Același spațiu ca în tabloul precedent. Cei reuniți aici mai înainte au plecat. Sunt în scenă: Hilarius Gottgetreu, Marele Maestru, Magnus Bellicosus, al doilea preceptor, Alben Torquatus, primul maestru de ceremonii, Friedrich Trautmann, al doilea maestru de ceremonii, Maria și Johannes Thomasius. Dintre cei adunați la început au rămas numai Felix Balde și doctorul Strader.
| HILARIUS GOTTGETREU (către Thomasius): |
||
| Ce ai înfăptuit tu, fiul meu, trebuie să primească Pecetea străvechii științe sacre Și să i se confere-n acest lăcaș de inițiere Forța de binecuvântare rosicruciană. Ce tu ai dat lumii, trebuie, prin noi, Să-i fie jertfit spiritului și astfel Să devină roditor în toate lumile care |
||
| 630 | Pot pune forța omului în slujba devenirii cosmice. |
|
| MAGNUS BELLICOSUS, al doilea preceptor: | ||
| Ca tu să dai această operă lumii, A trebuit ani mulți să stai departe De ceea ce odată era cel mai iubit de sufletul tău. Era alături de tine un îndrumător spiritual; S-a-ndepărtat de tine pentru ca sufletul uman Să își dezvolte-n tine pe deplin propriile forțe. Prietena scumpă te-nsoțea; Te părăsi și ea, fiindcă tu trebuia să afli Ceea ce oamenii pot descoperi doar dacă |
||
| 640 | Urmează în ei înșiși puterilor sufletului. Curajos, ai biruit încercarea. Ce spre salvarea ta ți-a fost luat, Pentru salvarea ta-ți va fi acum redat. Prietena e-n fața ta; te-ntâmpină În Templu, urmând dorinței noastre; Și îl vei saluta curând și pe maestru. Uniți cu noi, prietenii ce stau la pragul Templului Voiesc și ei să te salute Ca aducător al cunoașterii. |
|
| FELIX BALDE (lui Thomasius): |
||
| 650 | Prin fapta ta, Mistica, ce până acuma tindea Prin contemplare lăuntrică spre lumina spiritului, E-ncredințată-acum cunoașterii Ce vrea să se aplece doar spre existența senzorială. |
|
| STRADER (lui Thomasius): | Și pentru sufletele ce caută cunoașterea spiritului, Deși viața le leagă de materie, Tu ai putut găsi și pentru ele căile care, Potrivit lor, duc la lumină. |
|
| THOMASIUS: | Sublim maestru și voi, nobili domni, Voi credeți că vedeți în mine-un om |
|
| 660 | Căruia lupta aspră și forța spiritului i-au permis Să fac'o operă pe care o lăudați și pe care Vreți s-o luați sub oblăduirea voastră. Voi vă gândiți că ea va ajunge cândva Să-mpace știința, cum este concepută ea azi, Cu sfânta, străvechea Mistică. Și-n adevăr, dacă doar vocea propriului suflet Ar putea să-mi dea încredere în operă, Cuvântul vostru ar putea cu siguranță Să împlinească asta. |
|
| FRIEDRICH TRAUTMANN: |
||
| 670 | Cuvintele maestrului nostru exprimă totuși, Fără-ndoială, doar ceea ce voi înșivă simțiți În sufletul vostru. Iar vocea lăuntrică Nu are nevoie de nici o confirmare. |
|
| THOMASIUS: | De-ar fi așa, o, eu v-aș sta acum Smerit 'nainte, implorând înalta-ngăduință Ca Templul să îmi poată bincuvânta lucrarea. Și încă puteam crede asta Când am aflat că vreți Să îmi luați sub protecția voastră opera |
|
| 680 | Și să-mi deschideți poarta care altminteri Nu se deschide decât inițiaților. Dar sufletului meu i s-a deschis, Pe drumul ce m-a dus spre voi, O lume la care-s sigur că nu vreți Acum să mă conduceti. Ahriman stătea În fața mea, în toată măreția lui. Și am putut să știu că el e-ntradevăr Cunoscătorul autenticelor legi ale lumii. Ce oamenii cred că știu despre el, |
