|
Acelaşi spaţiu ca în tabloul precedent. Cei reuniţi
aici mai
înainte au plecat. Sunt în scenă: Hilarius Gottgetreu,
Marele Maestru, Magnus Bellicosus, al doilea preceptor, Alben
Torquatus, primul maestru de ceremonii, Friedrich Trautmann, al doilea
maestru de ceremonii, Maria şi Johannes Thomasius. Dintre cei adunaţi
la început au rămas numai Felix Balde şi doctorul Strader.
| HILARIUS
GOTTGETREU (către Thomasius): |
||
| Ce ai înfăptuit tu, fiul
meu, trebuie să primească Pecetea străvechii ştiinţe sacre Şi să i se confere-n acest lăcaş de iniţiere Forţa de binecuvântare rosicruciană. Ce tu ai dat lumii, trebuie, prin noi, Să-i fie jertfit spiritului şi astfel Să devină roditor în toate lumile care |
||
| 630
|
Pot pune forţa omului în
slujba devenirii cosmice. |
|
| MAGNUS
BELLICOSUS, al doilea preceptor: |
||
| Ca tu să dai această operă lumii, A trebuit ani mulţi să stai departe De ceea ce odată era cel mai iubit de sufletul tău. Era alături de tine un îndrumător spiritual; S-a-ndepărtat de tine pentru ca sufletul uman Să îşi dezvolte-n tine pe deplin propriile forţe. Prietena scumpă te-nsoţea; Te părăsi şi ea, fiindcă tu trebuia să afli Ceea ce oamenii pot descoperi doar dacă |
||
| 640 |
Urmează în ei înşişi
puterilor sufletului. Curajos, ai biruit încercarea. Ce spre salvarea ta ţi-a fost luat, Pentru salvarea ta-ţi va fi acum redat. Prietena e-n faţa ta; te-ntâmpină În Templu, urmând dorinţei noastre; Şi îl vei saluta curând şi pe maestru. Uniţi cu noi, prietenii ce stau la pragul Templului Voiesc şi ei să te salute Ca aducător al cunoaşterii. |
|
| FELIX BALDE
(lui
Thomasius): |
||
| 650 | Prin fapta ta, Mistica, ce
până acuma tindea Prin contemplare lăuntrică spre lumina spiritului, E-ncredinţată-acum cunoaşterii Ce vrea să se aplece doar spre existenţa senzorială. |
|
| STRADER (lui
Thomasius): |
Şi pentru sufletele ce caută
cunoaşterea spiritului, Deşi viaţa le leagă de materie, Tu ai putut găsi şi pentru ele căile care, Potrivit lor, duc la lumină. |
|
| THOMASIUS: |
Sublim maestru şi voi, nobili
domni, Voi credeţi că vedeţi în mine-un om |
|
| 660 |
Căruia lupta aspră şi forţa
spiritului i-au permis Să fac'o operă pe care o lăudaţi şi pe care Vreţi s-o luaţi sub oblăduirea voastră. Voi vă gândiţi că ea va ajunge cândva Să-mpace ştiinţa, cum este concepută ea azi, Cu sfânta, străvechea Mistică. Şi-n adevăr, dacă doar vocea propriului suflet Ar putea să-mi dea încredere în operă, Cuvântul vostru ar putea cu siguranţă Să împlinească asta. |
|
| FRIEDRICH
TRAUTMANN: |
||
| 670 |
Cuvintele maestrului nostru
exprimă totuşi, Fără-ndoială, doar ceea ce voi înşivă simţiţi În sufletul vostru. Iar vocea lăuntrică Nu are nevoie de nici o confirmare. |
|
| THOMASIUS: |
De-ar fi aşa, o, eu v-aş sta acum Smerit 'nainte, implorând înalta-ngăduinţă Ca Templul să îmi poată bincuvânta lucrarea. Şi încă puteam crede asta Când am aflat că vreţi Să îmi luaţi sub protecţia voastră opera |
|
| 680 |
Şi să-mi deschideţi poarta care
altminteri Nu se deschide decât iniţiaţilor. Dar sufletului meu i s-a deschis, Pe drumul ce m-a dus spre voi, O lume la care-s sigur că nu vreţi Acum să mă conduceti. Ahriman stătea În faţa mea, în toată măreţia lui. Şi am putut să ştiu că el e-ntradevăr Cunoscătorul autenticelor legi ale lumii. Ce oamenii cred că ştiu despre el, |
