necesitatea de a intra în această stare de inconştienţă este resimţită de spiritual-sufletescul omului ca oboseală.[Obs.1] Dar această oboseală este expresia faptului că eul şi corpul astral se pregătesc în timpul somnului pentru a forma din nou în corpurile fizic şi eteric, în starea de veghe următoare, ceea ce a luat naştere în timpul cât ele au fost libere de elementul spiritual-sufletesc, printr-o activitate formatoare pur organică, inconştientă. Această activitate inconştientă şi activitatea care are loc în fiinţa omului în timpul conştienţei şi prin aceasta sunt opoziţii; opoziţii care trebuie să alterneze într-o succesiune ritmică. Forma şi silueta corpului fizic, caracteristice pentru om, nu pot fi menţinute decât prin corpul eteric uman. Dar această formă umană a corpului fizic nu poate fi păstrată decât printr-un corp eteric căruia îi sunt furnizate la rândul lui faptele corespunzătoare de către corpul astral. Corpul eteric este formatorul, arhitectul corpului fizic. Dar el poate construi în mod corect numai dacă obţine de la corpul astral imboldul de a face un lucru temeinic. În acesta se află modelele după care corpul eteric îi conferă corpului fizic forma sa. În starea de veghe, corpul astral nu este încărcat cu aceste modele pentru corpul fizic sau este numai până la un anumit nivel. Căci în starea de veghe sufletul le înlocuieşte cu propriile sale imagini. Când omul îşi îndreaptă simţurile spre ambianţa sa, el îşi formează prin percepţie imagini în reprezentările sale care sunt copiile lumii lui înconjurătoare. Aceste copii sunt la început elemente deranjante pentru imaginile care incită corpul eteric la menţinerea corpului fizic. Numai dacă omul ar putea să transmită prin activitate proprie corpului său astral acele imagini care ar putea da corpului eteric imboldul corect nu ar exista un astfel de deranj. În existenţa umană însă tocmai acest deranj joacă un rol important. Şi el se exprimă prin aceea că în timpul stării de veghe modelele pentru corpul eteric nu acţionează cu toată forţa. Corpul astral îşi aduce contribuţia din starea de veghe în cadrul corpului fizic, în timpul somnului el lucrează asupra corpului fizic din afară*.

* Privitor la esenţa oboselii, a se vedea „Aspecte particulare din domeniul ştiintei spiritului“ din cartea de faţă.

Aşa cum corpul fizic are nevoie, de exemplu, în aportul de alimente de lumea exterioară, cu care el este de acelaşi fel, ceva asemănător se întâmplă şi cu corpul astral. Să ne gândim la un corp uman fizic îndepărtat de lumea lui înconjurătoare. El ar trebui să dispară. Aceasta arată că el nu poate exista fără întreaga sa ambianţă fizică. În fapt, întregul Pământ trebuie să fie aşa cum este pentru ca trupurile fizice umane să poată exista. În realitate, întregul trup uman este numai o parte a Pământului, ba, într-un sens mai larg, a întregului Univers fizic. El se comportă în această privinţă ca degetul de la o mână faţă de întregul corp uman. Dacă separăm degetul de mână, el nu mai poate exista ca deget. La fel ar trebui să se întâmple şi cu corpul uman, dacă este despărţit de acel corp căruia el îi este un membru, de condiţiile pe care i le furnizează Pământul. Să-l ridicăm la o înăltime de suficiente mile deasupra suprafeţei Pământului şi el se va distruge, cum se distruge degetul tăiat de la o mână. Dacă omul ia mai puţin în considerare acest fapt în cazul corpului său fizic decât în cazul degetului şi al trupului, aceasta se datorează faptului că degetul nu se poate plimba pe trupul său aşa cum umblă el pe Pământ, şi că dependenţa degetului este mai evidentă.

Aşa cum corpul fizic este cuibărit în lumea fizică de care ţine, la fel şi corpul astral este apartenent la lumea lui. Numai că prin viaţa în stare de veghe el este smuls din această lume. Putem ilustra printr-o comparaţie ce se întâmplă. Imaginaţi-vă un vas cu apă. În această masă de apă, o picătură nu este ceva izolat în sine. Dar luaţi un burete mic şi absorbiţi cu el o picătură din această masă de apă. Aşa ceva se întâmplă cu corpul astral la trezire. În timpul somnului el se află într-o lume asemănătoare. El aparţine într-un anumit sens acesteia. La trezire, corpul fizic şi corpul eteric îl absorb. Ele se umplu cu el. Ele conţin organele prin care el conştientizează lumea exterioară. Pentru a ajunge însă la această conştientizare, el trebuie să se separe din lumea sa. El poate obţine din lumea sa numai modelele de care are nevoie pentru corpul eteric. După cum corpului fizic, de exemplu, alimentele îi parvin din ambianţa sa, la fel şi corpului astral îi parvin în timpul somnului imagini din lumea sa înconjurătoare. Aici, el trăieşte, de fapt, în Cosmos, în afara corpurilor fizic şi eteric. În acelaşi Cosmos din care s-a născut întregul om. În acest Cosmos există sursa imaginilor prin care omul îşi primeşte forma. El este integrat în mod armonios în acest Cosmos. Şi el se ridică din această armonie cuprinzătoare, în timpul stării de veghe, pentru a ajunge la percepţia exterioară. În somn, corpul său astral se reîntoarce în armonia Cosmosului. La trezire el introduce în corpurile sale atâta forţă preluată din această armonie încât se poate lipsi pentru un timp de sejurul în armonie. În timpul somnului corpul astral se întoarce în patria sa şi la trezire aduce cu sine în viaţă forţe întărite. Expresia exterioară a achiziţiei adusă de corpul astral la trezire constă în prospeţimea pe care o produce un somn sănătos. Expunerile ulterioare ale ştiinţei oculte vor arăta că această patrie a corpului astral este mai cuprinzătoare decât ceea ce aparţine corpului fizic, în sens mai restrâns, din ambianţa fizică. În timp ce omul este, ca fiinţă fizică, un mădular al Pământului, corpul său astral aparţine unor lumi în care mai sunt incluse şi alte corpuri cereşti decât Pământul nostru. Din această cauză el pătrunde în timpul somnului într-o lume căreia îi aparţin alte lumi decât Pământul nostru, ceea ce, aşa cum am spus, va putea deveni clar abia în expunerile ulterioare.

Ar trebui să fie de prisos să indicăm o înţelegere eronată care poate apărea uşor cu privire la aceste fapte. Dar nu este inutil pentru timpul nostru în care sunt prezente anumite reprezentări materialiste. Din direcţii în care domină astfel de reprezentări se poate spune, bineînţeles, că singura atitudine ştiinţifică este aceea de a cerceta un fenomen cum este somnul numai prin prisma condiţiilor sale fizice. Chiar dacă savanţii nu sunt încă de acord cu privire la cauza fizică a somnului un lucru este indiscutabil, şi anume că ar trebui să se accepte existenţa anumitor procese fizice care se află la baza acestui fenomen. Totuşi ar fi bine să se recunoască cel puţin faptul că nu există nici o contradicţie între această afirmaţie şi cunoaşterea suprasensibilă! Ea admite tot ceea ce vine din această direcţie, aşa cum se acceptă că pentru apariţia fizică a unei case trebuie să se aşeze cărămidă peste cărămidă şi că, atunci când casa este gata, se pot explica forma şi coeziunea ei prin legi pur mecanice. Dar ca să ia naştere casa este necesar gândul constructorului. Pe acesta nu-l găsim dacă cercetăm numai legile fizice. Aşa cum dincolo de legile fizice care fac explicabilă apariţia casei se află gândurile creatorului ei, tot aşa dincolo de ceea ce aduce ştiinţa fizică într-un mod foarte corect se găseşte ce este revelat de cunoaşterea suprasensibilă. Desigur, această comparaţie este invocată adeseori când este vorba de un fundal spiritual al lumii. Şi ea poate fi considerată banală. Dar în astfel de situaţii nu este vorba de a face cunoscute anumite notiuni ci de a da fundamentării unui lucru greutatea ei corectă. Poţi fi împiedicat să faci aceasta pur şi simplu datorită faptului că reprezentări opuse au o putere prea mare asupra forţei de judecată, pentru a putea resimţi în modul corect această greutate.

O stare intermediară între starea de veghe şi de somn o reprezintă visarea. Ceea ce oferă trăirile din vis unei observări sensibile este vălmăşagul pestriţ al unei lumi de imagini care ascunde totuşi în sine ceva cu caracter de regulă şi de lege. Această lume pare să arate mai întâi un flux şi un reflux adeseori într-o succesiune încâlcită. În viaţa sa de vis omul este descătuşat de legea conştienţei treze, care-l înlănţuie de percepţia prin simţuri şi de regulile gândirii raţionale. Cu toate acestea visul are ceva care sugerează legi tainice pline de farmec şi de atracţie pentru presimţirea umană şi care sunt cauzele mai profunde pentru care frumosul joc al fanteziei, aşa cum stă la baza simţirii artistice, este uşor comparat cu „visarea“. Este suficient să-ţi aminteşti unele vise semnificative şi vei găsi confirmarea acestui lucru. Un om visează, de pildă, că goneşte un câine care se repede la el. El se trezeşte şi îşi dă seama că împinge în mod inconştient o parte a cuverturii care se îngrămădise sub corpul său, incomodându-l. Ce face aici viaţa de vis din fenomenul perceptibil prin simţuri? Ceea ce simţurile ar percepe în stare de veghe; lasă mai întâi viaţa din timpul somnului în totală inconştienţă. Dar este reţinut ceva esenţial, şi anume faptul că omul vrea să se apere, să respingă ceva. Şi în jurul acestui fapt ţese un proces în imagini. Imaginile ca atare sunt ecouri ale vieţii din starea de veghe a zilei. Modul în care acestea sunt preluate din starea de veghe are ceva arbitrar. Oricine are sentimentul că pentru aceeaşi împrejurare exterioară visul i-ar putea crea, ca prin scamatorie, şi alte imagini. Dar senzaţia că trebuie să respingă ceva toţi o exprimă în imagini. Visul creează simboluri. Şi procese interioare se pot transforma în astfel de simboluri de vis. Un om visează că lângă el trosneşte un foc; în vis vede flăcări. El se trezeşe şi simte că s-a învelit prea tare şi i s-a făcut prea cald. Sentimentul unei călduri prea mari se exprimă în mod simbolic în imagine. În vis se pot desfăşura trăiri cu totul dramatice. Cineva visează, de exemplu, că stă pe marginea unei prăpăstii. El vede un copil care se apropie în fugă. Visul îl face să treacă prin toate chinurile unui gând: numai de n-ar fi neatent copilul şi n-ar cădea în prăpastie. El îl vede căzând şi aude lovirea surdă a corpului. Se trezeşte şi îşi dă seama că un obiect care era atârnat de un perete al camerei s-a desprins şi în căderea sa a produs un zgomot înfundat. Această întâmplare simplă, viaţa de vis o exprimă printr-un proces care se desfăşoară în imagini tensionate. Deocamdată nu trebuie să medităm asupra modului cum se face că, după cum am văzut în ultimul exemplu, clipa căderii unui obiect se descompune într-o serie de fapte care par să se întindă pe un anumit interval de timp; trebuie doar să focalizăm felul în care visul transformă într-o imagine ceea ce ar oferi o percepţie senzorială trează.