|
| 690 | Nu are nici o valoare. Îl poate cunoaște Doar cel ce i-a văzut în spirit entitatea. Deplinul adevăr asupra creației mele, Eu l-am putut afla doar de la el. Mi-a arătat cum, privitor la urmările ei În devenirea cosmică, nu poate decide defel Impresia ce-o au despre ea acei oameni Ce-o judecă după canoanele rațiunii și ale științei. Acestă judecată ar avea valoare doar dacă Creația s-ar putea desprinde de creator |
|
| 700 | Și astfel, desprinsă de el, ar putea duce, În curgerea vieții spirituale, o existență proprie. Dar opera rămâne mereu legată de mine Și s-ar putea ca, în sfera spirituală, Eu să întorc în rău ceea ce am creat, Deși în sine-i bun și, prin natura sa, Poate să genereze binele. Ba chiar, din sfera spiritului va trebui mereu Să intervin în tot ce pe Pământ Se-arată ca urmare-a faptei |
|
| 710 | Ce-am săvârsit-o-n lumea simțurilor. Și dacă eu, din lumea spiritului, las ceva rău Să se reverse-n urmările faptei, atunci Adevărul va fi mult mai dăunător ca eroarea, Fiindcă oamenii, după judecata lor, trebuie Să îl urmeze pe acesta, și nu pe cea din urmă. Sunt întru totul sigur că-n timpurile viitoare Urmările operei mele se vor întoarce-n rău, Fiindcă Ahriman mi-a arătat cu claritate Că-aceste urmări trebuie să-i aparțină. |
|
| 720 | Pe când eram preocupat de munca mea, Extaziat de faptul că ea, pas cu pas, Mă duce atât de sigur în lăcașul adevărului, Eram atent doar la partea din sufletul meu Ce era consacrată acestei cercetări; Iar cealaltă parte neîngrijită-a rămas. Așa s-au putut dezvolta porniri sălbatice care 'Nainte erau doar în germene, dar care, acum, Coceau în liniște fructe viguroase. Mă credeam în cea mai 'naltă sferă a spiritului, |
|
| 730 | Dar eram în tenebrele sufletești cele mai adânci. Puterea acestor impulsuri mi-a arătat clar Pe Ahriman în împărăția sa. Așa încât eu știu cum voi acționa mai târziu; Fiindcă-aceste impulsuri vor trebui în viitor Să se transforme-n propria mea ființă. 'Nainte de-a-mi începe opera Mă dedicasem lui Lucifer, a cărui împărăție Voiam să o cunosc și să-nvăț s-o-nțeleg. Abia acum recunosc ce nu știam atunci când |
|
| 740 | Eram pierdut cu totul în creație; El îmi învăluia gândirea cu imagini sublime, Prin asta însă crea în sufletul meu Sălbaticele impulsuri care-acuma tac, Dar care-n viitor cu sigurantă mă vor domina. |
|
| FRIEDRICH TRAUTMANN: | Cum poate un om, la înălțimea ta spirituală, Știind atât de sigur toate astea, să creadă Totuși că nu va scăpa răului? Tu vezi doar ce îți e primejdios... Trebuie să nimicesti asta și să salvezi |
|
| 750 | O dată cu tine, curajos, urmările oprei tale. Discipolul spiritului are datoria strictă De-a stâpâni ce se opune-n el urcușului. |
|
| THOMASIUS: | Văd, voi nu judecați după legile Universului. Ce voi pretindeți, aș putea-mplini acum. Și aș putea ca mie însumi să îmi spun În clipa asta tot ce voi îmi spuneți. Ce karma însă îmi îngăduie să fac acum Nu îmi va mai permite-n viitor. Va trebui să vină lucruri care-n mine |
|