|
| 690 |
Nu are nici o valoare. Îl
poate cunoaşte Doar cel ce i-a văzut în spirit entitatea. Deplinul adevăr asupra creaţiei mele, Eu l-am putut afla doar de la el. Mi-a arătat cum, privitor la urmările ei În devenirea cosmică, nu poate decide defel Impresia ce-o au despre ea acei oameni Ce-o judecă după canoanele raţiunii şi ale ştiinţei. Acestă judecată ar avea valoare doar dacă Creaţia s-ar putea desprinde de creator |
|
| 700 |
Şi astfel, desprinsă de el, ar
putea duce, În curgerea vieţii spirituale, o existenţă proprie. Dar opera rămâne mereu legată de mine Şi s-ar putea ca, în sfera spirituală, Eu să întorc în rău ceea ce am creat, Deşi în sine-i bun şi, prin natura sa, Poate să genereze binele. Ba chiar, din sfera spiritului va trebui mereu Să intervin în tot ce pe Pământ Se-arată ca urmare-a faptei |
|
| 710 |
Ce-am săvârsit-o-n lumea
simţurilor. Şi dacă eu, din lumea spiritului, las ceva rău Să se reverse-n urmările faptei, atunci Adevărul va fi mult mai dăunător ca eroarea, Fiindcă oamenii, după judecta lor, trebuie Să îl urmeze pe acesta, şi nu pe cea din urmă. Sunt întru totul sigur că-n timpurile viitoare Urmările operei mele se vor întoarce-n rău, Fiindcă Ahriman mi-a arătat cu claritate Că-aceste urmări trebuie să-i aparţină. |
|
| 720 |
Pe când eram preocupat de
munca mea, Extaziat de faptul că ea, pas cu pas, Mă duce atât de sigur în lăcaşul adevărului, Eram atent doar la partea din sufletul meu Ce era consacrată acestei cercetări; Iar cealaltă parte neîngrijită-a rămas. Aşa s-au putut dezvolta porniri sălbatice care 'Nainte erau doar în germene, dar care, acum, Coceau în linişte fructe viguroase. Mă credeam în cea mai 'naltă sferă a spiritului, |
|
| 730 |
Dar eram în tenebrele
sufleteşti cele mai adânci. Puterea acestor impulsuri mi-a arătat clar Pe Ahriman în împărăţia sa. Aşa încât eu ştiu cum voi acţiona mai târziu; Fiindcă-aceste impulsuri vor trebui în viitor Să se transforme-n propria mea fiinţă. 'Nainte de-a-mi începe opera Mă dedicasem lui Lucifer, a cărui împărăţie Voiam să o cunosc şi să-nvăţ s-o-nţeleg. Abia acum recunosc ce nu ştiam atunci când |
|
| 740 |
Eram pierdut cu totul în
creaţie; El îmi învăluia gândirea cu imagini sublime, Prin asta însă crea în sufletul meu Sălbaticele impulsuri care-acuma tac, Dar care-n viitor cu sigurantă mă vor domina. |
|
| FRIEDRICH
TRAUTMANN: |
Cum poate un om, la
înălţimea ta spirituală, Ştiind atât de sigur toate astea, să creadă Totuşi că nu va scăpa răului? Tu vezi doar ce îţi e primejdios... Trebuie să nimicesti asta şi să salvezi |
|
| 750 |
O dată cu tine, curajos,
urmările oprei tale. Discipolul spiritului are datoria strictă De-a stâpâni ce se opune-n el urcuşului. |
|
| THOMASIUS: |
Văd, voi nu judecaţi după legile
Universului. Ce voi pretindeţi, aş putea-mplini acum. Şi aş putea ca mie însumi să îmi spun În clipa asta tot ce voi îmi spuneţi. Ce karma însă îmi îngăduie să fac acum Nu îmi va mai permite-n viitor. Va trebui să vină lucruri care-n mine |
|
| 760 |
Or să întunece spiritul şi