Vedem că îndată ce simţurile îşi încetează activitatea pentru om se impune ceva creator. Este acelaşi element creator care este prezent în plin somn profund, fără vise, şi care reprezintă acea stare sufletească care apare ca polar opusă structurii sufletului treaz. Ca să se producă acest somn fără vise corpul astral trebuie să fie extras din corpul eteric şi din corpul fizic. El este separat de corpul fizic în timpul visării în măsura în care nu mai are legătură cu organele sale de simţ dar încă mai menţine o legătură cu corpul eteric. Faptul că procesele corpului astral sunt percepute în imagini vine de la această legătură a sa cu corpul eteric. În clipa în care încetează această legătură, imaginile se afundă în întunericul inconştienţei şi se instalează somnul fără vise. Arbitrarul şi adeseori absurdul imaginilor de vis îşi au originea în faptul că datorită separării sale de organele de simţ ale corpului fizic corpul astral nu-şi poate raporta imaginile la obiectele şi procesele corespunzătoare ale ambianţei exterioare. Deosebit de lămuritor pentru această stare de fapte este observarea unui vis în care eul se scindează într-o oarecare măsură. De exemplu, când cineva visează că el, ca elev, nu este în stare să răspundă la o întrebare pusă de profesor, iar imediat după aceasta profesorul dă el însuşi răspunsul. Pentru că cel care visează nu se poate folosi de organele de percepţie ale corpului său fizic, el nu este în stare să raporteze la sine cele două procese. Aşadar, şi pentru a se recunoaşte pe sine ca eu remanent este mai întâi necesară înzestrarea omului cu organe de percepţie exterioare. Numai când omul obţine capacitatea de a deveni conştient de eul său pe altă cale decât prin aceea a unor astfel de organe de percepţie, eul remanent rămâne pentru el perceptibil şi în afara corpului său fizic. Asemenea facultăti trebuie să achiziţioneze conştienţa sa suprasensibilă, iar în scrierea de faţă va mai fi vorba despre mijloacele de a dobândi aceasta.

Şi moartea survine printr-o modificare a legăturii dintre mădularele fiinţei umane. Şi ceea ce ne furnizează în această privinţă observaţia suprasensibilă poate fi văzut prin efectele sale în lumea manifestată; iar puterea de judecată lipsită de prejudecăţi va găsi confirmate şi aici, prin observarea vieţii exterioare, comunicările cunoaşterii suprasensibile. Totuşi, pentru aceste fapte, exprimarea invizibilului în vizibil este mai puţin evidentă şi se întâmpină dificultăţi mari pentru a resimţi deplin ponderea a ceea ce este confirmare în fenomenele vieţii exterioare pentru comunicările cunoaşterii suprasensibile în acest domeniu. Încă mai putemică este înclinaţia de a declara unele lucruri deja discutate în această lucrare ca fiind formaţiuni fanteziste, atunci când cineva vrea să se închidă faţă de cunoaşterea modului în care în planul sensibil este conţinută trimiterea clară la suprasensibil.

În timp ce la trecerea în starea de somn corpul astral se desprinde numai din legătura sa cu corpul eteric şi cu corpul fizic, acestea din urmă rămânând totuşi legate, o dată cu moartea survine şi separarea corpului fizic de corpul eteric. Corpul fizic este lăsat în voia propriilor sale forţe, din care cauză, în starea de cadavru, el se descompune. Pentru corpul eteric, o dată cu moartea s-a instalat o stare în care el nu a mai fost niciodată între naştere şi moarte – făcând abstracţie de anumite cazuri excepţionale, despre care trebuie să mai vorbim. El este acum legat de corpul său astral fără să fie prezent şi corpul fizic. Căci corpurile eteric şi astral nu se separă imediat după survenirea morţii. Un timp ele se menţin reunite printr-o forţă despre care este lesne de înţeles că trebuie să fie prezentă. Dacă ea nu ar fi prezentă, corpul eteric nici nu s-ar putea desprinde de corpul fizic. Căci el este ţinut laolaltă cu acesta; aceasta o arată somnul, când corpul astral nu are capacitatea de a separa cele două mădulare ale omului. Această forţă intră în activitate prin moarte. Ea scoate corpul eteric din corpul fizic, astfel încât primul este acum legat de corpul astral. Observaţia suprasensibilă arată că la oameni această legătură diferă după moarte. Durata ei se măsoară în zile. Menţionăm această durată deocamdată numai ca pe o informaţie. Mai târziu, corpul astral se desprinde şi de corpul său eteric şi-şi urmează căile sale fără acesta. În timpul menţinerii legăturii dintre aceste două corpuri, omul este într-o stare în care poate percepe trăirile corpului său astral. Cât timp corpul fizic este prezent, trebuie ca o dată cu desprinderea corpului astral de el să înceapă imediat lucrarea din afară pentru a împrospăta organele uzate. Dacă corpul fizic este separat această lucrare nu mai are loc. Totuşi, forţa folosită pentru această lucrare când omul doarme se păstrează după moarte şi poate fi folosită acum la altceva, şi anume la a face perceptibile procesele proprii ale corpului astral.

O observaţie legată de partea exterioară a vieţii poate spune: Toate acestea sunt afirmaţii care îl iluminează pe cel înzestrat cu vederea suprasensibilă; pentru un alt om însă nu ar fi la îndemână nici o posibilitate să se apropie de adevărul lor. Totuşi problema nu se prezintă aşa. Cele observate prin cunoaşterea suprasensibilă în acest domeniu, îndepărtat pentru vederea obişnuită, pot fi cuprinse cu forţa de judecată obişnuită, după ce acestea au fost găsite. Este necesar însă ca forţa de judecată obişnuită să-şi pună în mod corect în fată contextele vieţii care se află în lumea manifestată. Reprezentarea, simţirea şi voinţa se află între ele şi cu trăirile avute de om în cadrul lumii exterioare într-o astfel de relaţie, încât rămân de neînţeles dacă felul activităţii lor manifestate nu este considerat ca o expresie a ceva nemanifestat. Această eficienţă manifestată se luminează pentru judecată abia când, în cursul vieţii umane în plan fizic, ea este privită ca rezultat a ceea ce stabileşte cunoaşterea suprasensibilă pentru ceea ce este nefizic. Faţă de această eficienţă, în lipsa cunoaşterii suprasensibile te găseşti ca într-o cameră întunecată. Asa cum vezi obiectele fizice ale ambianţei doar când este lumină, tot astfel ceea ce se desfăşoară prin viaţa sufletească a omului devine explicabil numai prin cunoaşterea suprasensibilă.

Cât timp omul este legat de corpul său fizic lumea exterioară pătrunde prin conştienţă în imagini; după părăsirea acestui corp devine perceptibil ceea ce trăieşte corpul astral când nu este legat prin nici un fel de organe senzoriale fizice de lumea exterioară. Noi trăiri lipsesc la început. Legătura cu corpul eteric îl împiedică să trăiască ceva nou. Ceea ce are însă este amintirea vieţii trecute. Pe aceasta, corpul eteric încă prezent o face să apară ca o pictură plină de viaţă. Aceasta este prima trăire după moarte. Omul conştientizează viaţa dintre naştere şi moarte ca pe o serie de imagini desfăşurată în faţa lui. În timpul vieţii, amintirea este prezentă numai în starea de veghe, când omul este încă legat de corpul său fizic. Ea este prezentă numai în măsura în care acest corp o permite. Sufletul nu pierde nimic din ceea ce-l impresionează în viaţă. Dacă ar fi o unealtă desăvârşită, corpul fizic ar trebui să fie capabil să aducă în fiecare clipă a vieţii, ca printr-o vrajă, întregul trecut în faţa sufletului. O dată cu moartea, acest obstacol dispare. Atât timp cât corpul eteric al omului este păstrat, există o anumită desăvârşire a amintirii. Ea dispare însă în măsura în care corpul eteric pierde forma pe care a avut-o în corpul fizic şi care este asemănătoare corpului fizic. Acesta este şi motivul pentru care, după un timp, corpul astral se desparte de corpul eteric. El poate rămâne legat de acesta numai atât timp cât durează asemănarea acestuia cu corpul fizic. – În timpul dintre naştere şi moarte, o separare a corpului eteric de cel fizic se produce numai în cazuri de excepţie şi numai pentru un timp scurt. Când omul îşi încarcă, de exemplu, unul dintre membre cu o greutate poate exista o separare a unei părţi a corpului eteric din cel fizic. Într-un astfel de caz, spunem că membrul respectiv „a adormit“ (cuvântul se traduce în l. română cu expresia „a amorţit“, care sugerează poate mai corect legătura cu moartea – n.tr.). Senzaţia specială pe care o avem în acest caz este rezultatul separării de corpul eteric. (Evident, un mod de reprezentare materialist ar putea contesta şi aici invizibilul în vizibil şi să spună: Toate acestea sunt cauzate numai de stânjenirea fizică produsă de apăsare.) Observarea suprasensibilă poate vedea într-un asemenea caz cum partea corespunzătoare a corpului eteric iese din corpul fizic. Dacă omul trece printr-o spaimă cu totul neobişnuită sau ceva asemănător, atunci pentru o mare parte a corpului poate avea loc pentru un timp foarte scurt o astfel de separare a corpului eteric. Acest caz survine când omul se vede, datorită unui eveniment ce survine brusc, aproape de moarte, de exemplu, când este gata să se înece sau când într-o drumeţie, pe munte, se află în faţa ameninţării de a cădea într-o prăpastie. Ceea ce povestesc oamenii care au trecut prin astfel de situaţii se apropie, de fapt, foarte mult de adevăr şi poate fi confirmat prin observaţie suprasensibilă. Ei spun că în asemenea clipe întreaga lor viaţă le-a apărut în faţa sufletului ca într-o mare panoramă-amintire. Din multele exemple ce ar putea fi date aici nu vom aminti decât unul, pentru că a fost comunicat de un om pentru al cărui mod de reprezentare tot ce spunem aici despre astfel de lucruri trebuie să-i apară ca pură fantezie. Este întotdeauna foarte util pentru cel care face primii paşi în observarea suprasensibilă să facă cunoştinţă cu declaraţii ale celor care tratează această ştiinţă ca pe o fantezie. Unor astfel de declaraţii nu li se pot atribui atât de uşor prejudecăţi ale observatorului. (Ocultiştii pot învăţa foarte multe lucruri de la cei care le consideră strădaniile ca nişte absurdităti. Ei nu trebuie să se lase indusi în eroare atunci când cei din urmă nu le oferă simpatia lor. În observarea suprasensibilă, în orice caz, asemenea fapte nu sunt o necesitate pentru dovedirea rezultatelor ei. Ea nici nu urmăreşte cu aceste exemple să dovedească, ci numai să explice.) Excelentul antropolog criminalist şi cercetător al naturii Moritz Benedikt [2] relatează în memoriile sale întâmplarea trăită de el, când, fiind o dată aproape de a se îneca în baie, a văzut în faţa sa, într-o singură imagine, întreaga sa viaţă. Dacă alții descriu imaginile trăite în prilejuri similare ca şi când ar avea aparent puţin de-a face cu fapte ale trecutului lor, aceasta nu contrazice cele spuse mai sus, căci imaginile care iau naştere în starea neobişnuită a separării de corpul fizic uneori nu sunt explicabile simplu în relaţia lor cu viaţa. O cercetare corectă va recunoaşte însă întotdeauna această relaţie. Nici nu este de obiectat faptul că cineva a fost o dată, de exemplu, aproape de a se îneca şi nu a avut această trăire. Trebuie gândit că aceasta nu poate avea loc decât atunci când corpul eteric este separat de corpul fizic, el rămânând însă legat de corpul astral. Dacă printr-o sperietură se produce şi separarea corpului eteric de cel astral, lipseşte trăirea, pentru că atunci este prezentă inconştienţa deplină, ca în somnul fără vise.