| 760 | Or să întunece spiritul și mă vor conduce Așa cum vă anunț în ceasul ăsta. Atunci, în devenirea Universului, Eu voi cuprinde-avid tot ce poate rezulta Nociv din opera mea și voi vrea Să-ncorporez aceasta vieții spiritului. Va trebui atunci să îl iubesc pe Ahriman Și să îi dau în stăpânire bucuros Ceea ce îmi parvine din sfera vieții pământești. (O pauză în care Thomasius reflectă profund.) De m-ar privi acestea toate doar pe mine, |
|
| 770 | Eu le-aș purta în suflet singur chiar. Aș aștepta-ntr-un calm perfect Ceea ce-mi este hărăzit pe drumul meu. Dar asta prejudiciază și Alianței voastre cât și mie. Fiindcă răul ce ar parveni prin opera mea Își va găsi prin karmă compensarea Atât pentru mine cât și pentru alte suflete. Că însă voi puteți cădea în eroare, asta Cântărește mai greu pentru viața Pământului. Vouă însă, care sunteți conducătorii acestei vieți |
|
| 780 | Și care trebuie să citiți în lumile spirituale, N-ar fi trebuit să vă scape câtuși de puțin Că opera asta ar fi trebuit săvârșită De-un alt om și nu de mine. Ar fi trebuit ca voi să știți că acum Lucrarea asta trebuie uitată Și împlinită mai târziu de altul care Va fi în stare să-i îndrume altfel consecințele. Cu judecata voastră, i-ați sustras Alianței Dreptul pe care trebuie să-l aibe |
|
| 790 | Când trebuie să conducă slujba de inițiere. Fiindcă, în vederea mea, asta urmează pentru voi, De asta mă-nfățișez aici, la pragul vostru. Altminteri m-ar fi ținut departe cunoașterea Care nu poate primi acum binecuvântarea voastră Pentru această operă care este bună și rea. |
|
| HILARIUS: | Iubiții mei frați, ce-am început, Nu vom putea duce acum mai departe. Să ne-ndreptăm spre locul În care spiritul ne va vesti voința sa. (Hilarius Gottgetreu părăsește sala împreunâ cu Bellicosus, Torquatus și Trautmann. Doctorul Strader și Felix Balde ies și ei. Rămân la locurile lor doar Maria și Thomasius. Sala se întunecă. După o scurtă pauză apar cele trei făpturi spirituale, Philia, Astrid, Luna, într-un nor luminos, și se regrupează astfel încât o ascund pe Maria. Ceea ce urmează este viețuirea spirituală a lui Thomasius.) |
|
| PHILIA: | 800 | Setos e sufletul Să bea lumina care Provine din lumi pe care Voință ocrotitoare Le-ascunde oamenilor. Avid încearcă spiritul Să prindă Discuțiile zeilor Pe care-o bună-nțelepciune Le tăinuieste inimilor. |
| 810 | Primejdii amenință Acele gânduri care Scrutează-n zonele sufletului Acolo unde, departe de simțuri, Domneste tainicul. |
|
| ASTRID: | Se lărgesc sufletele Urmând luminii Și intră-n lumile pe care Privirea cutezătoare Le deschide oamenilor. |
|
| 820 | Aspiră sufletul Ferice să trăiască În sferele divine care Vestesc văzătorilor Înțelepciune radiantă. Ascunsele fac semn Dorinței temerare Spre sferele cosmice care, Departe fiind de gândire, Mistere ascund. |
|
| LUNA: | 830 | Rodește sufletul În a forma privirea care Provine din forțele pe care Voința temerară Le-aprinde-n om. Izbăvitoare forțe 'Și-aduc din obârșii Puteri vrăjite Ascunse simțurilor Prin stavile pământești. |
| 840 | Iar sufletele căutătoare De urme se țin Ca să găsescă porțile Pe care zeii le închid Voinței rătăcinde. |
|
| VOCEA CONȘTIINŢEI (invizibilă): | ||
| Ezită-a tale gânduri În fața abisului existenței; Ce ca sprijin au avut Ai pierdut. Iar ce le lumina ca Soare |
||