mă vor conduce Aşa cum vă anunţ în ceasul ăsta. Atunci, în devenirea Universului, Eu voi cuprinde-avid tot ce poate rezulta Nociv din opera mea şi voi vrea Să-ncorporez aceasta vieţii spiritului. Va trebui atunci să îl iubesc pe Ahriman Şi să îi dau în stăpânire bucuros Ceea ce îmi parvine din sfera vieţii pământeşti. (O pauză în care Thomasius reflectă profund.) De m-ar privi acestea toate doar pe mine, |
|
| 770 |
Eu le-aş purta în suflet
singur chiar. Aş aştepta-ntr-un calm perfect Ceea ce-mi este hărăzit pe drumul meu. Dar asta prejudiciază şi Alianţei voastre cât şi mie. Fiindcă răul ce ar parveni prin opera mea Îşi va găsi prin karmă compensarea Atât pentru mine cât şi pentru alte suflete. Că însă voi puteţi cădea în eroare, asta Cântăreşte mai greu pentru viaţa Pământului. Vouă însă, care sunteţi conducătorii acestei vieţi |
|
| 780 |
Şi care trebuie să citiţi
în lumile spirituale, N-ar fi trebuit să vă scape câtuşi de puţin Că opera asta ar fi trebuit săvârşită De-un alt om şi nu de mine. Ar fi trebuit ca voi să ştiţi că acum Lucrarea asta trebuie uitată Şi împlinită mai târziu de altul care Va fi în stare să-i îndrume altfel consecinţele. Cu judecata voastră, i-aţi sustras Alianţei Dreptul pe care trebuie să-l aibe |
|
| 790 |
Când trebuie să conducă
slujba de iniţiere. Fiindcă, în vederea mea, asta urmează pentru voi, De asta mă-nfăţişez aici, la pragul vostru. Altminteri m-ar fi ţinut departe cunoaşterea Care nu poate primi acum binecuvântarea voastră Pentru această operă care este bună şi rea. |
|
| HILARIUS: |
Iubiţii mei fraţi, ce-am
început, Nu vom putea duce acum mai departe. Să ne-ndreptăm spre locul În care spiritul ne va vesti voinţa sa. (Hilarius Gottgetreu
părăseşte sala împreunâ cu Bellicosus, Torquatus şi
Trautmann. Doctorul Strader şi Felix Balde ies şi ei. Rămân la
locurile lor doar Maria şi Thomasius. Sala se întunecă. După o
scurtă pauză apar cele trei făpturi spirituale, Philia, Astrid, Luna,
într-un nor luminos, şi se regrupează astfel încât o
ascund pe Maria. Ceea ce urmcază este vieţuirea spirituală a lui
Thomasius.)
|
|
| PHILIA: |
800 |
Setos e sufletul Să bea lumina care Provine din lumi pe care Voinţă ocrotitoare Le-ascunde oamenilor. Avid încearcă spiritul Să prindă Discuţiile zeilor Pe care-o bună-nţelepciune Le tăinuieste inimilor. |
| 810 |
Primejdii ameninţă Acele gânduri care Scrutează-n zonele sufletului Acolo unde, departe de simţuri, Domneste tainicul. |
|
| ASTRID: |
Se lărgesc sufletele Urmând luminii Şi intră-n lumile pe care Privirea cutezătoare Le deschide oamenilor. |
|
| 820 |
Aspiră sufletul Ferice să trăiască În sferele divine care Vestesc văzătorilor Înţelepciune radiantă. Ascunsele fac semn Dorinţei temerare Spre sferele cosmice care, Departe fiind de gândire, Mistere ascund. |
|
| LUNA: |
830 |
Rodeşte sufletul În a forma privirea care Provine din forţele pe care Voinţa temerară Le-aprinde-n om. Izbăvitoare forţe 'Şi-aduc din obârşii Puteri vrăjite Ascunse simţurilor Prin stavile pământeşti. |
| 840 |
Iar sufletele căutătoare De urme se ţin Ca să găsescă porţile Pe care zeii le închid Voinţei rătăcinde. |
|
| VOCEA CONŞTIINŢEI (invizibilă):
|
||
| Ezită-a tale gânduri În faţa abisului existenţei; Ce ca sprijin au avut Ai pierdut. Iar ce le lumina ca Soare |
||
| 850 |