În prima perioadă după moarte, trecutul trăit apare ca rezumat într-o panoramă-amintire. După separarea de corpul eteric, corpul astral se află singur pentru călătoria sa mai departe. Nu este greu de recunoscut că în corpul astral rămâne prezent tot ce acesta a agonisit prin propria sa activitate în timpul prezenţei sale în corpul fizic. Eul a prelucrat aceasta, dând naştere într-un anume grad sinei spirituale, spiritului vieţii şi omului-spirit. În măsura în care acestea sunt dezvoltate, ele îşi obţin existenţa nu de la cele ce se află ca organe în corpuri, ci de la eu. Iar acest eu este tocmai acea fiinţă care nu are nevoie de organe exterioare pentru perceperea sa. Şi nu are nevoie de acestea pentru a rămâne în posesia a ceea ce el a unit cu sine. S-ar putea obiecta: De ce nu există în somn nici o percepţie a sinei spirituale, a spiritului vieţii şi a omului-spirit dezvoltate? Ea nu este prezentă din cauză că între naştere şi moarte eul este înlănţuit de corpul fizic. Chiar dacă în timpul somnului se află împreună cu corpul astral în afara corpului fizic, el rămâne totuşi strâns înlăţuit de acesta. Căci activitatea corpului său astral este orientată spre corpul fizic. Prin acest fapt eul este îndreptat cu percepţia sa spre lumea sensibilă exterioară, aşadar nu poate recepta revelaţiile lumii spirituale în forma sa nemijlocită. Abia prin moarte această revelaţie ajunge la eu, pentru că acesta devine liber de legătura sa cu corpul fizic şi cu corpul eteric. În acel moment pentru suflet poate răsări o altă lume, în care el este scos din lumea fizică care în timpul vieţii îi încătuşează activitatea, legând-o de ea. Există motive pentru care şi în acest moment pentru om nu încetează orice legătură cu lumea sensibilă exterioară. Şi anume, mai rămân prezente unele dorinţe care menţin această legătură. Sunt anumite dorinţe pe care omul şi le creează deoarece este conştient că eul este al patrulea mădular al entităţii sale. Poftele şi dorintele care iau nastere din cele trei mădulare inferioare pot acţiona numai în cadrul lumii exterioare; iar după ce aceste corpuri au fost depuse ele încetează de a mai fi simţite. Foamea este produsă de corpul exterior; ea trece de îndată ce acest corp nu mai este legat de eu. Dacă eul nu ar avea alte dorinţe decât cele care îşi au sorgintea în propria sa entitate spirituală, o dată cu moartea el ar putea obţine satisfacţie totală din lumea spirituală în care se află transpus. Dar viaţa i-a mai dat şi alte dorinţe. Ea a aprins în el o nevoie de plăceri care pot fi satisfăcute numai prin organele fizice cu toate că ele nu provin din fiinţa acestor organe. Nu numai cele trei corpuri îşi cer satisfacţia prin lumea fizică, ci şi eul găseşte desfătări în cadrul acestei lumi pentru care în lumea spirituală nu există nici un obiect care să le satisfacă. Două feluri de dorinţe există în viaţă pentru eu: cele care îşi au originea în cele trei corpuri care, aşadar, trebuie satisfăcute în cadrul acestora, care însă îşi găsesc şi sfârşitul o dată cu descompunerea corpurilor, apoi cele care îşi au originea în natura spirituală a eului. Atât timp cât eul se află în corpuri şi acestea sunt satisfăcute prin organele trupului, căci în manifestările organelor corpului acţionează spiritualul ascuns. În tot ce percep, simţurile primesc în acelaşi timp şi ceva spiritual. Acesta este prezent, chiar dacă sub altă formă, şi după moarte. Tot ce caută eul din acest spiritual în lumea simţurilor continuă să caute şi atunci când simţurile nu mai sunt prezente. Dacă la aceste două feluri de dorinţe nu s-ar adăuga şi o a treia categorie, moartea nu ar însemna decât o trecere de la dorinţe care pot fi satisfăcute prin simţuri la dorinţe care îşi găsesc împlinirea în manifestarea spirituală. Cel de al treilea fel de dorinţe sunt cele pe care eul şi le creează el însuşi în timpul vieţii în lumea simţurilor pentru că găseşte o plăcere în ele şi în măsura în care în acestea nu se manifestă spiritualul. – Savurările inferioare pot fi manifestări ale spiritului. Satisfacţia pe care o oferă fiinţei înfometate ingerarea hranei este o manifestare a spiritului. Căci prin ingerarea hranei se realizează ceea ce, dacă ar lipsi, spiritualul nu şi-ar putea găsi dezvoltarea. Eul însă poate trece dincolo de plăcerea oferită în mod necesar prin acest fapt. El poate simţi nevoia unui aliment gustos în mod cu totul independent de serviciul pe care ingestia de hrană o face spiritului. La fel se întâmplă şi cu alte lucruri ale lumii sensibile. Prin aceasta sunt produse acele dorinţe care nu ar fi devenit niciodată aparente în lumea sensibilă dacă eul uman nu ar fi fost integrat în ea. Dar nici din esenţa spirituală a eului nu apar astfel de dorinţe. Savurările senzoriale eul trebuie să le aibă atât timp cât trăieşte în corp, şi în măsura în care el este spiritual. Căci spiritul se manifestă în plan sensibil; iar eul nu savurează nimic altceva decât spiritul, când acesta se dăruieşte în lumea simţurilor către ceea ce permite să fie străluminat de lumina spiritului. Şi va rămâne în savurarea acestei lumini şi atunci când senzualitatea nu mai este mijlocul prin care trec razele spiritului. Pentru astfel de dorinţe nu există însă nici o împlinire în lumea spirituală, dorinţe pentru care spiritul să nu trăiască deja în plan sensibil. Dacă survine moartea, dispare posibilitatea savurării pentru aceste dorinţe. Savurarea unui gustos fel de mâncare poate fi determinată de faptul că sunt prezente organele fizice folosite la ingerarea alimentelor: cerul gurii, limba etc. Pe acestea omul nu le mai are după ce s-a despărţit de trupul fizic. Dacă însă eul mai simte nevoia unei astfel de savurări o asemenea dorintă trebuie să rămână nesatisfăcută. În măsura în care o astfel de savurare corespunde spiritului, ea este prezentă numai atât timp cât sunt prezente organele fizice. Dar în măsura în care eul i-a dat naştere fără ca prin aceasta să servească spiritul, ea rămâne după moarte ca dorinţă care însetează în zadar după satisfacere. Despre ceea ce se întâmplă acum în om ne putem forma o idee numai dacă ne reprezentăm că cineva îndură o sete arzătoare într-o regiune în care până la distanţe mari nu se găseşte apă. La fel i se întâmplă eului în măsura în care păstrează după moarte dorinţe nestinse pentru plăceri ale lumii exterioare şi nu are organe pentru a le satisface. Bineînţeles, trebuie să gândim setea arzătoare care serveşte drept comparaţie cu starea eului după moarte ca fiind amplificată la infinit şi trebuie să ne reprezentăm că ar fi extinsă peste toate acele dorinţe încă existente pentru care lipseşte orice posibilitate de a le satisface. Următoarea stare a eului constă în eliberarea de această legătură a atracţiei pentru lumea exterioară. Eul trebuie să promoveze în sine o clarificare şi eliberare în această privinţă. Din el trebuie să fie eliminate cu desăvârşire dorinţele pe care şi le-a creat în corpul său şi care nu au drept de existenţă în lumea spirituală. Aşa cum un obiect este cuprins şi mistuit de foc, tot astfel lumea dorinţelor pe care am descris-o se risipeşte şi este distrusă. Prin aceasta se deschide vederea în acea lume pe care cunoaşterea suprasensibilă o poate numi „focul mistuitor al spiritului“. De acest „foc“ este cuprinsă o dorinţă de natură sensibilă, dar aceasta este de aşa natură încât senzorialul nu este expresie a spiritului. Astfel de reprezentări pe care trebuie să le ofere cunoaşterea suprasensibilă cu privire la aceste fenomene pot părea dezolante şi înspăimântătoare. Trebuie să apară înfricoşător faptul că o speranţă pentru a cărei satisfacţie sunt necesare organe senzoriale trebuie să se transforme după moarte în lipsă de speranţă, că o dorinţă care poate fi împlinită numai în lumea fizică trebuie să devină o lipsă arzătoare. Poţi avea o astfel de părere atât timp cât nu te gândeşti la faptul că toate dorinţele şi poftele care după moarte sunt cuprinse de „focul mistuitor“, în sens superior, nu se prezintă în viaţă ca forţe binefăcătoare, ci distructive. Prin astfel de forţe, eul creează o legătură cu lumea sensibilă, mai puternică decât este necesar, pentru a-şi prelua din această lume tot ce i-ar fi util. Lumea sensibilă este o manifestare a spiritualului ce se ascunde în spatele ei. Eul nu ar putea savura niciodată spiritul în forma în care se poate manifesta numai prin simţurile corporale dacă nu ar vrea să folosească aceste simţuri pentru savurarea spiritualului în planul sensibil. Totuşi, eul se retrage atât de mult şi din realitatea adevăratului spiritual din lume pe cât doreşte de la viaţa simţurilor fără ca spiritul să se manifeste în aceasta. Dacă savurarea senzorială, ca expresie a spiritului, înseamnă înălţare, dezvoltare a eului, cea care nu este o astfel de expresie înseamnă sărăcire, pustiire. Dacă o astfel de dorinţă este satisfăcută în lumea simţurilor, acţiunea ei pustiitoare asupra eului rămâne totuşi prezentă. Numai că înainte de moarte acţiunea distructivă pentru eu nu este sesizabilă. Din această cauză, în cursul vieţii dorinţa pentru astfel de savurări poate crea noi dorinţe de acelaşi fel. Iar omul nu conştientizează că prin el însuşi se învăluie într-un „foc mistuitor“. Numai după moarte devine vizibil ceea ce-l înconjoară în timpul vieţii; prin faptul că devine vizibil acesta apare în acelaşi timp şi în continuarea sa salutară, benefică. Cine iubeşte un om nu este atras spre acesta numai prin ceea ce poate fi simţit prin organele fizice. Dar numai despre aceasta se poate spune că o dată cu moartea se sustrage percepţiei. Tocmai acest lucru devine vizibil la omul iubit pentru a cărei percepţie organele fizice au fost doar mijlocul. Singurul lucru care împiedică această vizibilitate deplină este prezenţa acelei dorinţe care poate fi satisfăcută numai prin organele fizice. Dacă o asemenea dorinţă nu ar fi eliminată, percepţia conştientă a omului iubit nu ar putea să existe după moarte. Privită astfel, reprezentarea înfricoşătorului şi a neconsolării pe care ar putea-o avea pentru om evenimentele după moarte, aşa cum trebuie să le descrie cunoaşterea suprasensibilă, se transformă în trăirea satisfacţiei şi a consolării depline.