| 850 | E pentru tine stins. Tu rătăcesti'n-adâncurile lumilor Pe care oamenii-mbătați de dor Vor să le cucerească. Tu te cutremuri în temeliile devenirii, Acolo unde sufletelor omenești Consolarea trebuie să le lipsească. (Ultimele cuvinte trec direct în cele rostite de Maria, care este mereu acoperită de făpturile spirituale și rămâne invizibilă. Ea vorbește cu o voce spiritualizată, dar intimă.) |
|
| MARIA: | Încline-se deci sufletul tău Puterilor iubirii Ce-odinioară i-au umplut speranța |
|
| 860 | Cu căldura vieții Și i-au limpezit odată voința Cu-a spiritului lumină. Tu smulge singurătății Puterea inimii căutătoare Și simte-apropierea prietenei În beznele strădaniei tale. (Făpturile spirituale dispar cu norul luminos. Maria devine vizibilă în locul ei de mai înainte. Singuri, Maria și Johannes stau față în față. Viețuirea trece acum iar în planul fizic.) |
|
| THOMASIUS (dintr-o adâncă meditare): | ||
| Unde eram adineaori? Forțele sufletului Mi-au dezvăluit rătăcirea lăuntrică; |
||
| 870 | Iar conștiinta cosmică mi-a revelat Ce am pierdut și binecuvântând a răsunat În împărăția întunecată vocea iubirii. |
|
| MARIA: | Johannes, însoțitoarea sufletului tău Îți poate sta din nou alături. Te poate urma-n temeliile lumilor În care sufletele cuceresc sentimentul divinului Prin victorii care nimicesc și care Smulg curajos din ruine existența. Ea-și poate conduce prietenul în câmpiile de gheață Veșnic pustii, unde pentru el irumpe lumina |
|
| 880 | Pe care spiritele trebuie să o creeze Când beznele paralizează forțele vieții. Prietenul meu, tu stai la Pragul acela al vieții La care trebuie pierdut ce s-a dobândit. Ai aruncat privirea-n lumea spiritului Și-ai scos de-acolo forța care te-a făcut În stare să-ți desăvârsesti creația. Creația asta îți pare pierdută acum. Nu cere să fie altminteri. Atare dorință ți-ar răpi orice forță |
|
| 890 | De a-ți urma drumul în împărăția spiritului. Că mergi în adevăr sau în eroare, Îți poți păstra mereu deschisă perspectiva care Face ca sufletul tău să poată răzbi mai departe, De porți curajos imperativele care Parvin de la ființele-mpărăției spirituale. Aceasta-i legea discipolatului spiritual. Cât tu mai poți nutri dorința Ca ce ți s-a-ntâmplat să poată fi altcum, Îți va lipsi și forța necesară când vrei |
|
| 900 | Să te menții în lumea spiritului. Că ai pierdut ce deja cucerisei, îți va îngădui Să recunoști cum trebuie să străbați Corect mai departe drumul spiritului. De-acum tu nu mai poți să apelezi La întelegerea ce-ai folosi-o cândva Ca judecător al faptelor tale, De o consideri cu adevărat pierdută. Ființa ta trebuie s-ajungă să tacă deplin Și în tăcere s-aștepte ce spiritul îi va aduce; |
|
| 910 | Și când te vei fi cucerit din nou, Vei reîncepe să te sfătuiești cu tine însuți. Adesea-ai întâlnit pe gravul Păzitor Ce-asigură severă pază la Pragul care Desparte existența spirituală de lumea simțurilor; Dar încă n-ai trecut prin fața lui. Ai dat'napoi când l-ai văzut Și toate le-ai privit de dinafară. Dar nu ai fost în interiorul a ceea ce se-ntinde 'N-afara ta, ca realitate sprituală; |
|
| 920 | Așteaptă dar ce ți s-o revela Când vei putea, alăturea de mine, Nu doar să atingi Pragul Ci chiar să-l treci. (Cortina cade.)
|
|