E pentru tine stins. Tu rătăcesti'n-adâncurile lumilor Pe care oamenii-mbătaţi de dor Vor să le cucerească. Tu te cutremuri în temeliile devenirii, Acolo unde sufletelor omeneşti Consolarea trebuie să le lipsească. (Ultimele cuvinte trec direct în cele rostite de Maria, care este mereu acoperită de făpturile spirituale şi rămâne invizibilă. Ea vorbeşte cu o voce spiritualizată, dar intimă.) |
|
| MARIA: |
Încline-se deci sufletul
tău Puterilor iubirii Ce-odinioară i-au umplut speranţa |
|
| 860 |
Cu căldura vieţii Şi i-au limpezit odată voinţa Cu-a spiritului lumină. Tu smulge singurătăţii Puterea inimii căutătoare Şi simte-apropierea prietenei În beznele strădaniei tale. (Făpturile spirituale dispar cu norul luminos. Maria devine vizibilă în locul ei de mai înainte. Singuri, Maria şi Johannes stau faţă în faţă. Vieţuirea trece acum iar în planul fizic.) |
|
| THOMASIUS (dintr-o
adâncă meditare): |
||
| Unde eram adineaori? Forţele
sufletului Mi-au dezvăluit rătăcirea lăuntrcă; |
||
| 870 |
Iar conştiinta cosmică mi-a
revelat Ce am pierdut şi binecuvântând a răsunat În împărăţia întunecată vocea iubirii. |
|
| MARIA: |
Johannes, însoţitoarea
sufletului tău Îţi poate sta din nou alături. Te poate urma-n temeliile lumilor În care sufletele cuceresc sentimentul divinului Prin victorii care nimicesc şi care Smulg curajos din ruine existenţa. Ea-şi poate conduce prietenul în câmpiile de gheaţă Veşnic pustii, unde pentru el irumpe lumina |
|
| 880 |
Pe care spiritele trebuie să o
creeze Când beznele paralizează forţele vieţii. Prietenul meu, tu stai la Pragul acela al vieţii La care trebuie pierdut ce s-a dobândit. Ai aruncat privirea-n lumea spiritului Şi-ai scos de-acolo forţa care te-a făcut În stare să-ţi desăvârsesti creaţia. Creaţia asta îţi pare pierdută acum. Nu cere să fie altminteri. Atare dorinţă ţi-ar răpi orice forţă |
|
| 890 |
De a-ţi urma drumul în
împărăţia spiritului. Că mergi în adevăr sau în eroare, Îţi poţi păstra mereu deschisă perspectiva care Face ca sufletul tău să poată răzbi mai departe, De porţi curajos imperativele care Parvin de la fiinţele-mpărăţiei spirituale. Aceasta-i legea discipolatului spiritual. Cât tu mai poţi nutri dorinţa Ca ce ţi s-a-ntâmplat să poată fi altcum, Îţi va lipsi şi forţa necesară când vrei |
|
| 900 | Să te menţii în lumea
spiritului. Că ai pierdut ce deja cucerisei, îţi va îngădui Să recunoşti cum trebuie să străbaţi Corect mai departe drumul spiritului. De-acum tu nu mai poţi să apelezi La întelegerea ce-ai folosi-o cândva Ca judecător al faptelor tale, De o consideri cu adevărat pierdută. Fiinţa ta trebuie s-ajungă să tacă deplin Şi în tăcere s-aştepte ce spiritul îi va aduce; |
|
| 910 |
Şi când te vei fi cucerit
din nou, Vei reîncepe să te sfătuieşti cu tine însuţi. Adesea-ai întâlnit pe gravul Păzitor Ce-asigură severă pază la Pragul care Desparte existenţa spirituală de lumea simţurilor; Dar încă n-ai trecut prin faţa lui. Ai dat'napoi când l-ai văzut Şi toate le-ai privit de dinafară. Dar nu ai fost în interiorul a ceea ce se-ntinde 'N-afara ta, ca realitate sprituală; |
|
| 920 |
Aşteaptă dar ce ţi s-o revela Când vei putea, alăturea de mine, Nu doar să atingi Pragul Ci chiar să-l treci. (Cortina cade.)
|
|