Primele trăiri după moarte se deosebesc integral de cele din timpul vieţii. În timpul clarificării, omul trăieşte într-o anumită măsură retrospectiv. El mai parcurge încă o dată tot ceea ce a trăit în timpul vieţii, de la naştere. Începe cu fenomenele care au precedat nemijlocit moartea şi retrăieşte apoi în mod retrospectiv încă o dată totul, până în copilărie. Şi în acest timp îi apare în faţa ochilor în mod spiritual tot ceea ce nu s-a ivit în timpul vieţii din natura spirituală a eului. Numai că toate aceste lucruri le trăieşte în mod invers. Un om care a murit, de exemplu, la şaizeci de ani şi care dintr-un acces de furie a produs cuiva la vârsta de patruzeci de ani o suferinţă corporală sau sufletească va retrăi acest eveniment atunci când, în drumeţia retrospectivă a existenţei sale de după moarte, va ajunge la momentul celui de al patruzecilea an al său. Numai că aici nu trăieşte satisfacţia pe care a avut-o în viaţă prin agresarea celuilalt. Din cele de mai sus se poate vedea în acelaşi timp că dintr-o astfel de întâmplare poate fi perceput ca fiind dureros numai ceea ce este rezultatul unei dorinţe a eului care-şi are originea în lumea fizică exterioară. În realitate, eul nu dăunează numai celuilalt prin satisfacerea unei astfel de dorinţe, ci şi lui însuşi; numai că aceasta îi rămâne invizibilă în timpul vieţii. După moarte însă toată această lume a dorintelor dăunătoare devine vizibilă pentru eu. Şi atunci eul se simte atras de orice fiinţă şi de orice lucru prin care s-a aprins o astfel de dorinţă, pentru a putea fi din nou eradicată în „focul mistuitor“, aşa cum a luat naştere. Abia când în peregrinarea sa retrospectivă omul a ajuns la momentul naşterii toate dorinţele de acest fel au fost trecute prin focul purificator şi nimic nu-l mai împiedică de aici încolo în dăruirea sa către lumea spirituală. El păşeşte pe o nouă treaptă de existenţă. Aşa cum a depus prin moarte corpul fizic, curând după aceea şi corpul eteric, la fel se descompune acum acea parte a corpului astral care poate trăi numai în conştienţa lumii fizice exterioare. Pentru cercetarea suprasensibilă există aşadar trei cadavre, cel fizic, cel eteric şi cel astral. Momentul în care cel din urmă este lepădat de om se produce după un timp egal cu o treime din timpul scurs între naştere şi moarte. Mai târziu, după ce vom fi examinat circuitul vieţii pe baza ştiinţei oculte, va deveni clară şi cauza care determină durata acestui interval. Pentru observarea suprasensibilă sunt prezente în ambianţa umană, permanent, cadavre astrale lepădate de oameni care trec din stadiul de clarificare într-o existenţă superioară. Lucrurile stau exact aşa cum pentru percepţia fizică se produc cadavre fizice acolo unde trăiesc oameni.

După clarificare, pentru eu apare o stare de conştienţă cu totul nouă. În timp ce înainte de moarte percepţiile exterioare trebuiau să aflueze spre el, pentru ca asupra lor să poată cădea lumina conştienţei, acum curge dinăuntru o lume care ajunge la conştienţă. Eul trăieşte în această lume între naştere şi moarte. Numai că aici ea se înveşmântează în revelaţiile simţurilor; şi numai acolo unde eul, lăsând neluate în seamă toate percepţiile senzoriale, se retrage percepându-se pe sine în „cel mai interior sanctuar“, se face cunoscut în propria sa formă ceea ce altfel nu apare decât învăluit în senzorial. Aşa cum, înainte de moarte, percepţia eului se petrece în interior, după moarte şi după clarificare lumea spirituală se revelează din interior, în deplinătatea ei. De fapt, această revelare este prezentă deja după lepădarea corpului eteric; totuşi în faţa ei se întinde ca un nor întunecos lumea dorintelor, care este încă orientată spre lumea exterioară. Ea se află aici ca şi cum, într-o lume fericită de trăiri spirituale, s-ar amesteca umbre negre demonice, care iau naştere din dorinţele ce se „mistuie în flăcări“. Da, acum aceste dorinţe nu sunt simple umbre, ci adevărate entităţi; aceasta se arată de îndată ce organele fizice sunt îndepărtate de eu şi el poate percepe datorită acestui fapt cele ce sunt de natură spirituală. Aceste fiinţe apar acum ca figuri schimonosite şi caricaturi a ceea ce i-a devenit cunoscut omului mai înainte prin percepţia senzorială. Observarea suprasensibilă spune despre această lume a focului mistuitor că este locuită de fiinţe a căror înfăţişare poate fi înfricoşătoare şi dureroasă, a căror plăcere pare să fie distrugerea şi a căror pasiune se îndreaptă spre un rău împotriva căruia răul lumii senzoriale acţionează nesemnificativ. Dorinţele pe care omul le aduce cu sine în această lume le apar acestor fiinţe ca o hrană prin care forţele lor capătă continuu întăriri. Imaginea care este schiţată astfel de o lume imperceptibilă pentru simţuri poate părea omului mai puţin incredibilă, când observă cu o privire lipsită de prejudecăţi o parte a lumii animale. Ce este pentru privirea spirituală un lup înfricoşător care umblă de colo-colo? Ce se revelează în ceea ce percep simţurile cu privire la acesta? Nimic altceva decât un suflet care trăieşte în pofte şi care este activ în acestea. Putem numi forma exterioară a lupului o încarnare a acestor pofte. Dacă omul nu ar avea organe care să poată percepe această formă, el ar trebui totuşi să recunoască existenţa fiinţei respective, atunci când poftele invizibile ale acesteia s-ar arăta în efectele lor, când o forţă invizibilă pentru ochi ar da târcoale, forţă prin care totul s-ar putea întâmpla datorită lupului vizibil. Fiinţele focului mistuitor nu sunt prezente pentru conştienţa sensibilă, ci numai pentru cea suprasensibilă; efectele lor sunt însă prezente în mod evident: ele constau în distrugerea eului, când acesta le oferă hrană. Aceste efecte devin vizibile atunci când savurarea se intensifică până la lipsă de măsură şi exces. Căci ceea ce este perceptibil pentru simţuri ar stimula eul numai în măsura în care savurarea este fundamentată în entitatea sa. Animalul este mânat în lumea exterioară spre nevoie numai pentru ceea ce este dorinţă a celor trei corpuri. Omul are savurări mai înalte pentru că la cele trei mădulare corporale se mai adaugă şi cel de al patrulea, eul. Când eul cere o satisfacţie care prin esenţa ei nu foloseşte conservării şi stimulării, ci distrugerii, o asemenea cerinţă nu poate fi nici acţiunea celor trei corpuri ale sale, nici a propriei sale naturi. Ele pot fi atribuite numai acelor entităţi a căror formă rămâne ascunsă simţurilor, dar care îşi pot face drum spre natura superioară a eului şi pot să-l stimuleze spre dorinţe care nu sunt legate de senzualitate, dar care nu pot fi satisfăcute decât prin intermediul acesteia. Sunt prezente fiinţe care au drept hrană pasiuni şi pofte care sunt mai rele decât toate cele animale pentru că nu se consumă în plan fizic, ci cuprind planul spiritual pe care-l trag în jos în domeniul fizic. Din această cauză formele unor astfel de fiinte sunt pentru privirea spirituală mai urâte, mai înfricoşătoare decât formele celor mai sălbatice animale, în care totuşi nu se încorporează decât pasiuni care sunt fundamentate în domeniul sensibil; iar forţele devastatoare ale acestor fiinţe depăşesc fără măsură orice furie distructivă prezentă în lumea animală sensibilă. Cunoaşterea suprasensibilă trebuie să lărgească pe această cale privirea omului, extinzând-o la o lume de fiinţe care într-o anumită privinţă se află mai jos decât lumea animală distrugătoare vizibilă.

Când, după moarte, omul a trecut prin această lume, se găseşte în faţa unei lumi cu conţinut spiritual şi care provoacă apariţia în el numai a unei cerinţe care-şi găseşte satisfacţia în spiritual. Dar şi acum omul face deosebirea între ceea ce aparţine eului său şi ceea ce formează ambianţa acestui eu – se poate spune şi lumea sa spirituală exterioară. Numai că, de la aceasta, ceea ce el trăieşte din partea acestei ambianţe afluează spre el ca un curent, la fel cum în timpul petrecut în trup primeşte ca pe un curent percepţia propriului său eu. Aşadar, în timp ce în viaţa dintre naştere şi moarte ambianţa omului îi vorbeşte prin organele corpurilor sale, după lepădarea tuturor corpurilor limbajul noii ambianţe pătrunde direct în „sanctuarul cel mai interior“ al eului. Întreaga ambianţă a omului este acum plină de entităţi de aceeaşi natură cu eul său, căci numai un eu are acces la un alt eu. Aşa cum mineralele, plantele şi animalele înconjoară omul în lumea sensibilă şi îi alcătuiesc ambianţa, tot astfel, după moarte, el este înconjurat de o lume alcătuită din entităţi de natură spirituală. Totuşi, omul aduce în această lume ceva care în sine nu constituie ambianţa sa; este ceea ce eul a trăit în cadrul lumii sensibile. Mai întâi, suma acestor trăiri a apărut nemijlocit după moarte, atât timp cât corpul eteric mai era legat de el, ca o panoramă-amintire cuprinzătoare. Corpul eteric este apoi lepădat, dar din panorama-amintire rămâne ceva ca proprietate netrecătoare a eului. Ceea ce rămâne astfel se prezintă ca şi cum din toate trăirile şi experienţele omului între naştere şi moarte s-ar face un extract. Acesta este produsul spiritual al vieţii, rodul acesteia. Acest produs este de natură spirituală. El conţine tot ceea ce se revelează spiritual prin simţuri. Dar fără viaţa în lumea sensibilă nu s-ar fi putut constitui. Acest rod spiritual al lumii sensibile eul îl resimte după moarte ca ceea ce este lumea sa proprie, lumea sa interioară cu care păşeşte acum în lumea alcătuită din fiinţe care se revelează aşa cum numai eul însusi se poate revela în cea mai profundă interioritate a sa. Aşa cum germenele unei plante, care este un extract al plantei întregi, nu se dezvoltă decât atunci când este cufundat într-o altă lume, în sol, tot astfel şi ceea ce eul aduce din lumea sensibilă se dezvoltă acum ca un germene asupra căruia acţionează ambianţa spirituală care l-a preluat. În orice caz, ştiinţa suprasensibilului nu poate oferi decât imagini, dacă trebuie să descrie ce se întâmplă în această „ţară a spiritelor“; totuşi aceste imagini pot fi de aşa natură încât să se prezinte conştienţei suprasensibile ca adevărul adevărat, când urmăreşte evenimentele corespunzătoare, invizibile pentru ochiul sensibil. Ceea ce trebuie descris aici poate deveni intuitiv prin comparaţie cu lumea sensibilă. Căci, deşi este de natură pur spirituală, are asemănări într-o anumită privinţă cu lumea sensibilă. Aşa cum, de exemplu, în aceasta apare o culoare când un anumit obiect acţionează asupra ochiului, tot astfel în faţa eului aflat în „ţara spiritelor“ se aşază o trăire ca cea a unei culori când asupra lui acţionează o fiinţă. Numai că această trăire este adusă la suprafaţă în felul în care în cadrul vieţii dintre naştere şi moarte poate fi provocată percepţia eului în interior. Nu este ca şi cum lumina ar cădea în om din afară, ci ca şi cum o altă fiinţă ar acţiona nemijlocit asupra eului şi ar face ca această acţiune să apară într-o imagine colorată. În felul acesta, toate fiinţele ambianţei spirituale a eului îşi găsesc expresia într-o lume de culori radiante. Întrucât ele au un mod diferit de a se produce, este lesne de înţeles că aceste trăiri ale culorilor lumii spirituale au ceva deosebit faţă de cele prilejuite de culorile sensibile. Şi pentru alte impresii primite de om din lumea sensibilă trebuie spuse lucruri asemănătoare. Cele mai asemănătoare impresiilor acestei lumi a simţurilor sunt însă sunetele lumii spirituale. Şi cu cât omul trăieşte în această lume, cu atât mai mult ea devine pentru el o viaţă mişcată în sine care poate fi comparată cu sunetele, şi armonia sa cu realitatea sensibilă. Acum el nu simte sunetele ca pe ceva care ajunge din afară la un organ, ci ca pe o forţă care curge prin eul său în lume. El simte sunetul cum îşi simte în lumea simturilor vorbirea sau cântarea proprie; numai că în lumea spirituală el ştie că aceste sunete care curg din el sunt în acelaşi timp şi manifestarea altor entităţi care se revarsă în lume prin el. O manifestare şi mai înaltă din „ţara spiritelor“ are loc când sunetul devine „cuvânt spiritual“. Atunci curge prin eu nu numai viaţa mişcată a altei fiinţe, ci o astfel de fiinţă îşi comunică interioritatea sa acestui eu. Şi în lipsa a ceea ce desparte, pe care trebuie să-l aibă orice coexistenţă în lumea sensibilă, când eul este străbătut de un „cuvânt spiritual“, trăiesc două fiinţe îngemănate. În felul acesta are loc adevărata coexistenţă a eului cu alte fiinţe spirituale după moarte.

În faţa conştienţei suprasensibile apar trei domenii ale „ţării spiritelor“ care suportă comparaţia cu trei părţi ale lumii sensibile fizice. Primul domeniu este „ţinutul solid“ al lumii spirituale, al doilea „ţinutul mării şi al râurilor“ şi al treilea, „ţinutul aerian“. Ceea ce pe Pământ primeşte forme fizice astfel încât poate fi perceput de către organele fizice este perceput potrivit cu entitatea sa spirituală în primul ţinut al „ţării spiritelor“. De exemplu, aici poate fi percepută forţa care dă naştere formei unui cristal. Numai că ceea ce se manifestă aici se comportă ca o opoziţie faţă de ceea ce apare în lumea simţurilor. Spaţiul care este umplut în lumea simţurilor cu masa rocii apare privirii spirituale ca un spaţiu gol; dar de jur împrejurul acestui spaţiu gol este văzută forţa care determină forma pietrei. O culoare pe care o are piatra în lumea simţurilor apare în lumea spirituală ca trăirea culorii opuse; aşadar, o piatră roşie privită din ţara spiritelor este receptată ca verzuie, o piatră verde ca roşcată etc. Şi celelalte proprietăţi apar în aspectul opus lor. Aşa cum pietrele, masele de pământ şi alte lucruri asemănătoare ale uscatului – domeniul continental – constituie lumea sensibilă, tot astfel formaţiunile prezentate alcătuiesc împreună „ţara solidă“ a lumii spirituale. Tot ce este viaţă în cadrul lumii sensibile este în lumea spirituală ţinutul mării. Privirii sensibile viaţa îi apare în efectele sale la plante, animale şi om. Pentru ochiul spritual viaţa este o esenţă curgătoare care împânzeşte ţara spiritelor ca mări şi râuri... Şi mai potrivită este comparaţia cu circulaţia sângelui în corp. Căci în timp ce mările şi fluviile din lumea sensibilă se prezintă ca fiind repartizate neregulat, în repartiţia vieţii curgătoare din ţara spiritelor domneşte o anumită regularitate, ca în sistemul circulator. Chiar această „viaţă curgătoare“ este percepută concomitent şi ca un răsunet spiritual. Cel de al treilea domeniu al ţării spiritelor este „atmosfera“. Ceea ce în lumea simţurilor apare ca senzaţie în domeniul spritual este prezent ca un element care pătrunde totul, cum este prezent aerul pe Pământ. Trebuie să ne imaginăm o mare de simţiri curgătoare. Durere şi suferintă, bucurie şi încântare curg în acest ţinut aşa cum vântul şi furtuna bântuie în atmosfera lumii sensibile. Să ne gândim la o bătălie care se dă pe Pământ. Aici nu se află numai forme umane care se opun unele altora, pe care le poate vedea ochiul sensibil, ci sentimente se opun sentimentelor, pasiuni pasiunilor; câmpul de luptă este plin de dureri ca şi de siluete umane. Tot ce trăieşte aici ca patimă, durere, bucurie a victoriei nu este prezent numai în măsura în care se manifestă în efecte perceptibile prin simţuri; simţului spritual îi ajunge la conştienţă ca fenomen al atmosferei din ţara spiritelor. Un asemenea eveniment este în spiritual ca o furtună în lumea fizică. Iar percepţia acestor evenimente poate fi comparată cu auzul cuvintelor din lumea fizică. Din această cauză se spune: Aşa cum aerul învăluie fiinţele Pământului şi le pătrunde, la fel şi „cuvintele spirituale adiinde“ învăluie şi pătrund fiinţele şi evenimentele ţării spiritelor.

În această ţară a spiritelor mai sunt posibile şi alte percepţii. Aici sunt prezente şi cele ce pot fi comparate cu căldura şi lumina lumii fizice. Ceea ce pătrunde toate lucrurile din ţara spiritelor în mod asemănător cu căldura care pătrunde toate lucrurile fizice este însăşi lumea gândurilor. Numai că gândurile trebuie imaginate aici ca fiinţe vii, independente. Ceea ce cuprinde omul în lumea manifestată ca gânduri este ca o umbră a ceea ce trăieşte în ţara spiritelor ca esenţă a gândirii. Gândiţi-vă la gând aşa cum este el în om, ridicat din acesta, ca fiinţă activă, în acţiune, înzestrată cu o viaţă interioară proprie; atunci veţi avea o slabă imagine a ceea ce umple al patrulea ţinut al ţării spritelor. Ceea ce percepe omul între naştere şi moarte în lumea fizică este numai manifestarea lumii gândurilor, aşa cum se poate ea obţine prin uneltele corpurilor. Dar tot ceea ce prelucrează omul în jurul acestor gânduri, care înseamnă o îmbogăţire în lumea fizică, îşi are originea în acest ţinut. În legătură cu aceste gânduri nu trebuie să vă amintiţi numai de ideile marilor descoperitori, ale persoanelor geniale; orice om are „inspiraţii“, pe care nu le datorează doar lumii exterioare, ci prin care el însuşi remodelează sau transformă lumea exterioară. În măsura în care se iau în considerare sentimente, pasiuni care sunt prilejuite de lumea exterioară, aceste sentimente etc. trebuie transpuse în cel de al treilea ţinut al ţării spiritelor; dar tot ceea ce poate trăi în sufletul uman în felul acesta încât omul să poată deveni un creator, să poată acţiona transformând şi fecundându-şi mediul înconjurător, aceasta se revelează în forma sa originară, esenţială în cel de al patrulea ţinut al lumii spirituale. Ceea ce este prezent în cea de a cincea regiune poate fi comparat cu lumina fizică. În forma sa originară proprie este înţelepciunea revelată. Fiinţe care revarsă în jurul lor înţelepciunea aşa cum trimite Soarele lumina asupra fiinţelor fizice aparţin acestui domeniu. Ceea ce este luminat de această înţelepciune se arată în sensul său adevărat şi în semnificaţia sa pentru lumea spirituală, aşa cum o fiintă fizică îşi arată culoarea sa când este luminată de lumină. Există şi zone mai înalte ale lumii spiritelor; veţi găsi prezentarea lor într-un alt capitol al acestei scrieri.

În această lume este afundat eul împreună cu extractul pe care-l aduce din lumea sensibilă. Acest extract este încă unit cu acea parte a corpului astral care nu este lepădată la sfârşitul timpului purificării. Nu se desprinde decât acea parte care a fost orientată cu poftele şi dorinţele sale spre lumea fizică. Afundarea eului în lumea spirituală împreună cu ceea ce şi-a însuşit din lumea sensibilă poate fi comparată cu introducerea unei seminţe în solul roditor. Aşa cum această sămânţă atrage la sine substanţele şi forţele din mediul său înconjurător pentru a se dezvolta într-o plantă nouă, tot astfel are loc dezvoltarea şi creşterea fiinţei eului afundat în lumea spirituală. În ceea ce percepe un organ este ascunsă şi forţa care a format ea însăşi acest organ. Ochiul percepe lumina. Dar fără lumină nu ar exista ochi. Fiinţe care-şi petrec viaţa în întuneric nu-şi formează instrumente pentru vedere. Astfel este creat întregul om din forţele ascunse a ceea ce este perceput de organele corpurilor. Corpul fizic este construit de forţele lumii fizice, corpul eteric prin forţele lumii vieţii, iar corpul astral este desprins din lumea astrală. Când, acum, eul este transpus în ţara spiritelor, el întâmpină acele forţe care rămân ascunse pentru percepţia fizică. Ceea ce devine vizibil în primul ţinut al ţării spiritului sunt entităţile spirituale care-l înconjoară întotdeauna pe om şi care i-au şi construit corpul fizic. În lumea fizică omul nu percepe, aşadar, nimic altceva decât manifestările acelor forţe spirituale care au format şi corpul său fizic. După moarte el se află în mijlocul acestor forţe formatoare care acum i se arată în formele lor proprii, anterior ascunse. De asemenea, în cea de a doua regiune el se află printre forţele din care este alcătuit corpul său eteric; în cea de a treia regiune afluează spre el forţele din care a fost asamblat corpul său astral. Şi ţinuturile superioare ale ţării spiritelor lasă acum să se scurgă spre el ceea ce l-a constituit în viaţa dintre nastere şi moarte.

Aceste entităţi ale lumii spirituale acţionează de acum încolo împreună cu ceea ce omul a adus cu sine ca rod al vieţii anterioare şi care acum devine germene. Iar prin această coacţionare omul devine mai întâi o fiinţă spirituală reconstruită. În timpul somnului rămân pe loc corpul fizic şi corpul eteric; corpul astral şi eul sunt în afara lor, dar sunt încă legate cu ele. Ceea ce acestea pot primi ca influenţe din lumea spirituală foloseşte numai la restabilirea forţelor consumate în timpul stării de veghe. După lepădarea corpului fizic şi a celui eteric însă, iar după timpul de clarificare şi a acelor părţi ale corpului astral care au mai rămas legate prin dorinţele lor de lumea fizică, tot ceea ce afluează din lumea spirituală spre eu nu este numai ameliorator, ci devine un neoformator. După un timp, despre care vom vorbi ulterior, s-a alcătuit în jurul eului un corp astral care poate trăi din nou într-un corp eteric şi într-un corp fizic cum le sunt proprii oamenilor între naştere şi moarte. Omul poate trece din nou printr-o naştere şi să apară într-o nouă existenţă pământeană care a integrat în sine rodul vieţii anterioare. Până la remodelarea unui corp astral, omul este martorul unei reclădiri. Întrucât forţele ţării spiritelor nu se revelează prin organe exterioare, ci dinăuntru, ca şi eul în conştienţa de sine, el poate conştientiza această revelaţie atât timp cât simţul său nu este încă orientat spre o lume exerioară de percepţii. Din clipa în care corpul astral este format din nou, acest simţ se întoarce însă spre afară. Corpul astral cere acum din nou un corp eteric şi un corp fizic. Prin aceasta el se întoarce de la revelațiile interioare. Din această cauză există acum o stare intermediară în care omul cade în inconştienţă. Conştienţa poate reapărea în lumea fizică abia când organele necesare percepţiei fizice sunt formate. În acest timp, în care starea de conştienţă luminată prin percepţie interioară încetează, noul corp eteric începe să construiască legătura sa cu corpul astral, iar omul se poate muta din nou într-un corp fizic. În aceste două etape de asamblări s-ar putea implica în mod conştient numai un eu care a dat nastere din sine forţelor ascunse creatoare în corpul eteric şi în corpul fizic, care adică a dat naştere spiritului vieţii şi omului-spirit. Cât timp omul nu a ajuns atât de departe, această asamblare trebuie să fie dirijată de entităţi care sunt mai evoluate decât el. Corpul astral este condus de aceste entităţi la o pereche de părinţi, astfel încât el să poată fi înzestrat cu corpurile eteric şi fizic corespunzătoare. – Înainte ca asamblarea corpului eteric să se împlinească, se întâmplă un lucru deosebit de important pentru omul care păşeşte din nou în existenţa fizică. Acesta a creat în existenţa trecută forţe distructive, care s-au arătat în călătoria inversă de după moarte. Să reluăm exemplul descris mai sus. Omul, în cel de al patruzecilea an al vieţii trecute, într-un acces de furie, a cauzat cuiva o suferinţă. După moarte, această suferinţă a celuilalt îl întâmpină ca o forţă deranjantă pentru evoluţia propriului eu. La reîntoarcerea în viaţa fizică, aceste obstacole ale evoluţiei se prezintă din nou în faţa eului. Aşa cum la survenirea morţii în faţa eului uman s-a aflat un fel de panoramă-amintire, tot astfel acum are o viziune asupra vieţii ce va veni. Îi apare tabloul tuturor obstacolelor pe care omul trebuie să le înlăture dacă evoluţia trebuie să continue. Iar ceea ce vede el în acest fel devine punctul de plecare al unor forţe pe care omul trebuie să le ia cu el în noua viaţă. Imaginea durerii pe care a produs-o celuilalt devine forţă care incită eul s-o anuleze când reintră în viaţă. În felul acesta viaţa anterioară lucrează în mod determinant asupra celei noi. Faptele acestei vieţi noi sunt cauzate de cele trecute într-un anumit mod. Această legătură legică dintre o existenţă anterioară şi una ulterioară trebuie privită ca lege a destinului; a intrat în obicei ca ea să fie denumită cu expresia preluată din înţelepciunea orientală, karma.

Construirea unui nou ansamblu corporal nu este totuşi singura activitate care-i revine omului între moarte şi o nouă naştere. În timpul în care are loc această construire, omul trăieşte în afara lumii fizice. Aceasta însă îşi continuă în acest timp evoluţia. La intervale relativ scurte Pământul îşi schimbă faţa. Cum erau acum câteva mii de ani ţinuturile ocupate în prezent de Germania? Când omul apare într-o existenţă nouă pe Pământ, acesta nu arată, de regulă, niciodată ca în timpul ultimei lui vieţi. În timp ce el a fost absent s-au schimbat tot felul de lucruri. În această schimbare a feţei Pământului acţionează acum şi forţe ascunse. Ele acţionează din aceeaşi lume în care se găseşte omul după moarte. Şi el însuşi trebuie să coacţioneze la această transformare a Pământului. El poate face acest lucru numai sub conducerea unor entităţi superioare, atât timp cât nu şi-a creat o conştienţă clară cu privire la legătura dintre spiritual şi expresia sa fizică prin producerea spiritului vieţii şi a omului-spirit. Dar el colaborează la transformarea condiţiilor terestre. Se poate spune că oamenii transformă Pământul în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, în aşa fel încât condiţiile de pe acesta să se potrivească cu ceea ce s-a dezvoltat în ei înşişi. Dacă observăm o suprafaţă de pământ la un anumit moment şi apoi după mult timp o găsim într-o stare complet nouă, forţele care au realizat modificarea aparţin oamenilor morţi. În acelaşi fel aceştia se află în legătură, între moarte şi o nouă naştere, cu Pământul. Conştienţa suprasensibilă vede în orice existenţă fizică manifestarea unui spiritual ascuns. Pentru observarea fizică, pentru transformarea Pământului acţionează lumina Soarelui, schimbările climatice etc. Pentru observarea suprasensibilului, în raza de lumină solară care cade asupra plantei lucrează forţa oamenilor morţi. Această observare permite conştientizarea modului în care sufletele umane plutesc în jurul plantelor, felul cum transformă suprafaţa Pământului şi alte lucruri asemănătoare. După moarte, omul nu este orientat numai spre el însuşi, numai spre pregătirea noii sale existenţe terestre. Nu, el este chemat pentru a lucra la lumea exterioară, aşa cum între naştere şi moarte este chemat să creeze în planul fizic.

Dar asupra condiţiilor din lumea fizică nu acţionează numai viaţa omului din ţara spiritelor, ci şi invers, şi activitatea din existenţa fizică produce efectele sale în lumea spirituală. Un exemplu poate ilustra ce se întâmplă în această relaţie. Există o legătură de iubire între mamă şi copil. Această iubire pleacă din atracţia dintre aceştia, care îşi are rădăcinile în forţe ale lumii simţurilor. Dar în cursul timpului ea se transformă. Din fizică, legătura devine una din ce în ce mai spirituală. Această legătură spirituală nu se ţese numai pentru lumea sensibilă, ci şi pentru ţara spiritelor. La fel stau lucrurile şi cu alte relaţii. Ceea ce se realizează în lumea fizică prin fiinţe spirituale rămâne în continuare în lumea spirituală. Prieteni care în viaţă s-au legat în mod intim vor fi împreună şi în ţara spiritelor; după lepădarea corpurilor, ei se află într-o comuniune mult mai intimă decât în lumea fizică. Căci în calitate de spirite ei sunt unul pentru altul aşa cum am descris mai înainte că se întâmplă în revelaţiile fiinţelor spirituale către altele, prin interiorul acestora. O legătură care a fost ţesută între doi oameni îi conduce pe unul spre celălalt şi într-o nouă viaţă. Din această cauză, se poate vorbi în sensul cel mai real despre regăsirea oamenilor după moarte.

Ceea ce s-a împlinit o dată cu omul între naştere şi moarte şi de la aceasta până la o nouă naştere se repetă. Omul se reîntoarce mereu pe Pământ când rodul pe care l-a obţinut într-o viaţă fizică a ajuns la maturitate în ţara spiritelor. Totuşi nu există o repetare fără început şi fără sfârşit, ci omul a trecut cândva din unele forme de existenţă în altele, care se desfăşoară în modul pe care l-am descris şi va trece, în viitor, în altele. Perspectiva acestor trepte ale tranziţiei va rezulta când se va vorbi despre dezvoltarea Cosmosului în legătură cu omul, în sensul conştienţei suprasensibile.

Procesele dintre moarte şi o nouă naştere sunt, bineînţeles, mai ascunse pentru observarea exterioară, sensibilă, decât realităţile spirituale, care sunt suportul existenţei terestre. Pentru această parte a lumii ascunse, observarea sensibilă poate vedea efectele pe care le produce numai acolo unde ele se manifestă în existenţa fizică. Ea trebuie să-şi pună problema dacă omul care pătrunde în existenţă prin naştere aduce cu sine ceva din cele descrise de cunoaşterea suprasensibilă ca fiind fenomene dintre o moarte anterioară şi naştere. Când cineva găseşe cochilia unui melc în care nu se poate observa nici un rest de animal, el va recunoaşte totuşi că această cochilie a luat naştere prin activitatea unui animal şi nu poate crede că s-a adunat în forma sa numai prin forţe fizice. La fel, cel care observă un om şi găseşte ceva care nu-şi poate avea originea în această viaţă trebuie să admită în mod raţional că este vorba despre ceea ce descrie ştiinţa suprasensibilului, dacă aceasta aruncă o lumină clară asupra unui aspect altfel inexplicabil. Astfel, şi aici observarea sensibil-raţională ar putea sesiza cauzele invizibile din efectele vizibile. Iar aceste cauze îi vor apărea tot mai mult a fi însuşi adevărul tuturor celor care observă manifestările vieţii cu totul liber de prejudecăţi. Numai că trebuie găsit punctul de vedere corect pentru a observa efectele vizibile. De exemplu, unde se găsesc efectele produse de cele descrise de clarvăzător ca procese ale timpului clarificării? Cum apar efectele experienţelor parcurse de om în lumea spirituală după timpul clarificării?

În acest domeniu se prezintă destule enigme oricărei observări serioase, profunde, a vieţii. Vezi câte un om născut în mizerie şi nevoi, înzestrat numai cu puţine aptitudini, încât pare predestinat prin aceste fapte legate de naşterea sa unei existenţe deplorabile. Un altul va fi crescut şi îngrijit din primele clipe ale existenţei sale de mâini şi inimi grijulii; în el se dezvoltă aptitudini strălucite; el este predispus pentru o existenţă fertilă, plină de satisfacţii. Două feluri de mentalităţi se pot pune în valoare în faţa unor astfel de probleme. Una din ele va vrea să se ţină numai de ceea ce percep simţurile şi pe care le poate pricepe raţiunea legată de simţuri. Această mentalitate nu va vedea o problemă în faptul că un om s-a născut în fericire, iar altul în nefericire. Chiar dacă nu va dori să folosească cuvântul „întâmplare“, tot nu se va gândi să accepte o legătură logică oarecare care ar produce un astfel de efect. Iar în privinţa predispoziţiilor, a aptitudinilor, un asemenea mod de reprezentare va rămâne la ceea ce a fost „moştenit“ de la părinţi, bunici şi alţi strămoşi. El va refuza să caute cauzele în procese spirituale pe care le-a parcurs omul înainte de naşterea sa, în afara liniei ereditare a strămoşilor şi prin care şi-a modelat predispoziţiile şi aptitudinile sale. – O altă mentalitate se va simţi nemulţumită de o astfel de concepţie. Ea va spune: Nici în lumea manifestată nu se întâmplă nimic într-un anumit loc sau într-o anumită ambianţă fără a trebui să presupui cauze care să explice de ce s-a produs acel lucru. Este posibil ca în multe cazuri omul să nu fi cercetat acele cauze; ele există totuşi. O floare alpină nu creşte într-o câmpie. Natura ei are ceva ce o pune în legătură cu zona alpină. La fel trebuie să existe şi într-un om ceva care face ca el să se nască într-o anumită ambianţă. Aceasta nu se întâmplă din cauze care există numai în lumea fizică. Pentru cel ce gândeşte mai adânc ele se prezintă ca şi cum faptul că cineva i-a dat altuia o lovitură s-ar explica nu prin sentimentele primului, ci prin mecanismul fizic al mâinii sale. Această mentalitate va fi la fel de nesatisfăcută de orice explicaţie dată predispoziţiilor şi aptitudinilor prin simpla „ereditate“. Se poate spune despre ea: Priviţi totuşi cum anumite predispoziţii se moştenesc în unele familii. În două secole şi jumătate predispoziţiile muzicale s-au moştenit la membrii familiei Bach. Din familia Bernoulli au apărut opt matematicieni, care în prima lor copilărie fuseseră desemnaţi pentru cu totul alte ocupaţii. Însă aptitudinile „moştenite“ i-au readus la vocaţia familiei. Mai departe, se pot face referiri la felul în care o cercetare de precizie a seriei de înaintaşi ai unei personalităţi ar putea arăta că într-un fel sau în altul aptitudinea acestei personalităţi s-ar fi arătat şi la părinţi şi strămoşi şi că ea nu este decât o însumare de predispoziţii moştenite. Cine are al doilea fel de mentalitate, nu va neglija astfel de fapte; dar ele nu pot avea pentru el aceeaşi semnificaţie ca pentru cel care vrea să se sprijine în explicaţiile sale numai pe procesele din lumea simţurilor. Primul se va referi la faptul că predispoziţiile moştenite se pot însuma de la sine tot atât de puţin într-o personalitate totală, aşa cum părţile metalice ale unui ceas nu pot alcătui ceasul de la sine. Şi dacă obiectaţi că totuşi coacţionarea părinţilor ar putea produce combinarea predispoziţiilor, adică aceasta ar lua locul celui care face ceasuri, el vă va replica: Priviţi fără prejudecăţi la ceea ce este complet nou în fiecare personalitate-copil; aceasta nu poate veni de la părinţi, pur şi simplu pentru că nu este prezent în ei.[Obs.2]

O gândire neclară poate promova multă confuzie în acest domeniu. Cel mai rău este când reprezentanţii primei mentalităţi îi prezintă pe reprezentanţii celei de a doua mentalităţi ca pe adversarii lucrurilor care se sprijină pe „fapte sigure“. Aceştia însă nici nu au nevoie să conteste faptelor adevărul lor, valoarea lor. Şi ei văd în mod indiscutabil, de exemplu, că o anumită predispoziţie spirituală sau chiar o orientare spirituală se „continuă ereditar“ şi că anumite predispoziţii se însumează şi se combină, dând naştere unei personalităţi importante. Ei pot să admită întru totul că numele cel mai important se află în general la sfârşitul şi numai rareori la începutul unei linii de înrudire prin sânge. Dar nu ar trebui să li se ia în nume de rău când sunt forţaţi să formuleze cu totul alte gânduri decât cele care vor să se bazeze numai pe fapte sensibile. Ultimilor li se poate replica: Cu siguranţă un om prezintă caracteristicile ascendenţilor săi, căci ceea ce este spiritual-sufletescul care prin naştere intră în existenţa fizică îşi preia corporalitatea din ceea ce-i oferă ereditatea. Însă cu aceasta nu s-a spus altceva decât că o fiinţă poartă particularităţile mediului în care este cufundată. Este desigur o comparaţie ciudată (comună), dar omul lipsit de prejudecăţi nu-i va contesta justificarea atunci când se spune: Faptul că o fiinţă umană se prezintă învăluită în trăsăturile ascendenţilor săi dovedeşte tot atât de puţin cu privire la originea caracteristicilor personale cât dovedeşte pentru natura interioară a unui om faptul că este ud pentru că a căzut în apă. Mai departe se mai poate spune: Când numele cel mai important se află la capătul final al unei linii de înrudire prin sânge, aceasta arată că purtătorul acestui nume a avut nevoie de capătul unei linii ereditare pentru a-şi forma corpul care îi era necesar pentru desfăşurarea personalităţii sale totale. Dar aceasta nu dovedeşte nimic în favoarea „moştenirii“ a ceea ce este personal; ba, pentru o logică sănătoasă, acest fapt dovedeşte chiar contrarul. Dacă s-ar moşteni aptitudinile personale, ele ar trebui să se afle la începutul liniei ereditare şi s-ar transmite de aici asupra urmaşilor. Întrucât ei se află însă la sfârşitul liniei, tocmai aceasta este o dovadă că ele nu se transmit.

Nu trebuie să fie contestat că cei care vorbesc de o cauzalitate spirituală în viaţă contribuie adeseori şi ei la confuzie. Aceştia vorbesc adeseori prea mult în generalităţi, în nedefinit. A spune că trăsături ereditare s-ar însuma, rezultând personalitatea unui om, poate fi comparat cu afirmaţii ca aceea că părţile metalice ale unui ceas s-au combinat singure şi aşa a rezultat ceasul. Dar trebuie admis si că nu altfel stau lucrurile cu multe afirmatii referitoare la o lume spirituală, ca şi cum cineva ar spune că părţile metalice ale ceasului nu se pot combina singure în aşa fel încât prin asamblarea lor limbile să fie împinse înainte, deci trebuie să fie ceva spiritual în joc care are grijă de această înaintare. Faţă de o astfel de afirmaţie, construieşte, în orice caz, pe o bază mai bună, cel ce spune: Eu nu mă sinchisesc de asemenea fiinţe „mistice“ care împing înainte arătătoarele ceasului; eu caut să cunosc angrenajele mecanice care au ca efect înaintarea arătătoarelor. Nu este suficient să ştii numai că dincolo de un mecanism, de exemplu al ceasului, s-ar afla ceva spiritual (cel ce face ceasul), ci este important să cunoşti gândurile care au premers în spiritul ceasornicarului confecţionarea ceasului. Aceste gânduri pot fi regăsite în mecanism.

Orice simplă visare şi imaginare fantezistă despre suprasensibil aduce confuzie. Căci nu este bine să se dea satisfacţie adversarilor. Aceştia au dreptate când spun că asemenea referiri la fiinţe suprasensibile nu promovează, în general, cu nimic înţelegerea faptelor. Desigur, astfel de adversari pot spune acelaşi lucru şi faţă de indicaţiile precise ale ştiinţei spiritului. Atunci însă se poate face trimitere la modul în care arată în viaţa manifestată efectele cauzelor spirituale ascunse. Se poate spune: Să admitem că este corect ceea ce vrea să stabilească cercetarea spiritului prin observare, şi anume că omul a parcurs după moartea sa un timp al clarificării şi că în acel timp el a trăit sufleteşte obstacolul pe care-l reprezintă o anumită faptă în evoluţia progresivă, faptă pe care el a comis-o într-o viaţă anterioară. În timp ce a avut o asemenea trăire, în el s-a creat impulsul de a îmbunătăţi urmările acestei fapte. El aduce cu sine acest impuls pentru o nouă viaţă. Şi prezenţa acestui impuls formează în fiinţa sa acea trăsătură care-l aduce într-o poziţie, într-un loc de unde perfecţionarea devine posibilă. Trebuie observat un total de astfel de impulsuri şi se obţine o cauză a ambianţei de destin în care se naşte omul. La fel pot sta lucrurile şi cu o altă supoziţie. Să presupunem din nou că ar fi corect ceea ce spune ştiinţa spiritului, că roadele unei vieţi care a trecut sunt încorporate în germenele omului, iar ţara spiritelor în care acesta se află între moarte şi o nouă viaţă ar fi ţinutul în care se maturizează aceste roade. Transformate în predispoziţii şi aptitudini ele apar apoi într-o viaţă nouă şi modelează personalitatea în aşa fel, încât aceasta se prezintă ca un efect a ceea ce s-a câştigat într-o viaţă anterioară. – Cel care acceptă aceste premise şi observă viaţa fără prejudecăţi vede că prin acestea toate faptele sensibile pot fi recunoscute în deplinătatea semnificaţiei şi adevărului lor; totodată îi va deveni clar că devine inteligibil tot ceea ce la o simplă angrenare pe baza exclusivă a faptelor sensibile trebuie să rămână de neînţeles pentru cel a cărui mentalitate este orientată spre lumea spirituală. Şi mai presus de orice va dispărea orice lipsă de logică de felul celei la care ne-am referit mai înainte: pentru că numele cel mai important se află la sfârşitul unei linii ereditare, purtătorul lui trebuie să fi moştenit aptitudinea sa. Viaţa devine logic inteligibilă prin faptele suprasensibile mijlocite de ştiinţa spiritului.

Căutătorul conştiincios al adevărului care, fără experienţă proprie în lumea suprasensibilă, vrea să se descurce în fapte va mai putea însă ridica o obiecţie. Se poate pretinde că ar fi inadmisibil să se accepte existenţa unor fapte, din simplul motiv că în felul acesta se poate explica ceva ce altfel este inexplicabil. O asemenea obiecţie este desigur lipsită de orice importanţă pentru cel care cunoaşte faptele respective din experienţa suprasensibilă. În paginile următoare ale acestei scrieri este indicată calea care poate fi urmată pentru a putea cunoaşte ca experienţă proprie nu numai alte fapte spirituale descrise aici, ci şi legea cauzalităţii spirituale. Dar pentru oricine nu vrea să urmeze această cale obiecţia de mai sus poate avea o mare importanţă. Iar ceea ce se poate spune împotriva ei este valabil şi pentru unul care este hotărât să urmeze calea respectivă. Căci dacă cineva ia hotărârea în mod corect, atunci acesta este cel mai bun prim pas care poate fi făcut pe această cale. Este întru totul adevărat: faptul că poţi să-ţi explici ceva printr-un lucru care altfel ar rămâne inexplicabil nu trebuie să te facă să accepţi ceva despre a cărui existenţă nu ştii nimic. Dar în cazul faptelor spirituale amintite situaţia se prezintă totuşi altfel. Dacă le accepţi, aceasta nu are numai urmarea intelectuală că prin ele viaţa devine inteligibilă, ci şi pe aceea că acceptând aceste premise mai trăieşti în gândurile tale şi cu totul altceva. Gândiţi-vă la următorul caz: cuiva i se întâmplă ceva care-i provoacă senzaţii foarte neplăcute. Faţă de aceasta el poate adopta două feluri de atitudini. Poate trăi incidentul ca pe ceva care-l atinge în mod neplăcut şi să se lase prins de o senzaţie corespunzătoare, poate chiar să se afunde în durere, dar poate lua şi o altă atitudine. El poate spune: În realitate eu am generat în mine, într-o viaţă anterioară, forţa care m-a pus în prezenţa acestui incident; în adevăr, eu singur mi-am produs aceasta. Şi poate trezi în sine toate simţirile care pot fi consecinţa acestui gând. Bineînţeles, gândul trebuie trăit cu cea mai desăvârşită seriozitate şi cu toată forţa posibilă, dacă trebuie să aibă o astfel de consecinţă pentru viaţa de senzaţii şi de sentimente. Pentru cine realizează aceasta, se va instaura o experienţă care poate fi cel mai bine ilustrată printr-o comparaţie. Doi oameni primesc în mână câte un baton de ceară pentru sigilii. Unul din ei începe să dezvolte consideraţii intelectuale privind „natura interioară“ a batonului. Aceste consideraţii pot fi foarte înţelepte; dacă această natură interioară nu se arată prin nimic cineva îi poate replica: Este o visare. Celălalt însă freacă ceara de sigiliu cu o cârpă şi arată apoi că batonul atrage corpuri mici. Există o deosebire importantă între gândurile care au trecut prin capul primului şi cele care l-au impulsionat spre consideraţiile exprimate şi gândurile celui de-al doilea. Gândurile primului nu produc efecte concrete; gândurile celuilalt au momit în manifestare o forţă, deci ceva concret, din ascunzişul său. Aşa stau lucrurile şi cu gândurile unui om care-şi imaginează că forţa de a întâlni un anumit eveniment a implantat-o el însuşi în sine într-o viaţă anterioară. Această simplă reprezentare trezeşte în el o forţă adevărată prin care poate întâlni evenimentul într-un fel cu totul diferit decât ar face-o dacă nu ar cultiva un astfel de gând. Prin acest gând i se aprinde o lumină cu privire la entitatea necesară acestui eveniment pe care altfel l-ar putea recunoaşte numai ca întâmplare. Şi el va recunoaşte în mod nemijlocit: Am avut gândul cel drept, căci el a avut forţa să-mi dezvăluie faptul. Dacă cineva repetă astfel de procese interioare, ele vor deveni un mijloc de furnizare interioară de forţă şi îşi dovedesc astfel corectitudinea prin rodnicia lor. Iar această corectitudine se arată treptat a fi suficient de puternică. Sub aspect spiritual, sufletesc, de asemenea şi fizic, asemenea procese acţionează tămăduitor, ba chiar stimulator pentru viaţă în orice privinţă. Omul conştientizează faptul că se plasează prin acestea în mod corect în contextul vieţii, în timp ce luând în considerare numai viaţa dintre naştere şi moarte el este prizonierul unei prejudecăţi. Omul devine mai puternic sufleteşte prin cunoaşterea descrisă. În orice caz, o astfel de dovadă pur interioară a cauzalităţii spirituale nu şi-o poate procura decât fiecare în viaţa sa interioară. Dar o poate avea fiecare dintre noi. Cine nu şi-a procurat-o însă nu poate judeca forţa ei doveditoare. Nu trebuie să ne mirăm că lucrurile stau aşa, căci ceea ce este întru totul legat de entitatea cea mai interioară a omului, de personalitatea sa este natural că nu poate fi dovedit suficient decât în trăirea cea mai interioară. Oricum, nu se poate invoca nimic împotriva faptului că, fiind o trăire liberă, o asemenea experienţă trebuie s-o facă orice om şi că ea nu ar putea fi obiect al unei ştiinţe a spiritului. Cert este că fiecare trebuie să aibă această trăire, aşa cum fiecare trebuie să înţeleagă dovada unei teoreme matematice. Dar calea pe care se poate ajunge la trăire este valabilă pentru toţi oamenii, aşa cum metoda de a demonstra o teoremă matematică este valabilă pentru toţi.

Nu trebuie contestat că, făcând abstracţie de observaţiile suprasensibile, dovada amintită, prin puterea producătoare de forţă a gândurilor corespunzătoare, este singura care rezistă în faţa oricărei logici lipsite de prejudecăţi. Toate celelalte evaluări sunt cu siguranţă foarte importante, dar ele au totuşi ceva prin care un adversar poate găsi puncte de atac. Oricum, cine şi-a însuşit o privire suficient de obiectivă va găsi în posibilitatea şi realitatea educării omului un argument logic pentru a demonstra faptul că în învelişul corporal o fiinţă spirituală se luptă pentru existenţă. El va compara animalul cu omul şi va spune: La primul trăsăturile şi aptitudinile tipice apar o dată cu naşterea ca ceva determinat în sine, care arată clar cum este predispus prin ereditate şi cum se desfăşoară în legătură cu lumea exterioară. Vede cum puiul de găină îşi desfăşoară de la naştere într-un mod specific activităţile vieţii. La om însă, prin educaţie, ceva intră într-o relaţie cu viaţa sa interioară, care nu poate avea legătură cu ereditatea. Şi el poate fi în situaţia de a-şi apropria efectele unor astfel de influenţe exterioare. Cine face educaţie ştie că unor astfel de forţe trebuie să li se opună anumite forţe din interiorul omului; dacă aceasta nu se întâmplă, orice instrucţie şi educaţie sunt fără importanţă. Pentru pedagogul lipsit de prejudecăţi există chiar o graniţă foarte netă între predispoziţiile ereditare şi acele forţe interioare ale omului care străluminează prin aceste predispoziţii moştenite şi care îşi au originea în vieţi parcurse anterior. Este sigur că pentru astfel de lucruri nu se pot aduce dovezi atât de „grele“ ca cele obţinute cu balanta pentru anumite fapte fizice. În schimb, astfel de lucruri sunt intimităţile vieţii. Iar pentru cel care are un simţ pentru ele sunt doveditoare şi aceste fapte neevidente; ba chiar mai doveditoare decât adevărul evident. Faptul că şi animalele pot fi dresură, că ele îşi însuşesc într-o oarecare măsură prin dresare unele trăsături şi aptitudini nu este o obiecţie pentru cel care poate vedea esenţialul. Căci, făcând abstracţie de faptul că în lume se întâlnesc pretutindeni tranziţii, rezultatele dresării unui animal nu se contopesc în nici un caz în acelaşi fel cu fiinţa sa cum se întâmplă cu omul. Se pune chiar accentul asupra felului în care aptitudinile însuşite de animalele de casă în convieţuirea cu omul se transmit ereditar, adică acţionează în cadrul speciei şi nu personal, ca la om. Darwin descrie cum aportează câinele fără a fi fost învăţat sau fără să fi văzut acest lucru. Cine ar afirma acelaşi lucru despre educaţia umană?

Există şi gânditori care prin observaţiile lor ajung să depăşească părerea că omul ar fi asamblat numai prin forţe pur ereditare, din afară. Ei se ridică la ideea că o fiinţă spirituală, o individualitate, ar premerge existenţei corporale şi că ar modela-o. Dar mulţi dintre ei nu găsesc totuşi posibilitatea de a înţelege că există vieţi pământene repetate şi că în existenţa dintre două vieţi roadele vieţii precedente sunt forţe care participă la modelare. Immanuel Hermann Fichte [3], fiul marelui Fichte, îşi face cunoscute în Antropologia sa observaţiile care l-au condus (p. 528) la următorul raţionament sintetic: „Părinţii nu sunt genitori în sensul deplin al cuvântului. Ei oferă substanţa organică şi nu numai aceasta, ci concomitent şi acel mijlocitor, totodată emoţional şi senzorial reactiv, care se arată în temperament, în nuanţa particulară a dispoziţiei, în specificarea proprie a dorinţelor şi altele asemănătoare, a căror sursă comună a reieşit a fi fantezia în acel sens larg, identificat de noi. În toate aceste elemente ale personalităţii nu poate fi ignorat amestecul şi legătura sufletelor parentale; a le declara pe acestea, din această cauză, ca produs pur al reproducerii este deplin fundamentat dacă în plus reproducerea este concepută ca adevărat proces sufletesc, lucru asupra căruia va trebui să decidem. Dar tocmai aici lipseşte punctul central propriu-zis al închegării personalităţii, căci la o observaţie mai pătrunzătoare rezultă că şi acele particularităţi ale dispoziţiei sufleteşti sunt numai un înveliş şi ceva cu caracter de instrument apt a cuprinde în sine predispoziţiile spirituale ideale ale omului, potrivite pentru a le impulsiona sau a le frâna în dezvoltarea lor, dar în nici un caz apte să le dea naştere din sine“. Mai departe se spune: „Fiecare preexistă potrivit cu forma sa spirituală de bază, căci, considerat sub aspect spiritual, nici un individ nu se asemănă cu altul, după cum nu seamănă o specie animală cu altă specie“ (p. 532). Aceste gânduri sunt valabile numai pentru că lasă să intre în corporalitatea fizică a omului o entitate spirituală. Întrucât însă forţele modelatoare ale acesteia nu sunt deduse din cauze aflate în vieţi anterioare, ar trebui ca de fiecare dată când se naşte o personalitate să apară o astfel de entitate spirituală dintr-un fundament divin originar. Cu astfel de premise nu ar exista însă nici o posibilitate de explicare a înrudirii care există între predispoziţiile care se produc din interioritatea umană şi ceea ce se impune din ambianţa terestră exterioară acestei interiorităţi în cursul vieţii. Interioritatea umană care şi-ar avea sorgintea într-un fundament divin primordial pentru fiecare individ uman ar trebui să stea complet străină în faţa a ceea ce îi opune viaţa. Numai atunci când această interioritate umană a fost deja legată cu ceea ce este exterior, când nu trăieşte pentru prima oară lumea exterioară, aşa cum şi este în realitate, nu ar fi aşa. Pedagogul lipsit de prejudecăţi poate face în mod clar constatarea: Eu îndrept spre elevul meu, din rezultatele vieţii terestre, ceva care este de fapt străin pentru trăsăturile sale moştenite, dar care totuşi îi dă impresia că el a fost prezent la lucrarea care a generat aceste rezultate. Numai vieţile terestre repetate împreună cu faptele prezentate de cercetarea în domeniul spiritului pentru intervalul dintre vieţile pământeşti, numai toate acestea pot da o explicaţie satisfăcătoare vieţii umanităţii actuale abordată omnilateral. În mod expres se spune aici: a umanităţii actuale, pentru că cercetarea spirituală arată că ciclul vieţilor pământene a început odată şi că atunci au existat alte condiţii decât cele de acum pentru fiinţa spirituală a omului care pătrundea în învelişul corporal. În capitolele următoare vom urmări retrospectiv această stare primordială a fiinţei umane. Când prin aceasta vom demonstra, din rezultatele ştiinţei spiritului, cum fiinţa omenească a obţinut forma sa actuală în legătură cu evoluţia Pământului, vom putea să facem referire şi mai precis la felul cum nucleul fiinţial uman pătrunde din lumi suprasensibile în învelişurile corporale şi cum în legătură cu acestea se formează legea cauzalităţii spirituale, „destinul uman“.



OBSERVAŢII IMPORTANTE

Obs.1 Legătura dintre somn şi oboseală nu este privită în general într-un sens cerut de realitate. Se crede că somnul survine ca urmare a oboselii. Că această reprezentare este mult prea simplistă poate fi dovedit de faptul oricărei adormiri a unui om, adeseori deloc obosit, la ascultarea unui discurs care nu-l interesează sau cu o altă ocazie asemănătoare. Cine vrea să susţină că în asemenea ocazii omul ar obosi foloseşte o metodă căreia îi lipseşte seriozitatea cunoaşterii. Observarea nepărtinitoare trebuie să ajungă la concluzia că veghea şi somnul reprezintă diferite relaţii ale sufletului cu corpul care în desfăşurarea regulată a vieţii trebuie să apară în alternanţă ritmică, ca bătăile dreapta-stânga ale pendulului. La o astfel de observare nepărtinitoare rezultă că starea de umplere a sufletului cu impresiile lumii exterioare trezeşte în acesta dorinţa de a trece după această stare într-o altă stare, în timp ce el trece la desfătarea propriei corporalităţi. Alternează două stări sufleteşti: a fi dăruit impresiilor exterioare şi a fi dăruit propriei corporalităţi. În prima stare se produce în mod inconştient dorinţa pentru cea de a doua, care apoi se desfăşoară în inconştient. Expresia dorinţei desfătării cu propria-ţi corporalitate este oboseala. Ar trebui deci să spunem: Te simţi obosit pentru că vrei să dormi şi nu vrei să dormi pentru că te simţi obosit. Întrucât însă sufletul uman poate provoca în mod voit apariţia în sine a unor stări care apar în viaţa normală în mod necesar, este posibil ca atunci când îşi pierde interesul pentru o impresie exterioară dată să cheme în sine dorinţa desfătării cu propria-i corporalitate; aceasta înseamnă că el adoarme când prin starea interioară a omului nu există prilej pentru aceasta.

Obs.2 Că darurile omului, dacă ar asculta de legea simplei „eredităţi“, ar trebui să se arate nu la sfârşitul unei comunităţi sangvine, ci la începutul ei, ar putea fi, desigur, greşit înţeles. S-ar putea spune: Da, ele nu se pot arăta acum, căci trebuie mai întâi să se dezvolte. Aceasta însă nu este o obiecţie; căci atunci când vrei să dovedeşti că un lucru este mai întâi moştenit de la un precursor trebuie să arăţi cum se regăseşte în urmaş ceea ce a existat mai înainte în timp. Dacă s-ar arăta că ceva ar exista la începutul unei comunităţi sangvine, ceva care în desfăşurarea ulterioară s-ar regăsi, atunci s-ar putea vorbi despre ereditate. Acest lucru nu este cu putinţă când apare la sfârşit ceva ce mai înainte nu a existat. Inversarea propoziţiei de mai sus ar trebui să arate că gândul eredităţii este imposibil.


NOTE

1. Textual: „Viaţa este cea mai frumoasă invenţie a ei, iar moartea este trucul ei pentru a avea multă viaţă“. Natura, fragment.
2. Moritz Benedikt, 1835-1920, Din viaţa mea. Amintiri şi orientări, Viena, 1906.
3. Immanuel Hermann Fichte, 1796-1879, Anthropologie, Leipzig, 1860.